Nullity of private sale of historic monument for breach of State pre-emptive right

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la data de 17 septembrie 2018, reclamantul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. S.R.L. şi S.C. B., să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. x/25.06.2003, autentificat sub nr. x/27.06.2003 de către Biroul Notarial Notari Publici C. şi D., având ca obiect imobilul clădire Club F., compus din Restaurant F., Discoteca F., Piscina F., Staţie Tehnică F., situat în Staţiunea Mamaia, judeţul Constanţa.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, cu referire la nerespectarea dreptului de preempţiune al Statului român, art. 1250, art. 1246, art. 1247 C. civ., art. 194 şi următ., art. 117, art. 125, art. 1713 şi următ. C. proc. civ.

H. a formulat cerere de intervenţie accesorie în sprijinul pârâtei B., solicitând, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, pentru lipsa coparticipării procesuale pasive obligatorii, iar în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, admisă în principiu.

Prin încheierea din 11 octombrie 2019, s-au respins, ca neîntemeiate, excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de intervenientul accesoriu.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 1411 din 1 iulie 2020, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis acţiunea. A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. x/25.06.2003, autentificat sub nr. x/27.06.2003 de către Biroul Notarial Notari Publici C. şi D.. A respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie accesorie formulată de H..

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin decizia nr. 206 C din 25 noiembrie 2020, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei deciziei declarat recurs pârâta S.C. B., subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 3 şi 8 C. proc. civ.

A arătat că, urmare a greşitei calificări a naturii juridice a litigiului (constatarea nulităţii unui contract de vânzare - cumpărare încheiat în cadrul procesului de privatizare a S.C. B.), sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 3 C. proc. civ., respectiv instanţa competentă să soluţioneze cauza era Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, întrucât specificul raporturilor juridice dintre părţi atrage o competenţă specializată care, în cauză, nu a fost respectată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că au fost greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, precum şi prevederile Ordinului nr. 2314/2004 al Ministerului Culturii şi Cultelor.

Art. 4 din Legea nr. 422/2001 conferă calitatea de titular al dreptului de preempţiune asupra monumentului istoric reprezentat de imobilul-clădire Club F., Statului Român, prin Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, iar nu acestei entităţi în nume propriu, astfel cum a fost promovată cererea de chemare în judecată.

Nerespectarea dreptului de preempţiune conferă calitate procesuală activă doar Statului Român, însă în urma încheierii contractului de vânzare -cumpărare a cărui nulitate se solicită a fi constatată, hotărârea de vânzare a imobilului în discuţie aparţine Statului Român, ca urmare a privatizării S.C. B.. La momentul încheierii acestui contract imobilul în litigiu figura în "Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile şi şisturile istorice" aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Şisturilor Istorice în anii 1991-1992 sub denumirea "I. nr. 920", la nr. 109, având codul x, însă această listă nu era publicată în Monitorul Oficial al României. Lista monumentelor istorice reprezintă Anexa nr. 1 la Ordinul Ministerului Culturii şi Cultelor nr. 2314/2004 şi a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 646 bis din 16.07.2004, ulterior încheierii contractului de vânzare - cumpărare.

Recurenta a susţinut, faţă de această situaţie, că instanţa de apel a constatat nulitatea absolută a contractului urmare a nesocotirii unor informaţii de notorietate, iar nu pentru încălcarea unor norme imperative.

Intimata - pârâtă A. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de Legea nr. 422/2001 privind conservarea şi protejarea monumentului istoric, iar starea avansată de degradare ce rezultă din documentaţia depusă la dosar este imputabilă exclusiv actualului proprietar, care justifică nerespectarea obligaţiilor menţionate cu incertitudinea proprietăţii asupra imobilului.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul - reclamant Ministerul Culturii a formulat întâmpinare prin care, referitor la pretinsa necompetenţă funcţională a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, a arătat că, în raport de natura civilă a litigiului dedus judecăţii, respectiv constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare - cumpărare, competenţa materială şi funcţională aparţine secţiei civile a tribunalului.

Referitor la calitatea procesuală activă a Ministerului Culturii, a arătat că în cauză dreptul de preempţiune al Statului Român se realizează prin această instituţie, iar la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat imobilul în litigiu avea calitatea de monument istoric, fiindu-i aplicabile prevederile Legii nr. 422/2001. Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, acestea pot fi vândute numai în condiţiile exercitării dreptului de preempţiune al Statului Român, prin Ministerul Culturii, astfel încât în mod corect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost respinsă.

Referitor la greşita aplicare a normelor de drept material (art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001), a arătat că S.C. B. este o persoană juridică de drept privat, iar nu de drept public, întrucât nu îşi desfăşoară activitatea în regim de putere publică, iar asupra bunurilor din patrimoniu exercită un drept de proprietate privată. Ca atare, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile legale anterior menţionate, despre care recurenta pretinde că ar fi fost greşit interpretate ori aplicate.

Referitor la calitatea de monument istoric a bunului ce face obiectul litigiului, a arătat că imobilul Club F. Mamaia a fost inclus în Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice (LMASI) din 1991-1992, anterior emiterii Legii nr. 422/2001, iar LMI aprobată prin Ordinul Ministerului Culturii şi Cultelor nr. 2314/8.07.2004 privind aprobarea listei monumentelor istorice actualizată şi a listei monumentelor istorice dispărute, publicat în Monitorul Oficial nr. 646 bis/16.07.2004 reprezintă o actualizare a listei din anul 1992, preluată şi în ordinele emise ulterior. Astfel, imobilul în litigiu s-a regăsit neîntrerupt în cuprinsul tuturor listelor monumentelor istorice. Legea nr. 422/2001 şi Ordinul ministrului culturii nr. 2260/18.04.2008 privind aprobarea Normelor metodologice de clasare şi inventariere a monumentelor istorice sunt aplicabile doar cu privire la clasarea de imobile ce se impun a fi protejate şi care nu au făcut deja obiectul clasării anterior intrării în vigoare a acestora, nefiind incidente în prezenta cauză.

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru şi comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 octombrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen de judecată, cu citare părţi la 16 martie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reţine următoarele:

- nu este fondată critica prin care partea pârâtă pretinde că printr-o calificare corectă a naturii juridice a litigiului, cu luarea în considerare a specificului raportului juridic intervenit între părţi, se impunea concluzia potrivit căreia acţiunea dedusă judecăţii, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în cadrul procesului de privatizare a unei societăţi comerciale, atrăgea competenţa specializată a secţiei a II-a civile a Tribunalul Constanţa, critică subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 3 C. proc. civ.

Cererea dedusă judecăţii de partea reclamantă, astfel cum corect s-a reţinut la judecata în fond şi se afirmă prin recurs, are ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat de două societăţi, S.C. B. şi S.C. A. S.R.L.

Acţiunea în constatarea nulităţii a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, art. 4 alin. (4), respectiv, pe cele ale art. 1246-1247 C. civ. relative la nulitate.

Or, în considerarea obiectului pretenţiei deduse judecăţii şi a temeiului juridic invocat de partea reclamantă, litigiul are natură civilă.

De altminteri, pretinzând că litigiul ar atrage competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate ale instanţelor de judecată, partea pârâtă nu indică în ce categorie de litigii dintre cele enunţate la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pretinde că s-ar include litigiul dedus judecăţii, ci se rezumă să arate că actul de înstrăinare (a cărui nulitate se cere) a fost încheiat într-o procedură de privatizare, anume, ca urmare a punerii în aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, a Legii nr. 99/1999 privind unele masuri pentru accelerarea reformei economice, a O.U.G nr. 52/2001 privind accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare a societăţilor comerciale în turism şi a H.G. nr. 436/12001 privind strategia de privatizare a societăţilor comerciale din turism.

Or, normele de drept prevăzute de actele normative din materia privatizării societăţilor comerciale mai sus arătate sunt lipsite de relevanţă în procesul pendinte, cât timp nulitatea absolută nu a fost întemeiată pe acestea, ci pe normele dreptului comun, respectiv, pe normele de drept care reglementează regimul juridic al monumentelor istorice.

Aşa fiind, instanţa de apel a statuat, corect, că litigiul dedus judecăţii, în considerarea obiectului său, este un litigiu civil care nu atrage competenţa tribunalelor/secţiilor specializate ale instanţelor de judecată, ci pe a instanţelor civile, în alcătuirea prevăzută de lege (necontestată), printre care se află secţia I civilă a Tribunalului Constanţa.

Pentru considerentele arătate, critica întemeiată de parte pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 3 C. proc. civ., nu poate fi primită.

- nu este fondată nici critica prin care partea pârâtă pretinde nelegalitatea hotărârii recurate sub motiv că raportului juridic dedus judecăţii nu îi erau aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, respectiv, sub motiv că sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare nu poate fi fundamentată pe nesocotirea de către părţile contractante a unor informaţii de notorietate (cum s-a statuat în cauză), ci doar pe încălcarea unor norme de drept imperative, critică subsumată motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În prealabil, se impune menţiunea că soluţia de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.06.2003, autentificat sub nr. x/27.06.2003 de BNP C. şi D., prin care partea pârâtă, S.C. B. (persoană juridică de drept privat) a înstrăinat, prin negociere directă, către S.C. A. S.R.L. imobilul - Club F. din Staţiunea Mamaia nu a fost întemeiată, cum eronat se afirmă prin recurs, pe încălcarea unor informaţii de notorietate, ci, potrivit considerentelor decisive ale hotărârii recurate, pe încălcarea de către partea pârâtă a dreptului de preemţiune recunoscut în favoarea Statului român prin dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001.

Legea nr. 422/2001, a cărei necunoaştere ori cunoaştere parţială nu poate fi invocată de nimeni, a intrat în vigoare din data de 24 iulie 2001, fiind aplicabilă tuturor raporturilor juridice constituite după această dată, inclusiv actului de înstrăinare încheiat de părţi la 27.06.2003.

Dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 prevăd următoarele: Monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai în condiţiile exercitării dreptului de preemţiune ale Statului român, prin Ministerul Culturii şi Cultelor, pentru monumentele istorice clasate în grupa A, sau prin serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor, pentru monumentele istorice clasate în grupa B, ori al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, potrivit prezentei legi, sub sancţiunea nulităţii absolute a vânzării.

Or, pretinzând că raportului juridic dedus judecăţii nu i-ar fi aplicabilă norma de drept menţionată, partea pârâtă nu dezvoltă argumente care să susţină raţionamentul juridic afirmat, ci invocă că nu a cunoscut faptul că imobilul pe care l-a înstrăinat se încadra în categoria monumentelor istorice.

În susţinerea acestei apărări, la judecata în fond, partea a pretins că atâta timp cât Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile şi şisturile istorice aprobată în anii 1991-1992 (în care imobilul se identifica sub denumirea "I. nr. 920") a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 646 bis abia în data 16.07.2004 (adică ulterior încheierii contractului de vânzare - cumpărare), nu i se putea imputa nerespectarea dreptul de preempţiune recunoscut în favoarea Statului român prin norma de drept prevăzută la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001.

Această apărare a fost înlăturată de instanţele de fond, pe de o parte, în considerarea faptului că imobilul pe care l-a înstrăinat, construit în perioada 1923-1926 şi cunoscut ca I. din Mamaia sau J. din Mamaia era de notorietate publică că este monument istoric, fapt ce nu era necesar a fi dovedit, în raport de art. 255 alin. (2) C. proc. civ., şi, pe de altă parte, în considerarea faptului că partea pârâtă, cu minime diligenţe, putea să consulte, la momentul înstrăinării, lista monumentelor istorice întocmită la nivelul anilor 1991-1992 în care imobilul era inventariat ca monument istoric ori să solicite informaţii de la Direcţia Judeţeană pentru Cultură Constanţa, dată fiind semnificaţia imobilului pentru istoria naţională.

Or, statuările asupra situaţiei de fapt a unei cauze, rezultate în baza evaluării probatoriilor administrate, cum sunt şi statuările mai sus arătate, sunt date în competenţa exclusivă a instanţelor de fond şi nu pot face obiect al controlului exercitat de instanţa de recurs, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora: Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aşa fiind, susţinerea părţii pârâte potrivit căreia sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare nu putea fi fundamentată pe nesocotirea de către părţile contractante a unor informaţii de notorietate se dovedeşte a fi străină lucrărilor dosarului, instanţele de fond reţinând notorietatea publică în ceea ce priveşte o chestiune de fapt a litigiului (calitatea de monument istoric a imobilului), nu drept cauză a nulităţii absolute.

În fine, prin memoriul de recurs, partea pârâtă a pretins că norma de drept prevăzută la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 (a cărei aplicabilitate a cerut să fie înlăturată) conferă calitatea procesuală activă doar Statului român, nu şi părţii reclamante, Ministerul Culturii, pentru a acţiona în justiţie în cazul nerespectării dreptului de preempţiune, motiv pentru care apreciază că se impunea respingerea cererii deduse judecăţii.

Critica nu poate fi primită, întrucât, astfel cum s-a statuat la judecata în fond a cauzei, prin norma de drept menţionată a fost conferit părţii reclamante un mandat special în baza căruia este îndreptăţită să acţioneze în numele Statului român ori de câte ori este încălcat dreptul de preemţiune, drept care, de altminteri, se exercită în numele statului tot de către partea reclamantă.

Pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizare altor argumente invocate de partea pârâtă prin recurs, Înalta Curte, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. împotriva deciziei nr. 206 C din 25 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2022.