Tax evasion conviction binds civil court; €1.06M damages award upheld

Şedinţa publică din data de 1 martie 2022

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 12.02.2020 sub dosar nr. x/2020, reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice - Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, a solicitat în contradictoriu cu pârâţii A. şi S.C. B. S.R.L., ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună: obligarea pârâţilor A. si S.C. B. S.R.L., în solidar, la plata sumei de 1.060.002 RON (din care 625.331 RON reprezentând TVA şi 434.671 RON reprezentând impozit pe profit), precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii aferente(reprezentând penalităţi si majorări/dobânzi de întârziere), care vor fi calculate de la data scadenţei fiecărui categorii de impozit/contribuţie socială în parte, şi până la data stingerii debitului principal, conform prevederilor art. 119 si urm. Codul de procedură fiscală, respectiv art. 173 si urm. Legea nr. 207/2015 privind Codul procedură fiscală.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 3/C/2021 din data de 11 ianuarie 2021, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2020, s-a admis cererea formulată de reclamantul Statul Român prin ANAF-DGRFP Cluj Napoca - AJFP Bihor, în contradictoriu cu pârâtul A..

A fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 1.060.002 RON reprezentând prejudiciu cauzat constând în TVA şi impozit pe profit, la care se adaugă accesoriile aferente, începând cu data scadenţei plăţii impozitelor şi până la data stingerii datoriei, calculate conform legislaţiei fiscale în vigoare la data producerii prejudiciului.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 762A din 8 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondat, apelul civil declarat de către apelantul-pârât A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L. prin C., cu intimatul-reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, şi Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva sentinţei civile nr. 3/C/2021 din data de 11 ianuarie 2021, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2020, pe care o păstrează.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 762A din 8 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul A., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a hotărârii atacate, iar în rejudecare admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului A. şi respingerea acţiunii, ca nefondată.

În drept, pârâtul a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (6) şi (8) C. proc. civ. şi a formulat următoarele critici:

În mod greşit instanţa de apel a reţinut faptul că sentinţa penală nr. 233/P/20.11.2O19, prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei are autoritate de lucru judecat cu privire la următoarele aspecte: existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o, a vinovăţiei acesteia, a existenţei prejudiciului, a raportului de cauzalitate, însă nu are autoritate cu privire la întinderea prejudiciului, aceasta (întinderea prejudiciului) urmând a fi stabilită de către instanţa civilă pe baza probelor administrat.

A susţinut că, dimpotrivă, sentinţa penala nr. 233/P/2019 pronunţată de Tribunalul Bihor nu are autoritate de lucru judecat nici în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului nici a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Având în vedere dispoziţiile art. 28 alin. (1) teza a II a şi art. 486 alin. (2) C. proc. pen., recurentul - pârât a considerat că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi netemeinică, nefiind îndeplinite astfel condiţiile răspunderii civile delictuale, anume lipsa prejudiciului (a constatării întinderii acestuia) şi lipsa vinovăţiei autorului faptei.

În opinia recurentului-pârât, pretinsul prejudiciu rezultat din "reconsiderarea cheltuielilor aferente achiziţiilor/operaţiunilor comerciale desfăşurate cu Furnizorii nominalizaţi ca fiind cheltuieli nedeductibile fiscal, pe anii 2008 - 2011" nu a fost soluţionat nici de instanţa penală, care a lasat nerezolvată latura civilă, nici de instanţa civilă care a considerat că "înscrisurile emise de către administraţia fiscală, depuse în dosarul penal pot fi în măsură să evidenţieze întinderea prejudiciului cauzat de către apelantul-pârât."

De asemenea, pârâtul a susţinut că inadmisibilitatea promovării acţiunii în răspundere civilă delictuală derivă din faptul că organul fiscal nu a soluţionat pe fond contestaţia administrativă conform deciziei nr. 5123 din 29.10.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A subliniat că recuperarea unui prejudiciu reprezentând creanţe fiscale de către ANAF nu se poate face decât în urma enunţării unui raţionament propriu, al cărui element central trebuie să fie indicarea unei creanţe fiscale, ce nu poate fi determinată decât în urma unei inspecţii fiscale.

Printr-o altă critică, recurentul-pârât a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât "obiectul cererii se circumscrie raporturilor fiscale ale reclamantei cu S.C. B. S.R.L., acesta fiind doar administratorul societăţii, iar nu subiect pasiv al raportului juridic respectiv.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză, intimaţii nu au formulat întâmpinări.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Este lipsită de temei legal susţinerea recurentului conform căreia instanţa de apel ar fi făcut o greşită apreciere asupra efectelor autorităţii de lucru judecat ataşate sentinţei penale nr. 333/P/2019 a Tribunalului Bihor, în privinţa elementelor referitoare la vinovăţia autorului faptei ilicite şi respectiv, existenţa prejudiciului.

Potrivit hotărârii penale menţionate, s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiate între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, DIICOT şi inculpatul A. şi în consecinţă, a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 2 ani şi 8 luni închisoare, cu suspendarea executării acesteia, pentru infracţiunea de evaziune fiscală, în formă continuată.

Ca atare, trimiterea pe care o face recurentul la dispoziţiile art. 28 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen. ("instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite") pentru a susţine lipsa efectelor lucrului judecat din penal asupra jurisdicţiei civile este una neadecvată, lipsită de pertinenţă întrucât hotărârea penală, deşi pronunţată pe baza unui acord de recunoaştere, nu este una de achitare, ci de condamnare a inculpatului (conform art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.).

De aceea, raportat la natura soluţiei pronunţate în procesul penal, devine incidentă prima teză a art. 28 alin. (1) C. proc. pen., conform căreia "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o."

Aceasta înseamnă că vinovăţia recurentului (infracţiunea reţinută în sarcina acestuia având intenţia în conţinutul constitutiv şi reprezentând obiect al recunoaşterii exprese din partea inculpatului) şi respectiv, fapta ilicită pentru care s-a dispus condamnarea acestuia sunt elemente intrate în autoritate de lucru judecat, care nu mai pot fi contestate sau supuse vreunei reevaluări jurisdicţionale, opunându-se ca atare judecăţii în faţa instanţei civile.

În ce priveşte prejudiciul produs, contrar susţinerii recurentului, instanţa de apel a dat în mod corect eficienţă dispoziţiilor art. 486 alin. (2) C. proc. pen., care statuează, de principiu, asupra lipsei autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale pronunţate pe baza acordului de recunoaştere, în ce priveşte întinderea prejudiciului în faţa instanţei civile.

Astfel, instanţa de apel a apreciat în reţinerea, ca dovedit, a prejudiciului pretins conform obiectului acţiunii civile de faţă, valoarea probatorie a înscrisurilor fiscale administrate în procedura penală, precum şi valoarea probatorie, sub aspectul consecinţelor produse asupra laturii civile, a actului de recunoaştere a vinovăţiei semnat de recurentul-pârât în procesul penal.

Or, sub acest aspect, s-a constatat corect că acordul de recunoaştere a vinovăţiei, respectiv "recunoaşterea faptelor comise pentru care a fost acuzat" nu a vizat doar faptele cu caracter penal, încadrarea acestora în infracţiunea de evaziune fiscală, ci în mod expres şi valoarea prejudiciului cauzat (identică celei pretinse pe calea acţiunii civile).

Consecinţele recunoaşterii în această modalitate a prejudiciului produs s-au repercutat în procedura penală pe planul încadrării juridice a faptei şi individualizării pedepsei având în vedere că, potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (forma în vigoare la data săvârşirii faptei), era sancţionată o formă agravată a infracţiunii de evaziune fiscală, atunci când valoarea prejudiciului era mai mare de 100.000 eu (prin majorarea limitei minime şi maxime cu 2 ani).

De aceea, acordul de recunoaştere a vizat în mod necesar şi întinderea prejudiciului, având în vedere că, potrivit art. 479 C. proc. pen., obiectul acestuia se referă la "recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice".

O asemenea încadrare juridică în privinţa căreia să-şi producă efectele actul de recunoaştere nu era posibilă, în absenţa indicării şi asumării prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, câtă vreme este vorba despre un element constitutiv al infracţiunii de evaziune într-una din formele reglementate prin dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 241/2005.

În realitate, formulând o astfel de critică şi susţinând că prejudiciul nu este determinat în cauză, recurentul-pârât tinde, de o manieră inacceptabilă procedural, să lipsească de efecte actul de recunoaştere a vinovăţiei, pe baza căruia s-a definitivat procesul penal şi a fost pronunţată hotărârea de condamnare. Demersul este în acelaşi timp, unul care, într-o modalitate implicită, pune în discuţie însăşi autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale care, pronunţând soluţia de condamnare, a avut în vedere fapta în materialitatea ei, aşa cum a fost dată şi de recunoaşterea consecinţelor păgubitoare, respectiv a întinderii prejudiciului, ceea ce a atras o anumită încadrare juridică (ţinându-se seama, în concret, de elementul material al laturii obiective a infracţiunii).

Fiind vorba aşadar, despre o infracţiune materială (sau de rezultat), producerea şi luarea în considerare a întinderii consecinţelor păgubitoare erau esenţiale sub aspectul încadrării juridice a faptei, obiect al acordului de recunoaştere care, în termenii art. 482 C. proc. pen., a vizat expres acest aspect [astfel, conform lit. e) actul recunoaşterii trebuie să conţină încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege, iar potrivit lit. g) declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală].

- Este nefondată, de asemenea, critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi dat o greşită rezolvare aspectului referitor la inadmisibilitatea acţiunii civile susţinută de parte sub motiv că încă nu a fost soluţionată pe fond contestaţia administrativă împotriva titlului de creanţă reprezentat de decizia de impunere fiscală.

Pe acest aspect, s-a reţinut corect cadrul judecăţii ca fiind dat de o acţiune având ca temei răspunderea civilă delictuală şi ca finalitate recuperarea unui prejudiciu patrimonial, acţiune căreia nu i se poate opune vreun impediment procedural sau necesitatea urmării vreunei proceduri prealabile, după epuizarea căreia să fie deschis accesul la instanţa civilă.

Într-adevăr, în speţă fiind vorba despre latura civilă a procesului penal, lăsată nesoluţionată (în contextul incidenţei art. 25 alin. (5) coroborat cu art. 486 alin. (2) C. proc. pen.), rezolvarea acesteia, pe cale separată, se realizează de către jurisdicţia civilă.

Potrivit art. 19 alin. (1) C. proc. pen., exercitarea acţiunii civile în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

Această natură a acţiunii în repararea pagubei, alăturată celei penale, se păstrează şi în situaţia în care, din motivele prevăzute de lege, instanţa penală lasă nesoluţionată latura civilă.

Rezultă că, învestită cu o asemenea acţiune, instanţa civilă procedează la soluţionarea cauzei potrivit normelor de drept comun, indiferent de natura creanţei a cărei valorificare se urmăreşte (fiscală, bugetară) realizând propria analiză şi evaluare, fără să fie necesară o verificare pe acest aspect din partea unei alte jurisdicţii (în speţă, fiind invocată cea de contencios administrativ).

Nu este vorba aşadar, despre o chestiune prejudicială care să se opună apoi cu efectul lucrului judecat instanţei civile, ci de competenţa proprie a jurisdicţiei civile, învestită cu soluţionarea acestui gen de cauze.

Instanţa supremă s-a pronunţat, de altfel, în cadrul mecanismului de unificare jurisprudenţială (Decizia RIL nr. 7/2018) pe acest aspect, al lipsei de consecinţe date de natura fiscală a creanţei pretinse pe planul unei anumite competenţe specializate, statuându-se că "substanţa dreptului care trebuie examinat nu constituie, în sine, un argument peremptoriu pentru determinarea competenţei unei instanţe specializatate, în lipsa unei norme atributive de competenţă; de altfel, însăşi instanţa penală, în măsura în care soluţionează latura civilă, aplică într-un asemenea caz dispoziţii de drept fiscal, chiar dacă îi lipseşte o specializare într-un asemenea domeniu" (par. 51) şi că "instanţei de contencios administrativ şi fiscal nu îi revine o competenţă de drept comun în soluţionarea oricărui litigiu având ca obiect o creanţă de natură fiscală" (par. 52).

Nefiind relevantă aşadar natura sau substanţa dreptului de creanţă a cărui realizare se urmăreşte, pentru a atrage o anumită competenţă sau procedură de valorificare (pentru emiterea titlului de creanţă sau contestarea acestuia) rezultă că importantă, în aprecierea admisibilităţii acţiunii, este determinarea fundamentului juridic al pretenţiilor, reprezentat de răspunderea civilă delictuală, situaţie în care, instanţa învestită analizează întrunirea cumulativă a elementelor acesteia, fără să i se poată opune vreun fine de neprimire.

- Susţinerea recurentului-pârât potrivit căreia dezlegările conţinute în decizia RIL nr. 7/2018, la care a făcut trimitere incidentală şi instanţa de apel, nu ar fi aplicabile la speţă întrucât ar viza creanţe fiscale rezultate din săvârşirea altei infracţiuni, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, iar nu cea reglementată de art. 9, reţinută în sarcina acestuia, este una inaptă să demonstreze nelegalitatea deciziei din apel.

Pe de o parte, întrucât dezlegările cu valoare de principiu cuprinse în decizia de recurs în interesul legii menţionată sunt aplicabile pentru identitate de raţiune, mutatis mutandis, cu această valoare fiind de altfel reţinute iar pe de altă parte, pentru că instanţa de apel realizează pe aspectul admisibilităţii, o analiză proprie, cu argumente corecte, validate în recurs, conform considerentelor expuse anterior.

- Critica referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a dat dezlegare chestiunii legate de calitatea procesuală pasivă a pârâtului A. este, de asemenea, lipsită de fundament.

Instanţa de apel a reţinut corect că stabilirea cadrului procesual pasiv, prin reţinerea legitimării poziţiei procesuale a pârâtului, s-a realizat ţinând seama de obiectul învestirii instanţei, care a vizat angajarea răspunderii delictuale pentru fapta ilicită proprie a acestuia (conform acordului de recunoaştere, în baza căruia a fost condamnat).

De aceea, nu a putut fi primită apărarea acestuia conform căreia raportul juridic de disputat (şi care ar fi trebuit transpus ca atare pe plan procesual) ar fi cel în care parte ar trebui să figureze S.C. B. S.R.L. (al cărei administrator a fost recurentul).

Susţinerea recurentului-pârât în sensul că faţă de societatea menţionată s-a dispus clasarea în dosarul penal iar aceasta ar fi trebuit să fie soluţia şi în ce îl priveşte, având în vedere temeiul clasării (art. 16 alin. (1) lit. a) şi c) C. proc. pen..) nu-i sprijină în niciun fel critica de nelegalitate ci, dimpotrivă, demonstrează o dată în plus, de ce cadrul judecăţii nu putea fi stabilit prin reţinerea calităţii procesuale pasive a societăţii (faţă de care, deşi atrasă iniţial în proces, s-a luat act de renunţarea la judecată, conform încheierii din 1.12.2021 a primei instanţe).

Astfel, litigiul vizează soluţionarea laturii civile lăsate nesoluţionate de instanţa penală în raport cu inculpatul A., iar nu cu societatea al cărei administrator acesta a fost.

În ce priveşte argumentul conform căruia faţă de recurent ar fi trebuit să se pronunţe "aceeaşi soluţie de clasare" ca în situaţia societăţii, întrucât nu este posibil ca "fapta să nu existe faţă de aceasta, dar să existe faţă de reprezentantul ei", el este unul lipsit de orice fundament juridic, câtă vreme soluţiile organelor judiciare penale pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac în faţa jurisdicţiei penale, iar nu în mod incidental, prin aducerea în discuţie, în faţa instanţei civile, a legalităţii unor astfel de soluţii.

Pentru toate considerentele arătate, criticile au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 762A din 8 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 martie 2022.