Revindication claim remains suspended after prejudicial title-deed annulment suit found dispositive; appeal rejected

Şedinţa publică din data de 11 martie 2021

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului în care a fost pronunţată încheierea atacată şi soluţia dispusă în primă instanţă

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, la 26 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună, în temeiul dispoziţiilor art. 563 si 901 C. civ., obligarea acestuia de a-i lăsa, în deplină proprietate şi posesie, bunul imobil situat în Comuna Măneciu, sat Cheia, judeţul Prahova, înscris în CF nr. x al Comunei Măneciu, jud. Prahova.

Tribunalul Prahova, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 3668 din 12 decembrie 2018, a hotărât următoarele: a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de pârât; a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi paşnică posesie, imobilul situat în com. Măneciu, sat Cheia, jud. Prahova, înscris în Cartea Funciară sub nr. x, precum şi să plătească acestora cheltuieli de judecată în cuantum de 38.860 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru; a luat act că reclamanţii îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată reprezentate de onorariu avocat, pe cale separată.

Pârâtul C. a exercitat apel împotriva acestei hotărâri.

2. Cererea de suspendare şi soluţia pronunţată de Curtea de Apel

În cursul soluţionării căii de atac, apelantul C. a formulat cerere de suspendare a judecării cauzei, motivat de împrejurarea că dezlegarea acesteia depinde în tot de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti.

În cuprinsul cererii, a susţinut că pricina în raport de care a solicitat suspendarea are ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 16.11.2014 de către BNP D., încheiat între A. şi B., în calitate de cumpărători, şi S.C. E. (în prezent radiată), prin reprezentant legal F., în calitate de vânzător, anularea tuturor actelor subsecvente întocmite în baza contractului de vânzare-cumpărare anulat şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Între cele două litigii există o strânsă legătură de cauzalitate, iar dezlegarea prezentului dosar depinde în tot de valabilitatea/nevalabilitatea respectivului contract de vânzare-cumpărare, ce constituie obiect al cauzei nr. x/2018*.

Astfel, în cererea de chemare în judecată, reclamanţii invocă contractul de vânzare-cumpărare ca şi titlu de proprietate ce a fost comparat de instanţa de fond la data admiterii acţiunii în revendicare imobiliară.

Tribunalul s-a fundamentat pe acest act atunci când a rezolvat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, precum şi fondul cauzei, reţinând următoarele: "Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, se constată că la data promovării acţiunii deduse judecăţii, în patrimoniul acestora se regăseşte dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 16.11.2004’’; "Potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.11.2004 de D., încheiat cu S.C. E. S.R.L., reclamanţii sunt proprietarii imobilului situat în com. Măneciu, sat Cheia, judeţ Prahova, înscris în C.F. nr. x la data de 17.11.2004, compus din teren în suprafaţă de...’’

Criticile deduse judecăţii de apelantul C. prin cererea de apel au privit respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi fondul litigiului, solicitând admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, ce rezultă din lipsa dovezii calităţii procesuale active a reclamanţilor, în principal, iar, în subsidiar, respingerea cererii de revendicare pe fond.

Acţiunea care formează obiectul dosarului nr. x/2018 va clarifica dacă intimaţii reclamanţi mai au în patrimoniul lor dreptul de proprietate asupra terenului şi construcţiilor situate în Cheia, identificate în C.F. nr. x, invocat ca şi titlu în prezenta cauză, mai ales că, aşa cum s-a menţionat în precedent, prin apelul pendinte s-au adus critici pe aspectul calităţii intimaţilor reclamanţi de proprietari asupra terenului în litigiu.

În raport de soluţia ce se va pronunţa, se va stabili dacă există fapta ilicită a reclamanţilor, dacă au fost sau nu de bună-credinţă la data cumpărării imobilului în litigiu, în condiţiile în care se va tranşa definitiv dacă dreptul de proprietate asupra terenului situat în comuna Măneciu, sat Cheia, a existat sau nu vreodată în patrimoniul acestora.

Întrucât titlul de proprietate opus de reclamanţi este contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 16.11.2014 şi care a stat la baza admiterii acţiunii în revendicare, iar în cauza nr. x/2018* se solicită tocmai constatarea nulităţii absolute a acestui contract, reiese cu evidenţă legătura de dependenţă între cele două pricini, impusă de dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ceea ce justifică admiterea cererii de suspendare până la soluţionarea definitivă a procesului ce se judecă la Tribunalul Bucureşti.

Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a dispus, prin încheierea din 4 noiembrie 2019, în baza prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti.

3. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva încheierii de suspendare au promovat recurs reclamanţii A. şi B., în susţinerea căruia au invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prima critică, centrată pe nemotivarea soluţiei de suspendare, are în vedere două aspecte.

În primul rând, se reclamă o nepronunţare a instanţei asupra cererii de repunere pe rol iniţiată de reclamanţi imediat după ce s-a amânat pronunţarea în cauză.

În al doilea rând, se pretinde o nemotivare propriu-zisă a încheierii, în sensul dispoziţiilor procedurale şi al jurisprudenţei constante în domeniu, corelate cu dreptul la un proces echitabil. Curtea de Apel şi-a însuşit cererea de suspendare formulată de apelantul pârât, cu argumentele prezentate în cuprinsul acesteia sub aspectul legăturii între cele două cauze, fără a proceda la analiza apărărilor intimaţilor reclamanţi, în sensul respingerii cererii de suspendare, pe toate aspectele.

A doua critică pune în discuţie aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., din punct de vedere al reţinerii legăturii între cele două dosare. În opinia recurenţilor, această condiţie premisă trebuie verificată, iar simpla existenţă a unei legături nu implică în mod automat pronunţarea unei soluţii de admitere a cererii de suspendare. Mai ales, prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. stipulează expres că suspendarea este facultativă, deci lăsată la aprecierea instanţei. Or, câtă vreme există un drept de apreciere asupra măsurii, instanţa trebuie să se raporteze în soluţionarea cererii de suspendare, atât la îndeplinirea condiţiilor prescrise de lege, cât şi la caracterul justificat al măsurii, prin prisma întregului probatoriu şi a tuturor aspectelor incidente.

Aprecierea instanţei trebuie să fie motivată, susţinută de elemente concrete ale cauzei şi să nu conducă la exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, respectiv la îngrădirea accesului la justiţie al părţilor interesate în mod real de soluţionarea cauzei. Dacă ar fi analizat toate aceste chestiuni, Curtea ar fi constatat intenţia de blocare a accesului la justiţie în soluţionarea acţiunii în revendicare.

Un alt aspect relevat este acela că existenţa dosarului invocat de apelantul C. nu are relevanţă în soluţionarea pricinii, întrucât acel contract de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică, care constituie titlul de proprietate al reclamanţilor, se bucură de prezumţia de validitate. În concluzie, nu există niciun drept de a cărui existenţă să depindă judecata cauzei, iar simpla contestare a unui act relevant în dosar nu îi răstoarnă prezumţia de validitate. Pentru ipoteza anulării contractului, există remedii procesuale specifice puse la dispoziţie de legiuitor, respectiv calea de atac a revizuirii.

Recurenţii au punctat că, în rezolvarea cererii de suspendare, instanţa trebuie să pună în balanţă interesele reclamanţilor, de a se soluţiona litigiul supus dezbaterii, în vederea clarificării situaţiei juridice a imobilului, care în prezent se află într-o stare de degradare, cu interesul pârâtului, de a tergiversa soluţionarea pricinii.

Au menţionat o serie de împrejurări pe baza cărora poate fi determinată intenţia apelantului pârât C. de a tergiversa procesul de revendicare, spre exemplu: introducerea cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare la instanţă după 13 ani de la demararea litigiilor dintre părţi; temporizarea îndeplinirii obligaţiilor procesuale în dosarul nr. x/2018 (în raport de care s-a dispus suspendarea), prin formularea unei cereri de ajutor public judiciar, fără să fie susţinută de înscrisuri; promovarea litigiului în anularea contractului de vânzare-cumpărare la o instanţă necompetentă; formularea cererii de suspendare chiar în şedinţa publică de la primul termen de judecată din apel, deşi litigiul care a determinat suspendarea a fost înregistrat pe rolul instanţei de un an de zile; nedepunerea cererii de chemare în judecată din dosarul nr. x/2018 pentru ca instanţa să aibă o imagine de ansamblu a litigiului din perspectiva legăturii de cauzalitate şi a oportunităţii suspendării cauzei, deoarece măsura nu se analizează numai prin raportare la capetele de cerere, ci şi la motivarea în fapt şi în drept a acţiunii.

Contractul de vânzare-cumpărare care constituie titlul reclamanţilor este perfect valabil, iar motivele de nulitate sunt neserioase şi au drept scop doar învestirea artificială a instanţelor de judecată pentru a se bloca soluţionarea acţiunii în revendicare.

În opinia recurenţilor, nici din punct de vedere al cadrului litigios dintre părţi, măsura suspendării nu are o justificare. Pe de o parte, în dosar, era deja pronunţată o soluţie în primă instanţă, iar, pe de altă parte, litigiul care a generat suspendarea nu se află în stadiul de a fi soluţionat, nefiind stabilită instanţa competentă să-l judece. Mai mult, prin menţinerea măsurii s-ar ajunge la blocarea accesului la justiţie al recurenţilor şi ar beneficia de protecţie doar apelantul pârât care nu doreşte decât păstrarea stării de fapt actuale.

Pentru toate motivele expuse, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a încheierii de suspendare şi rejudecarea cauzei, prin respingerea măsurii.

4. Procedura de filtru

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului de admisibilitate în principiu a recursului, prin raport reţinându-se că recurenţii au deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii atacate şi că aceasta a fost promovată în termen.

Completul de filtru C4 a constatat că raportul întruneşte condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ. şi a dispus comunicarea acestuia, în vederea formulării unor puncte de vedere.

Recurenţii şi intimatul nu şi-au exprimat poziţia procesuală cu privire la raport.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul C. nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamanţii A. şi B. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Critica privitoare la nemotivarea încheierii, susceptibilă de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prezintă un caracter neîntemeiat.

Se invocă, sub un prim aspect, faptul că instanţa învestită cu soluţionarea incidentului suspendării nu s-a pronunţat asupra cererii de repunere pe rol a litigiului, formulată de recurenţii reclamanţi A. şi B. imediat după amânarea pronunţării în cauză.

Din parcurgerea dosarului din apel, se constată că, la termenul de judecată din 31 octombrie 2019, instanţa, ascultând concluziile părţilor cu privire la cererea de suspendare, a reţinut cauza spre soluţionare şi a amânat pronunţarea la 4 noiembrie 2019, pentru a da posibilitatea intimaţilor reclamanţi să depună concluzii scrise şi înscrisuri în combaterea măsurii solicitate.

Între aceste două momente a fost depusă la dosar de către intimaţii reclamanţi o cerere de repunere a cauzei pe rol (trimisă prin fax la 31 octombrie 2019 şi ataşată la dosar la 1 noiembrie 2019, fila x), întemeiată pe prevederile art. 400 raportat la art. 394 alin. (3) C. proc. civ.

Curtea de Apel nu avea obligaţia de a soluţiona o atare cerere, raportat la momentul procesual la care aceasta a fost formulată, adică după închiderea dezbaterilor asupra incidentului suspendării.

După încheierea dezbaterilor, părţile pot depune la dosarul cauzei concluzii scrise, care vizează împrejurările de fapt şi de drept la care s-au referit în concluziile orale, neputând aduce în atenţia instanţei pe această cale pretenţii noi, care nu au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii, pentru că astfel ar fi încălcate principiile dreptului la apărare, al contradictorialităţii şi al dreptului la un proces echitabil.

Or, în virtutea respectării principiului contradictorialităţii instituit prin dispoziţiile art. 14 C. proc. civ., instanţei îi revine obligaţia de a pune în discuţia părţilor orice chestiune de drept procesual sau substanţial ori de fapt, precum şi de a-şi fundamenta hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Întrucât cererea de repunere pe rol este o cerere nouă, neinvocată prin celelalte acte de procedură de până la momentul punerii concluziilor pe fondul cauzei şi care nu a fost discutată în contradictoriu cu apelantul C., în temeiul considerentelor reţinute, Curtea de Apel nu era datoare să se pronunţe cu privire la aceasta.

Al doilea aspect din cadrul acestei critici conturează o lipsă de motivare a încheierii, prin aceea că instanţa nu a prezentat un raţionament propriu, ci şi-a însuşit argumentele invocate de apelantul pârât C. în cererea de suspendare, din punct de vedere al legăturii dintre cele două pricini. Totodată, nu a oferit un răspuns la apărările părţii adverse, în sensul că cererea de suspendare trebuia respinsă.

Prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. este reglementată obligaţia instanţei de judecată de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, nerespectarea acestora atrăgând nulitatea hotărârii. Motivarea unei hotărâri este necesară pentru ca părţile să cunoască temeiurile, fundamentele soluţiei adoptate de judecător, iar instanţa de control judiciar să poată aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei acesteia.

Aşa cum s-a reţinut în doctrină şi în jurisprudenţă, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, iar aceasta se impune a fi clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, inexistenţa motivării sau motivarea necorespunzătoare determinând casarea hotărârii astfel pronunţate.

Examinând încheierea atacată, se constată că instanţa a făcut o analiză proprie a condiţiei impuse de prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în aprecierea temeiniciei cererii de suspendare. În acest sens, a comparat cele două litigii şi a prezentat argumentele pentru care a identificat o legătură de interdependenţă între acestea, precum şi implicaţiile pe care le-ar avea, în prezentul dosar, o eventuală soluţie de anulare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 16.11.2004, ce constituie titlul de proprietate al reclamanţilor, deci, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată.

Analizarea cererii de suspendare prin prisma altor motive decât cele agreate de intimaţii reclamanţi nu echivalează cu o nemotivare în sensul dispoziţiilor procesuale enunţate, câtă vreme, cum s-a relevat anterior, instanţa a motivat îndeplinirea condiţiei cerute pentru constatarea incidentului procedural, după cum se relevă şi în cele ce urmează.

Critica ce vizează aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., din punct de vedere al reţinerii legăturii dintre cele două dosare, poate fi subsumată ipotezei de casare instituite de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece se referă la încălcarea unei norme de procedură. Deşi în fundamentarea recursului, recurenţii au invocat şi prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu au fost identificate normele de drept material pretins a fi încălcate de Curtea de Apel prin încheierea atacată, prin urmare controlul judiciar nu poate fi realizat prin prisma acestui temei.

Potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde în tot sau în parte de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

Acest caz de suspendare vizează o chestiune prejudicială de a cărei rezolvare depinde soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză şi are rolul de a preîntâmpina pronunţarea unor hotărâri contradictorii.

În baza acestui temei de drept, suspendarea va putea fi dispusă în contextul îndeplinii anumitor condiţii, a căror verificare este atributul exclusiv al instanţei de judecată.

Astfel, din norma enunţată rezultă că suspendarea va putea fi dispusă în situaţia în care există pe rolul instanţelor de judecată un alt dosar, a cărui soluţionare ar putea avea o influenţă hotărâtoare asupra litigiului pendinte.

În prezentul dosar, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de o acţiune în revendicare, formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâtului C., cu privire la imobilul situat în Comuna Măneciu, sat Cheia, judeţul Prahova, înscris în C.F. nr. x al Comunei Măneciu, jud. Prahova, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 16.11.2004, de la S.C. E. S.R.L.

Pricina în raport de care s-a cerut suspendarea, nr. x/2018*, aflată pe rolul Tribunalului Bucureşti, vizează constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 16.11.2014 de către D., încheiat între A. şi B., în calitate de cumpărători, şi S.C. E. (în prezent radiată), prin reprezentant legal F., în calitate de vânzător, anularea tuturor actelor subsecvente întocmite în baza contractului de vânzare-cumpărare anulat şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Înalta Curte constată că, în speţă, s-a făcut o corectă analiză a oportunităţii măsurii suspendării din perspectiva legăturii dintre cele două dosare, reţinându-se că respectivul contract de vânzare-cumpărare este chiar titlul de proprietate opus de reclamanţi în susţinerea temeiniciei acţiunii în revendicare, iar o posibilă soluţie de anulare a acestuia ar avea înrâurire asupra procesului pendinte pe problema calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată în faţa primei instanţe şi reiterată pe calea unei critici în apel. Totodată, s-a avut în vedere şi faptul că tribunalul s-a întemeiat pe acest act atunci când a admis acţiunea în revendicare, prin sentinţa civilă nr. 3668 din 12 decembrie 2018, sens în care a statuat, cu ocazia realizării procedurii de comparare a titlurilor exhibate, că titlul de proprietate al reclamanţilor nu a fost desfiinţat sau anulat.

Prin urmare, rezultă că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. au fost aplicate în mod corect, fiind îndeplinite condiţiile ce impun suspendarea judecării litigiului, iar critica reclamanţilor formulată strict pe acest aspect se vădeşte a fi nefondată.

În plus, din punct de vedere al legăturii de cauzalitate dintre cele două dosare, prezenta instanţă nu este în măsură să aprecieze asupra valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare, deoarece acest aspect constituie atributul instanţei în analiza pe fond a pricinii, în dosarul nr. x/2018.

Totodată, suspendarea procesului pe acest temei este dispusă de instanţă şi în ansamblul circumstanţelor cauzei, urmărindu-se ca partea care solicită aplicarea măsurii să nu transforme această posibilitate într-o formă de abuz procesual. Nu poate fi primită critica recurenţilor, prin care se susţine că interesul pârâtului C. în suspendarea cauzei ar fi unul mascat, iar unicul obiectiv a constat în tergiversarea soluţionării cauzei şi blocarea accesului la justiţie al reclamanţilor. În primul rând, ipotezele redate de recurenţii reclamanţi nu pot fi privite ca situaţii în care apelantul pârât C. ar încerca să treneze soluţionarea procesului de revendicare, inclusiv prin formularea cererii de suspendare, iar, în al doilea rând, măsura dispusă are rolul de a preîntâmpina pronunţarea unor hotărâri contradictorii, cu efecte nedorite asupra stabilităţii raporturilor juridice existente între părţi.

Pentru toate considerentele reţinute, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul exercitat de reclamanţii A. şi B. împotriva încheierii de şedinţă din 4 noiembrie 2019, prin care s-a dispus suspendarea pricinii, în etapa procesuală a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva încheierii de şedinţă din 4 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2021.