Municipality's damages claim against ex-officials for concession losses fails; appeal dismissed with costs

Şedinţa publică din data de 1 martie 2022

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. x/2018 la data de 19.06.2018, reclamantul Municipiul Reşiţa prin Primar a solicitat obligarea pârâţilor A. şi B., în solidar, să achite suma de 505.694,44 RON, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului local, aşa cum a fost stabilit ca urmare a Deciziei nr. 21 din 30 iunie 2016, emisă de Curtea de Conturi a României - Camerade Conturi Caraş-Severin.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 30, art. 95 şi art. 148, art. 422 alin. (2) C. proc. civ. art. 1357 şi art. 1370 C. civ. Legea nr. 53/2003 -Codul muncii, republicată; Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi; Hotărârea nr. 155/2014 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi; art. 36 alin. (5) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; art. 6 alin. (2) şi (3), art. 27 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 71/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de administrare a domeniului public şi privat de interes local; art. 24 alin. (3) din H.G. nr. 955/2004 pentru aprobarea reglementărilor-cadru de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 71/2002.

Prin încheierea civilă nr. 75/28.06.2018, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei materiale procesuale a completului x din cadrul secţiei a II-a civilă a Tribunalului Caraş-Severin, complet specializat în soluţionarea cauzei de contencios administrativ şi fiscal şi a fost declinată competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea secţiei I civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 93/31.01.2019 Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în sens material invocată de către pârâţi şi a fost respinsă ca prescrisă acţiunea civilă formulată de către reclamantul Municipiul Reşiţa împotriva pârâţilor A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 128/05.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2018, a fost admis apelul formulat de către apelantul Municipiul Reşiţa prin primar împotriva sentinţei civile nr. 93/31.01.2019, pronunţate în dosarul nr. x/2018 de către Tribunalul Caraş-Severin, anulată sentinţa atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului-Caraş-Severin.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1578/07.11.2019, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2018, s-a respins acţiunea civilă formulată de către reclamantul Municipiul Reşiţa prin Primar împotriva pârâţilor A. şi B..

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 169 din 28 octombrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-a respins apelul formulat de reclamantul Municipiul Reşiţa împotriva sentinţei civile nr. 1578/07.11.2019 pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin şi a fost obligat reclamantul la plata către intimatul pârât A. a cheltuielilor de judecată efectuate în apel în cuantum de 2000 de RON.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara a declarat recurs reclamantul Municipiul Reşiţa prin primar, criticând soluţia pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., s-au formulat, în esenţă, următoarele critici:

Deşi instanţa de apel a reţinut fără echivoc faptul că la momentul iniţierii procedurii de concesionare şi încheierii contractului de concesiune nr. x/17.10.2011 existau un număr de doar 424 locuri publice de parcare cu plată, stabileşte în mod eronat şi contradictoriu faptul că "nu se poate reţine că pârâţii, unii dintre semnatarii contractului de concesiune, au majorat în mod artificial numărul locurilor de parcare ce au făcut obiectul concesiunii, astfel încât prin fapta acestora să se creeze un prejudiciu bugetului local;

Consideră că fapta ilicită este dovedită: prin încheierea contractului de concesiune s-a procedat la predarea către cesionar, în vederea exploatării, a numărului total de 2200 locuri de parcări publice cu plată, neexistând o inventariere a acestora sau schiţe de identificare, astfel că numărul total al locurilor de parcare era inexistent, intenţia părţilor fiind de a se ajunge abia în viitor la exploatarea şi administrarea a 2200 locuri de parcare;

Existenţa prejudiciului este dovedită prin obligarea reclamantului de către instanţele de judecată, în litigii anterioare, la plata despăgubirilor către concesionar;

Raportul de cauzalitate precum şi vinovăţia sunt dovedite;

În ceea ce priveşte prejudiciul pretins cu referire la contractul nr. x/10.10.2011, arată că situaţia conflictuală dintre părţile contractante s-a ivit ca urmare a modului de încheiere a contractului, însă instanţa de apel a reţinut în mod contradictoriu că aceasta nu are nicio legătură cu activitatea pârâţilor.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză, intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal excepţia nulităţii recursului formulat de către recurentul - reclamant Municipiul Reşiţa prin Primar, pentru lipsa motivelor concrete de nelegalitate pe care se întemeiază. Pe fondul cauzei, dacă instanţa va trece peste excepţia invocată anterior, a solicitat respingerea recursului formulat de către apelantul Municipiul Reşiţa prin Primar, ca nefondat şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a deciziei civile nr. 169/28.10.2020, pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara, precum şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul - reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 19 octombrie 2021, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul declarat de reclamantul Municipiul Reşiţa prin Primar, împotriva deciziei nr. 169 din 28 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018 şi a fixat termen de judecată la data de 1 martie 2022, ora 900, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarele considerente:

- Este lipsită de fundament susţinerea recurentului conform căreia decizia atacată s-ar întemeia pe motive contradictorii (cu incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) întrucât pe de o parte, recunoaşte că la momentul încheierii contractului de concesiune nr. x/17.10.2011 exista fizic doar un număr de 424 locuri de parcare publică cu plată, iar pe de altă parte, constată că pârâţii - unii dintre semnatarii contractului de concesiune - nu s-ar face vinovaţi de majorarea, în mod artificial, a numărului unor astfel de locuri de parcare (la 2.200), ceea ce a pus în imposibilitate pe concedent (reclamantul) să-şi execute obligaţiile contractuale asumate, pentru ca în continuare acesta să fie obligat la plata de despăgubiri către concesionar (în baza unor hotărâri judecătoreşti care au finalizat litigii anterioare ale părţilor).

Contrar susţinerii recurentului, instanţa de apel nu îşi întemeiază soluţia pe argumente contradictorii, ci doar circumscrie situaţia de fapt rezultată din probele administrate instituţiei răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie - care a constituit fundamentul acţiunii reclamantului - arătând de ce, raportat la elementele de fapt ale pricinii, nu sunt întrunite, în persoana pârâţilor, condiţiile angajării răspunderii acestora.

În acest sens, instanţa de apel a constatat că încheierea contractului de concesiune menţionat - a cărui neexecutare, urmată de plata de despăgubiri către concesionar, a fost pusă în sarcina pârâţilor - s-a realizat fără a putea fi identificată vreo conduită culpabilă a pârâţilor, din poziţia acestora de director executiv, respectiv, inspector al compartimentului financiar contabil.

Astfel, s-a reţinut că perfectarea contractului a fost precedată de adoptarea HCL nr. 461/15.12.2009, prin care Consiliul local al municipiului Reşiţa a aprobat: studiul de oportunitate pentru concesionarea, prin licitaţie publică, a activităţii de administrare a parcărilor publice cu plată din Municipiul Reşiţa; regulamentul de funcţionare a activităţii de administrare a parcărilor publice cu plată din Municipiul Reşiţa; caietul de sarcini pentru concesionarea, prin licitaţie publică, a activităţii de administrare a parcărilor publice cu plată din Municipiul Reşiţa. A fost, totodată, însuşit studiul pentru administrarea parcărilor şi organizarea activităţii de ridicare a autovehiculelor staţionate ilegal pe domeniul public al municipiului.

Numărul de 2.200 locuri de parcare cu plată, care să fie puse la dispoziţia concesionarului - în contextul în care la momentul încheierii contractului existau fizic doar 424 - a fost preluat din studiul de oportunitate întocmit (care viza o optimizare a veniturilor încasate la bugetul local, prin valorificarea şi a altor spaţii, care ar fi putut fi folosite cu această destinaţie), precum şi din caietul de sarcini întocmit.

Aşadar, nu a putut fi identificată o conduită culpabilă a pârâţilor în legătură cu obiectul contractului de concesiune - respectiv, cu obligaţia asumată de către concedentul Consiliul local Reşiţa, dovedită ulterior imposibil de executat - de vreme ce nu acestora le-a incumbat sarcina stabilirii numărului de locuri de parcare (majorat în mod artificial, cum a susţinut reclamantul), ci determinarea acestui obiect al obligaţiei s-a realizat pe baza studiilor, care au fost preluate în caietul de sarcini, fiind ca atare valorificate în cadrul licitaţiei şi aprobate implicit prin HCL nr. 461/2009.

De asemenea, pe acest aspect, al imposibilităţii stabilirii vreunei culpe în sarcina intimaţilor-pârâţi, instanţa de apel a valorificat în mod corect şi efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat, dedus din cele statuate prin decizia civilă nr. 429/3.07.2014 a Curţii de Apel Timişoara (în litigiul dintre părţile contractului de concesiune), în considerentele căreia s-a reţinut că încheierea contractului cu intenţia "de a se ajunge la exploatarea şi administrarea unui număr de 2.200 locuri de parcare ar fi generat atât veniturile bugetare estimate, ca temei al oportunităţii concesiunii, cât şi beneficiile estimate de concesionară" şi că obligaţia de punere la dispoziţia concesionarului a unui număr de 2.200 locuri de parcare reprezintă o "prevedere contractuală stabilită în favoarea concedentului deoarece contractul de concesiune s-a încheiat în principal în considerarea interesului public, acela de a aduce bugetului local un anumit venit minim".

În ce priveşte imposibilitatea executării obligaţiei, aşa cum rezultă din considerentele aceleiaşi decizii, ea s-a datorat unui eveniment ulterior, dat de solicitarea Prefectului judeţului Caraş-Severin, de anulare a actelor administrative ale autorităţii locale - respectiv, HCL nr. 424/15.12.2011 privind modificarea şi completarea Anexei nr. 2 din HCL nr. 461/15.12.2009 - anulare dispusă conform sentinţei civile nr. 1912/10.12.2012 a Tribunalului Caraş-Severin.

Aşadar, toate aceste elemente ale pricinii, valorificate deopotrivă din punct de vedere al situaţiei factuale, cât şi din perspectiva modalităţii în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat anterior în litigiul referitor la executarea contractului de concesiune, au condus în mod corect instanţa de apel la concluzia că în sarcina pârâţilor nu poate fi identificată vreo conduită culpabilă în legătură cu încheierea contractului, pentru ca apoi să se pretindă obligarea la despăgubiri pentru imposibilitatea aducerii lui la îndeplinire.

Pe de o parte, întrucât, aşa cum s-a arătat, perfectarea contractului s-a realizat pe baza unor documente (studii de oportunitate, caiet de sarcini) aprobate prin Hotărâre a Consiliului local, iar pe de altă parte, întrucât lipsirea de efecte a actului administrativ al autorităţii publice locale care a făcut posibilă operaţiunea de concesionare s-a realizat urmare a controlului de legalitate exercitat de Prefect.

Ca atare, statuarea instanţei nu este inconsecventă sau contradictorie, ci, dimpotrivă, stabileşte în mod corect că nu poate fi reţinută în sarcina pârâţilor vreo faptă ilicită prin care să fi cauzat un prejudiciu bugetului local ca urmare a încheierii contractului de concesiune nr. x.

- Critica referitoare la aplicarea eronată a normelor de drept material (cu incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) este, de asemenea, una lipsită de fundament.

Pe acest aspect, făcând trimitere la dispoziţiile art. 1.357 C. civ., recurentul-reclamant reia argumentele referitoare la existenţa unei fapte ilicite, dedusă din încheierea aceluiaşi contract de concesiune, nr. x/17.10.2011.

Statuându-se deja, potrivit considerentelor arătate anterior, asupra caracterului nefondat al acestor susţineri, analiza celorlalte aspecte, privind existenţa prejudiciului, a raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei pârâţilor devine lipsită de pertinenţă întrucât în absenţa ilicităţii conduitei pârâţilor nu se poate declanşa mecanismul răspunderii delictuale.

- Susţinerea recurentului-reclamant cu privire la crearea unui prejudiciu şi prin încheierea celuilalt contract de concesiune, nr. x/10.10.2011 (referitor la concesionarea activităţilor de blocare a autovehiculelor staţionate neregulamentar) se circumscrie unei critici care, în opinia acestuia, relevă caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei din apel pe aspectul menţionat.

Astfel, recurentul pretinde că, deşi instanţa de apel reţine că după încheierea contractului de concesiune între părţi au apărut divergenţe legate de executarea acestuia, în acelaşi timp, în mod contradictoriu, afirmă că "despăgubirile la care au fost obligate autorităţile publice locale au fost determinate de nerespectarea de către concedent a clauzelor contractului de concesiune, fără nicio legătură cu activitatea pârâţilor".

Critica este nefondată.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că reclamantul a pretins despăgubiri în legătură cu acest contract întrucât, din cauza neînţelegerilor dintre părţi şi urmare a demersurilor judiciare promovate de concesionar, instanţele l-au obligat la plata daunelor şi a cheltuielilor de judecată (conform hotărârilor indicate, respectiv, decizia civilă nr. 167/12.03.2014 a Curţii de Apel Timişoara şi sentinţa civilă nr. 35/23.01.2015 a Tribunalului Caraş-Severin).

Raportându-se la dezlegările jurisdicţionale date prin respectivele hotărâri judecătoreşti, instanţa de apel a stabilit că despăgubirile la plata cărora au fost obligate autorităţile publice locale, determinate de nerespectarea de către concedent a clauzelor concesiunii, n-au nicio legătură cu activitatea pârâţilor.

Statuarea instanţei este corectă.

Astfel, prin decizia civilă nr. 167/12.03.2014 a Curţii de Apel Timişoara s-a stabilit neîndeplinirea, de către pârâţii Municipiul Reşiţa şi Consiliul local Reşiţa, a obligaţiilor de rezultat asumate la încheierea contractului de concesiune nr. x/2011, constând în neîncheierea, de către aceştia, a protocoalelor de colaborare cu Poliţia municipiului Reşiţa-Serviciul rutier şi Poliţia locală, prin care să se stabilească modul concret de colaborare a acestor din urmă instituţii cu societatea concesionară, precum şi faptul că aceiaşi pârâţi nu au procedat la transmiterea către concesionar a dispoziţiilor primarului, prin care vehiculele se declarau abandonate sau, după caz, fără stăpân, în vederea ridicării lor.

Ca atare, pentru refuzul îndeplinirii unor astfel de obligaţii contractuale, fără legătură cu atribuţiile ori sarcinile pârâţilor din prezenta cauză, s-a stabilit ca sunt îndreptăţite pretenţiile societăţii concesionare constând în despăgubiri pentru prejudiciul reprezentat de profitul net de care aceasta a fost lipsită (aferent perioadei 3.11.2011-24.05.2012).

La fel, prin cealaltă hotărâre (sentinţa civilă nr. 35/23.01.2015 a Tribunalului Caraş-Severin) s-a reţinut neîndeplinirea aceloraşi obligaţii şi astfel, cauzarea aceluiaşi gen de prejudiciu, constând în beneficiul nerealizat de către concesionară, pe o perioadă ulterioară (respectiv, 1.06.2012-1.08.2014), fiind vorba aşadar, de lipsa aceluiaşi raport de cauzalitate între fapta prejudiciabilă şi conduita imputată intimaţilor-pârâţi din prezenta cauză.

În realitate, susţinând contrarietatea considerentelor deciziei atacate, recurentul este cel care porneşte, în mod confuz şi contradictoriu, de la o premisă eronată, identificând fapta ilicită a pârâţilor în modalitatea de încheiere a contractului de concesiune (fără să indice punctual atribuţiile pârâţilor care ar fi generat consecinţele păgubitoare), pentru ca apoi să tragă concluzia, la fel de greşită, că situaţia conflictuală între părţile contractante s-ar fi datorat pârâţilor, iar nu neîndeplinirii obligaţiilor asumate de către recurent, în calitate de parte în contractul de concesiune (conform dezlegărilor jurisdicţionale anterioare).

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, reclamantul nu a indicat, în concret, în ce fel şi în temeiul căror atribuţii exercitate incorect, participarea pârâţilor la semnarea contractului ar fi condus la prejudicierea bugetului local.

Pentru considerentele arătate, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

În temeiul dispoz. art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-pârât A., în cuantum de 4.000 RON (onorariu de avocat), corespunzătoare fazei procesuale a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Reşiţa prin Primar, împotriva deciziei nr. 169 din 28 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018.

Obligă pe reclamantul Municipiul Reşiţa prin primar la plata sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâtul A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 martie 2022.