Admissibility of declaratory action to limit liability on executive title for attorney's fees

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 05 iulie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Cabinet de Avocat B., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de asistenţă seria x nr. x/2011, încheiat între părţi, în ceea ce priveşte clauzele înscrise la art. 2 pct. 2 din contract, referitoare la plata onorariului de succes, pentru lipsa cauzei sau pentru cauză imorală; să se constate că în baza contractului de asistenţă seria x nr. x/2011, încheiat între părţi, mai datorează către pârât doar suma de 24.000 euro (3.000 euro/luna x 8 luni, perioadă în care contractul a fost valabil încheiat) reprezentând onorariu fix, neplătit; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1235, art. 1236, art. 1238 C. civ., art. 126, art. 132 din Statutul profesiei de avocat, Codul deontologic al avocaţilor.

I. 2 Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 300 din 03 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Cabinet de Avocat B..

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 549 A din 11 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 300/03.03.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-pârât Cabinet de Avocat "B."; a schimbat, în parte, sentinţa în sensul că: a admis, în parte, acţiunea; a constatat nulitatea absolută parţială a clauzelor înscrise la art. 2 pct. 2 din contractul de asistenţă juridică seria x nr. x/2011 din 07.10.2011; a obligat pe pârât la plata sumei de 9.990,6 RON, cheltuieli de judecată la fond; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei; a respins, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată din apel formulată de apelant.

I.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 245 din 30 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Cabinet de Avocat "B." împotriva deciziei civile nr. 549A din 11 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

I.5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1566 A din 13 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 300/03.03.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016; a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că: a constatat că reclamantul-client A. îi datorează pârâtului Cabinetul de Avocat "B.", în baza Contactului de asistenţă juridică seria x nr. x/07.10.2011, suma de 24.000 euro, reprezentând onorariu lunar fix cuvenit avocatului până la încetarea contractului, intervenită prin renunţarea unilaterală a clientului la contractul de asistenţă juridică; a menţinut, în rest, sentinţa civilă apelată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1566 A din 13 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a declarat recurs pârâtul Cabinetul de Avocat "B.", criticând soluţia pentru nelegalitate.

II.1. Motivele de recurs

Recursul declarat de pârâtul Cabinetul de Avocat "B." a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate, cu consecinţa respingerii apelului formulat de apelantul A. şi menţinerii sentinţei primei instanţe, cu obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a expus următoarele critici:

- instanţa de apel a respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii cererii, având în vedere că prin petitul acţiunii introductive, reclamantul a solicitat să constate că mai datorează "doar suma de 24.000 Euro";

- instanţa de apel a acordat şi altceva decât s-a cerut, având în vedere o acţiune în stabilirea pozitivă a unui drept (că reclamantul datorează 24.000 euro), deşi acţiunea privea o cerere provocatorie şi negativă (inexistenţa altui drept, anume 155.00 euro, adică diferenţa dintre suma de 180.000 euro şi cea de 24.000 euro pe care admite că o datorează);

- instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., atât timp cât reclamantul a solicitat constatarea unui fapt, anume că în baza contractului de asistenţă juridică mai datorează pârâtului doar suma de 24.000 euro, în condiţiile în care avea posibilitatea exercitării unei acţiuni în realizarea dreptului dedus judecăţii;

- prin admiterea capătului de cerere vizând acţiunea în constatare, instanţa a reţinut atât denunţarea contractului la data de 18.05.2012, ca efect al dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, cât şi cuantumul onorariului datorat, apreciind că acesta este un onorariu lunar, deşi la art. 2 din contract s-a prevăzut că "onorariul va fi plătit lunar, câte 3000 euro în fiecare lună pe o perioada de 60 de luni" (80.000 euro ce s-au eşalonat în 60 de rate lunare) onorariu fix (indicat şi de către apelantul-reclamant ca onorariu fix, în pagina 1 ultimul alineat al acţiunii introductive şi pagina 2 a apelului). Or, în opinia recurentului, stabilirea onorariului datorat şi întinderea acestuia poate forma exclusiv obiectul unei acţiuni în realizare, aşa încât cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, în raport de dispoziţiile art. 35 C. proc. civ.

- instanţa de apel a reţinut în mod greşit natura onorariului în condiţiile în care a apreciat că în cauză părţile au încheiat un contract cu executare succesivă, deşi suma de 3.000 euro pe lună este doar o modalitate de executare a obligaţiei de plată a onorariului, prevăzându-se că tranşele lunare se vor achita ca o contraprestaţie pentru operaţiuni determinate, indiferent de durata lor în timp, iar nu ca servicii lunare. Părţile nu au încheiat un contract pe o perioadă de 60 luni, ci unul până la epuizarea obiectului mandatului, ceea ce înseamnă că nu se poate stabili o corespondenţă între numărul de luni de plată şi activitatea avocatului, adică criteriul care impune calificarea contractului ca fiind unul cu executare dintr-o dată, iar nu cu executare succesivă.

- instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 127 - 134 şi urm. din Statutul profesiei de avocat raportat la obiectul contractului de asistenţă juridică din care derivă obligaţia indivizibilă a avocatului, sens în care sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la onorariul fix, eşalonat la plată pe o perioadă de 60 de luni. Astfel, instanţa nu putea stabili cuantumul sumei datorate de către client ca onorariu, în lipsa unei analize a prestaţiilor avocatului, a aducerii la îndeplinire a obligaţiilor contractuale, analiză ce se poate realiza doar în cadrul unei acţiuni în rezoluţiune;

- instanţa de apel nu a reţinut existenţa autorităţii de lucru judecat în raport de decizia nr. 609 R din 26 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2012, în ceea ce priveşte îndeplinirea de către avocat a obligaţiilor contractuale, în sensul desfăşurării de activităţi pentru apărarea drepturilor reclamantului şi a obţinerii suspendării executării silite în dosarul de executare nr. 212/2012;

- executarea silită a reclamantului nu permite repunerea în discuţie a datoriei, care deja a fost executată silit, atât timp cât în speţă nu este vorba de o pretenţie privind întoarcerea unei plăţi nedatorate ce se poate realiza doar pe calea întoarcerii executării (art. 723 şi urm.), reglementată în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.

- se mai invocă faptul că prezenta acţiune nu a pus în discuţie titlul executoriu care este valabil, de aceea prezenta cerere este şi lipsită de interes şi se impunea de plano a nu fi primită.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 05 mai 2021 (data depunerii prin poştă electronică), în termenul legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat în principal, pe cale de excepţie, constatarea nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Excepţia nulităţii recursului nu a putut fi reţinută, potrivit celor redate în încheierea de admitere în principiu a recursului din data de16 noiembrie 2021.

Pe fondul recursului, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 noiembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Cabinet de Avocat "B." împotriva deciziei nr. 1566A din data de 13 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 18 ianuarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâtul Cabinet de Avocat "B." este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Preliminar, Înalta Curte va stabili premisele analizei de legalitate care va fi efectuată în această etapă procesuală, pe baza motivelor de recurs susţinute de către pârâtul Cabinet de Avocat B..

Acţiunea introductivă a avut două capete de cerere - constatarea nulităţii absolute a art. 2 pct. 2 din contractul de asistenţă juridică seria x nr. x/7.10.2011, încheiat între clientul-reclamant A. - având ca obiect onorariul de succes şi un al doilea capăt de cerere prin care, acelaşi reclamant a solicitat instanţei să constate că datorează pârâtului - Cabinet de Avocat B., în baza aceluiaşi contract de asistenţă juridică, suma de 24.000 euro, reprezentând onorariul lunar fix cuvenit avocatului până la încetarea contractului intervenită prin renunţarea unilaterală a clientului la contractul de asistenţă juridică.

Prin sentinţa tribunalului, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată şi, tot astfel, şi cererea de chemare în judecată.

În al doilea ciclu procesual, prin decizia supusă prezentului recurs, curtea de apel a admis apelul declarat de reclamantul A. şi a fost schimbată în parte sentinţa apelată, după cum urmează: s-a constatat că reclamantul-client A. îi datorează pârâtului Cabinet Avocat B., în baza contractului de asistenţă juridică seria x nr. x/7.10.2011, suma de 24.000 euro, reprezentând onorariu lunar fix cuvenit avocatului, până la încetarea contractului intervenită prin renunţarea unilaterală a clientului la contractul de asistenţă juridică; s-a menţinut, în rest, sentinţa apelată.

Cum reclamantul nu a promovat recurs, iar pârâtul este cel care a formulat calea de atac, criticile invocate de acesta privesc exclusiv soluţia dată de instanţa de apel celui de-al doilea capăt de cerere, astfel încât respingerea capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a art. 2 pct. 2 din contractul de asistenţă juridică (plata onorariului de succes) este intrată sub autoritate de lucru judecat.

În coordonatele acestei soluţii recurate, se reţine că pârâtul a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., însă, în cuprinsul memoriului de recurs Înalta Curte nu a identificat critici concrete pentru susţinerea fiecărei ipoteze de nelegalitate invocate de pârât (cum este cea de la pct. 6), după cum, în ansamblul criticilor formulate, au fost identificate susţineri susceptibile de încadrare în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (neinvocat ca atare de recurent) - neregularităţi de ordin procedural apte să atragă nulitatea hotărârii, anume criticile prin care recurentul a invocat greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii cererii în constatare (cu referire la cel de-al doilea capăt de cerere).

Mai înainte de analizarea criticilor recurentului-pârât cu privire la inadmisibilitatea cererii în constatarea întinderii reale a obligaţiei de plată a intimatului-reclamant urmare a intervenirii încetării efectelor contractului prin renunţarea unilaterală a clientului la contractul de asistenţă juridică, Înalta Curte reţine că, în şedinţa publică de azi, intimatul-reclamant a susţinut că soluţia dată de prima instanţă acestei excepţii prin încheierea din 20 ianuarie 2017 este intrată sub autoritate de lucru judecat (chestiune neinvocată prin întâmpinarea formulată la motivele de recurs), având în vedere că excepţia, susţinută şi analizată pe temeiul art. 35 din C. proc. civ., a fost respinsă de tribunal, iar pârâtul nu a formulat apel împotriva acestei soluţii.

Analizând această apărare a intimatului, ce se circumscrie unei excepţii absolute de ordine publică ce poate fi invocată în orice stadiu al procesului, prin urmare, şi în recurs, potrivit regimului procesual de invocare a acesteia stabilit de art. 432 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, într-adevăr, prin încheierea menţionată, prima instanţă a respins ca neîntemeiată această excepţie, iar pârâtul nu a formulat un apel incident împotriva acestei încheieri; în acest context, se reţine că întrucât cererea de chemare în judecată a fost respinsă în tot de către tribunal, reclamantul este cel care avea interes prioritar pentru atacarea sentinţei, astfel cum a procedat.

Cu toate acestea, se constată că instanţa de apel, chiar în absenţa unui apel al pârâtului, în cuprinsul considerentelor deciziei supuse prezentului recurs, argumentează admisibilitatea acestui capăt de cerere, în următorii termeni:

"(…) Curtea a găsit admisibilă acţiunea în constatare, în sensul că reclamantul-client A. îi datorează pârâtului Cabinetul de Avocat "B.", în baza Contactului de asistenţă juridică seria x nr. x/07.10.2011, suma de 24.000 euro reprezentând onorariu lunar fix cuvenit avocatului pe o perioadă de 8 luni, până la încetarea contractului din data de 18.05.2012, intervenită prin renunţarea unilaterală a clientului la contractul de asistenţă juridică.

În realitate, accentul în formularea şi soluţionarea acestui capăt de cerere nu a căzut pe stabilirea sumei datorate cu titlu de onorariu fix, ci pe constatarea încetării contractului dintre client şi avocat prin modalitatea prevăzută de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 - aspect litigios între părţi şi pentru care clientul nu ar fi avut la îndemână nicio acţiune în realizare."

O asemenea modalitate de confirmare a admisibilităţii cererii, pe baza dihotomiei procedurale cerere în constatare - cerere în realizare, conturează în raţionamentul instanţei de apel o analiză specifică examinării admisibilităţii unei cereri pe temeiul prevederilor art. 35 din C. proc. civ., normă care stabileşte regimul procedural al cererilor în constatare şi reglementează caracterul subsidiar al cererii în constatare în raport cu cererea în realizare.

Aşa fiind, chiar dacă nu susţin în mod direct şi nemijlocit soluţia pronunţată de isntanţa de apel asupra acestui al doilea capăt de cerere, considerentele citate au cel puţin valoarea unor considerente decizorii, întrucât, prin acestea, se confirmă caracterul admisibil al cererii în constatare sau, simetric, se înlătură inadmisibilitatea cererii în constatare, instanţa de apel justificând în acest fel analizarea pe fond a acestui capăt de cerere.

Drept urmare, chiar dacă pârâtul nu a promovat apel împotriva soluţiei date de tribunal la termenul din 20 ianuarie 2017, inserarea acestei analize în cuprinsul deciziei recurate, deschidea pentru intimatul-reclamant calea de a le contesta prin promovarea unui recurs incident împotriva considerentelor, în condiţiile în care nu a recurs la formularea unui recurs principal împotriva acestor considerente, putând valorifica în motivarea căii de atac susţinerile din aici analizate, întrucât invocarea lor, doar pe cale de apărare în recurs, dată fiind succesiunea soluţiilor şi conduitelor procesuale ale părţilor, este ineficientă în această etapă procesuală.

Ca atare, confirmarea admisibilităţii acestui capăt de cerere în baza dispoziţiilor art. 35 din C. proc. civ. poate fi supusă de recurentul-pârât analizei de legalitate în prezentul recurs, pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., caz de recurs în care deja au fost reîncadrate criticile recurentului cu acest obiect, potrivit celor arătate în debutul prezentelor considerente.

Înalta Curte reţine, totodată, că deşi recurentul invocă argumente de natură a se circumscrie aparent motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 - încălcarea autorităţii de lucru judecat, prin referirile la cele dezlegate prin decizia civilă nr. 609 R din 26 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2012, în ceea ce priveşte reţinerea îndeplinirii obligaţiilor sale contractuale (desfăşurarea de activităţi pentru apărarea drepturilor reclamantului şi a obţinerii suspendării executării silite în dosarul de executare nr. 212/2012), aceste argumente, pe de o parte, sunt lipsite de relevanţă pentru obiectul recursului de faţă, iar pe de altă parte, sunt în contradicţie cu cele reţinute de curtea de apel prin decizia recurată, care a dedicat ample considerente analizării efectului pozitiv al lucrului judecat al acestei hotărâri irevocabile în legătură, însă, cu primul capăt de cerere (nulitatea clauzei pentru plata onorariului de succes).

Revenind la criticile invocate de recurent, Înalta Curte constată că acesta susţine în principal două veritabile motive de recurs, anume - cel de ordin procedural cu referire la inadmisibilitatea cererii în constatare, iar cel de-al doilea - susceptibil de evaluare pe temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - priveşte greşita calificare juridică a onorariului convenit de părţi la art. 1 pct. 1 din contractul de asistenţă juridică, decurgând din aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 134 din Statutul profesiei de avocat, astfel încât, plecând de la această premisă, s-a susţinut că greşit au fost stabilite şi efectele încetării contractului intervenit prin renunţarea unilaterală a clientului la contractul de asistenţă juridică, cu consecinţe directe pentru dimensionarea obligaţiei de plată a reclamantului în baza contractului în discuţie.

În ceea ce priveşte cererea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, art. 35 din C. proc. civ. prevede astfel: "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege."

Astfel cum s-a menţionat prin pretenţia dedusă judecăţii în cel de-al doilea capăt de cerere, intimatul-reclamant a solicitat "să se constate că în baza contractului de asistenţă seria x nr. x/2011, încheiat între părţi, mai datorează către pârât doar suma de 24.000 euro (3.000 euro/luna x 8 luni, perioadă în care contractul a fost valabil încheiat) reprezentând onorariu fix, neplătit."

În legătură cu acest capăt de cerere, recurentul-pârât opinează fie că acţiunea privea o cerere provocatorie negativă ("inexistenţa altui drept, anume 155.00 euro, adică diferenţa dintre suma de 180.000 euro şi cea de 24.000 euro pe care admite că o datorează"), fie că, în realitate, reclamantul a solicitat constatarea unui fapt, pe când instanţa de apel a apreciat că "accentul în formularea acestui capăt de cerere nu a căzut pe stabilirea sumei datorate cu titlu de onorariu fix, ci pe constatarea încetării contractului dintre client şi avocat prin modalitatea prevăzută de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 - aspect litigios între părţi şi pentru care clientul nu ar fi avut la îndemână nicio acţiune în realizare."

Înalta Curte, în verificarea aplicării art. 35 din C. proc. civ. pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, constată că instanţa de apel în mod nelegal a stabilit accentul acestui capăt de cerere prin indicarea constatării încetării contractului sau, în alte cuvinte, prin referirea la o pretinsă cerere neformulată în cauză de către reclamant.

Constatarea încetării contractului ca efect al renunţării unilaterale a clientului la contractul de asistenţă juridică, pe de o parte, nu a fost obiect la judecăţii prin învestirea explicită a instanţei cu un astfel de capăt de cerere, iar, pe de altă parte, reclamantul nu a formulat nici ulterior o cerere adiţională cu acest obiect.

Interpretarea clauzei de la art. 2. pct. 1 din contractul de asistenţă juridică şi invocarea constatării încetării efectelor contractului au constituit doar circumstanţe explicitate de reclamant în motivarea cererii, pentru justificarea pretenţiei formulate în mod real prin acest al doilea capăt de cerere, anume stabilirea corectă, din punctul său de vedere, a întinderii obligaţiei de plată către pârâtul Cabinet de Avocat B..

Or, art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. prevede că "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Aşa fiind, constatarea încetării contractului de asistenţă juridică prin renunţarea unilaterală a clientului la contract ar fi constituit doar cauza redimensionării creanţei, dar şi aceasta, exclusiv în situaţia calificării onorariului principal (nu a celui de succes) ca fiind un onorariu forfetar periodic, de tip "abonament", prevăzut de art. 134 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat; pentru că, în cazul calificării onorariului de la art. 2 pct. 1 din contract, ca fiind onorariul fix convenit de părţi pentru ansamblul activităţilor profesionale specifice constând în asistenţa juridică acordată de avocat clientului pentru obiectul convenit de acestea, onorariu cu plata eşalonată în 60 rate lunare, atare calificare nu ar fi atras redimensionarea obligaţiei de achitare a onorariului în termenii pretinşi de reclamant, chiar în condiţiile renunţării unilaterale de către acesta la contractul de asistenţă juridică, date fiind prevederile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 coroborate cu art. 152 alin. (1) şi (2) din Statutul profesiei de avocat.

Recurentul-pârât, din perspectiva inadmisibilităţii cererii, a invocat două argumente: pe de o parte, a propus calificarea acestui capăt de cerere ca fiind o "cerere provocatorie negativă (inexistenţa altui drept, anume 155.00 euro, adică diferenţa dintre suma de 180.000 euro şi cea de 24.000 euro pe care admite că o datorează)" şi, pe de altă parte, a susţinut că, de fapt, reclamantul a solicitat constatarea unei situaţii de fapt.

Revenind la considerentele de ordin teoretic, cererea în constatare presupune învestirea instanţei cu o solicitare de constatare a existenţei sau a inexistenţei unui drept, iar nu a unui fapt sau a unei situaţii de fapt (excepţie făcând ipotezele de la art. 359-365 din C. proc. civ. care reglementează procedura asigurării probelor).

Or, în condiţiile în care intimatul-reclamant, având calitatea de debitor în contractul de asistenţă juridică, ce constituie titlu executoriu fără nicio altă formalitate, potrivit prevederilor art. 30 alin. (5) din Legea nr. 51/1995 coroborate cu art. 632 alin. (2) din C. proc. civ., a solicitat constatarea faptului că mai datorează doar suma de 24.000 euro prin raportare la onorariul stabilit la art. 2 pct. 1 din contract, curtea de apel nu a identificat, din punct de vedere juridic, dreptul a cărui constatare reclamantul a solicitat-o.

Se remarcă, în acelaşi timp, că reclamantul nu a contestat dreptul de creanţă al recurentului-pârât decurgând din clauza de la art. 2 pct. 1 din contract (cu excepţia clauzei de onorariu de succes a cărei nulitate a cerut-o în primul capăt de cerere, ceea ce nu constituie obiect al recursului), precizare ar fi fost utilă din perspectiva acceptării caracterului admisibil al unei cereri de constatarea inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtului împotriva sa, situaţie care nu se regăseşte în speţă, însă.

Înalta Curte apreciază că în calificarea acestui capăt de cerere nu se poate porni de la varianta expusă de recurentul- pârât - cerere provocatorie negativă -, pe de o parte, pentru că reclamantul este cel care stabileşte prin cererile formulate în cauză obiectul judecăţii (o asemenea perspectivă fiind străină de cererea dedusă judecăţii), iar, pe de altă parte, constatarea "inexistenţei altui drept, anume 155.00 euro, adică diferenţa dintre suma de 180.000 euro şi cea de 24.000 euro pe care admite că o datorează" este o ipoteză care se îndepărtează de la premisa legală a constatării existenţei sau a inexistenţei unui drept.

În altă ordine de idei, caracterul subsidiar al cererii în constatare în raport cu cererea în realizare se impune a fi analizat numai în condiţiile în care cererea formulată şi a căreia admisibilitate se constată, este o veritabilă cerere în constatare, aşadar, în condiţiile în care premisa normei de la art. 35 teza I din C. proc. civ. este respectată.

În cazul în care însă prin cererea de chemare în judecată se solicită constatarea unui fapt sau a unei stări de fapt, această simplă calificare juridică, demonstrată ca atare, este suficientă pentru a fundamenta soluţia de inadmisibilitate a cererii.

Or, Înalta Curte constată că instanţa de apel a lăsat neanalizate aceste chestiuni care trebuiau a fi evaluate înainte de confirmarea admisibilităţii cererii în constatare.

Curtea de apel nu a arătat în concret care este dreptul care intimatul-reclamant, debitor al obligaţiilor de plată convenite de părţi prin contractul de asistenţă juridică, a cerut a-i fi constatat de instanţă, în condiţiile în care, prin al doilea capăt de cerere, acesta a tins doar dimensionarea corectă, din punctul său de vedere, a obligaţiei de plată către recurentul-pârât, creditorul din titlul executoriu.

Pentru această dezlegare, în rejudecare, instanţa de apel va putea verifica dacă o atare finalitate nu putea fi atinsă de către debitorul supus executării în dosarul de executare nr. 814/2013 al C., D. şi E., pe calea contestaţiei la executare, formă de procedură proprie etapei executării silite a unui titlu executoriu, care trebuie însă formulată într-un anumit termen, în cazul în care simpla apărare cu acest obiect, în faţa executorului judecătoresc, nu ar fi putut fi primită.

Totodată, nu era lipsit de interes pentru soluţionarea cauzei constatarea de către instanţa de apel a împrejurării că intimatul-reclamant a iniţiat două contestaţii la executare definitivate cu soluţii de respingere, pentru motive de ordin procedural - decizia civilă nr. 1688/19.05.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosar nr. x/2016 - dosar recurs şi sentinţa civilă nr. 25526/22/12/2015 în dosar x/2013 al Judecătoriei sector 1, dosar primă instanţă, în cel puţin una dintre ele finalitatea fiind aceeaşi cu cea din cauza de faţă (corespunzătoare celui al doilea capăt de cerere).

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că şi recurentul-pârât, prin motivele de recurs a pretins, iar intimatul-reclamant, prin poziţia exprimată la pct. 2.6 din întâmpinarea formulată la motivele de recurs, nu a contestat, că executarea silită demarată de recurent împotriva intimatului-reclamant debitor, în dosarul execuţional menţionat, ar fi deja finalizată atât în privinţa onorariului de succes, cât şi în privinţa onorariului convenit la art. 2 pct. 1 din contractul de asistenţă juridică nr. x/7.10.2011.

În acest context, se reţine că recurentul-pârât invocă prin motivele de recurs lipsa de interes a reclamantului în formularea sau continuarea demersului iniţiat în cauza de faţă, unit cu constatarea nepromovării vreunui demers judiciar prin care să tindă la restabilirea situaţiei anterioare sau la întoarcerea executării.

Or, excepţia lipsei de interes este o excepţie procesuală de fond, absolută şi peremptorie, al cărei regim de invocare, stabilit prin dispoziţiile art. 247 din C. proc. civ., permite ridicarea ei inclusiv în faţa instanţei de recurs, însă, art. 247 alin. (1) teza finală subordonează invocarea excepţiilor absolute direct în recurs, condiţiei ca pentru soluţionarea ei să nu fie necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi (singurele probe admisibile în recurs - art. 492 din C. proc. civ.).

Înalta Curte apreciază că o atare cerinţă este îndeplinită în cauză, întrucât părţile puteau fi îndatorate să depusă şi alte înscrisuri decât procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 18.09.2018, referitoare la aceste aspect, însă, dat fiind specificul recursului de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, o eventuală soluţionare pe cale de excepţie a celui de-al doilea capăt de cerere, nu este permisă în această etapă procesuală, faţă de prevederile art. 497 din C. proc. civ.

În plus, date fiind şi considerentele anterioare cu privire la deficitara analiză a excepţiei inadmisibilităţii celui de-al doilea capăt de cerere, excepţie prioritară în raport cu cea a lipsei de interes, soluţionarea, dacă va fi cazul, şi a acestei din urmă excepţii, va rămâne în sarcina instanţei de rejudecare, care va analiza susţinerile pârâtului pe acest aspect, invocate prin motivele de recurs.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că motivele ce antamează fondul pretenţiei formulate prin al doilea capăt de cerere (calificarea onorariului stabilit prin clauza de la art. 2 pct. 1 din contractul de asistenţă juridică), încadrate în motivul de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu se impun a fi analizate în prezenta decizie, având în vedere că soluţionarea excepţiilor procesuale este prioritară în raport cu dezlegarea fondului raportului juridic litigios, soluţie ce decurge din aplicarea în mod corespunzător, în etapa recursului, a dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

Cu toate acestea, dacă instanţa de apel, în rejudecare, va trece peste excepţia inadmisibilităţii capătului doi de cerere şi peste excepţia lipsei de interes, pe fond, va avea în vedere şi susţinerile recurentului-pârât asupra naturii obligaţiilor stabilite printr-un contract de asistenţă juridică, dar şi chestiunea calificării onorariului convenit la art. 2 pct. 1, fie ca onorariu fix, în temeiul art. 134 alin. (1) lit. b), fie ca onorariu periodic, în sensul celor prevăzute de art. 134 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând a fi îndeplinite cerinţele cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din acelaşi cod, va admite recursul formulat de pârât, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Cabinet de Avocat "B." împotriva deciziei civile nr. 1566A din 13 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 ianuarie 2022.