Hotel music royalties triple award upheld for unlicensed ambient use

Şedinţa publică din data de 1 martie 2022

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a Civilă sub nr. x/2018 din data de 08.02.2018 reclamanta A., în contradictoriu cu parata B. S.R.L. a solicitat:

- în principal: obligarea paratei la plata sumei 160.450,65 RON, inclusiv TVA, reprezentând valoarea egală cu triplul remuneraţiilor (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în unitatea de cazare C., situat în Galda de Jos, DN1/E68, km. 12, judeţ Alba, în unitatea de alimentaţie publică a motelului, sumă datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în perioada februarie 2015 - februarie 2018 fără autorizaţie licenţă neexclusivă încheiată cu A. pentru această perioada şi în cadrul evenimentelor desfăşurate în incinta Restaurantului din cadrul C., situat în Galda de Jos, pe DN1/E68, Km 12, judeţ Alba. în perioada februarie 2015 - februarie 2018.

În subsidiar capătului 1 al prezentei cereri:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 53.483,55 RON, inclusiv TVA, reprezentând remuneraţie (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în unitatea de cazare C., situat în Galda de Jos, pe DN1/E 68, Km 12, judeţ Alba, în perioada februarie 2015 - februarie 2018, precum şi în unităţile de alimentaţie publică ale motelului, sumă datorata pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în perioada februarie 2015 - februarie 2018;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 119.410,7 RON reprezentând penalităţi datorate până la data de 05.02.2018 pentru întârzierea plaţii remuneraţiilor în sumă de 53.483,55 RON;

- obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 06.02.2017 şi până la data plaţii efective a sumei 53,483,55 RON;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 2603/20.11.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea, obligând pârâta să plătească reclamantei suma de 36.241,5 RON (TVA exclus) reprezentând triplu remuneraţie comunicare opere muzicale, pentru intervalul februarie 2015 - februarie 2018. A obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 100 RON reprezentând taxă judiciară, suma de 2.975 RON reprezentând onorariu avocaţial şi suma de 1.500 RON reprezentând onorariu expert.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 788A din 15 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2603/20.11.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

A respins cererea apelantei privind cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta B. S.R.L.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâta a formulat următoarele critici:

- instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material aplicabile în speţă; sala de evenimente/restaurant nu deţine niciun fel de aparatură de radiodifuzare - transmitere sau retransmitere, aceasta închiriindu-se către beneficiari pentru evenimentele acestora, unde se contractează separat muzica şi alte servicii;

- niciodată nu a afirmat că lipsa facturii ar echivala cu lipsa relei credinţe, ci ceea ce s-a susţinut a fost că lipsa facturii poate determina lipsa relei credinţe în neefectuarea plăţii;

- apreciază că se impune schimbarea în parte a hotărârii atacate cu consecinţa reducerii sumei la care a fost obligată spre plată, atât în raport de modalitatea greşită de calcul, cât şi faţă de starea de fapt reală; din suma stabilită trebuiau deduse penalităţile şi remuneraţia aferentă suprafeţei restaurantului/sala de evenimente, aceasta trebuind să fie de doar 2.830,5 RON, sau triplul remuneraţiei, de 8.491,5 RON, dacă s-ar fi demonstrat de către intimată existenţa faptului ilicit;

- expertul avea cunoştinţă despre faptul că în incinta în discuţie nu era instalată niciun fel de aparatură pentru redarea de muzică ambientală;

- în ceea ce priveşte penalităţile, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticilor formulate, neţinând cont de faptul că nu a fost primită nicio notificare de plată iar anterior formulării cererii de chemare în judecată aceasta a achitat remuneraţia;

- în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, aceasta nesustrăgându-se în mod ilicit de la o obligaţie financiară, atâta vreme cât nu a existat un document fiscal prin care să fie obligată la plata unor sume reale şi exigibile.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu a fost formulată întâmpinare.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 25 mai 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 788 A din 15 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018 şi a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2021, ora 900, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, având în vedere următoarele considerente:

- Susţinând greşita aplicare a normei art. 2 lit. b) din Decizia ORDA nr. 198/2012 (conţinând Metodologia referitoare la remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental) şi astfel, incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta tinde, în realitate, la o reevaluare a situaţiei de fapt, pentru a demonstra necesitatea unei alte dezlegări în drept pe elemente factuale nereţinute însă de instanţele fondului.

În acest sens, recurenta-pârâtă pretinde o incorectă statuare asupra calităţii sale de utilizator în privinţa sălii de evenimente/restaurant, sub motiv că nu ar deţine în acest spaţiu niciun fel de aparatură de radiodifuzare, transmitere sau retransmitere şi că închiriază acest spaţiu, iar beneficiarii îşi aduc propria aparatură, muzică, sisteme de amplificare.

Or, pe situaţia de fapt a pricinii au fost administrate probe în faţa instanţelor de fond, din a căror analiză şi evaluare s-a concluzionat în sens contrar celor susţinute de către recurentă, şi anume, că aceasta prestează, cu privire la spaţiul menţionat, servicii de organizare a evenimentelor, iar în contractele de care aceasta s-a prevalat, nu este specificat faptul că mijloacele de sonorizare ar aparţine clienţilor.

În acest context, stabilirea calităţii de utilizator şi în privinţa spaţiului - raportat la care recurenta-pârâtă a solicitat deducerea remuneraţiei aferente - s-a realizat în acord cu înţelesul dat acestei noţiuni conform normelor metodologice conţinute în Decizia ORDA nr. 198/2012.

Stabilirea unei situaţii de fapt contrare pentru a înlătura aplicarea normei nu se poate pretinde în recurs, cale de atac rezervată exclusiv controlului de legalitate, iar nu reevaluării probatoriului şi devoluării fondului.

- De asemenea, aspectul dedus judecăţii în legătură cu inexistenţa facturii fiscale corespunzătoare remuneraţiei datorate nu este de natură să releve caracterul nelegal al soluţiei.

Deşi arată că nu a susţinut inexistenţa creanţei reclamantei în absenţa unei asemenea facturi, în acelaşi timp, recurenta susţine fără temei şi consecinţe pe plan juridic, împrejurarea că lipsa facturii "poate determina lipsa relei credinţe în neefectuare plăţii".

Întrucât, aşa cum corect reţine instanţa de apel, obligaţia de plată ce incumbă pârâtei este una legală (rezultată din dispoziţiile Legii nr. 8/1996 şi ale Normelor metodologice cuprinse în Deciziile ORDA nr. 266/2011 şi nr. 198/2012), aceasta trebuia să se conformeze prescripţiilor legale, fiind indiferentă atitudinea sa subiectivă - respectiv, buna sau reaua-credinţă - care nu poate fi una exoneratoare de plată.

- Tot astfel, criticând modalitatea de întocmire a raportului de expertiză şi de calculare a sumelor, conform anexei nr. 3 la raport, recurenta-pârâtă aduce judecăţii în recurs aspecte ce nu pot face obiect al controlului de legalitate, câtă vreme privesc modalitatea de administrare a probelor, ce cade în competenţa instanţelor fondului.

- Împrejurarea că, aşa cum a susţinut, anterior chemării în judecată, recurenta-pârâtă a obţinut autorizaţia neexclusivă a utilizării operelor muzicale nu-i îndreptăţeşte vreo critică de nelegalitate asupra soluţiei, întrucât obligarea sa la plata remuneraţiilor compensatorii s-a făcut pentru perioada februarie 2015 - februarie 2018, anterioară aşadar obţinerii licenţei, ceea ce o situa sub incidenţa normei art. 6 din Decizia ORDA nr. 198/2012 ("pentru perioada pentru care utilizatorul nu a încheiat autorizaţie de licenţă neexclusivă cu A., acesta are obligaţia de a plăti o sumă egală cu triplul remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate dacă ar fi încheiat autorizaţia licenţă neexclusivă").

- În privinţa penalităţilor de întârziere, susţinerea că era necesar ca în prealabil reclamanta să transmită o notificare ignoră reglementarea referitoare la întârzierea de drept în executarea obligaţiei, operabilă ori de câte ori, prin natura acesteia, ea nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit termen, pe care debitorul l-a lăsat să treacă (art. 1.523 alin. (2) lit. a) C. civ.).

Or, sub acest aspect, cadrul normativ în materie stabileşte că plata remuneraţiilor datorate de utilizatori se efectuează lunar, termenul-limită de plată fiind data de 15 a lunii pentru care se face plata (art. 4 Decizia ORDA nr. 198/2012), ceea ce înseamnă că este vorba despre o obligaţie executabilă într-un anumit termen, a cărui nerespectare atrage consecinţa întârzierii de drept în neîndeplinirea acesteia.

Ca atare, nu este necesară transmiterea unei notificări pentru a opera punerea în întârziere, în sensul art. 1.522 C. civ., pentru a putea curge penalităţi de întârziere, conform susţinerii recurentei.

În acelaşi timp însă şi în mod determinant, în cuantumul sumei la plata căreia a fost obligată pârâta, nu se regăsesc identificate şi cuantificate penalităţi de întârziere, de vreme ce conform raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză a fost stabilită o valoare a remuneraţiilor pentru hotel şi unităţile de alimentaţie din cadrul acestuia, de 12.080,50 RON, iar potrivit soluţiei de primă instanţă, menţinută ca atare în apel, obligarea pârâtei s-a făcut la plata sumei de 36.241,50 RON, reprezentând aşadar, triplul remuneraţiilor arătate anterior.

- Este, de asemenea, lipsită de temei critica recurentei conform căreia n-ar fi întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale întrucât "nu s-a sustras ilicit de la o obligaţie financiară, atât timp cât nu a existat o factură fiscală prin care să fie obligată la plata unor sume reale şi exigibile".

Neîndeplinirea unor obligaţii legale, ce îi reveneau în calitate de utilizator de opere muzicale în scop ambiental, o situează pe recurenta-pârâtă în sfera ilicitului civil, antrenând răspunderea delictuală a acesteia (potrivit art. 1349 C. civ., orice persoană având îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea le impune şi să nu aducă atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane).

De aceea, partea recurentă nu poate pretinde că pentru a i se stabili fapta ilicită, ca fundament al răspunderii delictuale, era necesar ca în prealabil să fie emis un document (factură) fiscală, care să îi stabilească o obligaţie de plată, neexecutată, câtă vreme o asemenea obligaţie rezultă în mod expres din actele normative care constituie sediul materiei, astfel cum s-a arătat anterior.

Este motivul pentru care, prin dispoziţiile art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, se recunoaşte expres titularilor drepturilor protejate prin această lege, sau organismelor de gestiune posibilitatea de a solicita instanţei de judecată, nu doar recunoaşterea drepturilor şi constatarea încălcării acestora, ci şi acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat (despăgubiri care pot consta, ca în situaţia din speţă, în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite -art. 139 alin. (2) lit. b) din lege).

De altfel, susţinerea recurentei-pârâte în legătură cu inexistenţa facturii fiscale care să concretizeze obligaţia de plată a acesteia este una incoerentă şi inconsecventă întrucât, pe de o parte, arată că aceasta nu înseamnă lipsa creanţei reclamantei iar pe de altă parte, pretinde că nu există faptă ilicită pentru că nu a fost emisă o factură, a cărei neexecutare să i se impute.

Or, admiţând existenţa dreptului de creanţă al reclamantei, decurgând din dispoziţiile normative care impun utilizatorilor de opere muzicale în scop ambiental plata de remuneraţii corespunzătoare, recurenta nu poate pretinde, în acelaşi timp, că era necesar să fie emis un document fiscal, prin care să fie obligată la plata unor "sume reale şi exigibile" şi în absenţa căruia nu ar putea fi considerată ilicită conduita acesteia de neconformare prevederilor legale. Calculul sumelor datorate putea fi efectuat de către pârâtă ţinând seama de criteriile descrise în Normele metodologice conţinute de Decizia ORDA nr. 198/2012, care a modificat decizia nr. 266/2011 a aceluiaşi organism.

În consecinţă, potrivit considerentelor expuse, criticile au fost găsite nefondate, astfel încât recursul pârâtei va fi respins.

Văzând şi dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., intimata pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor în cuantum de 2.975 RON, ocazionate de judecata prezentului recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 788A din 15 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Obligă recurenta- pârâta B. S.R.L. la plata sumei de 2.975 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata - reclamantă Asociaţia penru A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 martie 2022.