Compensation for deprivation of use of land underlying a building; analogical application of superficies rules to justify liability where no superficies right exists

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul secţiei a II-a civilă a Tribunalului Timiş sub nr. x/2016 la data de 19 august 2016, Societatea Naţională de Radiocomunicaţii S.A. a solicitat, în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L., obligarea pârâtei la plata, către reclamantă, a sumei de 59.075,36 euro cu TVA inclus, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 19.02.2013-30.06.2016 pentru terenul intravilan cu suprafaţa de 659 mp ocupat de pârâtă din terenul situat în Timişoara, str. x A (B. nr. 1) înscris în CF nr. x Timişoara, nr. top. x (nr. cadastral/nr. top. x) al cărei proprietar este reclamanta, în echivalent în RON la data plăţii prin raportare la cursul de schimb leu/euro publicat de Banca Naţională a României, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, solicitând respingerea acţiunii principale, ca neîntemeiată şi obligarea reclamantei la plata contravalorii în RON a sumei de 33.000 euro cu titlu de daune.

Prin încheierea de şedinţă din 28 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea secţiei I civilă a Tribunalului Timiş.

Prin sentinţa nr. 751/PI din 31 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă în dosar nr. x/2016, a fost declinată competenţa în favoarea secţiei a II-a civilă şi s-a constatat conflictul de competenţă.

Prin sentinţa nr. 105 din 23 iunie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a stabilit în favoarea secţiei I civilă a Tribunalului Timiş competenţa soluţionării acţiunii.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 1173 din 2 octombrie 2019, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea. A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 0,8 euro/mp/lună (TVA inclus) pentru terenul în suprafaţă de 824 mp din terenul înscris în CF nr. x Timişoara, nr. top. x, calculată începând cu data de 19 martie 2013 până la data de 30 iunie 2016. A respins, în rest, cererea de chemare în judecată. A respins cererea reconvenţională formulată de pârâtă. A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 4.449 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în prima instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 12 din 12 ianuarie 2020, Tribunalul Timiş a admis cererea de completare a sentinţei civile nr. 1173/2019 formulată de reclamantă. A dispus completarea sentinţei, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 3.475,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 221 din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelurile declarate împotriva sentinţei nr. 1173/2019 a tribunalului. A respins cererea de repunere în termenul de apel împotriva sentinţei nr. 12/2020. A admis excepţia tardivităţii apelului împotriva acestei sentinţe şi a respins, ca tardiv, apelul pârâtei.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că în cauză au fost încălcate şi aplicate greşit normele de drept material privind limitarea dreptului de proprietate şi răspunderea civilă delictuală.

A susţinut că în cauză nu poate fi vorba de răspunderea civilă delictuală a pârâtei (art. 1357 C. civ.), întrucât folosirea unei părţi din terenul reclamantei se realizează în mod licit, în baza unui drept de proprietate asupra unei construcţii constituit chiar de către reclamantă în baza unui contract de asociere în participaţiune. Decizia nr. 118 din 15 mai 2012 pronunţată în dosar nr. x/2008 nu a făcut decât să oblige reclamanta la ceea ce în mod voluntar aceasta ar fi trebuit să facă şi anume transmiterea dreptului de proprietate asupra construcţiei cu o amprentă la sol în suprafaţă de 455 mp.

Potrivit recurentei, în mod greşit s-a apreciat asupra dreptului de superficie.

Astfel, deşi instanţa constată că suprafaţa ocupată de construcţia recurentei este de cca 455 mp, totuşi obligă pe aceasta să plătească reclamantei despăgubiri pentru o suprafaţă de 824 mp, care excede însă dreptului de superficie.

În cauză este incident art. 693 alin. (3) C. civ., întrucât recurenta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei prin transmiterea acestuia din patrimoniul reclamantei, care este proprietara terenului de sub construcţie. Deci, doar asupra terenului de sub construcţie se poate considera că ar exista un drept de superficie.

Ceea ce mai poate exista eventual, dar trebuie stabilit prin hotărâre judecătorească ori acord al părţilor, este un drept de servitute de trecere cu pasul pentru a putea ajunge de la calea publică la construcţie ori o extindere a superficiei şi asupra acestei treceri.

Aprecierea instanţei că din sfera superficiei la care recurenta este îndreptăţită ope legis fac parte şi alte bucăţi din terenul reclamantei, care nu se află sub construcţie şi care au cu totul alte destinaţii, nefiind folosite de către recurentă, reprezintă o interpretare exhaustivă şi greşită a textului de lege privind stabilirea unui drept de superficie în favoarea proprietarului construcţiei.

Instanţele de fond ar fi trebuit să ceară părţilor să clarifice mai întâi situaţia juridică a terenului şi a dezmembrământului (drept de superficie) care grevează dreptul de proprietate asupra acestui teren, abia apoi, în cadrul acţiunii personale în pretenţii, ar fi fost îndrituită să se pronunţe cu privire la despăgubirile cuvenite proprietarului pentru grevarea cu un drept de superficie bine delimitat şi necontestat.

În mod greşit instanţele de fond au apreciat că suprafeţe vaste de teren se circumscriu noţiunii de suprafaţă aferentă necesară exploatării construcţiei existente, în condiţiile în care terenul necesar este strict doar cel de sub construcţie şi câţiva metri de trecere cu pasul de la calea publică şi până la uşa construcţiei.

Fiind vorba de un raport între profesionişti nu poate fi tolerată nicio apărare în sensul că reclamanta declară că nu ştie care este suprafaţa de teren pe care a lăsat-o în folosinţă. De altfel chiar reclamanta, în precizarea de acţiune din dosarul de fond, face distincţie între terenul aferent construcţiei şi restul terenului despre care vorbeşte raportul de expertiză.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă Societatea Naţională de Radiocomunicaţii S.A. a formulat întâmpinare.

Referitor la recursul declarat prin avocat C. a invocat excepţia de inadmisibilitate, întrucât se solicită casarea ambelor hotărâri ale instanţelor devolutive, atât a deciziei instanţei de apel, cât şi a hotărârii tribunalului. De asemenea, a invocat excepţia de nulitate pentru criticile formulate omisso medio, respectiv, în apel, pârâta nu a formulat critici cu privire la normele de drept aplicabile, ci a avut drept motive de apel faptul că instanţa a acordat mai mult decât s-a solicitat, instanţa nu a stabilit corect cadrul procesual, instanţa a apreciat greşit starea de fapt existentă şi a respins în mod neîntemeiat cererea reconvenţională. Intimata a invocat şi excepţia de nulitate pentru nemotivare în raport de solicitarea privind casarea hotărârii instanţei de fond, referitor la care a arătat că nu au fost aduse argumente din care să rezulte nelegalitatea acestei hotărâri.

Referitor la recursul declarat prin avocat D., a invocat excepţia de nulitate pentru nemotivare, întrucât a apreciat că prin aspectele deduse judecăţii sunt expuse critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a arătat că în mod corect instanţa de apel a respins cererea de repunere în termenul de apel formulat de către pârâtă împotriva sentinţei nr. 12/2020 şi a admis excepţia tardivităţii apelului.

În ce priveşte recursul împotriva deciziei nr. 221/2020, a arătat că prin criticile formulate se fac trimiteri la probele administrate în cauză, situaţie faţă de care recursul apare ca nemotivat, fiind lovit de nulitate.

Contrar susţinerilor recurentei, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 697 C. civ., prevederi în raport de care în mod corect s-a determinat, pe baza unei expertize tehnice judiciare, cuantumul lunar al sumei de bani pe care pârâta trebuie să-l plătească reclamantei cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă teren.

Referitor la întinderea suprafeţei în raport de care s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosinţă, este de observat că în calea de atac a apelului şi în raport de precizarea la acţiune formulată de reclamantă, recurenta a renunţat la acest motiv, situaţie faţă de care nu mai poate fi analizat în recurs.

Referitor la soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, a arătat că recurenta nu a adus critici de nelegalitate, ci s-a limitat la expunerea motivelor de fapt prezentate şi instanţei de apel, cu trimiteri la probatoriul administrat, astfel încât este incidentă excepţia de nulitate.

În subsidiar, a arătat că în mod corect a fost respinsă cererea reconvenţională, faţă de împrejurarea că pârâta nu a dovedit existenţa unui prejudiciu cert şi nereparat rezultat din imposibilitatea de a obţine fonduri nerambursabile din cauza neîntocmirii actului translativ de proprietate asupra imobilului.

Referitor la critica privind nelegala respingere a apelului reclamantei împotriva sentinţei nr. 1173/2019 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2016, reclamanta nu a formulat recurs împotriva deciziei nr. 221/2020, iar recurenta nu justifică un interes propriu în a formula recurs principal împotriva acestei decizii sub aspectul invocat, situaţie faţă de care recursul apare ca inadmisibil.

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru şi comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 septembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul, prin prisma motivelor invocate prin cele două memorii depuse la dosar, şi a acordat termen de judecată, cu citare părţi.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reţine următoarele:

- este nefondată critica prin care partea pârâtă pretinde aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 172 C. proc. civ. ca temei al soluţiei de respingere a cererii de repunere în termenul de apel, cu consecinţa respingerii, ca tardiv formulat, a apelului pe care l-a declarat împotriva sentinţei civile nr. 12/22.01.2020 a Tribunalului Timiş, secţia I civilă, (prin care a fost completată sentinţa civilă nr. 1173/2.10.2019, în sensul obligării părţii pârâte la plata sumei de 3.475,50 RON, cheltuieli de judecată din primă instanţă reprezentând taxă judiciară de timbru).

Cererea de repunere în termenul de apel, potrivit considerentelor decisive ale hotărârii recurate, a fost respinsă însă nu în aplicarea dispoziţiilor art. 172 C. proc. civ., cum eronat se afirmă prin recurs, ci în aplicarea dispoziţiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd următoarele: Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

Prin considerentele arătate, instanţa de apel a reţinut că nu poate primi această cerere, întrucât partea reclamantă, asistată la judecata în primă instanţă, nu a probat că pierderea termenului de apel s-a datorat unor motive temeinice, cerinţă impusă de norma de drept prevăzută la art. 186 alin. (1) C. proc. civ.

De altminteri, pretinzând prin recurs că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 172 C. proc. civ., partea pârâtă reiterează aceleaşi argumente invocate prin cererea de repunere în termen, anume faptul că schimbarea domiciliului a intervenit după finalizarea procesului la judecata în primă instanţă prin sentinţa civilă nr. 1173/2.10.2019 şi nu în cursul procesului, astfel cum prevede norma de drept, respectiv, faptul că prima instanţă a fost înştiinţată de schimbarea de domiciliu prin cererea de apel înregistrată la 20.12.2019 (anterior pronunţării sentinţei civile nr. 12/22.01.2020).

Or, argumentele menţionate pun în discuţie legalitatea procedurii de citare a părţii la judecata cererii de completare, iar prin invocarea încălcării dispoziţiilor art. 158 alin. (1) C. proc. civ., legalitatea procedurii de citare şi la judecata în primă instanţă a cauzei, chestiuni care nu se verifică, cum greşit afirmă partea pârâtă, în procedura instituită de legiuitor pentru repunerea în termen, procedură care are ca premisă faptul că partea a fost legal citată şi hotărârea i-a fost comunicată la adresa indicată, însă a pierdut termenul procedural din cauza unor motive temeinic justificate, care au împiedicat-o să acţioneze în interiorul acestuia.

Astfel de argumente, prin care partea critică legalitatea procedurii de citare/comunicare a actelor de procedură se verifică în cadrul controlului exercitat de instanţa de apel, în măsura în care au fost invocate prin motivele de apel, ceea ce în cauză nu s-a susţinut.

Aşa fiind, critica părţii pârâte subsumată motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. (5) C. proc. civ., se dovedeşte a fi nefondată.

- sunt nefondate criticile potrivit cărora raportului juridic dedus judecăţii nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 697 C. civ., privitoare la evaluarea prestaţiei superficiarului (indicate ca temei de drept în cererea de chemare în judecată, alături de cele ale art. 555-556 C. civ.) şi nici dispoziţiile art. 1357 C. civ., relative la răspunderea civilă delictuală, întrucât situaţia juridică a terenului aferent construcţiei nu îi este imputabilă.

În dezvoltarea criticii, partea pârâtă pretinde că se impunea înlăturarea de la aplicare a normelor de drept relative la superficie, întrucât nu are recunoscut, la acest moment, un astfel de drept, de superficie, în ceea ce priveşte terenul aferent construcţiei proprietatea sa, precum şi a celor relative la răspunderea civilă delictuală, în considerarea faptului că nu i se poate imputa o faptă ilicită, posesia exercitată asupra terenului fiind licită deoarece este impusă de exercitarea dreptului de proprietate asupra construcţiei constituit în favoarea sa prin decizia civilă nr. 118/A/15.05.2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II - a civilă.

Partea pârâtă pretinde, totodată, contradictoriu, că în ceea ce priveşte terenul de sub construcţie, se poate prezuma că are dobândit un drept de superficie în temeiul art. 693 alin. (3) C. civ. (ope legis), în considerarea legalităţii transferului dreptului de proprietate asupra construcţiei în favoarea sa, respectiv, că în ceea ce priveşte terenul necesar accesului la calea publică, se impunea stabilirea în favoarea sa, în condiţiile legii, a unui drept de servitute de trecere cu piciorul ori, după caz, extinderea dreptului de superficie şi asupra acestui teren.

Cu titlu prealabil, se impune menţiunea că partea reclamantă a dedus judecăţii o cerere de obligare a părţii pârâte la plata sumei de 59.075,36 euro cu TVA inclus, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului intravilan pe care este edificată construcţia proprietatea părţii pârâte, pentru perioada 19.02.2013-30.06.2016, invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 555, art. 559 alin. (1) şi art. 697 C. civ.

Instanţele de fond s-au pronunţat asupra pretenţiei deduse judecăţii în limitele învestirii, cu luarea în considerare a obiectului cererii, astfel cum acesta a fost configurat de partea reclamantă, în respectarea principiului disponibilităţii prevăzut la art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Anume, în fapt, instanţele au stabilit că părţii reclamante i-a fost restrâns exerciţiul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 824 mp, care se identifică (parţial) cu terenul înscris în CF nr. x Timişoara, nr. top. x, teren care este afectat exploatării construcţiei proprietatea părţii pârâte, construcţie cu privire la care, prin decizia civilă nr. 118/15.05.2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II - a civilă, s-a constatat intervenit transferul dreptului de proprietate în favoarea părţii pârâte (decizie prin care nu s-a dispus cu privire la situaţia terenului necesar exploatării construcţiei, care a rămas în proprietatea părţii reclamante)

În drept, instanţele de fond au statuat că obligarea la plata de despăgubiri se impune, pe de o parte, în temeiul art. 1 din Primul Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece lipsirea părţii reclamante, fără niciun temei legal, de atributul folosinţei terenului proprietatea sa reprezintă o ingerinţă care intră sub protecţia normei convenţionale, astfel cum aceasta a fost interpretată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (fiind indicate Cauza Bock şi Palade împotriva României şi Cauza Gment Bock şi Palade împotriva României) şi, pe de altă parte, în considerarea faptului că partea pârâtă nu se poate prevala de niciun temei legal pentru a justifica această ingerinţă.

În ceea ce priveşte norma de drept prevăzută la art. 1357 C. civ., se constată că instanţele de fond nu au analizat şi nici nu au reţinut că ar fi incidentă raportului juridic dedus judecăţii, astfel cum eronat se pretinde prin recurs, caz în care alegaţiile părţii pârâte privind greşita aplicare a acestei norme de drept la judecata în fond, justificată pe caracterul licit al posesiei pe care o exercită asupra terenului proprietatea părţii reclamante, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

Date fiind particularităţile cauzei, la judecata în fond, părţile litigante au făcut trimitere, prin apărările formulate, la normele dreptului intern din materia superficiei, partea reclamantă la norma prevăzută de art. 697 C. civ. pentru a fi aplicată, prin analogie, în vederea evaluării despăgubirii cuvenite, iar partea pârâtă la norma prevăzută de art. 693 alin. (3) C. civ. care, în opinia sa, poate constitui temei pentru recunoaşterea unui drept de superficie în favoarea sa.

Or, contrar criticilor formulate prin recurs, instanţele de fond erau îndreptăţite să analizeze pretenţiile părţilor prin raportare la normele de drept civil care reglementează superficia, această îndreptăţire fiind recunoscută prin dispoziţiile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., care permit judecătorului soluţionarea unei pricini în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, astfel cum este şi cazul în speţă, raportul juridic dedus judecăţii fiind asemănător cu raportul de superficie.

Ca atare, critica părţii pârâte privind aplicarea greşită la judecata în fond a dispoziţiilor art. 697 C. civ. se dovedeşte a fi nefondată.

Necontestat, părţii pârâte îi incumba îndatorirea de a nu aduce atingere dreptului de proprietate al părţii reclamante asupra terenului, recunoaşterea în favoarea sa a dreptului de proprietate asupra construcţiei nefiind aptă, astfel cum susţine, să confere caracter licit şi gratuit posesiei pe care o exercită şi asupra terenului necesar exploatării construcţiei.

Dimpotrivă, partea pârâtă avea îndatorirea să aibă o conduită prin care să minimizeze prejudiciul suferit de partea reclamantă prin lipsirea sa de dreptul de a poseda, folosi şi dispune de terenul necesar părţii pârâte pentru exploatarea construcţiei, atribute recunoscute titularului dreptului de proprietate prin norma de drept prevăzută la art. 555 alin. (1) C. civ. şi, deopotrivă, îndatorirea de a acţiona cu bună credinţă în scopul constituirii în favoarea sa, în condiţiile legii, a unui drept de superficie, pe care îl invocă, eronat, ca fiind dobândit cu titlu gratuit în absenţa unui act pe care să-l fi încheiat cu partea reclamantă, proprietara terenului, cerinţă impusă de norma de drept prevăzută la art. 693 alin. (3) C. civ., invocată, ca temei pentru respingerea cererii de despăgubire.

Aşa fiind, critica prin care partea pârâtă pretinde, în esenţă, că în absenţa unor norme juridice din dreptul intern care să reglementeze raportul juridic dedus judecăţii nu se putea dispune obligarea sa la plata de despăgubiri, se dovedeşte a fi nefondată.

În acest context al analizei se impune menţiunea că un atare raţionament judiciar nici nu este permis, în considerarea normei de drept prevăzute la art. 5 alin. (2) C. proc. civ. care prevede următoarele: Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

- cât priveşte criticile prin care partea pârâtă pretinde că instanţa de apel a statuat, greşit, că datorează despăgubiri pentru o suprafaţă de 824 mp teren (deşi posedă mai puţin) respectiv, că nu a făcut dovada unui prejudiciu cert şi nici a legăturii de cauzalitate între fapta imputată părţii reclamante prin cererea reconvenţională (de tergiversare a înstrăinării imobilului în favoarea sa) şi prejudiciul pretins a fi suferit, se constată că nu pot face obiect al analizei instanţei de recurs.

Aceasta, întrucât, prin memoriul de recurs, partea nu dezvoltă cu privire la aceste aspecte critici de nelegalitate, în înţelesul dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., ci pretinde o interpretarea greşită a probelor la judecata în fond, care, în opinia părţii impuneau concluzia potrivit căreia are în posesie doar terenul de sub construcţie, în suprafaţă de 455 mp, nu şi terenul pe care sunt amplasate două terase şi nici terenul cu destinaţia de trotuar şi de spaţiu verde.

În ceea ce priveşte soluţia dată asupra cererii reconvenţionale, partea se rezumă să reitereze temeinicia pretenţiei de despăgubire, apreciind că a dovedit prin probele administrate, că şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra construcţiei abia la data de 18 aprilie 2013 ca urmare a conduitei culpabile a părţii reclamante, respectiv, că această întârziere i-a îngrădit posibilitatea de a accesa fonduri nerambursabile.

Astfel de critici prin care nu se dezvoltă argumente juridice cu trimitere la norme de drept care ar fi fost încălcate la judecata în fond, ci se pretinde interpretarea greşită a probelor administrate în cauză, nu pot fi primite întrucât, vizând chestiuni de fapt, excedează, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., controlului de legalitate pe care îl poate exercita instanţa de recurs.

- nu poate fi primită nici critica prin care partea pârâtă pretinde soluţionarea greşită a motivului de apel prin care partea reclamantă a susţinut că prima instanţă a statuat, eronat, cu privire la includerea în cuantumul despăgubirii acordate, de 0,8 euro/mp/lună, a taxei pe valoare adăugată.

În dezvoltarea criticii, partea pretinde, pe de o parte, că instanţa de apel avea a se pronunţa explicit (printr-o dispoziţie distinctă) asupra excepţiei inadmisibilităţii pe care a formulat-o cu privire la acest motiv de apel în temeiul prevederilor art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. şi, pe de altă parte, contradictoriu, că motivul de apel trebuia primit, deoarece prima instanţă putea exclude taxa pe valoare adăugată din cuantumul despăgubirii.

Cu titlu prealabil, se impune menţiunea că fundamentarea criticii de nelegalitate pe încălcarea sau interpretarea greşită a legii de către instanţa de apel impune în sarcina părţii recurente obligaţia de a dezvolta motivul de recurs printr-o argumentaţie juridică coerentă şi, totodată, obligaţia de a indica normele de drept pretins a fi încălcate de instanţa de apel.

Or, în ceea ce priveşte critica menţionată, lucrările dosarului evidenţiază faptul că, prin apel, partea reclamantă a criticat, într-adevăr, includerea în cuantumul despăgubirii de 0,8 euro/m.p./lună a taxei pe valoare adăugată, susţinând, în esenţă, că atâta timp cât despăgubirea are ca scop repararea unui prejudiciu, în raport de normele de drept fiscal, aceasta nu intră în baza de impozitare a taxei pe valoare adăugată, care este un impozit datorat bugetului statului (art. 265 Codul fiscal).

Cu privire la acest motiv de apel, partea pârâtă a invocat excepţia inadmisibilităţii, susţinând că formularea criticii nu este permisă de dispoziţiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., (care interzic schimbarea cadrului procesual stabilit în faţa primei instanţe) şi alin. (3) ale aceluiaşi articol (potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi).

O astfel de analiză, privind respectarea limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecăţii, se realizează însă de instanţa de apel prin examinarea tuturor criticilor deduse judecăţii prin apel, asupra căruia urmează să pronunţe una dintre soluţiile prevăzute la art. 480 C. proc. civ., printre care nu se regăseşte cea invocată de partea pârâtă.

Aceasta, întrucât verificarea incidenţei normei de drept prevăzute la art. 478 alin. (1) C. proc. civ. impune verificări asupra chestiunilor de fond ale cauzei, nefiind vorba de un motiv formal care să permită examinarea pe calea excepţiei de inadmisibilitate.

Aşa fiind, corect, instanţa de apel a analizat şi statuat în cuprinsul considerentelor hotărârii recurate argumentele pentru care a reţinut că partea reclamantă a formulat critica relativă la taxa pe valoarea adăugată cu încălcarea prevederilor art. 478 C. proc. civ., invocate şi de partea pârâtă, nefiind necesară şi nici posibilă pronunţarea unei soluţii distincte cu privire la acest aspect.

Prin apelul declarat împotriva hotărârii primei instanţe, partea pârâtă nu a criticat includerea în cuantumul despăgubirii a taxei pe valoare adăugată, ceea ce prezumă că aceasta a achiesat la soluţia primei instanţe, cu atât mai mult cu cât, astfel cum a arătat, a solicitat instanţei de apel respingerea criticii formulate de partea reclamantă sub acest aspect.

În atare condiţii, dezvoltarea prin recurs a unei critici la adresa considerentelor prin care instanţa de apel a respins apelul părţii reclamante se dovedeşte, pe de o parte, contrară propriilor apărări invocate în faţa instanţei de apel şi, pe de altă parte, inadmisibilă, întrucât, în lipsa apelului pe care partea să-l fi exercitat cu privire la această chestiune litigioasă, critica este formulată omisso medio, contrar normei de drept prevăzute la art. 459 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea altor argumente invocate prin recurs, Înalta Curte constată că în cauză nu este incident nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aşa fiind, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 221 din 26 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2022.