Decizia nr. 379/2022 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia I civilă

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2022

I. Circumstanţele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2011, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând: să se constate prevalenţa titlului său de proprietate faţă de titlul în baza căruia pârâta deţine părţi din imobilul său, localizate la nr. 105-107, în Bucureşti, Bd. x, în suprafaţă de aproximativ 1440 mp şi care urmează să fie identificate prin expertiză de specialitate;să fie obligată pârâta să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilului de mai sus; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2225/18.12.201,3 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cu consecinţa respingerii acţiunii principale ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; au fost disjunse cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă.

Prin decizia civilă nr. 320A/15.06.2015 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis apelul declarat împotriva sentinţei menţionate, dispunându-se anularea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă de fond.

Prin decizia nr. 2560/17.11.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. împotriva deciziei nr. 320A din data de 15 iunie 2015 şi a încheierii de şedinţă din data de 8 iunie 2015.

Dosarul s-a reînregistrat pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 1085/21.09.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în rejudecare s-a admis excepţia de inadmisibilitate şi s-a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată; a fost respinsă excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată; au fost disjunse cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie.

Prin decizia nr. 414A/05.052017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamantă; a anulat, în parte, sentinţa apelată şi a respins excepţia privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, ca neîntemeiată. Prin aceeaşi decizie a fost trimisă cauza spre rejudecarea acţiunii în revendicare, la Tribunalul Bucureşti, fiind menţinută soluţia privind disjungerea cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie, respectiv de respingere a excepţiei de nulitate a acţiunii.

Prin decizia nr. 1336/26.09.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. împotriva deciziei nr. 414A din data de 5 mai 2017.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 880/06.05.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. şi a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 697/08.07.2020 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins apelul declarat de apelanta pârâtă B. împotriva sentinţei şi a încheierii din data de 12.04.2019; a fost admis apelul declarat de apelanta reclamantă împotriva sentinţei şi a încheierii din data de 12.04.2019, dispunându-se schimbarea acestora în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată; a fost obligată pârâta să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 2095 m.p. situat în Bucureşti, Bd. x, astfel cum a fost identificat în cauză prin expertiza întocmită de expertul tehnic C. şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 16.667 RON reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorariu expert.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

În privinţa cererii de completare a raportului de expertiză, prima instanţă a avut în vedere aspectele invocate în susţinerea cererii, obiectul prezentului litigiu, respectiv acţiune în revendicare teren prin comparare de titluri, precum şi susţinerile reclamantei, în sensul că terenul la care se face referire în cuprinsul cererii de suplimentare a raportului de expertiză nu este ocupat de către pârâtă, astfel că a respins cererea de suplimentare a obiectivelor raportului de expertiză, ca nefiind utilă soluţionării cauzei.

Critica din apelul declarat de pârâtă vizează greşita respingere a acestei probe care ar fi elucidat dacă există identitate sau suprapunere între imobilul la care se referă sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, pentru care s-a pronunţat deja o soluţie favorabilă într-un dosar de revendicare (2935/2002), şi terenul care face obiectul acţiunii.

Astfel, apelanta-pârâtă a solicitat suplimentarea raportului de expertiză susţinând că, dat fiind faptul că reclamanta a redobândit deja depline drepturi asupra imobilului din Bd. x, identificat în dispozitivul deciziei civile nr. 204A/09.02.2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2003, se impunea ca expertul să analizeze şi suprapunerea dintre imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.04.1942 şi imobilul retrocedat ca urmare a soluţionării dosarului nr. x/2003, în raport de contractele de vânzare-cumpărare nr. x/22.04.1997, nr. y/22.04.1997 şi nr. 4009/22.07.1998.

A menţionat instanţa de apel că, prin sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A.; s-a constatat că imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 3100 mp şi două construcţii nu a intrat în proprietatea pârâţilor Statului Român prin Ministerul Finanţelor, Municipiul Bucureşti şi Consiliului Local al Municipiului Bucureşti; s-a dispus anularea certificatului de moştenitor nr. x/29.09.1992 emis de fostul Notariat de Stat al Sectorului 2 Bucureşti, respectiv s-a constatat că reclamanta este proprietarul imobilului în litigiu şi au fost obligaţi pârâţii la restituirea imobilului.

Sentinţa civilă menţionată a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 2860 A/27.10.1998 pronunţată în dosarul nr. x/1997, prin care Tribunalul Bucureşti a admis apelul formulat de Ministerul Finanţelor, a schimbat sentinţa, în parte, în sensul că a respins acţiunea reclamantei faţă de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei referitoare la admiterea acţiunii faţă de celelalte părţi, şi irevocabilă, prin decizia civilă nr. 1651/03.09.1999 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/1999, prin care recursul declarat împotriva acestei hotărâri a fost constatat nul.

Totodată, s-a reţinut că, referitor la imobilul situat în Bucureşti, Bd. x, într-adevăr, s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu nr. x/22.04.1997, nr. y/22.04.1997 şi nr. 4009/22.07.1998, în baza Legii nr. 112/1995, act normativ în temeiul căruia chiriaşii deţinători ai imobilelor ce făceau obiectul acestei legi nu puteau dobândi decât construcţiile deţinute cu contract de închiriere şi terenul aferent construcţiei, în conformitate cu disp. art. 37 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, chiar dacă odată cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, se indisponibiliza şi terenul situat sub construcţie, în prezenta cauză, aceste convenţii încheiate anterior litigiului dedus judecăţii nu produc niciun efect juridic în privinţa terenului revendicat de reclamantă de la pârâta S.C. B. atât timp cât obiectul cererii a fost reprezentat doar de terenul ocupat de pârâtă, parte a terenului în suprafaţă de 3100 mp, cu privire la care s-a constatat că reclamanta este proprietar şi s-a dispus restituirea în natură prin sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, iar conform expertizei efectuate în cauză s-a constatat că pârâta S.C. B. ocupă o suprafaţă totală de 2095 mp din terenul asupra căruia reclamanta a invocat deţinerea dreptului de proprietate şi i-a fost recunoscut dreptul la restituire în natură.

În acest context, instanţa de apel a apreciat că o eventuală suprapunere între terenul la care se referă sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 şi terenul situat sub apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu are nicio consecinţă în ceea ce priveşte cererea în revendicare formulată de reclamantă cu privire la terenul efectiv pretins a fi ocupat de pârâta S.C. B. şi care are o cu totul altă situaţie juridică, în mod evident diferită, comparativ cu situaţia juridică a terenului situat sub apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 şi care nu ar putea genera o identitate sau o suprapunere a terenurilor, cu consecinţa pretinsă de apelanta-pârâtă, respectiv posibilitatea reclamantei către o dublă dezdăunare, în cadrul acţiunilor în revendicare promovate împotriva apelantei-pârâte şi a unor terţe părţi.

Instanţa de apel a mai reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1516/03.03.2003 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a fost respinsă acţiunea în revendicare a celor trei apartamente, pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a pârâţilor chemaţi în judecată, faţă de cumpărătorii din contractele de vânzare-cumpărare cu nr. x/22.04.1997 şi nr. y/22.04.1997, şi ca neîntemeiată faţă de cumpărătorul din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1998, această hotărâre devenind definitivă prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2003, prin care apelul declarat de reclamanta A. a fost admis, reclamantei fiindu-i lăsat în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat la parterul imobilului din Bd. x, corp A, în suprafaţă de 48,84 mp, reprezentând o cotă indiviză de 22,62% din imobil, şi cota de 55,84 mp teren situat sub construcţie, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1998.

Hotărârea instanţei de apel a rămas definitivă, ca urmare a respingerii recursului, prin decizia civilă nr. 116/01.02.2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2004.

În consecinţă, s-a reţinut că, prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2003, nu a fost restituit în natură decât apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1998, împreună cu terenul aferent, cota indiviză în suprafaţă de 55,84 mp situat sub construcţie, nu şi imobilele înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x/22.04.1997 şi nr. y/22.04.1997 şi s-a apreciat că nu se poate reţine că instanţa de fond ar fi ignorat dispoziţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în rejudecarea cauzei, în sensul că nu s-ar fi determinat dacă imobilul la care se referă sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, pentru care s-a pronunţat deja o soluţie favorabilă într-un dosar de revendicare (2935/2002), este identic cu cel care face obiectul acţiunii, în condiţiile în care expertul a procedat tocmai la lămurirea acestui aspect, identificând cu claritate identitatea şi suprapunerea dintre terenul deţinut şi ocupat de pârâta S.C. B. S.R.L., cu terenul evidenţiat în actul de proprietate reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. x/10.04.1942.

Curtea de apel a mai reţinut că prin decizia nr. 2560/17.11.2015, iar nu prin decizia nr. 1336/26.09.2017 cum apelanta-pârâtă a arătat - ambele pronunţate în prezenta cauză în ciclurile procesuale anterioare - Înalta Curte a statuat că trebuie determinat dacă imobilul la care se referă sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti este identic cu cel care face obiectul acţiunii, ţinând cont şi de actul de proprietate avut în vedere la pronunţarea acelei hotărâri, având în vedere apărările pârâtei în acest sens, concluzionând că expertiza efectuată în cauză a lămurit pe deplin această chestiune.

Raportându-se la argumentele pentru care apelanta-pârâtă a solicitat suplimentarea raportului de expertiză, instanţa de apel a apreciat că administrarea acestei probe ar fi fost total lipsită de utilitate şi relevanţă în prezenta cauză, în condiţiile în care prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2003, reclamanta nu a obţinut decât cota indiviză de teren de 55,84 mp situată sub construcţia ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1998 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cotele de teren situate sub construcţiile ce au făcut obiectul contractelor nr. x/22.04.1997 şi nr. y/22.04.1997 nu au fost restituite, iar terenului ocupat de apelanta-pârâtă nu i se aplică dispoziţiile Legii nr. 112/1995.

În ceea ce priveşte criticile formulate împotriva hotărârii pronunţate de tribunal, s-a reţinut, în referire la motivul de apel ce viza faptul că prima instanţă ar fi încălcat prevederile art. 315 raportat la art. 163 C. proc. civ., nesocotind dezlegările şi statuările Înaltei Curţi în ciclurile procesuale anterioare, relative la reţinerea calităţii procesuale active a reclamantei în lipsa prezentării originalelor actelor de stare civilă, conform art. 139 C. proc. civ. 1865 că, răspunzând solicitărilor apelantei-pârâte, reclamanta a prezentat, în original, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.1942, aflat în păstrarea grefei tribunalului, şi certificatul de naştere al acesteia, considerând că nu se impune prezentarea în original a celorlalte acte, care se află depuse în copie certificată pentru conformitate cu originalul la dosar, reclamanta solicitând să se ia act de mijlocul de probă care are valoarea unui act autentic, respectiv de sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, de care a înţeles să se prevaleze în cauză, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

S-a reţinut raportat la statuările din decizia nr. 2560/17.11.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - care a analizat condiţiile în care se pune problema în ce mod se poate valoriza faţă de terţi, sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, irevocabilă -că, în contextul cauzei de faţă, este util efectul procesual al hotărârii judecătoreşti de a constitui din punct de vedere probator act autentic, şi că această hotărâre poate fi folosită şi împotriva terţilor, ca mijloc de probă, cu posibilitatea pentru terţi de a face dovada contrară acestei probe, în condiţiile dreptului comun, curtea de apel a apreciat că apelanta-pârâtă era datoare să administreze proba contrară celor statuate în sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. x/1997.

În acest context, curtea de apel a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. x/1997, acţiunea în revendicare a fost admisă, reţinându-se că D. este, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.1942, proprietarul imobilului în litigiu, că acesta a decedat la 30.10.1957, iar conform certificatului de moştenitor nr. x/1958, a rămas unică moştenitoare soţia acestuia, E.. La decesul acesteia, a rămas ca moştenitoare F., în baza certificatului de calitate de moştenitor nr. 348/15.10.1996. F. a decedat la 08.06.1992, conform certificatului de moştenitor nr. x/29.09.1992, pe care instanţa l-a anulat în privinţa calităţii de moştenitor atribuită numitului G., constatându-se că reclamanta A. este proprietara imobilului din str. x, aceasta fiind fiica defunctei F., conform certificatelor de naştere şi de căsătorie.

Or, apelanta-pârâtă nu a administrat nicio probă din care să rezulte contrariul celor stabilite definitiv şi irevocabil în sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti cu privire la existenţa şi întinderea dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamantei, precum şi la calitatea de moştenitor a reclamantei, în urma transmiterii succesive a succesiunilor autorilor ei, astfel că efectul procesual al acestei sentinţe - de a constitui din punct de vedere probator act autentic şi care poate fi folosită şi împotriva terţilor, deci şi împotriva apelantei-pârâte, ca mijloc de probă, nu a fost înlăturat.

S-a reţinut, totodată, că, în cadrul altor dosare soluţionate în baza sentinţei civile nr. 8214/03.06.1997 pronunţate de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti -dosare în care reclamanta A. a formulat acţiune în revendicare cu terţe părţi, posesori ai imobilului restituit prin această sentinţă, în mod irevocabil - a fost stabilită calitatea procesuală activă a acesteia.

În acest sens, curtea de apel a reţinut că reclamanta A. a mai formulat o cerere de chemare în judecată la data de 24.05.2007, revendicând suprafaţa de teren de aproximativ 1400 mp, rezervându-şi dreptul de a-şi preciza acţiunea după efectuarea raportului de expertiză, de la pârâta S.C. H. S.R.L. - autoarea apelantei-pârâte S.C. B., fostă S.C. B. S.A., iar prin sentinţa civilă nr. 1397/F/12.11.2007, pronunţată în dosarul nr. x/2007, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâta chemată în judecată, instanţa reţinând că reclamanta A. a dovedit calitatea sa procesuală activă cu sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. x/1997, soluţie care nu a fost atacată de pârâta chemată în judecată.

Cererea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă, în raport de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar prin decizia civilă nr. 671A/23.09.2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis apelul reclamantei, desfiinţată sentinţa apelată şi trimisă cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, instanţa de apel arătând expres că s-a limitat doar la aspectele privind soluţionarea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., iar trimiterea cauzei spre rejudecare a fost dispusă, reţinându-se că, în cazul înstrăinării imobilelor preluate abuziv de către stat, persoana interesată de restituirea bunului are deschisă, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, calea acţiunii în revendicare la instanţa judecătorească, cererea reclamantei fiind declarată admisibilă.

Hotărârea instanţei de apel a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâtă conform deciziei nr. 8112/09.10.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, considerentele reţinute în această hotărâre fiind hotărâtoare în soluţionarea cererii deduse judecăţii.

Astfel, instanţa de recurs a reţinut circumstanţa particulară a cauzei, în sensul că reclamanta A. se prevalează de o hotărâre judecătorească irevocabilă, de constatare a nevalabilităţii titlului de preluare al statului şi de retrocedare a imobilului litigios, pronunţată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, avându-se în vedere sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. x/1997.

Totodată, instanţa de recurs a decis că, atât timp cât printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă reclamanta A. a obţinut retrocedarea de la stat a imobilului litigios, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ea nu se mai găsea în situaţia de a urma procedura de restituire prevăzută de legea specială, deoarece art. 1 alin. (1) reglementează restituirea în condiţiile Legii nr. 10/2001 a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada comunistă, care nu au fost încă restituite până la data intrării în vigoare a legii.

Independent de punerea sau nu în executare a hotărârii judecătoreşti de retrocedare, obţinută în contradictoriu cu statul, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene, instanţa de recurs a stabilit că această hotărâre dovedeşte că reclamanta A. este titulara unui "bun" protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

S-a reţinut, totodată, că pârâta din respectiva cauză, ca subdobânditor de la stat al imobilului litigios, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.05.2006, dispune şi ea de un "bun" în sensul Convenţiei.

Aşadar, curtea de apel a apreciat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat valoare juridică sentinţei civile nr. 8214/03.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin menţinerea soluţiei prin care s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, în condiţiile în care această soluţie nu a fost atacată de partea interesată, şi, în plus, în baza acestei hotărâri a stabilit calitatea reclamantei de titulară a unui "bun" protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că apelanta-pârâtă contestă în mod nelegal şi în absenţa unor probe contrare calitatea procesuală activă a reclamantei, cu ignorarea celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în contradictoriu cu pârâta S.C. H. S.R.L., autoare a acesteia, de la care a dobândit imobilul asupra căruia a invocat dreptul de proprietate cu contractul de vânzare-cumpărare nr. x/29.12.2006.

În rejudecare, cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007, înregistrată cu nr. x/2007, a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1005/23.05.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă şi irevocabilă, prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. I. S.A., fostă S.C. H. S.R.L., tocmai ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/29.12.2006, anterior introducerii cererii de chemare în judecată înregistrată la 24.05.2007.

Faţă de ultimă această soluţie, reclamanta s-a îndreptat cu cererea în revendicare împotriva pârâtei S.C. B., fostă S.C. B. S.A., prin cererea înregistrată la data de 13.07.2011.

De asemenea, reclamanta a introdus şi cererea în revendicare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2003, în care, de asemenea, a fost analizată calitatea procesuală activă a reclamantei A., instanţa reţinând că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.1942, J. a devenit proprietarul imobilului situat în Bd. x, compus din teren în suprafaţă de 3100 mp şi construcţii. În urma decesului acestuia, a rămas ca unică moştenitoare soţia acestuia, E., în calitate de legatară universală, conform certificatului de moştenitor nr. x/1958 şi testamentului olograf din 20.10.1952. Decedând şi aceasta, a lăsat unică moştenitoare pe sora sa, F., conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 348/15.10.1996.

Instanţa de apel a mai a constatat că prin certificatul de moştenitor nr. x/29.09.1992 s-a reţinut că, de pe urma defunctei F., a rămas ca unic moştenitor G., în calitate de văr primar. Cu toate acestea, prin sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a fost anulat certificatul de moştenitor nr. x/1992, constatându-se că reclamanta A. este proprietara imobilului din Bd. x, aceasta fiind fiica defunctei F., conform certificatelor de naştere şi de căsătorie.

Acest imobil a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 7020, pe numele fostului proprietar D., conform adresei nr. x/1994, emisă de S.C. Foişor S.A..

Prin sentinţa civilă nr. 1516/03.03.2003, pronunţată în dosarul nr. x/2002, a fost respinsă pe fond cererea de revendicare, în contradictoriu cu pârâta (K.) chemată în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2003, a fost admis apelul declarat de reclamanta A., fiind admisă acţiunea reclamantei pentru imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1998, cu privire la care s-a constatat şi nulitatea absolută a acestuia, instanţa de control judiciar reţinând cu privire la titlul reclamantei că, prin sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti s-a stabilit în mod irevocabil că reclamanta este proprietara imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 3100 mp şi două construcţii, fiind obligaţi pârâţii la restituirea acestuia. Au fost, astfel, înlăturate considerentele instanţei de fond, potrivit cărora în cuprinsul sentinţei de restituire imobilul nu a fost descris, instanţa de apel considerând că nu pot duce la concluzia că reclamanta nu şi-a probat dreptul său de proprietate, cu atât mai mult cu cât reclamanta a depus la dosarul cauzei contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.1942, în care vecinătăţile imobilului sunt descrise.

Recursul declarat de pârâta al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost sancţionat cu nulitatea absolută şi care a fost obligată la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului ce a făcut obiectul contractului, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 116/01.02.2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În cadrul acestui litigiu, în recurs, critica privind lipsa dovezii identităţii de imobile între cel restituit reclamantei şi cel pentru care pârâta (K.) a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1998 a fost găsită nefondată, deoarece dovada identităţii dintre imobilul menţionat în titlul de proprietate al autorilor reclamantei şi cel care a făcut obiectul cauzei, a rezultat din sentinţa civilă nr. 8214/1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. x/1997, irevocabilă, prin care s-a constatat că imobilul situat în str. x, compus din teren în suprafaţă de 3100 mp şi două construcţii este proprietatea reclamantei A., respectiv că, intrând sub autoritatea de lucru judecat, dreptul reclamantei asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x nu mai poate face obiect de analiză în cadrul altei acţiuni judecătoreşti.

Totodată, aceeaşi instanţă de recurs a mai statuat că hotărârea judecătorească ce constituie titlul de proprietate al reclamantei, anume sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, este opozabilă pârâtei, chiar dacă aceasta nu a fost parte în acel dosar, în sensul că, în acest caz, a opune adversarului o hotărâre judecătorească nu înseamnă că se invocă numai caracterul absolut al titlului, ceea ce ar reprezenta o abatere de la principiul relativităţii actelor juridice, ci că se invocă o prezumţie de proprietate în favoarea titularului, rezultând din existenţa titlului.

Curtea de apel a mai reţinut că pârâta din prezenta cauză a formulat şi plângere penală împotriva reclamantei din prezenta cauză, aşa cum rezultă din Ordonanţa nr. 134/P/2011, în care s-a reţinut starea de fapt evidenţiată cu privire la calitatea de proprietar şi de moştenitor al fostului proprietar, în persoana reclamantei, în baza actelor avute în vedere în toate hotărârile judecătoreşti relevate anterior şi în raport de faptul că prin Decizia AVAS nr. 12/26.01.2011 au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafaţă de 2694,84 mp, situat în Bd. x, sectorul 2 numitului L., după autorul său M., fiind verificate toate documentele care au stat la baza emiterii deciziei.

Plângerea penală a fost formulată ca urmare a cererii înregistrate pe rolul Tribunalului Bucureşti, soluţionată în dosarul nr. x/2007, reclamându-se faptul că A. a săvârşit infracţiunea de înşelăciune întrucât nu ar fi prezentat instanţei înscrisuri care să ateste calitatea sa de succesor a numitului D. şi nu ar fi făcut dovada şirului neîntrerupt de transmisiuni succesorale, folosindu-se doar de contractul nr. x/10.04.1942 şi sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. x/1997, al cărei dispozitiv nu stabileşte calitatea de moştenitoare a reclamantei.

Totodată, în susţinerea faptului că reclamanta nu este în mod real moştenitoarea imobilului susmenţionat, la dosar a fost ataşată şi decizia AVAS nr. 12/26.01.2011 prin care au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafaţă de 2694,84 mp, situat în Bd. x, numitului L..

În cadrul dosarului penal înregistrat la secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie - DNA, din verificarea documentelor de la Arhivele Naţionale, s-a constatat faptul că M. a cumpărat în anul 1921 imobilul situat în Bucureşti, Bd. x, având ca vecini pe moştenitorii numitului N., de la care, ulterior, cumpără imobilul D., rezultând faptul că cele două imobile erau învecinate, iar nu suprapuse, în prezent numerele imobilelor fiind decalate cu un număr, astfel nr. 103 devenind în prezent nr. 105, iar nr. 105 devenind nr. 107.

Ulterior, după anul 1950, ambele imobile au fost preluate de O., devenită ulterior Kandia-Q. S.A., fiind comasate într-un singur imobil ce a dobândit nr. 105-107.

Din cele expuse a rezultat că, atât reclamanta A., cât şi numitul L., aveau vocaţie succesorală privind imobilul situat în Bucureşti, Bd. x, în cauză dispunându-se neînceperea urmăririi penale faţă de reclamanta A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (5) C. pen.

În consecinţă, instanţa de apel a concluzionat că, raportat la toate aceste acte jurisdicţionale rezultă calitatea reclamantei de titular al dreptului de proprietate şi, implicit, calitatea sa procesuală activă.

În acest context, reţinând statuările obligatorii ale Curţii Europene, din cauza pilot Maria Atanasiu c. României, instanţa de apel a apreciat că apelanta-reclamantă căreia i s-a recunoscut dreptul de proprietate, în mod irevocabil, de către instanţele interne, dispunându-se în mod expres restituirea bunului imobil preluat abuziv de către stat, se poate prevala de un bun actual şi, deci, poate invoca garanţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.

De asemenea, a reţinut instanţa de apel că analiza sentinţei civile nr. 8214/03.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti se impune a fi făcută nu numai prin prisma noţiunii autonome de bun actual, astfel cum a fost dezvoltată aceasta în jurisprudenţa evolutivă a instanţei de contencios a drepturilor omului, ci şi în ceea ce priveşte modul în care se produce efectul substanţial al hotărârii faţă de terţi, constatând că aceasta este opozabilă oricărei persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.

Însă, în condiţiile în care în litigiile pe care reclamanta le-a purtat în contradictoriu cu terţe părţi s-a recunoscut calitatea acesteia de titular al unui bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, tocmai în virtutea sentinţei civile nr. 8214/03.06.1997 pronunţate de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, tăgăduită de apelanta-pârâtă, dar necombătută cu vreun mijloc de probă, în opinia curţii de apel, pentru considerentele mai sus arătate, neprezentarea tuturor actelor de stare civilă, în original, nu înlătură efectele produse de această hotărâre judecătorească.

Cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat valoare de act autentic acestei hotărâri şi cum acesta face deplină dovadă faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii, potrivit procedurii reglementate de lege în acest scop, fie pe cale incidentală, fie prin formularea unei plângeri penale, Curtea a reţinut că înscrisul autentic se bucură de o prezumţie de validitate şi autenticitate, astfel încât cel care îl foloseşte este scutit de orice dovadă, proba contrară revenind celui care îl contestă, în speţă, apelantei-pârâte.

În plus, s-a constatat că apelanta-pârâtă, deşi a solicitat prezentarea actelor de stare civilă în original, nu a arătat în legătură cu fiecare înscris solicitat a fi prezentat în original sau care conţinut nu confirmă realitatea celor statuate în sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti. Chiar aplicând sancţiunea de a nu se ţine seama de înscrisurile neprezentate în original, în lipsa unor probe contrare administrate de apelanta-pârâtă, Curtea a avut în vedere valoarea hotărârii judecătoreşti de a constitui din punct de vedere probator act autentic.

Nedepunerea originalelor actelor de stare civilă nu poate fi echivalată cu o lipsă a calităţii procesuale active, în condiţiile în care, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 12.04.2019, reclamanta a înţeles să se prevaleze de sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.1942 şi de certificatul de naştere al acesteia, înscrisuri pe care le-a depus în original şi care, coroborate cu cele statuate în hotărârile irevocabile pronunţate în favoarea reclamantei, relevate anterior, în sensul reţinerii calităţii procesuale active a acesteia, confirmă soluţia primei instanţe prin care a reţinut calitatea procesuală activă a reclamantei şi în prezenta cauză.

În acelaşi sens, contrar celor susţinute de apelanta-pârâtă în privinţa calităţii procesuale active, prin raportare la cererea ce a făcut obiectul dosarului soluţionat prin sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997, Curtea a reţinut că opozabilitatea (stricto sensu) este acea aptitudine a actului jurisdicţional de a fi recunoscut şi respectat de orice persoană care nu a fost implicată în procedura judiciară.

În acest context, deşi în cauză a fost stabilită ipoteza că terţe persoane, care nu au fost părţi în litigiile dezlegate anterior în mod irevocabil, pot face dovada contrară într-un litigiu declanşat împotriva lor -ipoteză reglementată legal prin dispoziţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ. - în speţă apelanta-pârâtă a ajuns să nege însuşi dreptul de proprietate al reclamantei, recunoscut anterior în mod jurisdicţional, în baza unei proceduri contradictorii, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale şi să lipsească de eficacitate această hotărâre.

Or, Curtea Europeană a stabilit în mod constant că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragr. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante" şi că "unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o soluţie definitivă pronunţată de instanţe să nu mai poată fi repusă în discuţie" (cauza Rozalia Avram c. României, hotărârea din 16.09.2014, par. 31; cauza Mitrea c. României, hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 01.12.2008, paragr. 23).

Aşadar, Curtea de apel a reţinut că această critică a apelantei-pârâte este neîntemeiată, în cauză nefiind încălcate prevederile art. 315 raportat la art. 163 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile care au vizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, s-a constatat că se invocă, în realitate, aspecte care ţin de soluţionarea fondului cererii de chemare în judecată, cunoscut fiind că, în cadrul acţiunii în revendicare, probele sunt comune dovedirii calităţii procesuale active sau pasive şi respectiv temeiniciei cererii de chemare în judecată, ceea ce presupune că probele necesare soluţionării excepţiei sunt necesare şi pentru rezolvarea fondului.

În cadrul apărărilor formulate cu privire la greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, apelanta-pârâtă nu a invocat niciun motiv relevant în ceea ce priveşte identitatea dintre pârâta chemată în judecată şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, necontestând efectiv faptul că ocupă terenul pentru care s-a formulat prezenta cerere în revendicare, ci doar a susţinut că prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2003, reclamanta a fost deja repusă în deplina proprietate şi liniştita posesie a imobilului naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 7020, pe numele fostului proprietar, D., situat în Bd. x nr. 107 identificat în dispozitivul acestei decizii.

Aceleaşi critici au fost invocate de apelanta-pârâtă şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 12.04.2009, acestea fiind analizate şi găsite neîntemeiate prin considerentele mai sus expuse. În plus, s-a reţinut că prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2003, reclamanta nu a fost deja repusă în deplina proprietate şi liniştita posesie a imobilului naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 7020, pe numele fostului proprietar D., în condiţiile în care au fost naţionalizate trei apartamente şi s-a restituit doar un singur apartament. În plus, prin sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti s-a constatat că imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 3100 mp şi două construcţii, nu a intrat în proprietatea statului şi că reclamanta este proprietarul acestui imobil, dispunându-se restituirea în natură a întregului imobil.

Or, atât timp cât în dosarul nr. x/2003 nu s-a restituit întregul teren asupra căruia prin sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 s-a recunoscut şi stabilit dreptul reclamantei la redobândirea în deplină proprietate şi posesie, iar în urma probelor administrate în prezenta cauză s-a stabilit fără echivoc că apelanta-pârâtă ocupă o parte din terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.04.1942, alta decât suprafaţa de sub apartamentul înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 şi restituită în dosarul nr. x/2003, nu se poate reţine o dublă dezdăunare a reclamantei şi nici redobândirea unor drepturi depline asupra imobilului din Bd. x, criticile apelantei-pârâte fiind neîntemeiate şi sub aspectul pretinsei lipse a calităţii procesuale pasive.

Relativ la apelul declarat de reclamantă s-a reţinut, în ceea ce priveşte critica vizând încheierea din data de 12.04.2019, prin care a fost admisă excepţia tardivităţii formulării unei cereri, calificate de prima instanţă, cerere completatoare a cererii în revendicare, că prin această cerere respinsă ca tardiv formulată, reclamanta a solicitat să se dispună restituirea şi a suprafeţelor de teren de 217 mp şi de 454 mp ocupate de pârâta S.C. B. fără niciun titlu, pe lângă suprafaţa de teren de aproximativ 1440 mp, ce urma a fi identificată prin expertiza de specialitate, cu rezervarea dreptului de a preciza acţiunea după efectuarea raportului de expertiză, astfel cum s-a pretins prin cererea în revendicare introductivă.

A apreciat instanţa de apel în raport de dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. 1865, că o astfel de cerere în niciun caz nu poate fi calificată drept cerere completatoare a cererii în revendicare şi că nu se poate considera că reclamanta a înţeles să-şi completeze obiectul cererii iniţial formulate cu încă un capăt de cerere, câtă vreme doar s-a mărit câtimea obiectului cererii, în raport de situaţia de fapt rezultată din raportul de expertiză efectuat în prezenta cauză, dreptul reclamantei de a-şi mări câtimea obiectului cererii, fiind rezervat, de altfel, prin chiar cererea de chemare în judecată şi impunându-se a fi recunoscut tocmai faţă de împrejurarea că la momentul învestirii instanţei nu se stabilise în vreun alt raport juridic suprafaţa exactă ocupată de pârâta S.C. B. din terenul reclamantei, instanţa fiind chemată să lămurească şi această chestiune.

Obiectul prezentei cereri în revendicare este, în realitate, redobândirea posesiei asupra terenului ocupat fără niciun drept de pârâta S.C. B., fostă S.C. B. S.A., chemată în judecată, iar faptul că aceasta din urmă a invocat un titlu de proprietate pentru terenul ocupat în suprafaţă de 1424 mp şi pentru apărarea deţinerii legale, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x/29.12.2006, nu înseamnă reclamanta că a schimbat obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, întrucât a solicitat să se dispună restituirea şi a suprafeţelor de teren de 217 mp şi 454 mp ocupate de pârâta S.C. B. fără niciun titlu de proprietate.

Dat fiind că reclamanta şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/10.04.1942, reconfirmat prin sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, şi - aşa cum a rezultat din probele administrate - pârâta ocupă părţi din acest teren pentru care nu a prezentat acte de proprietate şi care nu fac parte din terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/29.12.2006, curtea de apel a apreciat că se impunea soluţionarea cererii reclamantei, astfel cum a fost precizată prin mărirea câtimii obiectului cererii.

Pe fondul acţiunii, în privinţa situaţiei de fapt, s-a reţinut că prin raportul de expertiză efectuat în faţa primei instanţe, în etapa rejudecării, expertul C. a analizat situaţia de la faţa locului, conform datelor culese de pe teren, a întocmit trei planuri de situaţie, cu reconstituirea amplasamentului imobilului din Bd. x, ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.04.1942, cu menţiunea că obiectul contractului l-a făcut imobilul situat în Bd. x, fost 105, respectiv că suprafaţa rezultată din măsurători este de 2926 mp, faţă de 3100 mp cât este prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/10.04.1942.

Curtea de apel a reţinut din concluziile raportului de expertiză, că terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.1942 a fost identificat ca având suprafaţa de 2926 mp, ocupată în prezent astfel: suprapunere delimitată cu punctele de contur 3-100-5-16-20-21-108-109-40-110-111-112-113-114-3, de 1424 mp, între terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.1942 şi terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/29.12.2006, suprapunere delimitată cu punctele de contur 5-102-103-104-16-5, de 217 mp, ocupată fără acte de pârâta S.C. B. din suprafaţa totală de 2926 mp, suprapunere delimitată cu punctele de contur 40-17-18-19-20-108-109-40, de 454 mp, ocupată fără acte de pârâta S.C. B., din suprafaţa totală de 2926 mp, suprafaţa totală ocupată de pârâtă fiind de 2095 mp.

În privinţa restului suprafeţei de teren de 831 mp, s-a reţinut că este ocupată astfel: 264 mp de Şcoala Generală nr. 56, 494 mp de imobilul identificat prin IE x, 52 mp de imobilul identificat prin IE x, 21 mp de domeniul public trotuar.

Cu privire la criticile apelantei-pârâte prin care s-a pretins posibilitatea unei duble despăgubiri în raport de decizia civilă nr. 204A/09.02.2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a constatat că suprafaţa totală ocupată de pârâtă este de 2095 mp, rămânând un rest de suprafaţă de 831 mp, ocupată de alte imobile şi care nu fac obiectul prezentei cauze. Astfel, prin restituirea unei suprafeţe mai mici decât cea indicată în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.1942, cumulată chiar cu suprafaţa de teren restituită prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă - anume cota de 55,84 mp teren situat sub construcţie - tot nu totalizează suprafaţa identificată de expert din măsurători de 2926 mp.

În privinţa soluţiei date cererii în revendicare, în circumstanţele concrete ale cauzei de faţă, curtea de apel a constatat că prima instanţă a respins cererea reclamantei, considerând că statul este cel în măsură să suporte sarcina reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamantă prin nerestituirea imobilului. Această concluzie a fost apreciată ca nefiind susţinută de dispoziţiile legale aplicabile cererii în revendicare întemeiate pe disp. art. 480 C. civ., pe Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii şi pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultată din hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii, din cauzele Ana Ionescu c. României şi Dickmann şi Gion c. României şi nici de situaţia de fapt constatată în cauză, în condiţiile în care printr-o hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă, statul a fost deja obligat la restituirea bunului imobil preluat abuziv.

În acest context, curtea de apel a apreciat că, în cauză, nu se mai impune analiza acţiunii în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părţile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale, ci urmează a se analiza criticile apelantei-reclamante în raport de dispoziţiile convenţionale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional, care impun verificarea existenţei unui "bun" sau a unei "speranţe legitime" în patrimoniul părţilor, ca noţiuni autonome, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă.

S-a reţinut, sub acest aspect, făcându-se trimitere la hotărârile Curţii EDO pronunţate în cauzele Dickmann şi Gion împotriva României, Ana Ionescu şi alţii împotriva României, Preda şi alţii împotriva României că, prin soluţia adoptată de prima instanţă, în ceea ce priveşte fondul acţiunii în revendicare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

În prezenta cauză, instanţa de apel a reţinut că cererea în revendicare întemeiată pe contractul de vânzare-cumpărare nr. x/10.04.1942, reconfirmat prin sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a fost introdusă împotriva pârâtei S.C. B. S.A., devenită S.C. B., care, pentru suprafaţa de 1424 mp, deţine contractul de vânzare-cumpărare nr. x/29.12.2006, astfel că ambele părţi deţin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Prin sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti s-a dispus expres restituirea bunului, s-a stabilit nelegalitatea preluării (prin naţionalizare) imobilului în cauză şi dreptul reclamantei de proprietate legitim cu efect retroactiv asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 3100 mp şi două construcţii.

Această hotărâre nu a fost contestată sau casată până în prezent, însă reclamanta nu a fost în măsură să redobândească posesia proprietăţii menţionate mai sus sau să obţină despăgubiri pentru această lipsire de proprietate.

Referitor la inopozabilitatea acestei decizii, apărare invocată de apelanta-pârâtă în cauză, curtea de apel a reţinut că, deşi o asemenea hotărâre judecătorească produce efecte numai între părţile litigante, hotărârea a fost însă invocată ca mijloc de dovadă, iar ceea ce se pretinde într-o acţiune în revendicare de faţă nu este caracterul absolut al titlului, ci prezumţia de proprietate decurgând din existenţa sa.

În plus, analizând relevanţa hotărârii prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O., s-a constatat că, pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, este necesar, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului recunoscută printr-o hotărâre judecătorească de restituire concretizând, în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Instanţa de apel a apreciat că, în raport de sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, apelanta-reclamantă are un bun actual, situaţie în care aceasta poate pretinde protecţia dreptului ei de proprietate şi valorificarea sa inclusiv prin intermediul prezentei acţiuni. În acest context, afirmaţia apelantei-pârâte potrivit căreia în cuprinsul Decretului nr. 92/1950 anexa de Bucureşti, la poziţia 7020 este menţionat D.., 3 apartamente Bucureşti, str. x 119, astfel că imobilul care a făcut obiectul naţionalizării este format din trei apartamente, iar nu din terenul de 3100 mp, deşi reală, cu privire la consemnările din actul de preluare, nu înlătură cele statuate printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, respectiv nelegalitatea preluării imobilului în cauză, naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, şi dreptul reclamantei de proprietate legitim recunoscut cu efect retroactiv asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 3100 mp şi două construcţii. Pe de altă parte, s-a reţinut că, inclusiv în ipoteza în care aspectul invocat nu mai poate face obiect de discuţie, este de notorietate că, odată cu naţionalizarea construcţiei, se prelua abuziv şi terenul aferent, fără a fi menţionat în cuprinsul Decretului nr. 92/1950, astfel că statul a preluat la naţionalizare şi terenul în suprafaţă de 3100 mp.

Curtea de apel a reţinut, aşadar, că apelanta-reclamantă a redobândit proprietatea asupra imobilului în litigiu în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi nu în urma parcurgerii procedurii de restituire reglementate de Legea nr. 10/2001, avându-se în vedere că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu era restituit, printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, dar şi executorie, nemaifăcând obiectul acestei legi care nu poate produce efecte retroactiv.

A fost avută în vedere, în acest sens şi jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. cu privire la dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenţie, ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care afirmă preeminenţa dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul din fundamentele sale, consacrat în jurisprudenţa CEDO fiind principiul securităţii raporturilor juridice.

În concursul dintre apelanta-reclamantă şi apelanta-pârâtă, Curtea a observat că prima se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acesteia cu efect retroactiv şi în mod irevocabil, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat şi admiterii cererii în revendicare în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi G. şi, implicit, se impune recunoaşterea existenţei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul său.

Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin emiterea certificatul de atestare a proprietăţii x/22.12.1994 şi vânzarea ulterioară a imobilului către terţe părţi prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x/23.05.2006 şi nr. y/29.12.2006 şi, în acelaşi timp, prin absenţa oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamantă, care să pună capăt acestei încălcări.

În acelaşi timp, apelanta-pârâtă, deţinătoare a unui titlu asupra unei părţi a imobilului în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x/29.12.2006, dispune, la rândul ei, de un "bun", contractul de vânzare-cumpărare încheiat fiind act autentic şi constituind titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestuia, concluzie care, însă, nu se poate reţine pentru suprafeţele teren de 217 mp şi de 454 mp.

Astfel, întrucât părţile litigante arătate deţin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, şi au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, curtea de apel a recunoscut dreptul apelantei-reclamante de a i se restitui bunul imobil, asupra căruia i s-a recunoscut de către instanţele judecătoreşti, cu efect retroactiv şi irevocabil, dreptul de proprietate.

Curtea de apel a mai observat că, într-o asemenea situaţie, s-a considerat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că "în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri" (cauza Străin contra României), privaţiune contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1, în condiţiile în care "dreptul român în vigoare la vremea respectivă şi în special Legea restituirii nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire efectivă pentru asemenea privaţiuni" (cum s-a statuat şi în cauza Porţeanu contra României).

În evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, însă şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţelese în materia dreptului la respectarea proprietăţii sub forma unei compensări rezonabile şi proporţionale a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.

În aceste circumstanţe, s-a apreciat că restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin emiterea certificatului de atestare a proprietăţii x/22.12.1994 şi vânzarea ulterioară a imobilului către terţe părţi prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x/23.05.2006 şi nr. y/29.12.2006, operaţiuni juridice ce reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al apelantei-reclamante.

Pe de altă parte, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut că, în ipoteza în care pârâtul din acţiunea în revendicare deţine un "bun", în sensul Convenţiei, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporţionale, prin efectul exercitării acţiunii în evicţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ., evicţiune intervenită, în speţă, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenţie, ca o condiţie pentru formularea unei plângeri în faţa Curţii pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (a se vedea cauza Tudor şi Tudor contra României).

În acest context, analizând doctrina şi jurisprudenţa interne în materie, Curtea Europeană a reţinut caracterul concret, eficient şi accesibil al acţiunii în garanţie pentru evicţiune, întemeiată pe C. civ., constatând că persoana interesată poate obţine cel puţin preţul plătit actualizat, sau chiar o despăgubire la valoarea de piaţă, dar şi plata îmbunătăţirilor aduse imobilului.

Curtea de apel a reţinut, aşadar, circumstanţele concrete ale prezentei cauze, considerentele relevante şi similare reţinute în cauzele Ana Ionescu c. României şi Dickmann şi Gion c. României, în directă legătură cu prezenta cauză, în condiţiile în care imobilul a fost retrocedat reclamantei printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind recunoscută de instanţe ca fiind proprietarul de drept al bunului în cauză.

De asemenea, s-a constatat că Legea nr. 165/2013 nici până în prezent nu a fost modificată în sensul reglementării unei astfel de situaţii, deşi în cauzele Ana Ionescu c. României şi Dickmann şi Gion c. României s-a avut în vedere acest impediment, neexistând vreun remediu prin care, persoanele care beneficiază de hotărâri judecătoreşti de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, să poată redobândi posesia proprietăţilor lor, respectiv pentru reclamanţii care au fost recunoscuţi de instanţe ca fiind proprietarii de drept ai bunului în cauză şi care nu au depus cereri de restituire sau de despăgubire la nivel naţional, în temeiul Legii nr. 10/2001.

În plus, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în analizarea dosarelor de despăgubire, după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, în situaţia în care persoanele care deţin hotărâri judecătoreşti de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, au formulat totuşi notificări în baza Legii nr. 10/2001 şi au obţinut dispoziţii sau decizii emise de unitatea deţinătoare cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, emite decizie de invalidare a unor astfel de dispoziţii sau decizii, întrucât persoanele îndreptăţite beneficiază de o dublă despăgubire (ex: Decizia de invalidare nr. 15698/31.05.2017, a cărei valabilitate a fost stabilită prin sentinţa civilă nr. 1066/04.05.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia civilă nr. 59/A/18.01.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).

În această situaţie, în condiţiile în care ambele părţi, atât apelanta-reclamantă, cât şi apelanta-pârâtă s-au prevalat de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în absenţa oricărei posibilităţi reale de despăgubire a reclamantei, proprietar al imobilului în litigiu, conferite prin legislaţia naţională, coroborată cu posibilitatea de despăgubire a pârâtei-cumpărătoare, Curtea de apel a apreciat că singurul remediu prin care apelanta-reclamantă poate beneficia de redobândirea posesiei proprietăţii ei, este acţiunea în revendicare formulată şi dedusă judecăţii în prezenta cauză, cu consecinţa acordării preferabilităţii dreptului acesteia în raport de dreptul invocat de apelanta-pârâtă, cu atât mai mult cu cât autoarea ei, potrivit clauzelor inserate la pct. 6.3 din prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.05.2006, a cumpărat imobilul pe riscul său, acceptând pericolul evicţiunii provenite din fapta terţilor, asumându-şi integral şi în mod expres orice acte sau fapte de evicţiune întemeiate pe oricare din prevederile Legii nr. 10/2001, nr. 1/2000, nr. 18/1991, nr. 247/2005 sau pe prevederile legislaţiei privind retrocedările, indiferent dacă cauza evicţiunii este sau nu cunoscută de cumpărător la data încheierii contractului şi indiferent dacă aceasta datează dinaintea datei de semnare a contractului sau cauza acestora preexistă/coincide/este ulterioară momentului semnării contractului de vânzare-cumpărare.

În raport de considerentele expuse, a fost respins apelul declarat de apelanta pârâtă şi a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă, în sensul schimbării în parte a încheierii din data de 12.04.2019 şi a sentinţei civile apelate, admiţându-se cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată; a fost obligată pârâta să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă totală de 2095 mp, situat în Bucureşti, Bd. x, identificat în cauză de expertul tehnic judiciar C., respectiv suprapunere delimitată prin punctele de contur 3-100-5-16-20-21-108-109-40-110-111-112-113-114-3 S=1424, suprapunere delimitată prin punctele de contur 5-102-103-104-16-5 S=217 mp şi suprapunere delimitată prin punctele de contur 40-17-18-19-20-108-109-40 S=454 mp.

Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că nu se mai impune a fi analizată critica invocată de apelanta-pârâtă referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată aferente etapei procesuale a fondului, întrucât faţă de soluţia pronunţată prin această decizie, partea care a câştigat procesul este apelanta-reclamantă, iar apelanta-pârâtă se află în culpă procesuală, cu consecinţa suportării cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă.

În temeiul disp. art. 274 C. proc. civ. 1865, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 16.667 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru onorariu de expert achitat în dosarul primei instanţe, în ultimul ciclu procesual.

Împotriva acestei ultime decizii şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 24.06.2020 pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs pârâta B..

În motivarea recursului se aduc, în esenţă, următoarele critici deciziei şi încheierii atacate cu recurs:

Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 315 C. proc. civ. şi a principiului aflării adevărului, art. 11 din Constituţia României, coroborat cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 163 C. proc. civ. - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Consideră recurenta că, în mod nelegal, a fost respins motivul de apel referitor la efectuarea unei contraexpertize şi cererea de completare a raportului de expertiză în cadrul cererii de apel,prin încheierea de şedinţă din 24.06.2020. De esenţa acţiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate a doi pretinşi proprietari cu privire la acelaşi bun imobil. Pentru a determina dacă, în cauză, părţile exhibă câte un titlu cu privire la acelaşi imobil, era esenţial ca expertiza judiciară efectuată să determine dacă cele două titluri de care părţile se prevalează se referă la acelaşi bun imobil.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a perpetuat încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., a căror nerespectare a fost iniţial consacrată prin încheierea de şedinţă din data de 12.04.2019, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti.

Potrivit art. 315 C. proc. civ., direcţiile de casare ale instanţei supreme sunt obligatorii în rejudecare, inclusiv sub aspectul necesităţii administrării unor probe.

Prin decizia civilă nr. 2560/2015 din 17.11.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus, în ciclurile procesuale anterioare, următoarele direcţii pentru instanţa de rejudecare:

"în acelaşi timp, trebuie determinat dacă imobilul la care se referă sentinţa civilă nr. 8214/3.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti este identic cu cel care face obiectul acţiunii, ţinând cont şi de actul de proprietate avut în vedere la pronunţarea acelei hotărâri, având în vedere apărările pârâtei în acest sens."

Afirmă recurenta că intimata-reclamanta a ascuns instanţei cu rea credinţă împrejurarea că, prevalându-se de efectele aceleiaşi sentinţe civile nr. 8214/03.06.1997, a formulat o acţiune în revendicare asemănătoare, în contradictoriu cu K., prin care a obţinut restituirea în natură a apartamentului situat la parterul imobilului din Bd. x, corp A, în suprafaţă de 48,84 mp reprezentând o cotă indiviză de 22,62% din imobil şi cota de 55,84 mp teren situat sub construcţie.

Această împrejurare a fost cunoscută instanţei şi recurentei abia după ataşarea, la termenul de judecată din 14.12.2018, a dosarului nr. x/1997 în care a fost pronunţată sentinţa civilă 8214/03.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Prin urmare, consideră că, în mod contrar celor arătate de instanţa de apel, expertul judiciar nu a avut posibilitatea să verifice efectiv împrejurarea că imobilul de la nr. x a făcut deja obiectul unei retrocedări în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti în favoarea intimatei-reclamante, la momentul la care a determinat suprapunerea dintre imobilele cu privire la care fiecare parte exhibă un titlu de proprietate.

Expertul judiciar a verificat suprapunerea de teren din proprietatea recurentei, din Bd. x, dobândită prin cumpărare în 2006, cu proprietatea intimatei-reclamante, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din 1942.

Cum intimata-reclamanta a redobândit imobilul din Pache Protopopescu nr. x, identificat în dispozitivul deciziei civile nr. 204A/09.02.2004, consideră recurenta că se impunea ca expertul să analizeze şi suprapunerea dintre imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 1942 şi imobilul retrocedat ca urmare a soluţionării dosarului nr. x/2003, în raport de contractele de vânzare-cumpărare nr. x.

Decizia recurată consacră o încălcare a prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care terţe persoane au dobândit deja despăgubiri în echivalent bănesc în contul imobilului naţionalizat, sens în care erau esenţiale dezlegările instanţei de recurs cuprinse în decizia nr. 2560/17.11.2015, care stabilesc obligaţia instanţei de fond să analizeze forţa probantă a înscrisurilor depuse de intimata-reclamantă având în vedere apărările invocate de B. privind inexistenţa în persoana intimatei-reclamante a calităţii de moştenitoare a lui D..

Precizează recurenta că era necesar ca instanţa să verifice inclusiv împrejurarea dacă imobilul la care se referă sentinţa civilă nr. 8214/3.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti este identic cu cel care face obiectul acţiunii, ţinându-se cont de titlul de proprietate avut în vedere la pronunţarea hotărârii, anume de contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.1942).

În ceea ce priveşte chestiunea identităţii dintre cele două imobile, instanţa de apel s-a limitat la citarea considerentelor deciziei civile nr. 116/2oo5, prin care recursul R. împotriva deciziei civile nr. 116/01.02.2005 pronunţată în dosarul nr. x/2003 a fost respins.

Consideră recurenta că este inadmisibilă aplicarea mutatis mutandis, în prezenta cauză, a raţionamentului instanţei ce a judecat recursul din dosarul nr. x/2003 în condiţiile în care, conform art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilise sarcini precise instanţei în rejudecare, de a nu mai aplica vreo prezumţie de proprietate în raport de sentinţa civilă nr. 8214/1997, ci de a verifica efectiv dacă există identitate între bunul revendicat în cauză şi cel din contractul vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.1942, de care intimata-reclamantă s-a prevalat.

Imperativul realizării unei verificări a identităţii/suprapunerii de imobile, stabilit de instanţa de casare din ultimul ciclu procesual din prezenta cauză, se impunea şi prin prisma faptului că recurenta nu fusese parte în litigiul în care se dispusese deja restituirea către reclamanta din prezenta cauză a unei părţi din imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950, motiv pentru care nici soluţia, nici probatoriul administrat în respectiva pricină nu erau opozabile recurentei, impunându-se o administrare nemijlocită a probatoriului în prezenta cauză.

Se mai arată că modalitatea de apreciere a probatoriului de către instanţa de judecată şi aplicarea unor prezumţii de proprietate în favoarea intimatei-reclamante în cadrul dosarului nr. x/2003 nu pot fi opuse în cadrul examenului efectuat în prezenta cauză, dat fiind că, pe de o parte, instanţa supremă a trasat deja direcţii de casare inclusiv sub aspectul probatoriului, solicitând efectuarea unor verificări efective a identităţii imobilelor din titlurile exhibate de către părţi, care sunt incompatibile cu aplicarea prezumţiilor, iar pe de altă parte, instanţa însăşi a apreciat că imobilul care a făcut obiectul revendicării în contradictoriu cu K. nu ar avea "nicio legătură" cu imobilul care face obiectul prezentei acţiuni în revendicare (susţinerile de la fila nr. x din considerentele deciziei recurate), motiv pentru care nu ar fi putut aplica acelaşi raţionament şi în prezenta cauză, în materie de probaţiune.

Nelegalitatea deciziei recurate rezidă, în opinia recurentei, şi din împrejurarea că, sub imperiul aplicării dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., instanţa de rejudecare nu putea aprecia cu privire la utilitatea probei impuse de instanţa de casare.

Instanţa de casare nu a impus ca, în rejudecarea apelului, să se realizeze o analiză a oportunităţii şi utilităţii administrării probei, ci a impus obligaţia instanţei a realiza această operaţiune, fapt ce denotă lipsa de dispoziţie a instanţei în rejudecare de a mai aprecia asupra utilităţii probei.

Consideră recurenta că nu poate fi reţinut argumentul că ar fi irelevant faptul că reclamanta a revendicat imobilul de la nr. 107 în contradictoriu cu K., câtă vreme, în speţă, instanţa a fost învestită cu o cerere în revendicare inclusiv cu privire la nr. 107, în contradictoriu cu societatea recurentă, iar după cum chiar instanţa reţine, intimata - reclamantă a revendicat inclusiv cota-parte indiviză aferentă construcţiei ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. x/22.07.1998, încheiat în baza Legii nr. 112/1995. De asemenea, nu poate fi reţinută nici împrejurarea că imobilele a căror restituire s-a solicitat în cadrul dosarului nr. x/2003 se aflau la adresa din Bd. x, câtă vreme, în cadrul respectivului dosar nu s-a efectuat un raport de expertiză pentru confirmarea amplasamentului.

De asemenea, consideră recurenta că este lipsit de relevanţă argumentul conform căruia contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/22.04.1997, nr. y/22.04.1997 şi nr. 4009/22.07.1998 li s-ar aplica prevederile Legii nr. 112/1995, câtă vreme această lege specială nu prevede posibilitatea intimatei-reclamante de a se dezdăuna de două ori.

Atâta vreme cât intimata-reclamantă a redobândit posesia unei cote-părţi indivize aferente construcţiei ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. x/22.07.1998, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, evident acest lucru trebuia cuantificat matematic de către instanţa de apel.

Modalitatea în care instanţa de apel s-a abătut de la direcţiile de casare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie contravine - în opinia recurentei - şi prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Conform jurisprudenţei CEDO, caracterul echitabil al procedurii este evaluat în lumina întregii proceduri, în special a modului în care au fost colectate probele (Elsholz împotriva Germaniei). În acest sens, este necesar să se asigure că mijloacele de probă au fost prezentate astfel încât să garanteze un proces echitabil (Bliicher împotriva Republicii Cehe).

Instanţa naţională trebuie să efectueze o examinare efectivă a probelor propuse de părţi (Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos).

Prin urmare, instanţa de apel încălcat şi principiul aflării adevărului care trebuie să guverneze procesul civil, respingând o probă care ar fi elucidat dacă există identitate/suprapunere între imobilul la care se referă sentinţa civilă nr. x/06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, pentru care s-a pronunţat deja o soluţie favorabilă într-un dosar de revendicare (nr. 2935/2002 - fond, nr. 2409/2003 - apel) şi terenul care face obiectul acţiunii.

Consideră recurenta că, în mod nelegal, instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei recurente şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei-reclamante, susţinând că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 raportat la art. 163 din C. proc. civ.

În acest sens arată că prin decizia de casare, instanţa supremă a stabilit cu putere de lucru judecat că, în speţă, se pune problema dacă puterea de lucru judecat se poate opune unui dobânditor cu titlu particular al bunului, care nu intră în noţiunea de parte, ca prezenţă juridică, în condiţiile în care hotărârea se referă la un drept transmis din patrimoniul statului anterior declanşării litigiului, reclamanta judecându-se în acel litigiu cu o persoană care, la acea dată, nu era proprietarul imobilului. În aceste condiţii, recurentei pârâte nu i se poate opune puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare, nici ca prezumţie legată absolută irefragabilă şi nici ca excepţie de fond.

Mai exact, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arătase, în primul ciclu procesual, că instanţa de apel nu a analizat forţa probantă a înscrisurilor depuse de către reclamantă, şi cu cât mai puţin îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 1188 C. civ. sau sancţiunea aplicabilă în cazul neprezentării înscrisurilor în original, conform art. 139 C. proc. civ., prin decizia recurată, s-a omis sancţionarea refuzului intimatei-reclamante de a depune înscrisurile în original, din care să reiasă calitatea sa de moştenitoare, conform sentinţei civile nr. 8214/03.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Astfel, instanţa de apel a nesocotit direcţiile de rejudecare stabilite de instanţele de control judiciar (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2560/17.11.2015) respingând excepţia lipsei calităţii procesuale active, în absenţa prezentării înscrisurilor în condiţiile art. 139 C. proc. civ., ceea ce neagă dreptul recurentei la administrarea dovezii contrare.

Afirmă recurenta că ar fi putut face dovada contrară doar ca urmare a prezentării unor înscrisuri reţinute de partea potrivnică, respectiv originalele actelor de stare civilă, pe care instanţa de rejudecare - conform art. 139 C. proc. civ. - era ţinută să le cerceteze nemijlocit, context în care a impune recurentei să facă o dovadă a inexistenţei acestor înscrisuri - având în vedere că hotărârea judecătorească opusă acesteia nu era pronunţată în contradictoriu cu recurenta, iar dovedirea sa în contra recurentei ar fi presupus administrarea înscrisurilor pe care se întemeiază, cu scopul dovedirii tocmai a faptului contrar care ar rezulta din ele, reprezintă o încălcare a principiilor procedurale în materie probatorie.

Astfel, recurenta afirmă că nu putea face dovada unui fapt negativ (respectiv că nu există acte de stare civilă care să certifice conţinutul hotărârii care, faţă de aceasta, are natura juridică a unui înscris autentic), ci tocmai partea care afirma contrariul, trebuia să îl probeze prin depunerea înscrisurilor, respectiv că, în lipsa depunerii originalului înscrisurilor, sancţionată cu neluarea în seamă a acestora, conform art. 139 C. proc. civ., nu se putea reţine totuşi dovedită împrejurarea pe care însuşi înscrisul nedepus dorea a o proba.

Se mai arată că instanţa de apel s-a limitat să invoce o dezlegare în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale active, pronunţată în dosarul nr. x/2007, având ca obiect acţiunea în revendicare formulată de intimata-reclamantă în contradictoriu cu autoarea recurentei, în baza sentinţei civile nr. 8214/03.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 (SC I. S.A., fostă S.C. H.), cu privire la care a arătat că respectiva autoare nu ar fi apelat sentinţa civilă nr. 1397/F/12.11.2007.

Aceste statuări ale instanţei de apel sunt considerate nelegale întrucât instanţa supremă s-a pronunţat deja în prezenta cauză cu privire la faptul că dezlegările instanţelor pronunţate în alte cauze nu pot fi opuse recurentei nici ca prezumţie absolută, nici ca excepţie de fond.

Mai mult, acţiunea formulată în contradictoriu cu autoarea de la care recurenta a dobândit imobilul în litigiu, prin convenţie sub semnătură privată, a fost respinsă ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a respectivei autoare. Prin urmare, în litigiul formulat în contradictoriu cu autoarea recurentei nu a fost pronunţată o soluţie cu privire la fondul cauzei, care să poată fi opusă părţii recurente.

Se mai susţine că, în cauză, s-a făcut un istoric judiciar al acţiunilor în revendicare formulate de intimata-reclamantă, în baza sentinţei civile nr. 8214/03.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în contradictoriu cu terţi (K., şi autoarea recurentei, I.), în raport de care, fie au fost opuse recurentei nişte dezlegări trunchiate ale instanţelor, fie i s-a reproşat indirect că terţii nu ar fi promovat căi de atac, împrejurare faţă de care s-a dedus, că intimata-reclamantă şi-ar fi dovedit calitatea procesuală activă.

Instanţa a prezumat şi că vecinătăţile imobilului, astfel cum acestea sunt descrise în contractul de vânzare din 1942 de care s-a prevalat intimata-reclamantă, ar corespunde realităţii faptice prezente şi ar justifica calitatea procesuală activă a acesteia, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispusese expres că, în rejudecare, nu se vor aplica prezumţii, iar cauza va face obiectul unui examen efectiv pe tărâm probatoriu.

Pentru considerentele arătate anterior, opinează recurenta că nu pot fi reţinute, în justificarea calităţii procesuale active, nici aspectele statuate de organele de cercetare penală prin ordonanţa nr. 134/P/2o11, dat fiind că această ordonanţa confirmă sau infirmă săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără relevanţă asupra instituţiilor de drept civil puse în discuţie în prezenta cauză, acest act al procurorului nefiind o hotărâre judecătorească în sensul art. 163 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, se arată că instanţa de apel a apreciat în mod nefondat că, în speţă, s-ar aplica mutatis mutandis considerentele CEDO din cauza Rozalia Avram vs. României. Deosebirea fundamentală în prezentul litigiu este dată de faptul că instanţele de fond nu au clarificat dacă părţile exhibă un titlu de proprietate cu privire la acelaşi imobil (premisa fundamentală a acţiunii în revendicare).

Cu privire la cauza Rozalia Avram c. României, de notat sunt şi considerentele potrivit cărora dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 & 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care enunţa supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, intre altele, ca o soluţie definitivă pronunţată de instanţe într-un litigiu să nu mai fie repusă în discuţie.

Aşadar, consideră recurenta că însăşi jurisprudenţa CEDO trasează limitări ale principiului autorităţii de lucru judecat, în măsura în care motive imperative de ordin substanţial impun acest lucru.

Astfel, fără a fi îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză în speţă, instanţa de apel a confirmat susţinerile nelegale ale primei instanţe cu privire la "presupusa"suprapunere de amplasament între bunurile imobile asupra cărora părţile litigante exhibă câte un titlu de proprietate.

De asemenea, susţine că instanţa de apel a echivalat în mod inadmisibil bunul menţionat la poziţia nr. 7020 din Decretul nr. 92/1950, respectiv 3 apartamente, cu suprafaţa de teren de 3.100 mp, apreciind că oricum "intimata-reclamantă nu a reuşit să revendice decât un apartament".

Precizează recurenta că, prin acţiunea în revendicare care a făcut obiectul dosarului nr. x/1997, deşi intimata-reclamantă a revendicat suprafaţa de 3.100 mp, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 1942, acesta a solicitat exclusiv anularea "titlului de proprietate al statului asupra imobilului litigios, Decretul nr. 92/1950 şi anexa de Bucureşti, poziţia 7020".

Potrivit menţiunilor de la poziţia nr. 7020 din Decretul nr. 92/1950 anexa de Bucureşti, imobilul care a făcut obiectul naţionalizării este format din 3 apartamente, iar nu din teren în suprafaţă de 3.100 mp,

Având în vedere discrepanţa majoră dintre ceea ce s-a solicitat în cadrul dosarului nr. x/1997, faptul că D. avea doar 3 apartamente naţionalizate, iar nu 3.100 mp teren şi bunul proprietatea recurentei cu privire la care s-a formulat acţiunea în revendicare, instanţa supremă a dispus că este necesar să fie efectuate verificări cu privire la identitatea imobilului. Mai exact, recurenta nu este titularul dreptului de proprietate cu privire la 3 apartamente, neavând calitate procesuală pasivă.

Se mai arată că, în dosarul nr. x/2002, intimata-reclamantă a formulat o acţiune în revendicare în contradictoriu cu S., T. şi K., invocând tot sentinţa civilă nr. 8214/03.07.1997, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi a solicitat, cu privire la imobilul din Bd. x, teren în suprafaţa de 3.100 mp, constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr. x/22.04.1997, respectiv nr. 4009/22.07.1997, invocând faptul că titlul său este mai caracterizat.

După ce acţiunea menţionată a fost respinsă în primă instanţă, prin decizia civilă nr. 204A/2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2003, s-a admis apelul, intimatei-reclamante fiindu-i lăsat în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat la parterul imobilului din Bd. x, corp a, în suprafaţă de 48,84 mp reprezentând o cotă indiviză de 22,62% din imobil şi cota de 55,84 mp teren situat sub construcţie.

Aşadar, intimata-reclamantă a disputat deja în cadrul acţiunii în revendicare care a făcut obiectul dosarului nr. x/2003 deplina proprietate şi liniştita posesie a imobilului naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 7020, pe numele fostului proprietar D., respectiv trei apartamente. Cu privire la acest bun, instanţa a admis acţiunea doar în raport de un apartament.

Evocă recurenta solicitările de probaţiune formulate pentru a-şi dovedi susţinerea că nu există identitate între imobilele cu privire la care părţile exhibă un titlu de proprietate, precizând că, în speţă, nu a fost analizată suprapunerea dintre imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 1942 şi imobilul retrocedat ca urmare a soluţionării dosarului nr. x/2003 (care nu are la bază un raport propriu de expertiză, fundamental în cadrul acţiunii în revendicare), în raport de următoarele înscrisuri: contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.04.1997; contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.04.1997; contractul de vânzare - cumpărare nr. x/22.07.1998, susţinând că, în mod evident, concluziile instanţei de apel cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive au la bază simple presupuneri şi prezumţii, care nu sunt conforme exigenţelor art. 315 C. proc. civ.

O altă critică adusă hotărârii recurate este în sensul că aceasta este nelegală din perspectiva nerespectării indicaţiilor instanţei de casare (Decizia nr. 1336 din 26.09.2017 pronunţată de ÎCCJ) de a se realiza comparaţia de titluri şi a celor referitoare la obiectul acţiunii cu care instanţa a fost învestită în prezenta cauză.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a încălcat limitele rejudecării şi esenţa acţiunii în revendicare, apreciind, în mod greşit, că nu se mai impune analiza acţiunii în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate, în sensul că, instanţa de apel nu a realizat o operaţiune de comparare a titlurilor, ci doar a redat selectiv argumente reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Dickman şi Gion împotriva României şi în cauza Ana Ionescu şi alţii împotriva României.

În condiţiile în care însăşi instanţa de apel a reţinut că recurenta deţine, la rândul său, un titlu de proprietate şi chiar un "bun" în sensul jurisprudenţei CEDO, consideră recurenta că se ignoră, prin decizia recurată, operaţiunea esenţială a comparării de titluri, pentru a da prevalenţă celui mai bine caracterizat.

Argumentele conform cărora în prezenta cauză nu ar mai fi necesară o comparare de titluri pentru că s-a procedat la o comparare de "bunuri" în sensul CEDOnu pot fi de natură a răsturna obligaţia impusă de instanţa de casare.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., se susţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi din perspectiva soluţiei privind tardivitatea cererii completatoare formulate de reclamantă.

Prin acţiunea în revendicare, reclamanta a solicitat să se constate prevalenţa pretinsului său titlu de proprietate faţă de titlul de proprietate în baza căruia recurenta deţine imobilul în suprafaţă de aprox. 1.440 mp.

În al doilea ciclu procesual, intimata-reclamantă a solicitat modificarea obiectului cererii, prin revendicarea unei noi suprafeţe de teren faţă de cea inclusă în acţiunea introductivă, cererea formulată schimbând cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată, prin aceea că pentru suprafaţa de teren suplimentar revendicată, apelanta-reclamantă a arătat că pârâta recurentă nu ar deţine un titlu şi fără a cere compararea de titluri şi în raport de aceste suprafeţe.

Cererea nouă astfel formulată de intimata-reclamantă nu se regăseşte în niciuna din ipotezele expuse de norma prevăzută de art. 132 alin. (2) C. proc. civ., fiind, în realitate, o cerere modificatoare a obiectului şi cauzei cererii.

Pretenţiile decurgând din ocuparea unui teren de către recurentă fără niciun titlu presupun o analiză distinctă a instanţei, întemeiată pe o altă cauză, respectiv a lipsei totale de titlu, iar nu a unui titlu mai puţin preferabil, aspect care reprezintă o schimbare cel puţin a cauzei cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, pentru terenul astfel solicitat prin cererea nou depusă şi apărările recurentei erau diferite, în cazul în care instanţa ar fi fost în mod regulat învestită cu soluţionarea acestora, respectiv arătarea eventual a unui alt titlu în baza căruia ar fi deţinut respectiva suprafaţă.

Recurenta a criticat decizia instanţei de apel susţinând că este nelegală inclusiv din perspectiva efectelor juridice stabilite de instanţa de apel, faţă de recurentă, a unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigii în care aceasta nu a fost parte, respectiv greşita interpretare şi aplicare a efectului opozabilităţii hotărârilor judecătoreşti.

Sub acest aspect, se arată că instanţa de apel a reţinut că anumite chestiuni litigioase tranşate în litigii în care au fost părţi terţe persoane şi autorii acesteia, îi sunt opozabile fără nicio posibilitate de a le mai putea contesta.

Afirmă recurenta că un aspect esenţial în analiza sentinţei civile nr. 8214/1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2, de care instanţa de apel nu a ţinut seama, este acela că în cadrul respectivului dosar, prin decizia civilă pronunţată la data de 27 octombrie 1998 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în soluţionarea apelului, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, respingându-se acţiunea în contradictoriu cu acesta.

Se susţine că acest aspect capătă o relevanţă esenţială în raport cu recurenta întrucât la baza dreptului de proprietate dobândit de acesta prin actul din 2006 stă un act constitutiv de drepturi emis de Statul Român, pe seama autoarei iniţiale, societatea Q. S.A., respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x emis de Statul Român - Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în baza dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 834/1991.

Or, niciunul dintre litigiile declanşate de către reclamantă nu a fost purtat în contradictoriu cu recurenta sau autorii acesteia, astfel că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a efectului opozabilităţii hotărârilor judecătoreşti, raportat la situaţia juridică din prezenta cauză. Aceasta întrucât efectul opozabilităţii hotărârii judecătoreşti nu poate fi invocat în raport cu cei care ar fi trebuit să stea, în realitate, în judecata pricinii din care a rezultat hotărârea judecătorească.

Purtarea unui litigiu cu un terţ desăvârşit de situaţia juridică a unei persoane căreia i se opune o hotărâre judecătorească pronunţată în legătură cu bunul său nu poate primi efectul juridic al opozabilităţii. Din această perspectivă, decizia recurată este viciată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs, invocat în coordonatele art. art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este acela că hotărârea instanţei de apel este nelegală din perspectiva nemotivării sale ori cuprinderii unor motive contradictorii ori străine de pricină.

Concret, se invocă nemotivarea hotărârii cu privire la comasarea terenurilor şi a suprafeţelor revendicate în concret de către reclamantă.

În analiza aspectului calităţii procesuale active a reclamantei şi a aspectului referitor la necesitatea completării probatoriului, recurenta afirmă că instanţa de apel a făcut o analiză lipsită de orice fundament, decizia recurată fiind în realitate nemotivată.

Se precizează că viciul nemotivării există şi în situaţia în care dezlegările date de o instanţă nu îşi regăsesc nicio argumentaţie în fapt şi în drept, fiind astfel imposibilă verificarea de către instanţa de control judiciar a raţionamentului instanţei asupra aspectelor de fapt şi de drept tranşate prin hotărâre.

Evocând considerentele potrivit cărora "... astfel că prin restituirea unei suprafeţe mai mici decât cea indicată în contractul de vânzare - cumpărare al reclamantei autentificat sub nr. x/10.04.1942, cumulată chiar cu suprafaţa restituită prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2003, cota de 55,84 mp teren situat sub construcţie, de asemenea, tot nu totalizează suprafaţa identificată de expert din măsurători de 2926 mp.", respectiv "Ulterior, după anul 1950, ambele imobile au fost preluate de O., devenită ulterior P. S.A., fiind comasate într-un singur imobil ce a dobândit nr. 105-107", susţine recurenta că niciuna dintre cele două chestiuni litigioase asupra cărora instanţa s-a pronunţat mai sus nu au o analiză în fapt şi în drept, pentru a se concluziona în sensul tranşat de instanţa de apel.

Relativ la chestiunea că suprafaţa terenurilor revendicate anterior, precum şi de la recurentă nu o depăşeşte pe cea deţinută iniţial de autorul reclamantei, se arată că este lipsită de orice relevanţă, câtă vreme este posibil ca întreaga suprafaţă să fi fost deţinută de altcineva, împotriva căruia reclamanta nu s-a îndreptat. Simplul fapt că de la recurentă nu s-a revendicat o suprafaţă care, însumată cu celelalte revendicate de la alte persoane, nu depăşeşte suprafaţa deţinută iniţial de autoarea reclamantei, nu înseamnă că trebuie admisă acţiunea, câtă vreme nu s-a analizat compararea titlurilor de proprietate. Aspectul cantitativ are doar un caracter subsidiar, în esenţa analizei acţiunii în revendicare contând dacă se constată prevalenţa titlului reclamantului.

Se susţine că şi considerentele referitoare la comasarea imobilului proprietatea autoarei reclamantei cu un alt imobil este de natură a crea o vătămare în ceea ce o priveşte pe recurentă, pentru că lipseşte orice dovadă că terenul reclamantei ar fi ajuns să se comaseze cu un alt imobil şi care, împreună, au ajuns la autoarea iniţială a recurentei (care este, în realitate, societatea Q. S.A., iar nu Kandia - Q. S.A.. cum în mod greşit reţine instanţa de apel).

Considerentele mai sus evocate, sunt izolate, fără nicio trimitere la probatoriul administrat în cauză şi fără a avea o substanţă din punct de vedere al analizei aspectelor de fapt şi de drept pe care hotărârea judecătorească trebuie să le cuprindă în considerentele sale.

Mai critică recurenta decizia instanţei de apel şi în sensul că aceasta cuprinde considerente străine de pricină, în mod special în ce priveşte partea împotriva căreia a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Astfel, se arată că instanţa de apel a reţinut, în mod străin de conţinutul hotărârii anterior menţionate, că aceasta a fost pronunţată împotriva Statului Român, deşi cu privire la acesta din urmă s-a dispus (în apel) admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, cu consecinţa respingerii acţiunii în contradictoriu cu acesta. Considerentele contrare ale instanţei de apel, care sunt străine de pricină sunt- în opinia recurentei - cele cu următorul conţinut:

"concluzie care, în opinia Curţii, astfel cum a arătat şi apelanta-reclamantă, nu este susţinută nici de dispoziţiile legale aplicabile cererii în revendicare întemeiate pe disp. [...] în condiţiile în care printr-o hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă, statul (subl. noastră) a fost deja obligat la restituirea bunului imobil preluat abuziv."

Se reproşează instanţei de apel şi că a expus, în conţinutul deciziei recurate, următoarele motive contradictorii, în sensul că, pe de o parte, hotărârea instanţei de fond nu este susţinută de dispoziţiile legale aplicabile cererii în revendicare întemeiate pe disp. art. 480 C. civ., iar pe de altă parte, a apreciat că, în cauză, nu se mai impune analiza acţiunii în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părţile aflate în conflict.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că hotărârea instanţei de fond nu este susţinută de dispoziţiile legale aplicabile cererii în revendicare (hotărâre care chiar se raportează la aceste dispoziţii), pentru ca ulterior să procedeze la soluţionarea cauzei, apreciind că nu se impune analiza titlurilor, deşi aceasta ţine de esenţa acţiunii în revendicare.

În coordonatele motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., susţine recurenta că decizia recurată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Sub un prim aspect, se arată că, în speţă, a fost făcută o greşită interpretare şi aplicare a normelor aplicabile fondului litigiului, că lipseşte comparaţia de titluri, că s-a făcut o greşită aplicare a jurisprudenţei CEDO şi a prevederilor Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, respectiv că, instanţa s-a raportat în mod nelegal, dar şi greşit la dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a da preferinţă titlului de proprietate exhibat de către intimata-reclamantă, instanţa de apel a reţinut că analiza urmează a se face din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deşi, în limitele de rejudecare instanţa era obligată să compare titlurile exhibate în concordanţă cu prevederile art. 480 C. civ., pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea.

Consideră recurenta că instanţa de apel a avut un raţionament străin de orice reglementare pozitivă la nivel naţional şi contrar celor statuate prin jurisprudenţa CEDO, ori prin deciziile ÎCCJ pronunţate în recursuri în interesul legii.

În realitate, instanţa de apel a soluţionat acţiunea în revendicare prin comparaţia de "bunuri", în sensul noţiunii înţelese de aceasta, conform jurisprudenţei CEDO, iar nu prin comparaţia de titluri, operaţiune ce ţine de esenţa acţiunii în revendicare, pentru ca în final, să se invalideze, implicit, titlul iniţial autoarei recurentei, fără nicio analiză concretă asupra motivelor acestei invalidări.

Lipsa totală a operaţiunii comparaţiei de titluri reprezintă o încălcare atât a dispoziţiilor art. 480 C. civ., cât şi o încălcare a principiului disponibilităţii, respectiv a indicaţiilor trasate în mod obligatoriu de instanţa de recurs din ciclul procesual anterior.

Drept urmare, în opinia recurentei, soluţia instanţei este rezultatul greşitei interpretări şi aplicări a legii, fiind incident motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În al doilea rând, în măsura în care se face o raportare numai la dispoziţiile convenţionale, consideră recurenta că soluţia a fost dată cu încălcarea acestora, dar şi a dezlegărilor tranşate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii.

În ceea ce priveşte greşita dezlegare dată de instanţă prin raportare la Decizia nr. 33/2008, se arată că, deşi s-a invocat încălcarea acesteia de către prima instanţă de fond, instanţa de apel nu a arătat în niciun fel în ce mod s-a realizat această încălcare.

Afirmă recurenta că, în realitate, interpretarea primei instanţe de fond a fost corectă în sensul deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ, care dispune în mod contrar celor reţinute de instanţa de apel, respectiv că nu poate fi continuată acţiunea în revendicare de drept comun, prin excluderea dispoziţiilor legii speciale.

Câtă vreme, reclamanta a notificat, în anul 2001, Primăria Municipiului Bucureşti pentru restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, formularea acţiunii în revendicare împotriva recurentei în anul 2011, nu poate duce la admiterea acesteia din urmă.

Cât priveşte interpretarea dată hotărârilor CEDO la care s-a raportat şi instanţa de fond, se susţine că instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a acestora. Arată recurenta, în acest sens că, jurisprudenţa CEDO şi aplicarea principiilor statuate prin Decizia nr. 33/2008 sunt specifice raporturilor juridice dintre stat şi particulari, iar nu celor dintre particulari.

Or, disputa din prezenta cauză, în care însăşi instanţa de apel recunoaşte că potrivit dispoziţiilor CEDO ambele părţi beneficiază de drepturi protejate de Convenţie, nu poate fi tranşată în sensul înlocuirii uneia dintre părţi cu statul, care este cel ţinut să adopte măsuri necesare protecţiei acestor drepturi.

Astfel, consideră recurenta că instanţa de apel a substituit poziţia statului, în lumina CEDO, cu partea recurentă, tratând drepturile şi obligaţiile acesteia ca aparţinând statului, deşi recurenta nu este o entitate publică şi nici nu poate fi substituită statului.

Aceeaşi protecţie de care beneficiază reclamanta împotriva statului trebuie să profite şi poziţiei juridice a recurentei, în disputa din prezenta cauză.

În speţă, recurenta opinează că instanţa de apel nu a ţinut seama că tranşarea disputei trebuie să se facă din poziţii de egalitate, prin aceea că a stabilit faptul că "bunul" de care recurenta beneficiază, în sensul CEDO, este mai puţin valabil decât "bunul" reclamantei, ignorând în mod complet aplicarea regulilor dintre particulari.

Pentru a se putea analiza dacă reclamantei i-au fost încălcate drepturile şi interesele din perspectiva CEDO, adică în contra statului, instanţa ar fi trebuit să tranşeze în prealabil disputa dintre pârâta-recurentă şi reclamantă pe baza regulilor şi principiilor aplicabile acesteia (disputei particulare), aplicând, în acest sens, regulile acţiunii în revendicare (compararea de titluri), aplicarea principiului securităţii raporturilor juridice, a dobândirii cu bună - credinţă a drepturilor de către recurentă, precum şi alte reguli de drept similare, adoptate de stat în reglementarea raporturilor dintre particulari. Numai ulterior tranşării acestei dispute, putea să verifice dacă aceste reguli au condus sau nu la încălcarea drepturilor protejate de Convenţie.

Sub un al doilea aspect, se arată că interpretarea dată de instanţa de apel pleacă de la premisa greşită a inexistenţei absolute a unei posibilităţi de despăgubire a reclamantei, pentru situaţia în care nu ar putea reintra în posesia bunului imobil.

Din raţionamentul instanţei de apel, lipseşte orice referire la demersurile pe care intimata-reclamantă le-a întreprins pentru obţinerea unor despăgubiri prin echivalent, pe baza cărora s-a apreciat că nu a fost posibilă această dezdăunare, precum şi la mecanismul juridic prin care recurenta ar trebui să suporte sarcina culpei autorităţilor statului (constatată pe cale judiciară), având în vedere faptul că întreaga jurisprudenţă CEDO citată de către curtea de apel nu impune şi nici nu consacră în sarcina unui particular de bună-credinţă (care, de asemenea, se prevalează de un "bun") transferul răspunderii specifice care incumbă autorităţilor statului pentru preluarea ilegală.

Or, pe site-ul Primăriei Mun. Bucureşti, apare menţiunea că reclamanta a formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu - dosarul administrativ nr. x/2001.

Se mai arată că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor necesitatea tranşării litigiului din perspectiva lipsei unei notificări formulate de reclamantă în temeiul dispoziţiilor legilor speciale de reparaţie pentru preluarea abuzivă a imobilelor de către stat. Întregul raţionament al instanţei pleacă de la premisa că regulile, respectiv principiile aplicate din practica CEDO sunt incidente şi au dus la soluţia pronunţată pentru că reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, deşi acest aspect era de esenţa soluţiei pronunţate.

Sub acest aspect, consideră că este incident şi motivul de casare prev. de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Relativ la aplicarea regulilor edictate de jurisprudenţa CEDO invocată de instanţa de apel, arată recurenta că sunt aplicabile doar pentru situaţia în care reclamanţii nu ar fi făcut niciun demers conform Legii nr. 10/2001, însă aceasta nu este aplicabil pentru că reclamanta apare ca fiind titulara unei astfel de notificări.

Pe de altă parte, se arată că eventuala despăgubire pentru imposibilitatea obţinerii contravalorii terenului pe baza dispoziţiilor naţionale nu este imputabilă recurentei şi, oricum, ar putea face obiectul unei cereri de reparaţie în temeiul art. 41 CEDO.

Împrejurarea că reclamanta nu are la îndemână un alt mecanism juridic pe baza căruia să obţină realizarea dreptului său de proprietate, în natură sau în echivalent, nu reprezintă un neajuns, ori un viciu al titlului, respectiv al dreptului de proprietate al recurentei pârâte.

Din această perspectivă, concluziile instanţei de apel în sensul că intimata-reclamantă nu ar fi avut la dispoziţie nicio posibilitate reală de despăgubire este - în opinia recurentei - nelegală.

Se mai susţine că, îndepărtându-se de la examenul fundamental al comparării titlurilor de proprietate, specific acţiunii în revendicare, instanţa de apel a degrevat autorităţile statului de orice răspundere administrativă şi pecuniară, prin deposedarea recurentei, posesor proprietar de bună-credinţă, de bunul imobil în privinţa căruia exhibă un titlu valid de proprietate.

Or, această interpretare este vădit contrară prevederilor şi jurisprudenţei CEDO.

Sub un al treilea aspect, se susţine că interpretarea dată de instanţa de apel este contrară principiului securităţii raporturilor juridice, recunoscut chiar de hotărârile CEDO citate de aceasta.

În considerentele deciziei recurate, a fost minimizată importanţa următoarelor împrejurări, la momentul la care au fost interpretate titlurile de proprietate exhibate de către părţi:

Astfel, sentinţa civilă nr. 8214/1997 a fost pronunţată ulterior emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x, prin care bunul a ieşit din patrimoniul statului, iar constituirea dreptului de proprietate în anul 1994 în patrimoniul autoarei recurentei, nu a avut loc cu încălcarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în favoarea intimatei-reclamante.

Se arată sub acelaşi aspect, că, prin neutralizarea efectelor unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2006, în condiţiile în care dreptul de proprietate a fost înscris în cartea funciară încă din anul 2003, se aduce atingere securităţii raporturilor juridice civile precum şi principiului bunei-credinţe.

Prin jurisprudenţa CEDO relevantă, citată şi de instanţa de apel, se recunoaşte în mod expres faptul că, în tranşarea disputei dintre doi particulari, în baza dispoziţiilor naţionale, printre dezideratele judecăţii este şi acela al protejării securităţii raporturilor juridice.

Conform jurisprudenţei CEDO, diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate, iar persoanele care au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului (cauza Raicu c. României).

În acelaşi sens este şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2007.

Şi în măsura în care am fi în prezenţa unui bun din perspectiva CEDO aparţinând reclamantei, consideră recurenta că soluţia instanţei de apel este nelegală, dat fiind că reclamanta avea alte remedii de despăgubire, anume: notificarea formulată în baza Legii 10/2001 şi cererea formulată în baza art. 41 din CEDO în vederea obţinerii unei reparaţii echitabile după epuizarea căilor de recurs interne.

În opinia recurentei, instanţa de apel a adus atingere securităţii raporturilor juridice civile prin anihilarea efectelor unui contract juridic translativ de proprietate ce a fost încheiat în anul 2006, cu respectarea principiului bunei-credinţe, bazat pe cuprinsul Cărţii Funciare.

Un alt aspect de nelegalitate invocat de recurentă este acela că hotărârea instanţei de apel este nelegală din perspectiva încălcării prevederilor art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Astfel, toate actele translative de proprietate au fost încheiate întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare, iar recurenta a făcut toate demersurile necesare asigurării publicităţii dreptului său de proprietate, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Prin art. 36 din Legea nr. 7/1996, legiuitorul a dorit să sancţioneze eventualii pretinşi proprietari a căror neglijenţă în a demara procedurile legale pentru recuperarea bunului lor pot pune în pericol circuitul civil şi terţul dobânditor de bună-credinţă.

Prin efectul art. 36 combinat cu art. 31 din Legea nr. 7/1996, terţul devine adevăratul titular al dreptului tabular înscris în folosul său, chiar dacă autorul său nu-1 mai avea, sau după caz, nu 1-a avut niciodată.

Se arată şi că hotărârea este nelegală din perspectiva greşitei interpretări şi aplicări a legii, respectiv a invalidării dreptului de proprietate al recurentei care este reprezentat, la origine, de un act administrativ cu caracter individual, necontestat şi valabil şi la acest moment.

Se mai precizează că jurisprudenţa a reţinut în mod constant imposibilitatea invalidării unui act administrativ pe calea unei acţiunii civile, fie că această măsură urmează a fi făcută pe cale directă sau incidentală.

Prin hotărârea recurată s-a încălcat separarea competenţelor instanţelor de a se pronunţa asupra valabilităţii unui act administrativ.

Totodată, se susţine că instanţa de apel a ignorat faptul că recurenta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în mod legal, cu bună - credinţa, având în vedere că certificatul de atestare a dreptului de proprietate reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Or, în măsura în care dreptul de proprietate al societăţii recurente ar fi negat în prezenta cauză, fără ca certificatul de atestare a dreptului de proprietate să fie invalidat de o instanţă de contencios administrativ, s-ar goli de conţinut dreptul dobândit de reclamantă în baza unui act cu titlu oneros, valabil şi necontestat.

În coordonatele motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., susţine recurenta că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura, ori înţelesul vădit şi neîndoielnic al acestuia - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Pentru a da preferinţă titlului de proprietate exhibat de către reclamantă, instanţa a pornit de la interpretarea eronată a concluziilor raportului de expertiză şi, în absenţa oricăror constatări de specialitate cu caracter tehnic, a arătat că este exclusă posibilitatea oricărei suprapuneri între imobilul retrocedat în baza hotărârii judecătoreşti ce s-a pronunţat în dosarul nr. x/2003 şi imobilele cu privire la care părţile exhibă câte un titlu de proprietate, pentru simpla împrejurare că suprafaţa pentru care expertul a determinat o suprapunere în cadrul expertizei şi suprafaţa de teren aferentă cotei părţi indivize, restituite în cadrul dosarului nr. x/2003 însumează împreună mai puţin de 2.926 mp (suprafaţa efectivă conform contractului de vânzare din 1942).

Afirmă recurenta că raţionamentul astfel adoptat de către instanţa de apel este nepermis, fiind un raţionament de tip deductiv care nu se fundamentează pe o constatare de specialitate ori pe vreo omologare de amplasament cu privire la imobilele care au făcut obiectul acţiunii în revendicare în cadrul dosarului nr. x/2003.

Instanţa nu a găsit relevantă nici împrejurarea că obiectul acţiunii în revendicare din cauza 2409/2003 l-au reprezentat trei apartamente, ceea ce corespunde cu bunul imobil preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950 anexa de Bucureşti, poziţia 7020, pe când, în prezenta cauză, se revendică suprafaţa de termen de 3.100 mp.

Se mai arată că instanţa de apel a minimizat,la momentul la care a interpretat actele deduse judecăţii (titlurile de proprietate exhibate de către părţi) importanţa următoarelor împrejurări:

Sentinţa civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti a fost pronunţată ulterior emiterii certificatul de atestare a proprietăţii x/22.12.1994, prin care bunul a ieşit din patrimoniul statului. Astfel, constituirea dreptului de proprietate în anul 1994 în patrimoniul autoarei recurentei nu a avut loc cu încălcarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în favoarea intimatei-reclamante.

Neutralizarea efectelor unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2006, în condiţiile în care dreptul de proprietate a fost înscris în cartea funciară încă din anul 2003, aduce atingere securităţii raporturilor juridice civile, precum şi principiului bunei-credinţe.

Prin urmare, se susţine că, şi admiţând împrejurarea că intimata-reclamantă ar beneficia de un bun în sensul dezvoltat în jurisprudenţa CEDO, sarcina reparării integrale a eventualului prejudiciu suferit de intimata-reclamantă, prin nerestituirea imobilului, revine autorităţii statale.

Pentru a argumenta soluţia pronunţată în speţă, curtea de apel a făcut trimitere la considerentele CEDO din cauzele Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Ana Ionescu împotriva României, Dickmann şi Gion împotriva României, dar a omis împrejurarea că sentinţa civilă nr. 8214/1997 nu este pronunţată în contradictoriu cu Statul Român şi nu constată, astfel, o preluare ilegală a proprietăţii de către stat. Pentru acest motiv, considerentele jurisprudenţei CEDO citate nu pot fi aplicate mutandis mutandis.

Intimata-reclamantă nu se încadrează în situaţia de excepţie prevăzută de cauza CEDO Maria Atanasiu şi alţii c. României şi nu poate opune recurentei o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu Statul Român, care să îi fi recunoscut calitatea de proprietar.

Relativ la aprecierea instanţei de apel în sensul că, în acord cu cele statuate de CEDO în cauza Preda împotriva României, Legea nr. 165/2003 nu instituie o cale de atac efectivă, ori o măsură reparatorie eficace pentru particularii care au obţinut o hotărâre judecătorească definitivă, prin care se constată nelegalitatea preluării bunului imobil, se arată că trebuia să se acorde atenţie demersurilor pe care intimata-reclamantă le-a întreprins pentru obţinerea unor despăgubiri prin echivalent, pe baza cărora s-a apreciat că nu a fost posibilă această dezdăunare, precum şi mecanismului juridic prin care recurenta ar trebui să suporte sarcina culpei autorităţilor statului, având în vedere faptul că întreaga jurisprudenţa CEDO citată de către curtea de apel nu impune şi nici nu consacră în sarcina unui particular de bună-credinţă (care de asemenea se prevalează de un "bun") transferul răspunderii specifice care incumbă autorităţilor statului pentru preluarea ilegală.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta arată că instanţa de apel a prezumat în mod nelegal faptul că terenul în suprafaţă de 3.100 mp ar fi făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, arătând că "este de notorietate că odată cu naţionalizarea abuzivă a construcţiei se prelua abuziv şi terenul aferent, fără a fi menţionat în cuprinsul Decretului nr. 92/1950, astfel că statul a preluat la naţionalizare şi terenul aferent în suprafaţă de 3.100 mp."

Pentru a reţine faptul că recurenta ar avea posibilitatea recunoscută de dreptul intern de a obţine o reparaţie integrală a prejudiciului suferit ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare, instanţa de apel a făcut trimitere la dezlegările CEDO din cauza Tudor şi Tudor împotriva României, apreciind că instituţia garanţiei împotriva evicţiunii oferă remedii efective proprietarului deposedat în urma admiterii acţiunii în revendicare.

Acest raţionament al instanţei de apel rezidă, în opinia recurentei, într-o interpretare eronată a considerentelor cauzei citate, prin aceea că, în sus menţionata speţă, CEDO s-a aplecat exclusiv asupra analizei condiţiilor de admisibilitate din perspectiva art. 34 din CEDO, apreciind că neformularea acţiunii în evicţiune echivalează cu neepuizarea căilor de atac recunoscute de legea internă.

În litigiul pendinte, instanţa de apel a cuantificat împrejurarea că autoarea recurentei a formulat rezerve cu privire la riscul generat de o posibilă cauză de evicţiune, arătând că aceasta a acceptat posibilitatea survenirii unei atare împrejurări, decurgând din fapta unui terţ.

Afirmă recurenta că, în mod evident, acceptarea eventualităţii materializării unui astfel de risc nu îi poate fi opus întrucât contractele produc efecte relative, iar clauza respectivă este agreată de autoarea sa la data transferului dreptului de proprietate.

Această circumstanţă trebuie corelată cu împrejurarea că recurenta s-a întemeiat cu bună-credinţă pe cuprinsul cărţii funciare, în care nu existau menţiuni cu privire la litigii/contestaţii formulate de terţe persoane în privinţa dreptului de proprietate.

Astfel, consideră că revenea instanţei de apel să dea interpretarea cuvenită şi împrejurării că terţe persoane au dobândit deja despăgubiri în echivalent bănesc în contul imobilului privatizat.

În acest sens, apreciază că sunt esenţiale dezlegările instanţei de recurs cuprinse în decizia nr. 2560/17.11.2015 care stabilesc obligaţia instanţei de fond să analizeze forţa probantă a înscrisurilor depuse de intimata-reclamantă având în vedere apărările invocate de B. privind inexistenţa calităţii reclamantei de moştenitoare a lui D..

Din această perspectivă, se arată că sunt nelegale concluziile instanţei de apel în sensul că intimata-reclamantă nu ar fi avut la dispoziţie nicio posibilitate reală de despăgubire. Această apreciere trebuie corelată cu transferul nepermis al răspunderii specifice de drept public care incumbă autorităţilor publice, în eventualitatea constatării unei încălcări pe tărâm convenţional, în patrimoniul recurentei, pe care instanţa de apel a realizat.

Se susţine că, din înşiruirea cauzelor CEDO citate de către instanţa de apel, transpare prudenţa judecătorului fondului în a constata încă o dată culpa statului, deşi prin hotărârea judecătorească definitivă de care chiar intimata-reclamantă se prevalează se stabilise deja că preluarea bunului s-a realizat în mod nelegal de către autorităţile statului.

O altă critică adusă deciziei recurate este aceea că această hotărâre este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 132 alin. (2) şi art. 315 C. proc. civ.)- motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând această critică, recurenta arată că instanţa de apel a ignorat împrejurarea că speţa se află la a doua rejudecare, iar prin deciziile instanţei supreme s-a trimis cauza spre rejudecare conform direcţiilor de casare enunţate anterior.

Formularea unei cereri completatoare echivalează cu o nesocotire a art. 132 alin. (2) şi 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., motiv pentru care reclamanta era decăzută din dreptul de a formula o astfel de cerere.

Intimata - reclamanta a solicitat modificarea obiectului cererii de chemare în judecată, prin revendicarea unei suprafeţe suplimentare de teren, cererea formulată schimbând cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată, prin aceea că pentru suprafaţa de teren suplimentar revendicată, apelanta-reclamantă a arătat că recurenta nu ar deţine un titlu, necerând compararea de titluri şi în raport de aceste suprafeţe.

Decizia recurată este - în opinia recurentei - nelegală, faţă de împrejurarea că intimata-reclamantă nu se regăseşte în niciuna din ipotezele expuse de norma procesual civilă, modificarea cererii sale survenind după prima înfăţişare, la momentul administrării probelor, dar şi faţă de faptul că, în mod contrar prevederilor art. 315 C. proc. civ., instanţa de rejudecare a fost învestită cu o cerere suplimentară, care excede direcţiilor fixate în rejudecare de către instanţa supremă.

În drept, au fost invocate prevederile art. 300 alin. (2) şi art. 303 raportat la art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., precum şi toate temeiurile de drept invocate în memoriul de recurs.

La termenul de judecată din data de 29.09.2021, a fost încuviinţată, la cererea recurentei pârâte, proba cu înscrisuri.

La dosar au fost ataşate înscrisuri reprezentate de notificarea nr. x/14.11.2001 formulată de reclamantă şi copia dosarului administrativ constituit la Primăria Municipiului Bucureşti, în urma sesizării acestei autorităţi cu notificarea anterior evocată, respectiv adresa nr. x/20.10.2021, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Juridic, Serviciul Evidenţă, analiză, soluţionare şi gestiune notificări Legea nr. 10/2001 din care rezultă că această notificare nu a fost soluţionată.

Prin notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei la termenul de judecată din data de 29.09.2021, recurenta a dezvoltat motivul de recurs formulat în temeiul art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., vizând aplicarea greşită, în speţă, a jurisprudenţei CEDO şi a Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, respectiv a criteriilor de preferinţă utilizate în speţă, susţinând, în esenţă, că, de vreme ce reclamanta a notificat în anul 2001, Primăria Municipiului Bucureşti şi a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii pentru imobilul dobândit de autorul său, potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/1942, de către Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, aşadar, inclusiv pentru terenul revendicat, în speţă, acţiunea în revendicare nu poate fi soluţionată în sensul admiterii sale, concluzia instanţei de apel relativă la lipsa posibilităţii reale a reclamantei de a fi despăgubită fiind nelegală.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de intimata reclamantă A. a invocat nulitatea recursului, întrucât, în opinia sa, aspectele invocate în cadrul motivelor de recurs formulate în temeiul art. 304 pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ., nu pot fi încadrate în dispoziţiile ar 304 pct. 5, 7 şi 8, aceste motive de recurs vizând starea de fapt şi analiza materialului probator administrat în cauză.

De asemenea, s-a susţinut şi s-a argumentat cu privire la caracterul nefondat al argumentelor pe care recurenta şi-a întemeiat recursul.

Astfel, intimata a susţinut, în esenţă, următoarele:

Cu privire la motivul de recurs formulat în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,intimata a arătat că împrejurarea ca instanţa de apel a respins cererea de completare a raportului de expertiză efectuat în fata instanţei de fond nu este de natură să determine nulitatea încheierii din 24.06.2020, întrucât nu se poate reţine încălcarea unei dispoziţii procedurale de natură să determine nulitatea acesteia.

Respingerea cererii de suplimentare a expertizei a fost temeinic motivată, proba nefiind pertinentă, concludentă şi utilă cauzei, întrucât prin suplimentarea expertizei se solicita a se elucida dacă există suprapunere între imobilul la care se referă sentinţa civilă nr 8214/03.06.1997 a Judecătoriei Sector 2 şi imobilul retrocedat (terenul în suprafaţa de 55,84 mp) prin decizia civila nr. 204/A/09.02.2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2003, întrucât terenul în suprafaţă de 55,84 mp restituit reclamantei prin decizia civilă nr. 204/A/09.02.2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2003 nu este ocupat de cate B., nu face obiectul cauzei deduse judecaţii, fiind situat la nr. 107 pe str. x, în timp ce terenul ocupat de către B. este situat la nr. 105.

Prin urmare, o suprapunere parţială între terenul la care se referă sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997 şi terenul situat sub apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu poate produce nicio consecinţă juridică în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare promovată de către reclamantă cu privire la terenul ocupat de către B..

A mai precizat intimata că a depus în fata instanţei de fond contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr x/10.04.1942, în original, acesta fiind dat spre păstrare grefei tribunalului, precum şi certificatul de naştere al reclamantei, celelalte acte de stare civilă fiind depuse în copii certificate pentru conformitate cu originalul.

Faptul că reclamanta nu a prezentat toate actele de stare civilă, în original, nu este de natură să înlăture efectele juridice produse de sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997, invocată de aceasta ca mijloc de probă, instanţa de apel reţinând, în mod corect, în cuprinsul deciziei pronunţate că această sentinţă cu valoare de înscris autentic se bucură de prezumţia de validitate şi autenticitate, astfel încât cel care o foloseşte este scutit de orice dovadă, proba contrară revenind celui care o contestă, în speţă, recurentei-pârâte.

Nefondate sunt, în opinia reclamantei şi afirmaţiile potrivit cărora terţe persoane ar fi dobândit în contul imobilului naţionalizat despăgubiri băneşti. Astfel, în urma plângerii penale formulate de către recurenta-pârâtă împotriva reclamantei pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune (motivată de împrejurarea că nu ar fi prezentat instanţei înscrisuri care să ateste calitatea de succesor a numitului D. şi nu a făcut dovada şirului neîntrerupt de transmisiuni succesorale), s-a reţinut, prin Ordonanţa nr. 134/P/2011, calitatea de proprietar şi de moştenitor a reclamantei, precum şi faptul că prin decizia AVAS nr. 12/26.01.2011 au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafaţă de 2694,84 mp situat în Bd. x, numitului L., după autorul sau M..

De asemenea, se susţine că instanţa de fond a stabilit obiectivele expertizei ţinând cont de deciziile instanţelor anterioare de recurs, iar instanţa de apel a analizat obiectivele expertizei efectuate în cauză prin raportare la dispoziţiile date prin aceste decizii.

Considerentele deciziei civile nr. 116/01.02.2005 au fost avute în vedere de către instanţa la soluţionarea motivului de apel ce viza excepţia lipsei calităţii procesuale active, instanţa de apel reţinând considerentele acestei hotărâri în problema identităţii dintre imobilul din sentinţa civilă nr. 8214/1997 şi cel ce formează obiectul acţiunii, pentru motivarea respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

Faptul că instanţa de apel a respins motivul de apel promovat împotriva încheierii de şedinţă din 24.06.2020 prin care a fost respinsă cererea de suplimentare a raportului de expertiză efectuat în cauză nu înseamnă că a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., întrucât instanţa supremă nu a stabilit o astfel de sarcină prin decizia de casare.

În mod evident, o suplimentare a raportului de expertiză nu ar fi putut să schimbe cu nimic soluţia pronunţată în dosar întrucât o astfel de probă ar excede obiectului cauzei deduse judecaţii. Reclamanta a revendicat prin acţiune terenul proprietatea sa ocupat de către pârâtă. Or, terenul ce a fost restituit deja printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă (55,84 mp) nu este ocupat de către pârâtă, ci se află sub construcţia în care sunt trei apartamente ce erau ocupate de către chiriaşi şi apoi au fost vândute acestora.

Cu privire la motivul de recurs ce vizează respingerea de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi, respectiv, a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei se arată că, faptul că reclamanta nu a prezentat în original toate actele de stare civilă solicitate de către pârâtă nu este de natură să conducă la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active în condiţiile în care, sentinţa civilă nr. 8214/1997, are faţă de terţi valoarea unui înscris autentic, iar împotriva acestui înscris nu s-a făcut dovada probei contrare de către pârâtă.

De asemenea, la soluţionarea acestei excepţii,instanţa de apel a avut în vedere, în mod corect şi hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. x/1997, nr. y/2003 şi nr. z/2007 prin care instanţele de judecată au reţinut cu putere de lucru judecat calitatea procesuală activă a reclamantei A..

Total nefondate sunt şi afirmaţiile din cuprinsul acestui motiv de recurs potrivit cărora pârâta ar fi putut face dovada contrară, a unui fapt negativ, împotriva sentinţei civile nr. 8214/1997 numai dacă erau prezentate actele de stare civilă în original, recurenta neargumentând impedimentul ce o pune în imposibilitate să facă dovada contrară, nu a unui fapt negativ, cum se afirmă, ci a faptului că o altă persoană este moştenitoare fostului proprietar D., în lipsa prezentării actelor de stare civilă în original.

De altfel, art. 139 C. proc. civ., de care se prevalează recurenta parata atunci când critica faptul ca reclamanta nu a depus actele de stare civilă în original, prevede la alin. (2) că numai în cazul în care partea potrivnică nu-si poate da seama de exactitatea copiei depuse partea va fi obligată să depună originalul. Or, pârâta nu a invocat niciodată acest lucru, ci a solicitat prezentarea actelor de stare civilă, în original, fără a motiva în vreun fel această solicitare.

Nefondate sunt apreciate şi criticile din recurs potrivit cărora instanţa ar fi prezumat că vecinătăţile imobilului, astfel cum sunt descrise în contractul de vânzare cumpărare din anul 1942, ar corespunde realităţii faptice prezente şi ar justifica calitatea procesuală activă a reclamantei, întrucât nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au operat cu prezumţii atunci când au soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, ci au avut în vedere toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei, inclusiv raportul de expertiză topo-cadastrală astfel cum acesta a fost completat în urma obiecţiunilor formulate, prin care a fost identificat terenul, obiect al cererii de chemare în judecata.

Referitor la motivul de recurs ce vizează respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive se arată că, părţile din dosar, au prezentat instanţei de judecată contractele de vânzare cumpărare în baza cărora deţin în proprietate terenul în litigiu, reclamanta prezentând chiar originalul contractului de vânzare cumpărare din 1942. Mai mult decât atât, în cauză a fost administrată proba cu expertiza topo-cadastrală care relevă faptul că există suprapunere parţială între terenul deţinut de către reclamanta în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1942 de către autorul sau D. şi terenul deţinut de către recurenta parată în baza contractului de vânzare-cumpărare din anul 2006.

Chiar dacă în decretul de naţionalizare figurează doar construcţiile, respectiv cele trei apartamente, în fapt a fost preluat de către stat şi terenul aferent fără a exista vreun titlu, utilizarea apartamentelor naţionalizate nefiind posibilă fără terenul aferent imobilului.

In plus, prin acţiunea promovată de către reclamantă, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/1997, s-a solicitat pe lângă constatarea nulităţii absolute a titlului statului asupra imobilului situat în Bd. x nr. 105 şi 107 şi constarea inexistentei dreptului de proprietate al statului şi a celorlalţi pârâţi de la momentul naţionalizării, precum şi obligarea acestora la restituirea imobilului, dar şi constatarea ca pârâţii au calitatea de deţinători precari ai imobilului. În petitul acestei acţiuni nu se vorbeşte de imobilul de la nr. 105 şi 107 alcătuit doar din cele trei apartamente ce figurează în Decretul nr. 92/1950, ci se vorbeşte despre imobilul de la nr. 105 şi 107 alcătuit din teren în suprafaţa de 3100 m.p. şi construcţii, aceste solicitări fiind avute în vedere de către instanţele anterioare aşa cum rezultă din dispozitivul sentinţei civile nr 8214/03.07.1997.

Se susţine că, în mod eronat, recurenta afirmă în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, că nu este titulara dreptului de proprietate cu privire la cele trei apartamente, întrucât reclamanta nu a revendicat de la pârâtă aceste apartamente, care sunt situate la nr. 107, ci terenul ocupat de către aceasta la nr. 105, care formează obiectul acţiunii deduse judecaţii.

Se mai arată că, în speţă, s-a făcut în mod corect aplicarea principiului prior în tempore potior jure şi a dispoziţiilor art. 711-712 din vechiul C. proc. civ., privind opozabilitatea erga omnes a titlului intimatei, transcris anterior (1942), astfel că, indiferent de existenţa bunei sau relei-credinţe la dobândire, nici una din acestea nu paralizează titlul de proprietate mai vechi, deoarece, în cazul de faţă, are prioritate titlul intimatei, fiind mai întâi transcris, conform art. 712 C. proc. civ., având, totodată şi data mai veche, şi fiind astfel mai bine caracterizat.

Intimata consideră că instanţa de apel a realizat în mod efectiv o comparare de titluri şi s-a raportat în acelaşi timp şi la art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

În referire la critica vizând cererea precizatoare formulată de către reclamantă se arată că admiterea unei cereri cu privire la câtimea obiectului cererii nu reprezintă o încălcare a formelor de procedură de natură sa atragă nulitatea actelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., în cauză, fiind respectate prevederile art. 132 alin. (2) pct. 2 din vechiul C. proc. civ.

De altfel, prin acţiunea introductivă, reclamanta şi-a rezervat dreptul de a-şi mări câtimea obiectului cererii de chemare în judecată faţă de împrejurarea că, la momentul sesizării instanţei, nu se stabilise printr-un alt raport juridic suprafaţa exactă ocupată de către pârâtă din terenul reclamantei, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei fiind solicitată să lămurească şi această chestiune.

Referitor la afirmaţia potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat faptul ca în dosarul nr. x/1997, în care s-a pronunţat sentinţa civila nr. 8214/1997, în apel, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea faţă de acesta, intimata susţine că acest aspect nu este de natură să afecteze soluţia pronunţată în dosar, neputând să se impute reclamantei acest lucru având în vedere ca acţiunea a fost formulată şi în contradictoriu cu Statul Roman.

În plus, în opinia intimatei, instanţa de apel a analizat toate aspectele invocate de către apelanta-pârâtă şi a motivat în mod amplu dezlegările date acestor aspecte, iar faptul că a reţinut în considerentele deciziei recurate că statul a fost obligat să restituie imobilul nu conduce la concluzia că decizia instanţei cuprinde motive străine de natura pricinii, întrucât noţiunea de stat a fost folosită în cuprinsul deciziei în sens larg, acesta fiind reprezentat în acea cauză de către Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti.

Se mai arată că instanţa de apel a analizat cauza dedusă judecăţii prin raportare la vasta jurisprudenţă CEDO, respectiv la cauza Dickmann şi Gion contra României, cauza Străin şi alţii contra României, cauza pilot Măria Atanasiu şi alţii contra României, Ana Ionescu contra României, cauza Preda şi alţii contra României, cauze în care instanţa europeană a reţinut faptul că reclamanţii obţinuseră o recunoaştere, în cadrul unor hotărâri definitive, a ilegalităţii confiscării bunurilor acestora de către stat, că instanţele interne au confirmat dreptul lor la acordarea de măsuri reparatorii, având în vedere calitatea de succesori în drepturi ai foştilor proprietari, precum şi faptul că, deşi reclamanţilor li s-a recunoscut cu efect retroactiv dreptul de proprietate asupra imobilelor şi dreptul de a beneficia de masuri reparatorii, totuşi nu se pot bucura de acestea, întrucât statul le-a vândut şi nu există niciun mecanism care să le permită să obţină despăgubiri adecvate pentru privarea de bunurile lor.

În acest context, CEDO a considerat că această privare, asociată cu lipsa totală de despăgubiri, le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, încălcându-se astfel dreptul acestora la respectarea bunurilor lor, astfel cum este garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cauza ce formează obiectul acestui dosar se circumscrie întru totul cauzelor soluţionate de către CEDO invocate, întrucât reclamanta este în posesia unei hotărâri definitive şi irevocabile prin care s-a constatat existenţa neîntreruptă în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate asupra imobilului, iar autorităţile statului au fost obligate să restituie imobilul către reclamantă (cauza se circumscrie hotărârii pilot Maria Atanasiu contra României).

Apreciază intimata că este nefondată este şi afirmaţia potrivit căreia instanţa de apel ar fi aplicat greşit Decizia nr 33/2008 a ÎCCJ, de vreme ce reclamanta deţine un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, iar sentinţa civilă 8214/03.06.1997 este anterioară apariţiei Legii nr. 10/2001, astfel încât dreptul comun constituie singura modalitate prin care aceasta ar putea să-şi redobândească proprietatea.

Deşi instanţa de apel a reţinut în cuprinsul deciziei că, în cauză, nu se mai impune analiza acţiunii în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părţile în conflict, totuşi în considerente s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate reţinându-se că:

"In concursul dintre apelanta-reclamanta şi apelanta-parata, Curtea observă că prima se afla în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acesteia cu efect retroactiv şi în mod nerevocabil, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat şi admiterii cererii în revendicare în contradictoriu cu paraţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi G. si, implicit, se impune recunoaşterea existentei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul sau."

La pronunţarea soluţiei de admitere a acţiunii şi de restituire a bunului către reclamantă, instanţa de apel a avut în vedere şi faptul că în jurisprudenţa CEDO s-a reţinut că, în ipoteza în care pârâtul din acţiunea în revendicare deţine un "bun", în sensul Convenţiei, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporţionale, prin efectul exercitării acţiunii în evicţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 şi următoarele din C. civ.

Or, în speţă, recurenta-pârâtă are deschisă posibilitatea promovării acţiunii în evicţiune împotriva S.C. H. S.A., actualmente U. S.A., având în vedere că în contractul de vânzare cumpărare din anul 2006 încheiat de către recurenta cu S.C. H. S.A, există clauza de răspundere pentru evicţiune.

De altfel, recurenta pârâtă a promovat deja în cadrul acestei acţiuni o cerere de chemare în garanţie a vânzătoarei, disjunsă din acest dosar, şi care formează obiectul dosarului nr. x/2016, suspendat în prezent până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în revendicare.

Admiterea acţiunii în revendicare promovată de reclamanta reprezintă singurul remediu prin care reclamanta poate beneficia de redobândirea posesiei proprietăţii, cu consecinţa preferabilităţii dreptului acesteia în raport de dreptul invocat de către pârâtă, cu atât mai mult cu cât autoarea recurentei, potrivit clauzelor inserate la pct. 6.3 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.05.2006, a cumpărat imobilul pe riscul său, acceptând pericolul evicţiunii provenite din fapta terţilor, asumându-şi integral şi în mod expres orice acte sau fapte de evicţiune întemeiate pe oricare din prevederile Legii nr. 10/2001, nr. 1/2000, nr. 18/1991, nr. 247/2005 sau pe prevederile legislaţiei privind retrocedările, indiferent dacă cauza evicţiunii este sau nu cunoscută de cumpărător la data încheierii contractului şi indiferent dacă aceasta datează dinaintea datei de semnare a contractului sau cauza acestora preexista/coincide/este ulterioara momentului semnării contractului de vânzare cumpărare.

Or, situaţia juridică a imobilului a fost adusă la cunoştinţa recurentei la momentul cumpărării imobilului, astfel cum se precizează în mod expres în contractul de vânzare-cumpărare, ambele părţi contractante făcând parte din acelaşi grup de firme, cu aceeaşi acţionari.

Referitor la afirmaţia potrivit căreia reclamanta ar fi efectuat demersuri în baza Legii nr. 10/2001 anterior introducerii acestei acţiuni în revendicare, se susţine că acestea au fost realizate în disperare de cauză, întrucât deşi reclamanta era în posesia sentinţei civile nr. 8214/1997, prin care i s-a reconfirmat dreptul de proprietate asupra imobilului şi s-a dispus şi restituirea, nu a reuşit sa intre în posesia imobilului. Aceste demersuri au fost însă pur formale şi ele nu au mai continuat, întrucât nu există nicio şansă de reintrare în posesia imobilului, imobilul nemaifiind în patrimoniul statului, astfel că nu mai putea face obiectul Legii nr. 10/2001.

Totodată, cu privire la precizările recurentei din cuprinsul notelor de şedinţă anexate la termenul din 29.09.2021, intimata a expus propriul său punct de vedere cu privire la întinderea măsurilor reparatorii solicitate prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, susţinând, în esenţă, că aceasta nu priveşte terenul revendicat, ci exclusiv construcţiile preluate de la autorul său, în abuziv de stat şi nerestituite acesteia, respectiv a invocat tardivitatea completării motivelor de recurs, prin notele de şedinţă menţionate, opinând că, în realitate au fost invocate critici noi.

La termenul de judecată din 21.09.2021 a fost soluţionată excepţia nulităţii recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor şi apărărilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu prioritate, faţă de conţinutul explicit al expunerii de motive a cererilor de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului, după cum urmează:

În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).

Pe de altă parte, principiul legalităţii căilor de atac impune a se reţine că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părţile şi nici instanţele de control judiciar nefiind îndreptăţite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condiţiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea şi judecata căilor de atac efectiv promovate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanţele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond.

Împrejurarea că recurenta a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor, şi respectiv a situaţiei de fapt nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunţate în precedent şi a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 304 C. proc. civ.

Tot cu titlu preliminar, instanţa de recurs constată că, deşi, în memoriul de recurs, criticile recurentei au fost numerotate şi expuse formal ca fiind circumscrise unor aspecte de nelegalitate distincte, în cuprinsul motivelor de recurs se regăseşte o repetare a argumentelor prezentate, ceea ce impune, pentru raţiuni ce ţin de rigoarea raţionamentului logico-juridic o examinare a acestora în mod sintetizat şi grupat în cadrul unor considerente unice.

O primă categorie de critici formulate de recurentă sunt subsumate motivului de recurs reglementat prin art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., elementul comun al acestora fiind reprezentat de pretinsa încălcare, prin decizia civilă recurată, a prevederilor art. 315 din C. proc. civ.

Raportat la parcursul procesual al litigiului pendinte - astfel cum acesta a fost prezentat în precedent - Înalta Curte notează că în precedentele cicluri procesuale nu a fost pronunţată, în recurs, o decizie de casare, soluţiile dispuse de instanţele de recurs fiind de respingere a recursului (atât în primul, cât şi în cel de-al doilea ciclu procesual).

Prin hotărârile menţionate, instanţele de recurs au păstrat soluţiile pronunţate în apel, acestea din urmă fiind de anulare a hotărârilor ce se pronunţaseră în primă instanţă şi de trimitere spre rejudecare a cauzei la instanţa fondului.

Conform art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii de administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Reiese, din economia normei juridice enunţate, că ipoteza aplicării ei este aceea în care instanţa de recurs pronunţă o soluţie de casare, ipoteză care nu se regăseşte în speţă, câtă vreme niciuna dintre deciziile pronunţate în recurs - în cele două cicluri procesuale anterioare - nu conţine o asemenea soluţie. Fiind vorba de o normă specială proprie efectelor acestei categorii de hotărâri pronunţate de o instanţă de recurs, ea nu poate fi extinsă prin analogie la alte situaţii decât cea stabilită prin ipoteza normei legale.

Rejudecarea în fond a cauzei pendinte a avut loc, aşa cum s-a arătat, în temeiul soluţiilor pronunţate de instanţele de apel, astfel că efectele obligatorii pentru instanţele de rejudecare au funcţionat în coordonatele stabilite prin art. 297 alin. (2) teza finală, care prevede că "Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, ca şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

În acest context procesual, semnificaţia şi efectele deciziilor prin care instanţa supremă a respins recursurile ce s-au exercitat împotriva hotărârilor pronunţate în apel sunt acelea că s-a stabilit netemeinicia criticilor ce se aduceau - în recurs - acestor din urmă hotărâri, fiind astfel confirmată legalitatea deciziilor de anulare a sentinţelor ce se pronunţaseră de instanţa fondului care, în primul ciclu procesual soluţionase litigiul reţinând lipsa calităţii procesual active a reclamantei, iar în rejudecarea din cel de-al doilea ciclu procesual statuase în sensul inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pendinte.

În acest punct al analizei se cuvine a fi amintit faptul că, în prima decizie pronunţată în recurs, se regăseşte o nuanţare, anume că instanţa de recurs a schimbat considerentele relative la efectele ce pot fi atribuite, în speţă, sentinţei civile nr. 8214/03.06.1997 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti.

Concret, a stabilit instanţa de recurs că menţionata hotărâre judecătorească are, în prezenta cauză, valoarea probatorie a unui înscris autentic, justificat de faptul că pârâta S.C. B. nu a fost parte în procesul în care ea a fost pronunţată, iar această situaţie face ca puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare să nu i se poată opune acestei părţi, nici ca prezumţie legală absolută şi nici ca excepţie de fond.

Aceste considerente modificatoare ale instanţei de recurs se bucură de puterea lucrului judecat, astfel încât ele trebuiau să primească eficienţă în rejudecare pe acest temei juridic, iar nu în temeiul prevederilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., cum eronat invocă recurenta.

Un prim aspect criticat de recurentă, identificat în memoriul de recurs prin pct. 1 lit. a) este acela că instanţa de apel a apreciat ca neutilă solicitarea pârâtei de a se efectua o nouă expertiză şi de a se completa raportul de expertiză administrat în prima fază procesuală, susţinând recurenta că această probă era necesară pentru a se determina - în acord cu dezlegările date prin decizia nr. 2560/17.11.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - dacă imobilul la care se referă sentinţa nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 este identic cu cel care face obiectul acţiunii pendinte, ţinând cont şi de actul de proprietate avut în vedere la pronunţarea acestei hotărâri.

Din considerentele deciziei recurate reiese cu evidenţă că instanţa de apel a reţinut lipsa de temeinicie a motivului de apel relativ la necesitatea efectuării unei completări la expertiza administrată şi a solicitării recurentei de administrare a probei cu expertiză în apel.

În argumentarea acestei concluzii s-a precizat că identificarea terenului obiect al litigiului a fost realizată cu claritate, ţinându-se seama de sentinţa civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2, de contractul de vânzare cumpărare nr. x/1942 ce reprezintă titlul de proprietate exhibat de către reclamantă şi în baza căruia a fost pronunţată respectiva sentinţă, precum şi de faptul că imobilul ce a format obiect al deciziei civile nr. 204A/09.02.2004 pronunţată în dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă este distinct de cel în litigiu, întrucât se referă la o locuinţă înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995 şi la terenul ce este ocupat de construcţia cu această destinaţie.

În plus, prin decizia civilă recurată s-a constatat că expertul C. a analizat situaţia de la faţa locului, conform datelor culese de pe teren, a întocmit trei planuri de situaţie, cu reconstituirea amplasamentului imobilului dobândit de autorul reclamantei în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.04.1942, suprafaţa rezultată din măsurători fiind de 2926 mp, faţă de 3100 mp cât este prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare menţionat. De asemenea, expertul a delimitat terenul în suprafaţă de 4882 mp ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/29.12.2006, exhibat de pârâtă, şi a procedat la întocmirea planului de situaţie nr. 3, care confirmă situaţia de suprapunere parţială între terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.1942 şi terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/29.12.2006, identificate ca fiind situate la nr. 105 din Bd. x, iar prin răspunsul la obiecţiuni expertul a completat raportul de expertiză iniţial şi a indicat şi suprafeţele ocupate de pârâta S.C. B., fără a deţine un titlu de proprietate din terenul proprietatea reclamantei, indicând suprafeţele de 217 mp şi de 454 mp.

Expertul a mai menţionat că restul suprafeţei de teren de 831 mp este ocupată astfel: 264 mp de Şcoala Generală nr. 56, 494 mp de imobilul identificat prin IE x, 52 mp de imobilul identificat prin IE x, 21 mp de domeniul public trotuar.

Deopotrivă, aşa cum rezultă din încheierea de sedinţă din data de 24.06.2020, instanţa de apel a respins motivat cererea de efectuare a unei noi expertize, având ca obiective "analiza suprapunerii dintre imobilul ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare din anul 1942 şi imobilul retrocedat ca urmare a soluţionării dosarului nr. x/2003, în raport de contractul de vânzare cumpărare nr. x/1997, nr. y/1997 şi contractul de vânzare cumpărare nr. x/1998", constatând că, în dosarul nr. x/2003 nu s-a restituit în natură decât apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. x/1998, pentru celelalte două contracte cererea fiind respinsă pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a pârâţilor chemaţi în judecată, respectiv faptul că, în dosarul prezent, nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte o restituire şi a acestor două apartamente.

În plus, s-a apreciat că suprapunerea dintre imobilul ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare din anul 1942 şi imobilul retrocedat în dosarul nr. x/2003, nu are nicio legătură cu prezentul raport juridic civil dedus judecăţii, prin care reclamanta solicită lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului ocupat de pârâtă fără drept, iar nu a unor apartamente.

Instanţa de recurs constată, aşadar, raportat la aceste considerente, că instanţa de apel a expus în detaliu argumentele pentru care a reţinut atât inutilitatea administrării de noi probe ştiinţifice pentru stabilirea identităţii între imobilul teren pe care reclamanta îl revendică de la societatea pârâtă şi imobilul la care se referă sentinţa nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, cât şi faptul că ansamblul probelor administrate relevă situaţia că acest teren este distinct de cel a cărui restituire a fost efectiv obţinută de reclamantă (în cadrul unei alte acţiuni în revendicare) prin decizia civilă nr. 204A/2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de imobilele ce au fost înstrăinate de stat prin alte două contracte încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 (anume contractele nr. x/1997 şi nr. y/1997).

Instanţa de recurs reţine că aprecierea astfel realizată şi motivată în privinţa menţionatului motivul de apel, ca şi dispoziţia de respingere a solicitării de completare a expertizei în etapa apelului ilustrează exercitarea, în limitele conferite de lege a atribuţiei instanţelor care judecă fondul, anume aceea ce se degajă din prevederile art. 167 alin. (1) C. proc. civ. - de a încuviinţa numai acele probe pe care le "socoteşte" apte să ducă la dezlegarea pricinii.

În acest context, având în vedere, totodată, limitele judecăţii stabilite de reclamantă prin cererea introductivă, astfel cum aceasta a fost precizată, instanţa de recurs constată că nu se poate reţine nici încălcarea obligaţiei instanţei de apel de a stabili în mod complet starea de fapt a cauzei şi nici omisiunea acesteia de a face demersuri pentru aflarea adevărului.

Astfel, de vreme ce litigiul de faţă a vizat revendicarea unei părţi din suprafaţa de teren de 3100 mp, pentru care reclamanta invocă calitatea sa de titular al dreptului de proprietate conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.04.1942, respectiv cea ocupată de pârâtă, iar în cauză, raportat la concluziile raportului de expertiză, completat în urma obiecţiunilor încuviinţate părţilor, s-a concluzionat că imobilul revendicat se suprapune, parţial, cu cel ocupat de recurenta pârâtă şi parţial cu alte imobile învecinate, iar în fundamentarea acestei concluzii, expertul a avut la dispoziţie atât contractul de vânzare cumpărare exhibat drept titlu de proprietate de către pârâtă, cât şi titlul exhibat de reclamantă şi a procedat la identificarea şi individualizarea acestor suprafeţe prin schiţele anexe, recurenta nu aduce în dezbatere o împrejurare care ar fi de natură să justifice concluzia pârâtei că situaţia de fapt nu ar fi complet lămurită.

Trebuie menţionat că inclusiv sub imperiul vechiul C. proc. civ., aprecierea asupra necesităţii şi concludenţei probelor reprezintă un demers analitic specific instanţei devolutive, constituindu-se în expresia exercitării atribuţiei jurisdicţionale conferite de lege acestei instanţe, care include - conform art. 167 alin. (1) C. proc. civ.- analiza şi evaluarea probelor.

Nici împrejurarea că între terenul revendicat şi terenul ocupat de recurentă nu există o suprapunere totală, iar potrivit situaţiei de fapt a cauzei stabilită în apel, rezultă că parte din terenul deţinut de autorii reclamantei, conform contractului autentificat sub nr. x/10.04.1942, este ocupată de construcţia în care este situat apartamentul din Bd. x, corp A, în suprafaţă de 48,84 mp reprezentând o cotă indiviză de 22,62% din imobil (ce include şi cota de 55,84 mp teren situat sub construcţie), restituit reclamantei prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2003 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, nu relevă o atare ipoteză, câtă vreme instanţa de apel a apreciat lămurită inclusiv această situaţie, reţinând, argumentat, în considerente că eventuala suprapunere cu suprafaţa de 55,84 mp teren situat sub construcţia anterior menţionată, configurată în prezent ca un imobil distinct, nu influenţează situaţia terenurilor ocupate de recurentă.

Or, în contextul în care instanţa de apel a răspuns argumentelor recurentei care aduceau în dezbatere inclusiv modalitatea în care suprafaţa de 55,84 mp teren, restituită deja reclamantei, în litigiul anterior, este de natură a influenţa starea de fapt a cauzei, din perspectiva atât a calităţii procesuale active a reclamantei, cât şi din cea a unei duble dezdăunări, argumentând motivat că, în realitate, reclamanta nu pretinde, în speţă, un drept asupra unei suprafeţe de teren care ar depăşi dreptul deţinut conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.1942, imputarea în recurs a unei pretinse omisiuni a instanţei de apel de a cuantifica matematic cota parte redobândită cu cea revendicată, apare ca vădit nefondată.

De altfel, lipsa de relevanţă juridică a acestei critici, care aduce în discuţie lipsa administrării probei cu expertiză în dosarul nr. x/2003, rezultă chiar din faptul că, potrivit fişei imobilului din str. x, întocmită de autorităţile statului, în urma unor măsurători de specialitate (ataşată în menţionatul dosar la filele x şi 165), rezultă că terenul aferent acestui imobil, care potrivit acestor ultime hotărâri reprezintă o parte din imobilul în privinţa căruia reclamantei i-a fost recunoscut dreptul de proprietate prin sentinţa nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, are o suprafaţă de 426 mp, confirmând astfel starea de fapt reţinută.

Ca atare, raportat la toate aceste circumstanţe factuale, împrejurarea că recurenta nu a cunoscut, anterior formulării obiecţiunilor la expertiza tehnică, existenţa litigiului soluţionat prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2003, nu este de natură să sprijine construcţia juridică a acesteia, simpla împrejurare că expertul nu a individualizat în schiţa plan, suprafaţa de sub apartamentul restituit reclamantei, prin sus menţionata hotărâre, care nu face obiect al prezentului litigiu, neavând valenţa unui viciu de legalitate a deciziei recurate din perspectiva motivului de recurs invocat.

Tot astfel, susţinerile din recurs vizând faptul că terenul posedat în fapt de recurentă, în privinţa căruia aceasta nu a fost în măsură să prezinte un titlu de proprietate, ar avea regim de proprietate publică, nu au fost argumentate în niciun fel, rămânând astfel simple alegaţii fără relevanţă juridică în calea de atac extraordinară a recursului.

În plus, aşa cum rezultă din considerentele deciziei civile nr. 2560/17.11.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligaţia dispusă în sarcina instanţei de rejudecare în privinţa probatoriilor a vizat administrarea de probe concludente în ceea ce priveşte verificarea identităţii şi suprapunerii între imobilul revendicat în cauza de faţă şi cel deţinut de pârâtă.

Or, dincolo de faptul că o atare statuare nu impunea în sarcina instanţei de apel obligaţia de a încuviinţa noua expertiză solicitată în speţă, trebuie observat că ea nu viza nicidecum o anumită fază procesuală, ci rejudecarea cauzei, per ansamblu.

Aşa fiind, câtă vreme, în rejudecare, în prima fază procesuală, a fost administrată proba cu expertiză tehnică topografică, au fost încuviinţate obiecţiuni la această expertiză, cărora li s-a răspuns motivat de către expertul judiciar, iar instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, s-a considerat lămurită cu privire la această chestiune litigioasă, respingând motivat cererea recurentei de administrare a probei cu o nouă expertiză, ţinând seama aceste constatări şi de faptul că măsura de respingere a cererii de suplimentare a probatoriului exprimă exercitarea unei atribuţii conferite de lege, Înalta Curte reţine că nici analiza realizată de instanţa de apel referitor la această chestiune ce viza necesitatea unei expertize suplimentare şi nici aprecierea privind eficienţa probatorie a expertizei administrate nu contravin vreunei norme imperative ori statuărilor/dezlegărilor obligatorii din precedentele cicluri procesuale, spre a atrage incidenţa motivului de casare reglementat prin art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate analiza, în recurs, amplele argumente expuse de recurentă cu privire la aspecte ce privesc forţa probantă a lucrărilor de expertiză ce s-a efectuat în cauză şi a modului în care concluziile expertizei se coroborează cu toate celelalte mijloace de probă administrate (inclusiv înscrisurile pe temeiul cărora s-a stabilit calitatea reclamantei de moştenitoare), pentru că un atare demers ar semnifica o reevaluare a probatoriului, demers ce este incompatibil cu fizionomia recursului guvernat de prevederile art. 304 din C. proc. civ. - aceea de cale extraordinară de atac ce permite numai o evaluare a legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Este total lipsită de fundament afirmaţia recurentei în sensul că "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilise sarcini precise instanţei de rejudecare, de a nu mai aplica vreo prezumţie de proprietate în raport de sentinţa civilă nr. 8214/1997, ci de a verifica efectiv dacă există identitate între bunul revendicat în cauză şi cel din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.1942, de care intimata reclamantă s-a prelevat".

Dezlegarea ce a fost dată de instanţa supremă prin decizia nr. 2560/17.11.2015 a avut cu totul alt sens, anume că, în contextul litigiului pendinte, sentinţa civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti produce efecte probatorii utile ca act autentic, respectiv că acea sentinţă nu poate fi opusă pârâtei recurente prin prisma efectului pozitiv sau a efectului negativ ce decurg din puterea lucrului judecat.

Or, instanţa de apel s-a conformat întocmai acestor statuări ale instanţei de recurs, evaluând sentinţa nr. 8214/1997 pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti cu valoare probatorie de înscris autentic în coroborare cu celelalte mijloace de probă ce s-au administrat în timpul procesului.

Circumscris acestei analize, în apel au fost verificate apărările opuse de pârâtă cu privire la lipsa calităţii reclamantei de moştenitoare a fostului proprietar de la data preluării imobilului de către stat şi cele referitoare la lipsa identităţii între imobilul în litigiu şi cel pentru care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat şi îndreptăţirea reclamantei la restituirea în natură, prin sentinţa civilă nr. 8214/1997, concluzia reţinută în urma acestei analize fiind în sensul că, rezultă din probele administrate, atât calitatea de moştenitor, cât şi identitatea dintre imobilul în litigiu şi cel care a fost nelegal preluat de către stat în perioada regimului comunist.

Prin urmare, concluziile reţinute de instanţa de apel nu ilustrează valorificarea, în speţă, a vreunei prezumţii absolute de proprietate decurgând din puterea de lucru judecat a sentinţei 8214/1997 pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti. Dimpotrivă, aceste concluzii sunt fundamentate pe o prealabilă analiză a probelor, care a fost realizată în acord cu dezlegarea dată de instanţa de recurs anterioară relativ la efectul probator util al respectivei hotărâri judecătoreşti, anume cel de act autentic.

În cadrul acestei analize, instanţa de apel a făcut în mod judicios aplicarea principiului opozabilităţii faţă de terţi a actelor jurisdicţionale, anume regula că asemenea acte produc, în absenţa administrării unor probe contrare, efecte de opozabilitate faţă de terţi pentru că reprezintă elemente nou inserate în ordinea juridică ce nu pot fi ignorate de terţele persoane.

Referirea din considerentele deciziei recurate la alte raţionamente jurisdicţionale (referitoare la aceeaşi problematică a forţei probante a titlului de proprietate al reclamantei şi a opozabilităţii acestuia faţă de terţi) din procese ce au fost anterior iniţiate de reclamantă spre a obţine efectiva intrare în posesie cu privire la părţi din imobilul pentru care i s-a confirmat calitatea de proprietar prin sentinţa civilă nr. 8214/1997, nu relevă valorificarea respectivelor raţionamente în parametrii specifici autorităţii de lucru judecat.

Aceste trimiteri constituie referinţe utilizate mutatis mutandis (adică schimbând ceea ce este de schimbat, dar păstrând esenţa interpretării referitoare la valoarea juridică a unor acte juridice intrate în circuitul civil) ca unele apte a releva justeţea raţionamentului potrivit căruia reclamanta deţine un titlu de proprietate actual (respectiv contractul autentificat sub nr. x/1942 corelat cu sentinţa nr. 8214/1997 care confirmă actualitatea celui dintâi), care o legitimează în calitate de proprietar neposesor ce revendică posesia terenului de la pârâtă.

A mai susţinut recurenta că nu este corect argumentul instanţei de apel în sensul că este irelevant faptul că imobilul de la nr. poştal 107 a fost revendicat de la K., că este lipsit de relevanţă argumentul potrivit căruia contractelor de vânzare cumpărare nr. x/1997, nr. y/1997 şi nr. 4009/1998 li se aplică Legea nr. 112/1995, respectiv că, s-a reţinut greşit că imobilele revendicate în dosarul nr. x/2003 se aflau la adresa din Bd. x, în lipsa unei expertize administrate în acea cauză, cu consecinţa că trebuia cuantificat matematic, de către instanţa de apel, faptul că reclamanta a redobândit posesia unei cote părţi indivize aferente construcţiei ce a format obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. x/1998.

Or, raportat la considerentele anterior expuse, se reţine că aceste susţineri aduc în dezbatere, în realitate, aspecte care privesc modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probele, iar nu o analiză insuficientă a probelor ori o omisiune de a colecta probe în coordonatele unui proces echitabil sau de a examina probele administrate în condiţii de contradictorialitate.

De aceea, va fi respinsă ca vădit nefondată şi critica potrivit căreia menţionatele aprecieri ale instanţei de apel ar reflecta o ignorare a direcţiilor de casare stabilite de instanţa supremă şi o abatere de la rigorile impuse de art. 6 din Convenţia EDO şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

O a doua critică (identificată în memoriul de recurs la pct. 1 lit. b) este circumscrisă de recurentă soluţiei de respingere a excepţiilor lipsei calităţii procesual active şi lipsei calităţii procesual pasive, aceasta susţinând încălcarea, în speţă, a prevederilor art. 163 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs are ca premisă faptul că deciziile pronunţate în recurs, în cele două cicluri procesuale anterior parcurse, sunt decizii de casare (premisă greşită, însă, aşa cum s-a demonstrat în considerentele care au fost expuse în cadrul analizei primului motiv de recurs).

Din lecturarea memoriului de recurs, se reţine că deşi este reală susţinerea recurentei în sensul că instanţa supremă ar fi stabilit, în primul ciclu procesual, necesitatea de a se analiza în rejudecare forţa probantă a înscrisurilor depuse de reclamantă, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1188 C. civ. sau sancţiunea aplicabilă în conformitate cu prevederile art. 139 din C. proc. civ., argumentele subsumate acestei critici sunt fundamentate pe o nejustificată interpretare extensivă a considerentelor prin care, în decizia nr. 2560/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dezlegat exclusiv chestiunea efectului util pe care îl poate avea, în speţă, sentinţa civilă nr. 8214/1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.

Astfel, instanţa de recurs anterioară nu a statuat asupra consecinţelor nedepunerii de către partea adversă a originalelor actelor de stare civilă în dovedirea calităţii sale procesuale active, ci a tranşat că o atare sarcină revine instanţelor devolutive.

În consecinţa acestor constatări nu există nicio raţiune juridică pentru a se extinde efectele dezlegării relative la chestiunea litigioasă menţionată şi în privinţa modalităţii în care urmau a fi evaluate - în rejudecare - efectele altor înscrisuri pe care reclamanta le-a depus sau urma să le administreze spre a dovedi pretenţiile deduse judecăţii.

Problema neprezentării originalului actelor de stare civilă prin care reclamanta argumenta calitatea sa de succesor în drepturi faţă de defunctul D. (proprietar al imobilului revendicat la data preluării acestuia) a fost analizată de instanţa de apel corespunzător criticilor pe care partea pârâtă le formulase relativ la această chestiune.

Expunerea din motivele de recurs relativă la solicitările formulate la termenul de judecată din 12.04.2019 - în faţa primei instanţe - de a se aplica sancţiunea reglementată prin art. 139 din C. proc. civ., reprezintă o critică la adresa judecăţii din etapa fondului, iar nu a judecăţii din apel spre a fi susceptibilă de control în recursul pendinte (controlul judiciar având ca obiect exclusiv hotărârea din apel, în temeiul art. 299 din C. proc. civ.).

Nefondată este şi critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat dezlegarea potrivit căreia recurentei pârâte nu i se poate opune puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti "nici ca prezumţie irefragabilă, nici ca excepţie de fond".

Considerentele deciziei recurate relevă cu evidenţă că instanţa de apel nu a dat respectivei hotărâri judecătoreşti vreo eficienţă în coordonatele specifice puterii lucrului judecat, ci i-a valorificat efectul util în parametrii stabiliţi de instanţa de recurs, anume ca act autentic ce devine opozabil terţilor odată cu intrarea sa în ordinea juridică (adică de la data la care a devenit definitivă şi irevocabilă), în sensul că aceştia nu pot nega situaţia juridică născută din existenţa unei hotărâri judecătoreşti, ca fapt juridic, dar pot să demonstreze în justiţie contrariul, administrând probe apte să înlăture rezultatul dezbaterilor judiciare la care nu au participat.

În realitate, prin această construcţie juridică, recurenta ignoră statuările intrate în puterea lucrului judecat ale deciziei civile nr. 2560/17.11.2015 pronunţată în recurs, în primul ciclu procesual, care confirmă neechivoc aptitudinea acestui act jurisdicţional de a constitui un mijloc de dovadă, respectiv de a avea valenţa probatorie a unui act autentic şi posibilitatea recurentei de a face dovada contrară acestei probe în condiţiile dreptului comun.

Ca atare, recurenta nu poate pretinde în prezenta cale de atac, în rejudecare, că, neavând calitatea de parte în litigiul în care a fost pronunţată această hotărâre, partea adversă nu s-ar putea prevala de acest act autentic, în dovedirea calităţii sale procesuale active şi nici nu ar putea imputa acesteia omisiunea de a completa probatoriul în sensul de a anexa la dosar înscrisuri care să probeze legitimarea sa procesuală în cauză.

În plus, îndreptăţirea recurentei de a administra probe contrare nu viza, în speţă, stabilirea în sarcina acesteia a obligaţiei de a proba un fapt negativ, de vreme ce, fie inexistenţa actelor de stare civilă, depuse în copie certificată de partea adversă şi valorificate în cadrul hotărârii opuse acesteia ca mijloc de dovadă, fie lipsa conformităţii acestora cu registrele de stare civilă, fie dovada că o altă persoană are calitatea de succesor al defunctului D., nu presupuneau o atare situaţie premisă, ci o dovadă a faptului pozitiv contrar.

În acest context, se reţine, contrar susţinerilor recurentei pârâte, că aprecierile instanţei de apel în sensul că înscrisurile analizate probează calitatea reclamantei de moştenitoare a fostului proprietar de la data preluării imobilului, că pârâta, deşi era datoare să administreze proba contrară celor statuate prin sentinţa civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, nu a administrat vreo probă din care să rezulte contrariul celor stabilite prin sentinţa civilă nr. 8214/1997, nu pot fi calificate ca unele care neagă dreptul părţii de a administra proba contrară, de vreme ce reflectă tocmai analiza unui ansamblu de probe administrate de reclamantă şi constatarea că pârâta nu a înfăţişat judecăţii probe apte a demonstra contrariul celor reţinute din dovezile depuse de reclamantă.

Înalta Curte notează, de altfel, că aceste ultime susţineri ale recurentei sunt fundamentate pe extragerea şi izolarea unor considerente ale instanţei de apel de contextul analitic în care ele au fost plasate. Reperele astfel propuse nu pot constitui fundament al controlului în recurs pentru că hotărârea instanţei de apel reprezintă un întreg, iar fragmentarea ei prin izolarea unor considerente este de natură a altera raţionamentul judiciar care explicitează soluţia asupra apelului.

În acest punct al analizei este util a fi amintit că instanţa de apel a apreciat că, nedepunerea originalelor actelor de stare civilă, prin care reclamanta şi-a justificat calitatea de succesoare în drepturi de pe urma fostului proprietar, nu reprezintă o situaţie de nedovedire a acestei calităţi în condiţiile în care există în dosar acte juridice emanând de la alte autorităţi publice, în care aceste autorităţi au constatat, în limitele atribuţiilor lor legale, existenţa şi eficacitatea respectivelor acte de stare civilă.

Între înscrisurile astfel analizate sunt şi hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2007, dosar în care reclamanta a revendicat de la autoarea recurentei (SC I. S.A., fostă S.C. H.) acelaşi teren ce formează obiect al prezentului litigiu şi în care s-a respins acţiunea tocmai pentru că terenul fusese transmis prin contract de vânzare cumpărare pârâtei recurente S.C. B. (fostă S.C. B. SA).

În condiţiile în care înscrisurile doveditoare ce au fost astfel valorificate de instanţa devolutivă sunt ele însele acte autentice - susceptibile de a face dovada deplină, conform art. 1173 din C. civ., care prevede "Actul autentic are deplina credinţa în privirea oricare persoane despre dispoziţiile si convenţiile ce constata"- aspectul particular al nedepunerii originalelor actelor de stare civilă a reprezentat o chestiune care priveşte modalitatea de apreciere a probelor şi nicidecum o omisiune a instanţei de a obliga partea potrivnică să depună acte aflate în deţinerea sa (cu semnificaţia afirmată de recurentă, a negării dreptului său de a face dovada contrară).

În plus, calitatea recurentei de succesoare cu titlu particular faţă de persoana juridică de la care a cumpărat terenul în litigiu, anume faţă de S.C. I. S.A. (fostă S.C. H.) o califică pe aceasta în calitatea de persoană faţă de care sunt opozabile hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2007, respectiv dezlegările ce s-au dat în respectivul litigiu chestiunii privind calitatea de proprietar a reclamantei A. asupra terenului din str. x, decurgând din transmisiunile succesorale succesive ce au intervenit de pe urma fostului proprietar D..

Este eronată afirmaţia recurentei în sensul că instanţa supremă s-ar fi pronunţat în cauză în sensul că, dezlegările instanţelor pronunţate în orice alte litigii nu pot fi opuse recurentei, nici ca prezumţie absolută, nici ca excepţie de fond. Prin această afirmaţie, recurenta extinde nejustificat considerentele deciziei civile nr. 2560/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anume cele care stabilesc în mod particular că efectul probator util care poate fi reţinut, în speţă, în privinţa sentinţei civile nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti este acela al unui act autentic.

Împrejurarea că acţiunea formulată de reclamantă împotriva autoarei pârâtei recurente a fost respinsă pe temeiul lipsei calităţii procesual pasive, nu a fost omisă în analiza realizată de către instanţa de apel, ci a fost chiar relevată alături de constatarea că lipsa legitimării procesuale a respectivei autoare a fost determinată tocmai de faptul vânzării imobilului în litigiu către S.C. B. (fostă S.C. B. SA) - pârâtă în prezenta cauză, precum şi de constatarea că, în acelaşi proces, s-a dat dezlegarea potrivit căreia reclamanta are calitate procesual activă spre a revendica.

Înalta Curte notează, aşadar, că dezlegările jurisdicţionale date de instanţe în litigiul în revendicare ce s-a purtat între reclamanta A. şi S.C. I. S.A. (autoarea pârâtei recurente), opuse de reclamantă prin invocarea inclusiv a acestor hotărâri ca mijloc de dovadă, nu puteau fi ignorate în prezenta cauză, astfel cum propune recurenta.

De altfel, trebuie observat că recurenta pârâtă este continuatoarea cu titlu particular (având-cauză) faţă de autoarea sa în ce priveşte drepturile şi obligaţiile ce decurg din dreptul de proprietate asupra terenului transmis prin vânzare-cumpărare.

Mai susţine recurenta că instanţa de apel a prezumat vecinătăţile imobilului, iar acest demers este contrar dispoziţiei exprese a instanţei de recurs anterioare de a nu se aplica prezumţii în rejudecare.

Această susţinere critică a recurentei este vădit nefondată. Instanţa supremă nu a statuat, prin vreuna dintre cele două hotărâri pronunţate în recurs, o obligaţie în sensul de a nu se aplica în rejudecare vreo prezumţie, ci, aşa cum s-a arătat, a stabilit că pârâtei nu i se poate opune puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti "nici ca prezumţie legală irefragabilă şi nici ca excepţie de fond".

Prin urmare, nu există temei spre a se reţine că demersul analitic prin care instanţa de apel a stabilit vecinătăţile imobilului ar fi unul contrar dezlegărilor obligatorii date în precedentele cicluri procesuale parcurse în prezenta cauză.

Relativ la Ordonanţa nr. 134/P/2011 emisă de organele de cercetare penală, recurenta susţine că nu poate fi utilizată în aprecierea calităţii procesual active a reclamantei pentru că respectiva ordonanţă poate doar să confirme sau să infirme săvârşirea unei fapte penale, respectiv că nu este o hotărâre judecătorească în sensul art. 163 din C. proc. civ.

Se constată că instanţa de apel nu a valorificat menţionata ordonanţă după criteriile ce sunt proprii hotărârilor judecătoreşti, situaţie faţă de care nu există temei spre a se reţine greşita aplicare a prevederilor art. 163 din C. proc. civ. Eficienţa probatorie ce i s-a acordat reprezintă o chestiune de apreciere a probelor şi nu poate forma obiect de analiză în recurs.

În condiţiile în care ordonanţele emise de organele de cercetare penală constituie acte care emană de la o autoritate publică şi exprimă exercitarea unor atribuţii/competenţe specifice sferei de activitate a respectivelor autorităţi, acestea reprezintă acte autentice ce pot servi la stabilirea ori lămurirea unor raporturi juridice conexe celor ce au format obiect al cercetărilor penale. În plus, în speţă, Ordonanţa nr. 134/P/2011a fost analizată în coroborare cu alte probe administrate, iar analiza astfel realizată nu poate fi apreciată ca nelegală atâta vreme cât nu s-a argumentat incidenţa unei interdicţii normative de a se evalua, sub aspect probatoriu, un asemenea act juridic într-un proces civil.

Relativ la soluţia asupra excepţiei lipsei calităţii procesual pasive, recurenta reproşează instanţei de apel că ar fi statuat cu titlu general că aceasta neagă "dreptul de proprietate al intimatei reclamante recunoscut jurisdicţional, în baza unei proceduri contradictorii, în faţa unei instanţe judecătoreşti imparţiale şi independente, ceea ce ar contraveni sferei de protecţie a conferite de art. 6 par. 1 CEDO".

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că nu se identifică un asemenea raţionament al instanţei de apel în cadrul analizei relative la problema calităţii procesual pasive.

Ceea ce a reţinut instanţa de apel a fost că "în cadrul apărărilor formulate cu privire la greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, ... apelanta pârâtă nu a invocat niciun motiv relevant în ceea ce priveşte identitatea dintre pârâta chemată în judecată şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, necontestând efectiv faptul că ocupă terenul pentru care s-a formulat prezenta cerere în revendicare, ci doar a susţinut că prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2003, reclamanta a fost deja repusă în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului(...)". Consecutiv acestei constatări s-a reţinut că reiese din probatoriul administrat contrariul celor susţinute de pârâtă, anume că, în dosarul nr. x/2003, s-a restituit numai o parte din suprafaţa de 3100 mp la care se referă sentinţa civilă nr. 8214/1997 şi contractul de vânzare cumpărare nr. x/1942, că terenul care se revendică în prezenta cauză reprezintă o parte dictinctă a suprafeţei menţionate şi că pârâta ocupă efectiv o parte a terenului ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. x/1942.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că este incorectă premisa propusă de recurentă în fundamentarea criticilor referitoare la chestiunea legitimării procesuale pasive. Prin urmare, argumentele dezvoltate în acest context nu pot forma suport al controlului de nelegalitate specific recursului pentru că nu tind la a demonstra lipsa de identitate între pârâtă şi subiectul de drept care posedă terenul revendicat în cauză şi, în plus, privesc aspecte distincte de cele pe care instanţa de prim control judiciar le-a avut în vedere în evaluarea relativă la calitatea procesual pasivă a recurentei pârâte.

Argumentele critice relative la modalitatea în care instanţa de apel a făcut aplicarea, în speţă, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului vor fi analizate ulterior, în cadrul analizei circumscrise motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dat fiind că, în logica raţionamentului judiciar care fundamentează soluţia de admitere a acţiunii în revendicare formulată de reclamantă, această jurisprudenţă a constituit un reper în demersul de stabilire a preferinţei unuia dintre titlurile exhibate de părţi.

În privinţa argumentelor circumscrise modalităţii în care instanţa de apel a statuat cu privire la situaţia de suprapunere între terenurile pentru care părţile au exhibat titlurile de proprietate, instanţa de recurs constată că statuarea criticată este rezultatul analizei unui ansamblu de probe, respectiv a expertizei judiciare şi a înscrisurilor relevate în considerentele deciziei recurate. Prin urmare, este vădit eronată teza propusă de recurentă în sensul că instanţa de apel ar fi stabilit în mod greşit această suprapunere pe temeiul unei autorităţi de lucru judecat (astfel cum reiese formularea "fără a fi îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză în speţă").

Critica relativă la faptul că instanţa de apel ar fi apreciat eronat că imobilul preluat de la antecesorul reclamantei, în baza Decretului nr. 92/1950, include şi terenul în suprafaţă de 3100 m.p. - afirmând recurenta că preluarea a avut loc numai pentru trei apartamente - nu vizează un aspect de nelegalitate, ci priveşte chiar situaţia de fapt. Or, această situaţie a fost stabilită (astfel cum reiese fără echivoc din considerentele deciziei) pe baza analizei probelor.

Prin urmare, nu pot forma obiect de analiză în recurs argumentele care exprimă punctul de vedere al recurentei cu privire la modalitatea în care ar fi trebuit să se interpreteze conţinutul anexei la Decretul nr. 92/1950, care a individualizat construcţiile preluate de stat de la autorul reclamantei, contractul de vânzare cumpărare x/1942, sentinţa civilă nr. 8214/1997 pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti şi decizia civilă nr. 204A/2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a şi care, în concret, tind la a evidenţia o aplicare greşită a de către instanţa de apel a unor prezumţii judiciare.

Aşadar, dincolo de faptul că, o atare prezumţie este susţinută de faptul conex necontestat al preluării construcţiilor deţinute de autorul reclamantei şi efectuarea ulterioară de către stat a unor acte de administrare şi de dispoziţie asupra terenului revendicat, trebuie observat că o atare critică nu se circumscrie unui aspect de nelegalitate apt să învestească legal instanţa de recurs, din perspectiva normei imperative inserate în art. 304 din C. proc. civ.

Deopotrivă, deşi recurenta susţine că există o discrepanţă majoră între ceea ce s-a solicitat în dosarul nr. x/1997 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi prezenta acţiune în revendicare, respectiv că s-a ignorat faptul că nu are calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra a trei apartamente, aceasta ignoră nepermis limitele judecăţii stabilite prin cererea introductivă, precizată, respectiv faptul că, reclamanta nu a înţeles să învestească instanţele, în prezentul litigiu, cu o cerere în revendicarea întregului imobil individualizat în contractul de vânzare cumpărare x/1942 şi în cuprinsul dispozitivului sentinţei civile nr. 8214/1997 pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti (prin care s-a constatat că reclamanta este proprietar al imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 3100 mp şi două construcţii), ci a revendicat terenul în suprafaţă de 2095 mp, situat în Bucureşti, str. x, identificat prin expertiza judiciară ca fiind situat la nr. 105, şi posedat de pârâtă (parţial în temeiul unui titlu de proprietate).

Afirmaţia recurentei în sensul că instanţa de apel a expus, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, "simple presupuneri şi prezumţii" este nefondată pentru că este formulată cu neobservarea faptului că judecata în apel este una devolutivă şi că limitele devoluţiunii sunt date de criticile formulate de partea apelantă.

Or, relativ la problema legitimării procesual pasive, instanţa de apel a subliniat că partea pârâtă a argumentat doar evocând o situaţie de fapt nespecifică criteriilor după care se verifică legitimarea procesuală a părţii chemate în judecată, anume a invocat faptul că reclamanta obţinuse deja retrocedarea efectivă a imobilului ce a fost preluat de la antecesorul D. în temeiul Decretului nr. 92/1950, anume cel cu adresa str. x. Consecutiv acestei constatări, a fost realizată în concret analiza susţinerilor pârâtei recurente, concluzionându-se că din probatoriul administrat reiese că de la autorul menţionat au fost naţionalizate trei apartamente, dar şi teren în suprafaţă de 3100 m.p., toate situate la adresa str. x, iar retrocedarea efectivă de care a beneficiat anterior reclamanta a operat cu privire la numai unul dintre apartamentele preluate în modalitatea arătată, situat în Bd. x.

Argumentele critice formulate de recurentă în cadrul motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. şi identificat în memoriul de recurs cu nr. 1 lit. c) sunt apreciate nefondate pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, se susţine că instanţa de apel nu a respectat direcţiile de casare ale instanţei de recurs ce a judecat în cel de-al doilea ciclu procesual.

Distinct de faptul că hotărârea de referinţă pronunţată de instanţa de recurs nu este o decizie de casare în sensul prevederilor art. 315 din C. proc. civ., aşa cum s-a arătat deja în analiza precedentelor motive de recurs, se constată că fragmentul citat la paragraful 95 din memoriul de recurs relevă constatarea instanţei de recurs care a pronunţat decizia civilă nr. 1336/2017, în sensul că operaţiunea de comparare a titlurilor trebuie făcută de prima instanţă în rejudecare, ca aspect ce ţine de fondul cauzei, precum şi că trebuie să se ţină seama de limitele stabilite prin decizia din recurs din primul ciclu procesual.

Astfel, deciziile ce s-au pronunţat în precedentele judecăţi în recurs, în prezenta cauză, nu conţin dezlegări referitoare la cerinţele proprii noţiunii juridice de "bun actual" şi nici nu au stabilit efectele concret produse de sentinţa civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, ci aspectele litigioase tranşate privesc exclusiv faptul că această din urmă hotărâre poate fi opusă pârâtei cu valoarea (efectul probatoriu util) de înscris autentic, după cum nici nu s-a statuat, în concret, asupra criteriilor care trebuie să constituie temei al operaţiunii de comparare a titlurilor.

Cât priveşte trăsăturile juridice evocate ca fiind cele specifice acţiunii în revendicare din perspectiva prevederilor art. 480 din C. civ., anume că o asemenea acţiune reală presupune compararea titlurilor de proprietate exhibate de partea reclamantă şi de partea pârâtă, se constată că acestea au fost respectate prin analiza realizată în cauză.

Astfel, ceea ce este caracteristic speţei deduse judecăţii este faptul că, atât reclamanta, cât şi pârâta (pentru suprafaţa de 1424 mp) invocă titluri de proprietate cu privire la acelaşi bun, titluri ce provin de la autori diferiţi. În această situaţie, regula care guvernează acţiunea în revendicare de drept comun este aceea că va avea câştig de cauză partea al cărui titlu este mai bine caracterizat.

Cum în cauză, ambele părţi cu interese contrare au formulat pretenţii concrete cu privire la imobilul în litigiu (restabilirea situaţiei anterioare actului de preluare/menţinerea situaţiei juridice născute din convenţia încheiată de pârâtă) în contextul unei acţiuni ce impunea, pe de o parte, cercetarea unor criterii de preferabilitate în raport cu titlurile aflate în conflict judiciar, iar, pe de altă parte, constatarea existenţei dreptului, dar şi a posibilităţilor concrete şi efective de apărare a acestuia în patrimoniul fiecărei părţi, instanţa de apel a procedat la analiza comparativă a titlurilor exhibate de părţi şi a apreciat că este preferabil titlul reclamantei pe temeiul unor criterii pe care le-a apreciat ca unele ce sunt prioritare.

Astfel, a apreciat instanţa de apel, fără a ignora aspectele apte să releve, potrivit criteriilor jurisprudenţiale interne, preferabilitatea titlurilor părţilor litigante, ci făcând referire inclusiv la aceste criterii, că este necesară analiza comparativă a titlurilor prin prisma criteriilor de preferabilitate care se degajă din jurisprudenţa Curţii EDO.

Astfel, s-a avut în vedere faptul că imobilul în litigiu are situaţia juridică specială, particulară, de a fi unul ce a fost preluat nelegal de către autorităţile statale în perioada unui regim politico-juridic relativ la care este notoriu faptul că a preluat abuziv un număr însemnat de proprietăţi imobiliare, respectiv acela că, deşi statul a fost obligat să îl restituie, în natură, reclamantei printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, care produce efecte retroactive, hotărâre pronunţată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, bunul revendicat a fost înstrăinat, de către stat, autorilor recurentei, care l-au dobândit de la un non dominus, cu consecinţa că reclamanta s-a aflat în imposibilitate de a-şi recupera bunul.

În plus, contrar afirmaţiilor recurentei, situaţia premisă de la care s-a pornit în soluţionarea acţiunii în revendicare dedusă judecăţii a fost valabilitatea titlurilor de proprietate pe care părţile şi le-au opus reciproc relativ la bunul revendicat (pentru suprafaţă de 1424 mp, în ceea ce o priveşte pe pârâtă).

Prin urmare, situaţia particulară a imobilului în litigiu anterior expusă a fost aceea care a fundamentat evaluarea problemei litigioase prin prisma jurisprudenţei Curţii EDO care priveşte imobile cu o situaţie juridică similară.

Un atare demers nu poate fi calificat ca unul contrar prevederilor art. 480 din C. civ., pentru că această normă nu stabileşte nici criterii de comparare a titlurilor şi nici o ierarhie a criteriilor ce pot fi utilizate de instanţe în aplicarea reglementării legale. În plus, menţionata normă apartenentă legislaţiei naţionale nu poate înlătura incidenţa blocului de convenţionalitate (format din prevederile Convenţiei EDO şi jurisprudenţa Curţii EDO), ţinând seama de prevederile art. 20 din Constituţia României care consacră imperativul interpretării legislaţiei interne în concordanţă cu pactele şi tratatele ratificate de Statul român.

Prin urmare, nu există temei spre a se reţine că aprecierea instanţei de apel în sensul că este prevalentă compararea titlurilor prin prisma criteriilor ce decurg din jurisprudenţa Curţii EDO ar releva, în sine, un viciu de legalitate al deciziei supuse controlului judiciar.

De asemenea, nu există temei spre a se reţine că soluţia instanţei de apel este contrară prevederilor art. 480 C. civ. prin prisma faptului că nu s-a efectuat comparaţia titlurilor şi din perspectiva unor criterii ce au fost consacrate în jurisprudenţa naţională din materia revendicărilor de drept comun. Astfel, specific soluţionării acţiunii în revendicare, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este procedeul comparării titlurilor invocate de părţi, având câştig de cauză partea al cărei drept este preferabil. Or, atâta vreme cât această normă de drept nu conţine imperativul de a se realiza examenul comparativ, prin prisma unui număr minim de criterii, nu există un dezacord între norma de drept şi aprecierea realizată de instanţa de apel, în sensul că, având în vedere faptul că titlul pârâtei provine de la un non dominus (Statul Român), iar cel al reclamantei a fost consolidat retroactiv, printr-o hotărâre judecătorească, este pertinentă şi necesară, în speţă, analiza criteriilor prevalente ce se degajă din jurisprudenţa Curţii EDO.

Înalta Curte notează, în plus, sub acest aspect că, astfel cum reiese cu evidenţă din considerentele deciziei recurate, aprecierea instanţei de apel în sensul că "în cauză, nu se mai impune analiza acţiunii în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părţile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale, argumente invocate de apelanta-reclamantă prin cererea de apel (...)" este consecutivă expunerii contextului procesual, respectiv a evocării criteriilor prin prisma cărora prima instanţă stabilise preferabilitatea titlului pârâtei S.C. B..

Or, faţă de trimiterea astfel făcută la contextul procesual şi ţinând seama de faptul că judecata în apel reprezintă un control judiciar în privinţa judecăţii deja realizate în primă instanţă, menţionata apreciere a instanţei de apel nu poate fi calificată - astfel cum propune recurenta - drept un refuz de a analiza unele dintre criteriile specifice revendicării prin compararea titlurilor ori o necercetare a fondului cauzei, ci constituie expresia stabilirii în calea de atac a unei ordini diferite de analiză a criteriilor de comparaţie, specifice acţiunilor în revendicare de drept comun, prin prisma situaţiei particulare a imobilului în litigiu.

Urmează a se analiza ulterior, în contextul evaluării criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., aspectele referitoare la analiza comparativă concret efectuată de instanţa de apel între cele două titluri exhibate de părţi.

Nici critica recurentei, identificată în memoriul de recurs la pct. 1 lit. d) privind soluţia adoptată în privinţa problemei tardivităţii depunerii cererii completatoare nu va fi validată.

Reiese din considerentele deciziei recurate că instanţa de prim control judiciar a evaluat natura juridică a cererii prin care reclamanta a solicitat să i se restituie posesia şi a suprafeţelor de 217 m.p. şi de 454 m.p. situate la aceeaşi adresă - Bd. x nr. 105 - ocupate de societatea pârâtă, ţinând seama de conţinutul acesteia, dar şi de împrejurarea că reclamanta precizase în cererea de chemare în judecată că va formula precizările relative la întinderea suprafeţei revendicate în raport constatările expertizei ce urma a se efectua în cadrul procesului.

De asemenea, s-a reţinut că doar momentul întocmirii raportului de expertiză a făcut posibilă cunoaşterea deplină şi exactă întregii suprafeţe pe care pârâta o ocupă din terenul revendicat de reclamantă.

Prin prisma acestor elemente ale litigiului, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 132 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., calificând solicitarea reclamantei ca fiind o cerere de majorare a câtimii obiectului revendicării iniţial formulate prin cererea introductivă, iar nu o cerere completatoare ce ar conţine o nouă pretenţie.

Este nefondată apărarea recurentei în sensul că cererea adiţională ce face obiect al prezentei analize ar fi schimbat cauza cererii de chemare în judecată. Această cerere conţine aceeaşi pretenţie în revendicare ca şi cererea de chemare în judecată, fiind întemeiată pe acelaşi titlu de proprietate, pe acelaşi mod de dobândire şi pe aceeaşi imputaţie opusă pârâtei - de a poseda terenul cu încălcarea dreptului de proprietate pe care îl conferă reclamantei titlul pe care aceasta şi-a fundamentat demersul juridiciar. Împrejurarea că pârâta putea opune apărări diferite pentru părţi diferite ale terenului revendicat, aşa cum se susţine prin motivele de recurs, nu poate schimba cauza demersului de revendicare întreprins de reclamantă, calificarea acestuia impunându-se a fi realizată exclusiv prin prisma pretenţiei formulate de partea care l-a iniţiat.

În absenţa oricărei distincţii legale între acţiunea în revendicare ce se exercită împotriva unui posesor ce poate justifica această posesie printr-un titlu de proprietate şi acţiunea în revendicare îndreptată împotriva unui posesor ce nu deţine vreun titlu, ţinând cont că scopul declanşării acţiunii în revendicare îl constituie restituirea efectivă a bunului şi reintrarea acestuia în patrimoniul proprietarului-reclamant, nu există temei spre a se reţine că menţiunea din cererea de chemare în judecată relativă la titlul deţinut de pârâta-recurentă ar determina prin ea însăşi interpretarea restrictivă propusă de recurentă, anume aceea că revendicarea pendinte a avut ca obiect exclusiv terenul pentru care pârâta a exhibat titlul de proprietate.

Prin motivul de recurs identificat în memoriul de recurs la pct. 1 lit. e) se susţine că este nelegală decizia recurată prin prisma efectelor unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigii în care recurenta nu a fost parte.

Formulând această critică, recurenta se raportează însă la fragmente ale deciziei recurate ce sunt scoase din contextul analitic în care ele au fost amplasate de instanţa de prim control judiciar.

Primul dintre cele două fragmente citate reprezintă expunerea făcută de instanţa de apel a conţinutului unei probe ce a fost analizată alături de un complex de alte dovezi spre a tranşa cu privire la chestiunea calităţii procesual active a reclamantei.

Cât priveşte cel de-al doilea fragment citat, se constată că reiese chiar din conţinutul acestuia că ilustrează o evaluare a sentinţei civile nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti în parametrii de opozabilitate care sunt specifici oricărui act juridic autentic care face parte din ordinea juridică internă.

Lecturând aceste considerente în contextul analitic în care se regăsesc, se poate constata, în mod neîndoielnic, faptul că instanţa de apel nu a reţinut opozabilitatea sentinţei civile nr. 8214/1997 şi/sau a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiul în care reclamanta s-a judecat cu numita K. ca efect al autorităţii lucrului judecat, ci a stabilit efectul util probatoriu al acestora tocmai în coordonatele stabilite de instanţa supremă în recurs, anume acela de acte autentice care trebuie respectate pentru că ele fac parte din ordinea juridică internă şi nu pot fi ignorate de persoanele terţe de procesele în care s-au pronunţat, dar ale căror menţiuni pot fi combătute prin administrarea unor probe contrare.

În alte cuvinte, chiar dacă respectivele hotărâri nu au aptitudinea de a genera faţă de terţi drepturi ori obligaţii de a executa dispoziţiile ce le conţin, ele - ca orice act juridic - dau naştere îndatoririi de a respecta situaţia juridică ce s-a creat odată cu intrarea în circuitul civil a respectivelor acte jurisdicţionale, sub rezerva neexercitării, de către terţele persoane cărora li se opun, a dreptului acestora de a se apăra în sensul de a administra probe contrare situaţiei ce a făcut obiect al dezbaterilor din cadrul acelor litigii.

Or, analiza instanţei de apel a fost realizată tocmai în aceste coordonate, fiind în mod real ascultate şi verificate apărările pe care pârâta le-a opus relativ la aspectele tranşate prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigii în care aceasta nu a fost parte. Concluzia asupra efectului de opozabilitate (care nu se confundă cu efectul de obligativitate) produs de hotărârile judecătoreşti analizate a fost dedusă consecutiv constatării că au caracter neîntemeiat apărările pe care pârâta le-a susţinut ca unele ce ar avea aptitudinea de a face dovada contrară situaţiilor relevate de respectivele acte jurisdicţionale şi înlăturate de către instanţa devolutivă ca nefiind sprijinite pe astfel de probatorii.

Aspectul evocat de recurentă, anume acela că sentinţa civilă nr. 8214/1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a fost reformată în apel în sensul admiterii lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, a fost relevat de instanţa de apel, astfel că, fără temei se susţine că ar reprezenta un aspect ignorat de această instanţă.

Împrejurarea că recurenta atribuie respectivului aspect o semnificaţie esenţială în proces relevă o susţinere critică relativă la aprecierea asupra actualităţii dreptului de proprietate pe care îl pretinde recurenta în cauză, această chestiune urmând a fi analizată de Înalta Curte în contextul evaluării criticilor relative la eficienţa ce se poate acorda titlurilor exhibate de părţi din perspectiva ansamblului de criterii de preferabilitate de care acestea s-au prevalat.

Prevederile art. 435 din C. proc. civ. adoptat prin Legea 134/2010 - la care recurenta face referire - nu îşi găsesc aplicare în speţă pentru că această lege este incidentă numai litigiilor declanşate ulterior datei intrării ei în vigoare (conform art. 3 din Legea nr. 76/2012), iar litigiul pendinte este anterior respectivei date.

Nici distincţia făcută de recurentă între, pe de o parte, terţii desăvârşiţi faţă de hotărârile judecătoreşti şi, pe de altă parte, persoane (terţe) care nu au participat în proces din cauza omisiunii de a fi chemate în judecată nu se constituie într-un argument apt să valideze construcţia juridică a recurentei câtă vreme fiind vorba de persoane care nu au participat în proces, ori nu sunt continuatori în drepturi ai participanţilor în proces, asemenea persoane se includ deopotrivă în categoria de terţi şi au aceleaşi drepturi şi obligaţii de a respecta şi, respectiv, de a dovedi contrariul celor dezlegate prin actele jurisdicţionale autentice opuse de partea adversă, ca mijloc de dovadă.

Prin motivul de recurs identificat în memoriul de recurs la pct. 2 lit. a) se susţine că hotărârea instanţei de apel este nemotivată cu privire la comasarea terenurilor şi a suprafeţelor revendicate de reclamantă.

Înalta Curte constată că, spre a argumenta această critică, susceptibilă de analiză în coordonatele motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., recurenta redă fragmente disparate ale considerentelor deciziei recurate. Or, aşa cum s-a arătat în precedent, considerentele deciziei recurate trebuie evaluate în raport de contextul analitic în care au fost expuse de instanţă şi ţinându-se seama de faptul că - potrivit art. 295 alin. (1) din C. proc. civ. - în apel se realizează o analiză a criticilor aduse judecăţii din primă instanţă, iar nu o nouă judecată a fondului pricinii.

Prin urmare, extragerea din context şi reinterpretarea unor considerente - astfel cum recurenta a procedat - constituie un demers ce nu are aptitudinea de a conferi un suport adecvat al controlului de legalitate permis de calea de atac a recursului. Nu poate fi reţinută o situaţie de nemotivare a deciziei pronunţate de instanţa de apel prin prisma celor două extrase citate de recurentă la paragraful 130 al memoriului de recurs pentru că aceste fragmente reprezintă numai părţi ale silogismului judiciar cu mult mai complex în care se regăseşte analiza criticilor ce au fost deduse judecăţii instanţei de prim control judiciar, din perspectiva stabilirii situaţiei de fapt a cauzei.

Afirmând lipsa de relevanţă a faptului că suprafaţa de teren revendicată de reclamantă anterior, cumulată cu cea revendicată de la pârâta recurentă nu o depăşeşte pe cea iniţial deţinută de antecesorul reclamantei pentru că ar fi posibil ca întreaga suprafaţă să fie deţinută de altcineva, pârâta recurentă nu numai că ignoră nepermis starea de fapt reţinută de instanţa devolutivă, ca efect al evaluării probelor cu înscrisuri şi expertiză judiciară, dar tinde practic la a determina reevaluarea situaţiei de fapt şi la a se stabili în recurs - deosebit de ceea ce au reţinut instanţa de apel, dar şi instanţa fondului - că terenul în litigiu nu este efectiv ocupat de S.C. B.. Or, o atare reevaluare este incompatibilă cu exigenţele impuse de art. 304 din C. proc. civ.

Susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi omis să analizeze revendicarea, anume să procedeze la comparaţia titlurilor, este, de asemenea nefondată, fiind formulată cu neobservarea limitelor judecăţii în etapa apelului, dar şi a circumstanţelor în care instanţa de apel a apreciat că au caracter prevalent criteriile care decurg din jurisprudenţa Curţii EDO.

Menţionata apreciere a instanţei reprezintă o motivare care respectă exigenţele stabilite de art. 261 pct. 5 din C. proc. civ. şi de art. 6 din Convenţia EDO, atâta vreme cât oferă o justificare pertinentă de a nu da prevalenţă analizei comparative propusă de recurentă ci, de a valorifica criterii pe care instanţa de apel le-a considerat, în mod argumentat, ca relevante raportat la judecata realizată în prima fază procesuală, în rejudecare, şi la circumstanţele particulare ale pricinii.

În egală măsură, argumentul că instanţa de apel a reţinut o comasare a imobilelor "fără nicio dovadă în acest sens" tinde spre finalitatea reevaluării probatoriului şi a situaţiei de fapt, finalitate ce este incompatibilă cu judecata în recurs.

O altă critică susţinută - identificată în memoriul de recurs la pct. 2 lit. b), circumscrisă motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., vizează faptul că decizia recurată conţine considerente străine de pricină ori contradictorii.

Sub un prim aspect, recurenta afirmă că este străin pricinii considerentul referitor la partea împotriva căreia a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti. Dezvoltând această susţinere, recurenta arată că "instanţa de apel reţine, în mod complet străin de conţinutul hotărârii anterior menţionate, că aceasta a fost pronunţată împotriva Statului Român" şi că "acest considerent nu are un corespondent la situaţia din prezenta cauză".

Raportat la acest mod de argumentare a criticii formulate de recurentă, Înalta Curte constată că se invocă, de fapt, o greşită apreciere/evaluare a unui mijloc de probă, anume a sentinţei civile nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, iar nu expunerea vreunui considerent care nu ar avea legătură cu acţiunea în revendicare pe care reclamanta A. a promovat-o împotriva pârâtei recurente S.C. B., prevalându-se de un drept de proprietate recunoscut prin anterior menţionata sentinţă, drept dobândit conform contractului de vânzare cumpărare nr. x/1942. Prin urmare, o atare susţinere formulată de recurentă nu poate forma obiect de analiză în temeiul art. 304 din C. proc. civ.

Se mai susţine că hotărârea instanţei de apel conţine considerente contradictorii, anume că s-a reţinut, pe de o parte, că hotărârea instanţei de fond nu este susţinută de prevederile art. 480 C. civ. ce sunt aplicabile speţei şi, pe de altă parte, s-a reţinut că, în cauză, nu se mai impune analiza acţiunii în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părţile aflate în conflict.

Verificând considerentele deciziei recurate criticate ca fiind contradictorii, Înalta Curte constată nu există vreo contradicţie între acestea în măsura în care ele sunt lecturate integral şi integrat contextului în care au fost expuse de instanţa de prim control judiciar. În realitate, raţionamentul judiciar expus de instanţa de apel este acela că statuarea primei instanţe (în sensul că statul este cel în măsură să suporte sarcina reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamantă prin nerestituirea imobilului) nu este susţinută de dispoziţiile convenţionale aplicabile cererii în revendicare, precizând această instanţă că această cerere a fost întemeiată atât pe dispoziţiile art. 480 C. civ., cât şi pe Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, respectiv pe jurisprudenţa Curţii EDO, reprezentată de hotărârea pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii, şi de hotărârile pronunţate în cauzele Ana Ionescu c. României, Dickmann şi Gion c. României.

Astfel, instanţa de apel a precizat că raportat la "acest context" a concluzionat că analiza comparativă a titlurilor de proprietate nu se mai impune a fi realizată în calea de atac (şi) prin prisma acelor criterii jurisprudenţiale care fuseseră invocate de apelanta reclamantă prin cererea proprie de apel şi valorificate în sentinţa supusă controlului în apel. În alte cuvinte, instanţa de apel a reţinut, într-o manieră suficient de detaliată şi cu un raţionament logic şi convingător, lipsa de utilitate a analizării criteriilor de comparaţie suplimentare pe care partea apelantă-reclamantă le propunea prin apelul propriu şi a constatat că prima instanţă stabilise eronat preferabilitatea titlului pârâtei prin prisma criteriilor care formaseră obiect de analiză (şi care nu au fost negate, ci doar au fost schimbate în apel sub aspectul semnificaţiei lor juridice).

Cum raţionamentul judiciar astfel expus are deplină coerenţă, nu se poate reţine viciul contrarietăţii considerentelor sancţionat de motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.

În cadrul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., o primă critică - identificată în memoriul de recurs la pct. 3 lit. a) şi parţial la pct. 1 lit. b) - vizează faptul că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a "normelor aplicabile fondului litigiului", a jurisprudenţei Curţii EDO şi a Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de instanţa supremă în procedura recursului în interesul legii.

În argumentarea acestei critici se susţine că instanţa de apel ar fi fost obligată, în limitele de rejudecare, să compare titlurile exhibate în concordanţă cu prevederile art. 480 C. civ.

Argumentul astfel susţinut este vădit nefondat în condiţiile în care - aşa cum s-a reţinut în precedent - art. 480 din C. civ. nu instituie criterii imperative ori criterii prioritare ce ar trebui analizate în cadrul unei acţiuni în revendicare prin comparare de titluri, ci consacră caracterul absolut al dreptului de proprietate şi condiţiile în care pot fi aduse limitări acestui drept.

În alţi termeni, instanţa de apel nu a ignorat conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată reglementat de art. 480 din vechiul C. civ., ci a constatat, în concordanţă cu limitele judecăţii stabilite prin acţiunea cu a cărei analiză a fost învestită, că reclamanta urmăreşte să redobândească acest drept în plenitudinea atributelor reglementate de această normă, context în care a făcut aplicarea criteriilor de preferabilitate consacrate în jurisprudenţă.

De altfel, acest argument este formulat cu neobservarea faptului că temeiul juridic invocat de reclamantă în fundamentarea acţiunii în revendicare a fost unul complex, în sensul că s-a invocat aplicarea şi a jurisprudenţei Curţii EDO, precum şi a dezlegărilor obligatorii din Decizia nr. 33/2008 a instanţei supreme, raportat la situaţia concretă a imobilului în litigiu, cu consecinţa necesităţii unei cercetări a fondului raportului juridic litigios în acest context procedural ce configura şi impunea o astfel de abordare a drepturilor părţilor din dosarul pendinte.

Cum, în speţă, analiza instanţei de apel a fost realizată tocmai prin raportare la temeiul juridic complex ce a fost astfel invocat şi la circumstanţele factuale ale speţei, situaţie ce reiese fără echivoc din amplele considerente ce explicitează soluţia dată apelurilor formulate de părţi, critica recurentei nu poate fi primită.

Nefondat este şi argumentul prin care recurenta afirmă, subsecvent evocării sub formă de citat a unor fragmente din decizia recurată, că instanţa de apel ar fi intenţionat soluţionarea acţiunii în revendicare prin comparaţia de bunuri, iar nu prin comparaţia de titluri. Concluzia asupra caracterului nefondat al acestui argument decurge din faptul că se fundamentează pe o situaţie premisă ce a fost creată artificial de recurentă, prin fragmentarea raţionamentului judiciar care a fundamentat soluţia adoptată în apel. O lecturare trunchiată, astfel cum este propusă de parte, denaturează înţelesul respectivelor considerente astfel că fragmentele citate ca referinţe nu pot constitui un suport pertinent pentru controlul judiciar din recursul pendinte.

Este nefondată, deopotrivă, susţinerea potrivit căreia hotărârea instanţei de apel este contrară prevederilor art. 480 C. civ. prin aceea că ar lipsi cu desăvârşire operaţiunea comparaţiei de titluri. Această susţinere este consecinţa neobservării de către recurentă a unei trăsături esenţiale a judecăţii din apel - anume aceea de a reprezenta un control judiciar relativ la judecata ce s-a realizat deja în primă instanţă şi a faptului că, în speţă, comparaţia de titluri a fost realizată prin sentinţa tribunalului, iar instanţa de prim control judiciar a reevaluat relevanţa criteriilor de comparaţie în raport de situaţia concretă a părţilor din proces, premisa acestei reevaluării fiind reprezentată tocmai de analiza comparativă pe care prima instanţă o efectuase.

Sub un al doilea aspect, recurenta susţine încălcarea dispoziţiilor convenţionale şi a dezlegărilor date de instanţa supremă prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, respectiv că deşi instanţa de apel a reţinut că prima instanţă încălcase această din urmă decizie nu a indicat în ce mod s-a realizat această încălcare.

Critica astfel susţinută este nefondată pentru că are ca premisă eronată reinterpretarea într-o manieră subiectivă a considerentelor real expuse de instanţa de apel. Ceea ce a reţinut instanţa de apel a fost că - în privinţa soluţiei date cererii în revendicare - analiza primei instanţe era incorectă prin aceea că nu se ţinuse seama de situaţia litigioasă concretă şi de temeiul juridic invocat de reclamantă în fundamentarea pretenţiei deduse judecăţii, cu consecinţa că prima instanţă a făcut aplicarea greşită a principiilor care se degajă din decizia nr. 33/2008, pronunţată de instanţa supremă în recurs în interesul legii, în ceea ce priveşte situaţia în care fostului proprietar, deposedat abuziv de către stat, titular al unui bun actual, îi poate fi recunoscută preferabilititatea titlului opus unui particular care, la rândul său, deţine un bun-ipoteză care se regăseşte tranşată inclusiv în dispozitivul acestei decizii.

Astfel, deşi raţionamentul expus de instanţa de apel sub acest aspect nu excelează prin rigoare, raportat la ansamblul considerentelor care tratează această chestiune litigioasă, este neechivoc că în opinia instanţei de apel, instanţa de fond a aplicat eronat, raportat la circumstanţele factuale particulare ale imobilului revendicat, principiul proporţionalităţii ingerinţei în dreptul de proprietate şi principiul securităţii raporturilor juridice civile.

Recurenta atribuie un înţeles eronat şi Deciziei nr. 33/2008, afirmând că prin aceasta s-ar fi statuat "necesitatea ca acţiunea în revendicare să nu se suprapună peste demersurile administrative/judiciare de restituire a imobilului în baza dispoziţiilor legilor speciale de reparaţie".

Această susţinere este formulată cu neobservarea unor considerente relevante ale Deciziei 33/2008, anume cele care oferă următoarea dezlegare: "Dar nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.".

În condiţiile în care s-a reţinut, în speţă, că reclamanta beneficia de recunoaşterea judiciară a calităţii sale de titular al unui "bun actual" în sensul jurisprudenţei Curţii EDO (fiind valorificată în acest sens, hotărârea pronunţată de instanţa europeană în cauza pilot M. Atanasiu şi alţii împotriva României) şi că această recunoaştere se realizase printr-o hotărâre pronunţată în procesul anterior purtat între reclamantă şi o autoritate publică descentralizată a statului (statul fiind cel care, printr-o altă autoritate publică a transferat bunul revendicat către autoarea pârâtei - Q. S.A., prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate x/22.12.1994), instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a menţionatei dezlegări date de instanţa supremă, procedând la analiza comparativă a titlurilor prin prisma criteriilor determinate de situaţia de excepţie a imobilului în litigiu (anume aceea de a fi un imobil pe care statul l-a preluat anterior anului 1989 şi în privinţa căruia s-a pronunţat, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o hotărâre judecătorească prin care s-a stabilit atât nelegalitatea preluării, cât şi dreptul reclamantei de a intra în posesia bunului astfel preluat, invocată în cauză, de către reclamantă, ca mijloc de dovadă).

În acest context factual, împrejurarea că reclamanta a notificat, în temeiul Legii nr. 10/2001, Primăria Municipiului Bucureşti pentru restituirea imobilului ce se revendică în speţă, aşa cum s-a dovedit prin probatoriul administrat în recurs, nu poate conduce prin ea însăşi către un fine de neprimire al cererii formulate de reclamantă şi nici nu poate constitui un argument de netemeinicie a pretenţiei de revendicare.

În acest punct al analizei se impune a se reţine că deşi intimata reclamantă s-a apărat în recurs susţinând tardivitatea depunerii de către recurenta pârâtă a unor completări ale argumentelor invocate deja prin cererea de recurs (care au învestit instanţa de recurs cu analiza unei apărări relative la modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra preferabilităţii titlului reclamantei, reţinând lipsa oricărei posibilităţi de dezdăunare a acesteia conform dreptului naţional), aceste argumente nu pot fi validate, întrucât completările menţionate nu aduc în dezbatere aspecte neinvocate deja în calea de atac ci, doar individualizează şi particularizează premisa deja invocată de către recurentă - aceea a existenţei unei notificări formulate de reclamantă conform Legii nr. 10/2001, pentru imobilul revendicat - în urma administrării probei cu acest înscris, în prezenta cale de atac.

Răspunzând acestor argumente ale recurentei, instanţa de recurs reţine, însă, că independent de întinderea drepturilor solicitate a fi recunoscute, în temeiul legii speciale de reparaţie (în privinţa cărora părţile au opinii divergente), ceea ce este relevant, în speţă, este faptul că respectiva notificare nu a fost soluţionată până în prezent (ceea ce exclude ipoteza existenţei, în speţă, a unei duble dezdăunări a reclamantei) şi că, formularea acesteia nu are aptitudinea de a se finaliza printr-o soluţie de restituire în natură a imobilului revendicat în speţă, de vreme ce acesta este deţinut de către un particular, respectiv recurenta pârâtă.

Astfel, de vreme ce, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul revendicat nu se mai afla în proprietatea sau deţinerea statului sau a vreuneia dintre persoanele juridice abilitate de lege, conform art. 21, să soluţioneze pretenţiile formulate de reclamantă, vizând restituirea, în natură, a bunului în litigiu, existenţa imobilului în proprietatea unei persoane juridice, respectiv a recurentei, nu justifică concluzia că, în circumstanţele date, reclamantei, care a declanşat un asemenea demers, i se poate imputa că nu a continuat procedura legii speciale.

Atâta vreme cât, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta a beneficiat de o hotărâre judecătorească prin care s-a stabilit nu numai nelegalitatea preluării de către stat a imobilului, ci şi dreptul acesteia de a obţine restituirea în natură a acestui bun, chiar în ipoteza în care s-ar acorda în baza respectivei notificări reparaţii prin echivalent (în formele prevăzute de legea specială), acestea nu ar reprezenta un remediu efectiv pentru vătămarea pe care reclamanta-intimată a suferit-o prin lipsirea acesteia de posesia bunului, după ce i s-a stabilit dreptul de a obţine însăşi restituirea bunului printr-un act jurisdicţional intrat în circuitul civil.

Singurul mijloc procedural posibil pentru a obţine, în natură, imobilul, în disputa cu o persoană juridică, care nu este evidenţiată în dispoziţiile legii speciale, cum este cazul recurentei, îl reprezintă acţiunea în revendicare, în cadrul căreia instanţa trebuie să procedeze la toate verificările impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Din această perspectivă, faţă de specificul litigiului de faţă, care vizează un imobil preluat în regimul politic trecut, soluţionarea acţiunii în revendicare nu se poate face după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate, ci este necesar să se ţină seama pe lângă cele statuate prin decizia în interesul legii menţionată, de jurisprudenţa C.E.D.O., în interpretarea şi aplicarea art. 1 din Primul Protocol.

Or, dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, impun verificarea existenţei unui bun actual în patrimoniul părţilor, ca noţiune autonomă, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă - este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii (în accepţiunea de echilibru just între cerinţele protejării unui interes general al comunităţii şi imperativul protejării dreptului fundamental al individului, inclusiv din perspectiva acordării unei compensaţii rezonabile şi efective în schimbul bunului de care a fost deposedat).

Din acest punct de vedere împrejurarea că, în speţă, instanţa de apel a procedat la realizarea propriei analize în aceste coordonate, ţinând cont de circumstanţele concrete, particulare ale cauzei, nu relevă o ipoteză de încălcare a principiului disponibilităţii, ci o analiză conformă deciziei nr. 33/2008 pronunţate în interesul legii şi paradigmei CEDO, aceste circumstanţe fiind singurele în măsură să configureze în termeni foarte clari, dincolo de complexitatea raporturilor juridice succesive intervenite cu privire la posesiunea bunului, de interesele părţilor aflate în conflict judiciar, semnificaţia noţiunii de bun/privare de bun/justificarea acestei privaţiuni (ingerinţe)/proporţionalitatea acestei ingerinţe, conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Instanţa de recurs constată, aşadar, că, în cauză, s-a apreciat corect că interpretarea legii naţionale trebuie să se realizeze şi din perspectiva posibilităţii acesteia de a asigura în mod efectiv repararea prejudiciului cauzat prin ingerinţa asupra unui drept protejat prin Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum acesta este definit în art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei, iar, atunci când ambele părţi deţin bunuri în sensul Convenţiei, să se aplice criterii de preferinţă a titlului de proprietate care să asigure o cât mai rapidă şi efectivă reparare a prejudiciului.

Argumentul că pârâta recurentă nu a fost parte în procesul în care s-a confirmat actualitatea dreptului de proprietate al reclamantei şi îndreptăţirea acesteia de a redobândi posesia imobilului din str. (actual Bd.) Pache Protopopescu nr. x nu poate conduce la o concluzie contrară, pentru că aşa cum s-a arătat anterior, această hotărâre reprezintă un mijloc de dovadă de care reclamanta a înţeles să se prevaleze în cauză, context în care revenea recurentei sarcina de a proba contrariul celor reţinute în cuprinsul actului autentic în absenţa participării sale la procedura judiciară.

Câtă vreme, efectele acestei hotărâri au fost examinate de instanţa de rejudecare, conform deciziilor instanţelor de recurs pronunţate în ciclurile procesuale anterioare, ca probă administrată de o parte litigantă, pe care instanţa era obligată să o analizeze cu ocazia deliberării, potrivit regulilor de drept procedural aplicabile, argumentul recurentei nu are o fundamentare nici legală şi nici factuală.

De altfel, chiar potrivit jurisprudenţei interne, în acţiunea în revendicare în care ambele părţi invocă existenţa unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili şi care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puţin, beneficia de aparenţe mai puternice că îndeplineşte această calitate.

Or, aşa cum rezultă din starea de fapt a cauzei, antecesorul mediat al pârâtei (în privinţa dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu) a fost o societate comercială (SC Q.) care a dobândit dreptul tocmai de la autorităţile statale ce deţineau bunul în temeiul unei preluări ce a fost jurisdicţional declarată abuzivă. În alte cuvinte, autorul pârâtei recurente a fost un non dominus, care - potrivit principiului general de drept nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuşi) - a avut un drept de proprietate afectat de viciul nelegalităţii titlului statului, viciu care s-a perpetuat şi transmis odată cu acest drept şi către succesivii subdobânditori ulteriori.

În ceea ce o priveşte pe reclamantă, se reţine că s-a constatat deja jurisdicţional că bunul revendicat a ieşit din patrimoniul autorilor săi, ca efect al unei preluări nelegale, iar dreptul său de proprietate a fost consolidat, retroactiv, printr-o hotărâre judiciară ulterioară.

În plus, starea de fapt stabilită în cauză, confirmă faptul că titlul de proprietate al reclamantei (reprezentat de contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/1942 de către Tribunalul Ilfov, secţia Notariat) este anterior celui de care se prevalează recurenta ca reprezentând un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Contrar afirmaţiilor din recurs, împrejurarea că în litigiul în care s-a soluţionat acţiunea în revendicare şi s-a constatat nelegalitatea preluării imobilului în baza Decretului nr. 92/1950, cu consecinţa că s-a dispus restituirea posesiei imobilului către reclamantă (prin sentinţa nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, reformată în apel cu privire la lipsa calităţii procesual pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor) a fost admisă numai în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti relevă faptul că s-a apreciat jurisdicţional, că aceste din urmă entităţi au îndreptăţirea de a reprezenta statul în calitate de autorităţi statale descentralizate (deci, de structuri componente ale Statului Român), ceea nu poate avea semnificaţia că statul nu avea îndatorirea de a se conforma dispoziţiilor executorii ale hotărârii prin care s-a finalizat acel litigiu sau că respectivul act jurisdicţional nu produce faţă de Statul Român - care, de altfel, a confirmat, prin legislaţia specială adoptată ulterior (art. 6 din Legea nr. 213/1998), analiza realizată prin acest act jurisdicţional, în ceea ce priveşte legalitatea preluării imobilului revendicat - efectul de obligativitate specific hotărârilor judecătoreşti.

Referitor la inopozabilitatea acestei hotărâri faţă de recurenta-pârâtă, invocată de aceasta prin motivele de recurs, în mod judicios, instanţa de apel analizând relevanţa hotărârii prin prisma jurisprudenţei CEDO (în special cauza M. Atanasiu vs. România) a constatat că pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, este necesar să fie vorba de un "bun actual" al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Or, în conformitate cu această jurisprudenţă, reclamanta care se prevalează de această hotărâre judecătorească are un "bun actual", situaţie în care aceasta poate pretinde protecţia dreptului de proprietate şi valorificarea sa, prin intermediul prezentei acţiuni.

Ca atare, este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că reclamanta se poate prevala de garanţii în justiţie pentru un drept pe care l-a dobândit, deoarece dreptul de proprietate aflat iniţial în patrimoniul autorilor săi este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană.

Este, deopotrivă, eronată susţinerea recurentei că dezlegările ce se regăsesc în Decizia nr. 33/2008 a instanţei supreme şi jurisprudenţa Curţii EDO s-ar aplica exclusiv raporturilor juridice ce se stabilesc între stat şi particulari şi că, din acest motiv, ar avea numai o relevanţă subsidiară în cadrul analizei comparative a titlurilor exhibate de părţile din procesul pendinte. Lecturarea integrală a considerentelor Deciziei nr. 33/2008 - între care şi cele citate anterior - ilustrează fără echivoc faptul că instanţa supremă a analizat inclusiv situaţia raporturilor juridice ce au luat naştere între, pe de o parte, foştii proprietari deposedaţi de autorităţile statului anterior anului 1989 şi, pe de altă parte, subdobânditorii de la stat ai imobilelor preluate prin asemenea deposedări.

De asemenea, reperele jurisprudenţiale ale Curţii EDO (relative la semnificaţia prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia EDO şi a art. 6 din Convenţia EDO) ce au fost indicate ca referinţe de instanţa de apel relevă cu evidenţă că instanţa europeană a dat incidental şi dezlegări cu privire la raporturi juridice ce s-au creat între particulari, în legătură cu proprietăţi relativ la care autorităţile statale au dispus fără drept preluarea şi, ulterior, transmiterea lor către terţi subdobânditori.

Prin urmare, este nefondată critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi aplicat raporturilor juridice din prezentul litigiu, ce se poartă între particulari, dezlegări jurisdicţionale care ar privi o altă categorie de raporturi juridice (anume cele dintre stat şi particularii deposedaţi abuziv de proprietăţi).

Aşa cum s-a reţinut anterior, prin acţiunea în revendicare pendinte, reclamanta tinde la efectiva realizare a unui drept recunoscut jurisdicţional, anume dreptul de a redobândi posesia unei părţi semnificative din imobilul pe care statul l-a preluat în mod nelegal de la autorul său.

În acest context, nu este necesar să se constate o imposibilitate absolută de reparaţie pentru dreptul de proprietate pe care l-a invocat, pentru că forma reparaţiei în natură a fost deja stabilită în beneficiul reclamantei în contradictoriu cu statul uzurpator, înainte de a se fi edictat legea specială de reparaţie nr. 10/2001. Consecinţa unei asemenea recunoaşteri este aceea că dreptul reclamantei de a beneficia de restituirea în natură a devenit unul concret şi efectiv, căruia nu i se pot aplica limitările reglementate de o ulterioară lege specială prin care statul a recunoscut abuzurile intervenite în perioada 1945-1989 şi s-a obligat să acorde pentru acestea reparaţii în diferite forme.

Altfel spus, sentinţa civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti reprezintă actul de autoritate prin care s-a stabilit forma de reparaţie pe care reclamanta era îndreptăţită să o primească potrivit legislaţiei în vigoare la epoca la care a avut loc judecata, iar conţinutul acestui drept nu poate fi schimbat în temeiul unei legi ulterior intrate în vigoare, în sensul de a fi restrâns în considerarea unei ipotetice posibilităţi de a obţine cândva, în viitor, reparaţii prin echivalent.

Întrucât ambele părţi litigante (pârâta pentru terenul în suprafaţă de 1424 mp) se bucură, de existenţa în patrimoniul lor a unui "bun actual", în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi au opus un titlu de proprietate pentru acelaşi imobil - în limitele menţionate - verificările specifice stabilirii dreptului de proprietate în favoarea unei sau alteia dintre părţile care îşi dispută acest drept nu se poate realiza decât în cadrul acţiunii în revendicare care face obiectul cauzei de faţă, operaţiunea de comparare a titlurilor exhibate impunându-se a fi realizată din perspectiva criteriilor indicate în Decizia nr. 33/2008, dată în soluţionarea recursului în interesul legii, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare.

Aşa cum s-a reţinut anterior, prin acţiunea în revendicare pendinte reclamanta tinde la efectiva realizare a unui drept recunoscut jurisdicţional, anume dreptul de a redobândi posesia unei părţi semnificative din imobilul pe care statul l-a preluat în mod nelegal de la autorul său.

Prin urmare, împrejurarea că reclamanta a formulat şi notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 - în privinţa căreia procedura de soluţionare a stagnat, aflându-se încă la entitatea notificată în pofida faptului că au trecut aproape 20 de ani de la expirarea termenului de depunere a acestui tip de cereri de reparaţie -nu poate avea relevanţa propusă de recurentă, anume aceea că ar ilustra un demers care va prilejui o dublă reparaţie ori că ar face inaplicabile dezlegările ce se degajă din hotărârea pronunţată de Curtea EDO în cauza Dickmann şi Gion c. România.

Este vădit nefondată susţinerea recurentei în sensul că raţionamentul instanţei de apel ignoră consecinţele unui demers de notificare întreprins în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi a mecanismului prin care pârâta recurentă ar urma să suporte consecinţele culpei autorităţilor statului.

Este real că la momentul soluţionării apelului, nu fuseseră administrate probe din care să rezulte existenţa notificării formulate de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001. Cu toate acestea, trebuie observat că, aşa cum s-a statuat cu caracter obligatoriu prin decizia nr. 33/2008, pronunţată de instanţa supremă în recurs în interesul legii, existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

În plus, regula electa una via, non datur recursus ad alteram a fost recunoscută de dreptul naţional raportat la necesitatea înlăturării riscului de a obţine o dublă reparaţie pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu acelaşi drept, raţiunea instituirii respectivului principiu având, astfel, menirea preîntâmpinării pronunţării unor hotărâri contradictorii.

Or, în speţă, reclamanta a ales să-şi valorifice prerogativele ce decurg din calitatea sa de succesor al fostului proprietar al imobilului revendicat pe calea dreptului comun, iar nu potrivit procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001.

În acest punct al analizei, trebuie observat că, în cauza Răţeanu contra României (parag. 23), Curtea Europeană a considerat că "în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1".

Ca urmare, în optica Curţii Europene, în acest caz, există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, dacă respingerea acţiunii în revendicare ar fi însoţită de absenţa totală a unei despăgubiri. În aceste circumstanţe, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin înstrăinarea imobilului revendicat de către stat, înstrăinare ce reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei.

Deopotrivă, în evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, însă şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţelese, în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile, proporţionale a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.

Cum, raportat la limitele învestirii primei instanţe, caracterul eficient al procedurii speciale s-a impus a fi examinat de instanţa naţională în funcţie de starea legislaţiei şi a practicilor administrative de la momentul pronunţării hotărârii şi de situaţia particulară a reclamantei, nu s-ar putea imputa instanţei de apel că, analizând din această perspectivă situaţia intimatei, a apreciat în considerentele expuse în partea finală a deciziei recurate asupra lipsei de eficacitate a unei notificări ce ar fi formulată pentru realizarea dreptului reclamantei şi la remediile pe care pârâta recurentă le poate accesa ca urmare a evingerii sale în prezentul litigiu şi nici că ar fi încălcat principiul contradictorialităţii.

În acest punct al analizei, se impune a fi subliniat că argumentele din recurs circumscrise acestui aspect factual, acela al formulării unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, nu au aptitudinea de a demonstra nelegalitatea deciziei civile recurate, câtă vreme probatoriul nou administrat în recurs nu relevă nicio o schimbare semnificativă a situaţiei de fapt, notificarea formulată de reclamantă neprimind o soluţie, context în care a impune în sarcina acesteia, obligaţia de a parcurge procedura administrativă a cărei finalitate şi termen de soluţionare sunt incerte ar avea, în concret valenţa unei sarcini excesive impuse acestei părţi.

Sub acest aspect, sunt relevante inclusiv statuările Curţii EDO din cauza Dimitrie Dan Popescu şi alţii c. României (39480/03), publicate în M.Of. Partea I nr. 40/2021 cauze, în care reclamanţii iniţiaseră proceduri în curs în baza Legii nr. 10/2001, nefinalizate şi în care Curtea a făcut o analiza tranşantă a lipsei unui remediu efectiv pentru protecţia dreptului de proprietate în baza procedurii interne prevăzute de Legile nr. 10/2001 şi nr. 165/2013, reţinând imposibilitatea reclamanţilor de a se bucura de dreptul lor de proprietate, recunoscut de instanţele naţionale (prin hotărâri judecătoreşti definitive care au constatat că naţionalizarea de către fostul regim comunist a bunurilor lor este ilegală şi că nu au încetat niciodată să fie proprietarii legali ai acestor proprietăţi), asupra clădirilor naţionalizate de stat în timpul regimului comunist totalitar, aceste proprietăţi fiind vândute de stat, cu consecinţa statuării în sensul încălcării art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO.

În acelaşi sens, în mod corect s-a reţinut în speţă, prin decizia civilă recurată nu doar parcursul demersurilor pe care reclamanta le-a întreprins pentru reconfirmarea dreptului său de proprietate şi redobândirea posesiei imobilului, aşadar, faptul că acesteia nu i se poate imputa o pasivitate în a obţine protecţia dreptului dedus judecăţii, ci şi împrejurarea că această parte deşi a beneficiat de recunoaşterea calităţii de titular al unui "bun actual" (în procesul purtat cu autorităţile descentralizate ale Statului Român de la care autoarea pârâtei recurente a dobândit terenul în litigiu), nu a obţinut nici repunerea sa în posesia bunului preluat abuziv şi nici altă formă de reparaţie, context în care nu există nicio justificare rezonabilă ca pretenţia de restituire în natură să îi fie respinsă cu motivarea (propusă de recurentă) că reclamanta ar putea eventual să obţină despăgubiri de la stat în temeiul art. 41 din Convenţia EDO.

Aşa cum s-a arătat anterior, în raporturile juridice cu autorităţile statale, reclamanta şi-a realizat dreptul de proprietate prin efectul sentinţei civile nr. 8214/1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.

Or, o atare premisă nu putea fi ignorată în speţă, din perspectiva incidenţei principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice.

Ca atare, reclamanta este îndreptăţită să urmărească bunul spre a-l revendica de la alte persoane care l-au dobândit prin transmisiuni consimţite de entităţile publice ce l-au deţinut în mod nelegal.

De altfel, chiar în sistemul Convenţiei şi al protocoalelor sale, noţiunea de "satisfacţie echitabilă" acordată victimei ca urmare a încălcării unui drept garantat de Convenţie presupune, astfel cum a fost conturată şi dezvoltată această noţiune în jurisprudenţa instanţei europene (spre exemplu, Hotărârea din 31 octombrie 1995 în cauza Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei, ce marchează un reviriment al jurisprudenţei Curţii în aplicarea art. 41, fost art. 59, din Convenţie), prima obligaţie pe care o au statele responsabile de producerea unei situaţii de nesocotire a dispoziţiilor Convenţiei cu privire la o persoană determinată este luarea acelor măsuri de natură să conducă la restabilirea situaţiei anterioare.

Înalta Curte notează că instanţa de apel a avut în vedere, contrar afirmaţiilor din recurs, că destinatar al protecţiei conferite de Convenţia EDO este oricare particular, aspect relevat de ampla analiză expusă relativ la împrejurarea că atât reclamanta, cât şi pârâta (evident în limitele suprafeţei de teren în privinţa căreia acesta justifică un titlu de proprietate, iar nu pentru porţiunile de teren revendicate, în raport de care recurenta nu a invocat şi nu a argumentat deţinerea unui astfel de titlu) se califică drept titulari ai unui "bun" în sensul Convenţiei, la consecinţele care decurg din această calitate, precum şi la posibilitatea pe care pârâta o are de a obţine despăgubiri pentru terenul de care este evinsă în speţă.

Prin urmare, împrejurarea că, în speţă, prin decizia civilă recurată s-a stabilit că este preferabil titlul reclamantei nu este consecinţa neobservării sferei destinatarilor protecţiei pe care Convenţia o acordă şi nici consecinţa unei statuări în sensul că titlul pârâtei ar fi viciat din cauza lipsei unui alt mecanism juridic prin care reclamanta să poată obţine realizarea dreptului său de proprietate, după cum nu se constituie nici într-un mecanism prin care s-a transferat pârâtei o răspundere specifică de drept public.

Invocata bună credinţă a recurentei pârâte nu putea devaloriza însuşirile/calităţile titlului de proprietate al reclamantei şi preferabilitatea de care aceasta beneficiază prin prisma criteriilor analizate atâta vreme cât viciul nelegalităţii titlului antecesorului (non dominus) mediat al pârâtei (Statul Român) a fost reţinut ca unul cert şi el a rămas ataşat dreptului de proprietate pe care l-a transmis indiferent dacă subdobânditorul este sau nu este de bună credinţă.

Or, este îndeobşte cunoscută (primind, de altfel, şi o reglementare expresă în noul C. civ., în art. 17 alin. (1) regula generală care ţine de siguranţa circuitului civil - consacrată în drept prin adagiul nemo dat quod non habet - potrivit cu care nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi.

Drept urmare, instanţa de apel a făcut aplicarea judicioasă a principiului priorităţii restituirii în natură a bunului litigios, câtă vreme circumstanţele particulare ale cauzei s-au pretat, prin natura lor, la acordarea pe plan intern a acestei forme de reparaţie.

Critica potrivit căreia interpretarea dată de instanţa de apel ar fi contrară principiului securităţii raporturilor juridice este fundamentată, parţial, pe argumente care exprimă dezacordul recurentei faţă de modalitatea în care a fost stabilită situaţia de fapt, respectiv de modul în care au fost apreciate probele. Or, calea de atac a recursului nu permite a se reaprecia probatoriul administrat şi/sau situaţia de fapt, astfel că nu vor fi analizate argumentele expuse de recurentă cu privire la modalitatea în care imobilul a ieşit din patrimoniul statului şi a fost ulterior transmis succesiv până a ajuns în posesia recurentei pârâte.

Consideră recurenta, subsumat aceluiaşi aspect litigios, că stabilirea preferinţei unui titlu de proprietate, în urma unei analize comparative ce este specifică revendicării, s-ar confunda cu anularea ori anihilarea titlului apreciat ca nepreferabil. Această opinie nu poate fi validată în condiţiile în care însăşi premisa unei asemenea analize comparative este aceea a existenţei a două titluri deopotrivă valabile, iar soluţia de preferabilitate a unuia dintre actele juridice comparate semnifică doar faptul că unul dintre acestea este mai bine caracterizat juridic, neafectând valabilitatea şi existenţa celuilalt titlu constatat nepreferabil. Acesta din urmă continuă să producă efecte specifice naturii juridice a actului în care se materializează, unul dintre aceste efecte fiind chiar subliniat de instanţa de apel, anume cel de a activa dreptul pârâtei evinse de fi despăgubită de către vânzător pe temeiul garanţiei pentru evicţiune.

Tot astfel, faptul că sentinţa civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti a fost pronunţată ulterior înstrăinării bunului revendicat de către stat, nu a fost ignorat de către instanţa de apel, în analiza acestui criteriu, ci s-a avut în vedere efectul retroactiv produs de această statuare jurisdicţională, necombătută de recurentă, în ceea ce priveşte consolidarea dreptului de proprietate deţinut de către reclamantă în temeiul unui titlu de proprietate preferabil, dar şi jurisprudenţa CEDO.

Or, trebuie reamintit că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a stabilit în mod constant că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante şi că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o soluţie definitivă pronunţată de instanţe să nu mai poată fi repusă în discuţie (cauza Rozalia Avram împotriva României, Hotărârea din 16 septembrie 2014, par. 31).

Cum, în speţă, dreptul de proprietate al intimatei s-a consolidat, în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, aceasta deţinând, în accepţiunea Convenţiei, un "bun actual" în patrimoniul său care o îndreptăţeşte să redobândească posesia asupra imobilului revendicat, nu s-ar putea reţine un viciu de legalitate a deciziei recurate din perspectiva modalităţii în care, în speţă, s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate şi s-a stabilit prevalenţa titlului acestora. Prin urmare, fără temei se susţine că interpretarea şi soluţia dată în apel situaţiei litigioase din cauza pendinte ar fi contrară principiului securităţii raporturilor juridice civile.

Un aspect distinct de nelegalitate invocat de recurenta pârâtă (identificat în memoriul de recurs la fila x, pct. 3 lit. a) este acela că instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a prevederilor art. 36 din Legea nr. 7/1996 - normă care se referă la acţiunea în rectificare întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii în cartea funciară.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu şi-a fundamentat soluţia pe prevederile art. 36 din Legea nr. 7/1996, astfel că fără temei i se reproşează că a făcut aplicarea respectivei reglementări într-un mod eronat.

De altfel, potrivit unei jurisprudenţe constante a instanţelor naţionale, în ipoteza în care titlurile de proprietate opuse de părţi nu provin de la acelaşi autor, cum este şi cazul în speţă, este lipsită de relevanţă împrejurarea potrivit căreia recurenta a îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară, de vreme ce criteriul de preferabilitate al părţii care a îndeplinit prima formalităţile de publicitate imobiliară, pentru opozabilitatea dreptului său faţă de terţi, se ridică doar în ipoteza în care titlurile provin de la acelaşi autor.

În plus, se cuvine a fi subliniat că acţiunea pendinte este una de revendicare, având ca obiect tranşarea litigiului relativ la posesia unui imobil şi se deosebeşte de tipul de acţiune reglementat prin art. 36 din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996 - anume cea al cărei obiect este de a tranşa litigii care se nasc în legătură cu menţiunile existente în cartea funciară.

Afirmând că, prin prisma art. 36 din Legea nr. 7/1996, neexercitarea de către reclamantă a acţiunii în rectificarea cărţii funciare ar determina o consolidare absolută a dreptului de proprietate în favoarea terţului înscris în cartea funciară, pârâta nu formulează o critică de nelegalitate a deciziei recurată, ci propune instanţei de recurs să dea prevalenţă unui alt criteriu de preferinţă a titlului său.

Or, instanţa de apel a comparat titlurile părţilor dintr-o perspectivă complexă care include şi blocul de convenţionalitate al Convenţiei EDO, reţinând prevalenţa criteriilor ce decurg din jurisprudenţa Curţii EDO relativ la imobilele care au situaţia specială de a fi fost preluate abuziv de către stat şi în privinţa cărora s-au pronunţat anterior hotărâri judecătoreşti ce statuează dreptul foştilor proprietari la restituirea lor. Acest context de analiză precum şi concluzia privind semnificaţia dezlegărilor care se degajă din jurisprudenţa instanţei de contencios european reflectă un demers analitic ce corespunde exigenţelor art. 20 alin. (2) din Constituţie care prevede "Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".

Având în vedere aceste rigori care se degajă din prevederile constituţionale, reglementarea apartenentă legii naţionale pe care recurenta o invocă - anume art. 36 raportat la art. 31 din Legea nr. 7/1996 - nu poate conduce la concluzia caracterului nelegal al aprecierii potrivit căreia titlul reclamantei are deplină eficacitate în prezentul litigiu în revendicare, litigiu a cărui finalitate este aceea a redobândirii posesiei unei părţi din imobilul ce a fost abuziv preluat de stat, de către partea reclamantă căreia i s-a confirmat dreptul de proprietate prin acte jurisdicţionale.

De altfel, plecând de la principiul relativităţii înscrierilor în cartea funciară (art. 51 şi art. 29 din Legea nr. 7/1996) care exprimă cerinţa ca înscrierea în cartea funciară să se facă numai cu consimţământul titularului înscris şi de la dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, care consacră implicit regula că proprietarului care are un titlu transcris nu i se poate opune lipsa întabulării dreptului său, argumentele expuse de către recurentă ignoră faptul că Legea nr. 7/1996 a urmărit tranşarea conflictelor între proprietarii tabulari, premisă care nu este incidentă în cauză.

În plus, susţinerea vizând intervenirea unei prezumţii absolute de proprietate, după trei ani de la înscrierea dreptului de proprietate al autoarei lor, fără formularea, în acest interval de timp, a unei acţiuni în rectificare de carte funciară, prin trimitere la doctrina de specialitate, bazată pe efectul dobândirii dreptului de proprietate prin înscrierea în cartea funciară, nu validează critica de nelegalitate formulată, în condiţiile în care, la data înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, această operaţiune avea rolul de a asigura opozabilitatea faţă de terţi, iar nu de a asigura dobândirea dreptului de proprietate prin înscriere, relevante fiind în acest sens dispoziţiile art. 56 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Având în vedere că nici în prezent definitivarea cadastrului general nu a fost finalizată, partea interesată poate formula acţiune în revendicare împotriva titularului dreptului de proprietate înscris în cartea funciară, soluţionarea acesteia făcându-se conform criteriilor valorificate prin decizia civilă recurată, astfel că nu se justifică nici din această perspectivă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

O altă susţinere critică (identificată în memoriul de recurs la fila x, pct. 3 lit. a) este în sensul că hotărârea recurată este nelegală din perspectiva invalidării titlului de proprietate al recurentei "care la origine este un act administrativ cu caracter individual, necontestat şi valabil la acest moment".

Critica este nefondată.

Astfel, potrivit considerentelor expuse anterior şi care nu se mai impun a fi reluate, ele fiind pe deplin aplicabile, stabilirea preferinţei unuia dintre titlurile ce se compară în cadrul acţiunii în revendicare nu are semnificaţia invalidării celuilalt titlu şi/sau a titlurilor deţinute de antecesori ai actualului titular.

Ca urmare, împrejurarea că titlul de proprietate al pârâtei - recurente are la bază un certificat de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei nu este de natură a constitui un reper apt să conducă la concluzia preferabilităţii titlului pârâtei pentru că respectiva autoritate statală a transmis dreptul de proprietate şi a emis certificatul tocmai în calitate de reprezentant al statului, iar acesta din urmă nu putea transmite ori constitui mai multe drepturi decât avea el însuşi.

În condiţiile în care nicio statuare a instanţei de apel nu produce consecinţa invalidării certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x emis de Statul Român - Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, nu există temei spre a se reţine că această instanţă a nesocotit jurisprudenţa la care recurenta face referire (anume aceea potrivit cu care actul administrativ nu poate fi invalidat pe calea unei acţiuni civile) sau normele care reglementează competenţa funcţională a instanţelor.

În acest context, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii şi jurisprudenţei Curţii EDO incidente la situaţia de fapt stabilită, urmând a confirma soluţia pronunţată în apel, cu consecinţa respingerii acestui motiv de recurs ca nefondat.

Prin motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. (identificat în memoriul de recurs la pct. 4) se afirmă că instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii schimbând natura ori înţelesul neîndoielnic al acestuia.

Înalta Curte are în vedere că sfera de incidenţă a motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipotezele de încălcare a principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ. (potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante) prin interpretările date de instanţa de judecată conţinutului (clauzelor) unui anume act juridic, denaturându-i astfel înţelesul ori natura acestuia.

Or, argumentele dezvoltate de recurentă în fundamentarea acestui ultim motiv de recurs relative la raţionamentul instanţei de apel care constituie o premisă analitică a concluziei că nu există identitate între terenul care formează obiectul prezentului litigiu (având suprafaţa totală de 2095 m.p., iar nu de 3100 m.p. cum eronat afirmă recurenta) şi imobilul în privinţa căruia reclamanta a câştigat acţiunea în revendicare din dosarul nr. x/2003 (litigiu anterior în care s-a recunoscut în contradictoriu cu numita K., dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentului situat la parterul corpului A al imobilului situat în Bd. x, vândut de către stat în baza Legii nr. 112/1995 şi a terenului în suprafaţă de 55.84 m.p., aferent respectivului apartament), nu evidenţiază vreo greşeală a instanţei de apel legată de interpretarea naturii ori înţelesului actelor juridice pe care părţile le-au exhibat, ci se referă la efectul probatoriu dat de recurentă unor mijloace de probă.

Aşadar, asemenea argumente critice nu pot deschide recurentei calea unor critici de nelegalitate formulate pe acest temei legal, pentru că ele se referă la modalitatea de stabilire a unor aspecte ce ţin de situaţia de fapt a terenului în litigiu, pe baza aprecierii probelor, iar nu la aspecte ce ţin de interpretarea naturii unor acte juridice ori a unui înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic al unor asemenea acte.

Nici împrejurarea reiterată de recurentă vizând faptul că sentinţa civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti a fost schimbată în apel în sensul că s-a stabilit lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului (din acel proces) Statul Român prin Ministerul Finanţelor, nu are aptitudinea de a susţine o atare critică şi nici nu putea constitui un obstacol în a se acorda eficienţă probatorie menţionatei sentinţe pentru că, aşa cum s-a arătat deja în cele ce preced, aceasta a fost evaluată în cauză cu efectul probator al unui act juridic - conform statuărilor jurisdicţionale obligatorii din precedentele cicluri procesuale, reţinându-se corect că, modalitatea în care a fost stabilit cadrul procesual în acel litigiu este rezultatul interpretării şi aplicării normelor legale care reglementau, la acea epocă, modalitatea în care statul putea fi reprezentat în litigiile cu acest obiect.

Susţinând că reclamanta nu se află într-o situaţie de excepţie precum cea din cauza Maria Atanasiu şi alţii c. România pentru că sentinţa civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti nu ar recunoaşte un titlu de proprietate cu privire la suprafaţa de 3100 m.p., recurenta dă respectivului act juridic o interpretare deosebită de cea care a fost dată de instanţa de apel. Or, o asemenea reinterpretare a probelor nu este permisă judecăţii în recurs.

În condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că menţionata sentinţă conţine atât constatarea nelegalităţii preluării, prin naţionalizare, în temeiul Decretului nr. 92/1950, a imobilului în litigiu, cât şi dispoziţia expresă de restituire în natură a bunului respectiv către reclamantă, apare ca fiind judicioasă reţinerea incidenţei în prezentul litigiu a dezlegărilor din hotărârea pronunţată de Curtea EDO în cauza Maria Atanasiu.

Înalta Curte notează că au fost expuse, în cadrul analizei unor anterioare motive de recurs, considerentele pentru care este lipsit de relevanţă în cauză atât faptul că reclamanta a făcut sau nu a făcut demersuri pentru a obţine reparaţii prin echivalent pentru terenul în litigiu, cât şi faptul că admiterea acţiunii în revendicare a reclamantei nu are semnificaţia că pârâtei i s-a stabilit sarcina de a suporta sarcina culpei autorităţilor statului.

Respectivele considerente constituie un răspuns şi pentru susţinerile critice relative la aceste aspecte, având în vedere că recurenta doar a reiterat respectivele susţineri în coordonatele motivului de recurs fundamentat pe prevederile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. fără a oferi vreun argument particular suplimentar în sensul că ele ar releva interpretarea unui act juridic dedus judecăţii într-un mod contrar naturii sale juridice ori a unui înţeles lămurit şi neîndoielnic.

Susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel, prin considerentele expuse la fila x a deciziei recurate, ar fi prezumat în mod nelegal că terenul în suprafaţă de 3100 m.p a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950 este, de asemenea, nefondată pentru că şi aceasta este formulată prin izolarea unui considerent de ansamblul celor care relevă analiza pe care instanţa de prim control judiciar a realizat-o asupra cererilor de apel formulate de părţi.

Lecturat în acest context procedural şi în corelare cu ansamblul considerentelor relative la situaţia proprietăţii ce a aparţinut numitului D. (antecesorul reclamantei) în baza contractului de vânzare cumpărare nr. x/1942, considerentul criticat de recurentă reprezintă în mod neîndoielnic o concluzie pe care instanţa a dedus-o din analiza probelor dosarului. Or, o atare concluzie este expresia exercitării de către instanţa devolutivă a atribuţiei de a interpreta conţinutul probelor potrivit propriei convingeri şi în scopul aflării adevărului, astfel cum reiese din prevederile art. 129 alin. (5) coroborat cu art. 167 alin. (1) din C. proc. civ.

În mod eronat se susţine că aprecierea instanţei de apel în sensul că pârâta recurentă are posibilitatea de a obţine reparaţia integrală a prejudiciului suferit prin exercitarea unei ulterioare acţiuni întemeiată pe evicţiune ar fi contrară dezlegărilor din hotărârea pronunţată de Curtea EDO Tudor şi Tudor împotriva României. Această critică este fundamentată pe o interpretare eronată a considerentelor inserate la paragr. 37-42 din hotărârea pronunţată de instanţa de contencios european, considerente care, în mod neechivoc, identifică acţiunea în despăgubire pentru evicţiune ca fiind o cale "suficient de sigură"pentru repararea prejudiciilor încercate de persoanele ce au calitatea de subdobânditori (de la stat) ai unor imobile pe care autorităţile statale le obţinuseră printr-o preluare abuzivă şi care s-au restituit foştilor proprietari deposedaţi.

Recurenta a mai susţinut că riscul de evicţiune pe care autoarea sa şi l-a asumat prin convenţia de vânzare cumpărare ce a constituit titlul său de proprietate - făcând referire la "orice acte sau fapte de evicţiune întemeiate pe oricare din prevederile Legii nr. 10/2001, nr. 1/2000, nr. 18/1991, nr. 247/2005 sau pe prevederile legislaţiei privind retrocedările, indiferent dacă cauza evicţiunii este sau nu cunoscută de cumpărător la data încheierii contractului şi indiferent dacă aceasta datează dinaintea datei de semnare a contractului sau cauza acestora preexista/coincide/este ulterioară momentului semnării contractului de vânzare cumpărare"- nu ar fi opozabil acesteia prin prisma relativităţii efectelor contractului.

Acest argument nu tinde, însă, la a evidenţia o ipoteză de interpretare greşită a unei convenţii, ci aduce în dezbatere un criteriu de preferabilitate reţinut de către instanţa de apel, a cărui analiză se poate realiza din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.. Or, trebuie observat, din această perspectivă, că neparticiparea recurentei la încheierea respectivului contract de vânzare cumpărare, nu o îndreptăţeşte să pretindă, în speţă, negarea efectului de opozabilitate al acestei convenţii, prin prisma calităţii sale de succesor (continuator) cu titlu particular în drepturile autoarei sale legate de terenul dobândit prin acea convenţie.

Cu toate acestea, trebuie observat că, în speţă, instanţa de apel nu a apreciat că o atare circumstanţă particulară are consecinţe asupra valabilităţii titlului de proprietate al recurentei, ci a valorificat această premisă în scopul determinării titlului preferabil. Or, o atare analiză se circumscrie limitelor în care trebuie analizată o acţiune în revendicare, ca mijloc legal de apărare a dreptului de proprietate şi obligaţiei instanţei de a stabili în mod complet situaţia de fapt a cauzei.

De altfel, în aplicarea art. 1898 alin. (1) C. civ. de la 1864 rezultă că cel care dobândeşte un imobil poate fi considerat de bună-credinţă numai atunci când în mod sincer şi onest, în afara oricărei rezerve rezultate din fapte care, în concret, i-ar fi putut schimba convingerea, a considerat că acela de la care a dobândit avea toate calităţile cerute de lege pentru a putea fi considerat un proprietar desăvârşit. De vreme ce, în speţă, nu s-a reţinut că recurenta ar fi cunoscut demersurile reclamantei realizate în scopul redobândirii bunului revendicat, susţinerea că recurenta s-a întemeiat cu bună credinţă pe verificarea cuprinsului cărţii funciare, care nu cuprindea elemente din care să rezulte vreun dubiu cu privire la calitatea autoarei sale de deţinător al dreptului de proprietate înstrăinat prin vânzare, nu are valenţa pretinsă de recurentă, aceea a invalidării titlului pe care aceasta îl exhibă şi nici a unei încălcări a principiului bunei credinţe.

Prin critica potrivit căreia instanţa de apel nu a dat interpretarea cuvenită împrejurării că alte persoane au primit deja despăgubiri în echivalent "în contul imobilului privatizat" recurenta atribuie instanţei de apel o greşeală în stabilirea situaţiei de fapt a cauzei prezentând însă o ipoteză factuală ce este esenţial diferită de cea pe care instanţa a reţinut-o în mod concret în raport de probatoriul administrat, sub acest aspect.

Instanţa de apel a reţinut caracterul nefondat al apărării prin care pârâta afirma că, pentru terenul în litigiu, au fost acordate despăgubiri unei terţe persoane, respectiv a constatat că respectiva terţă persoană a obţinut despăgubirile pentru un alt teren decât cel care formează obiectul litigiului pendinte, învecinat cu acesta.

Un alt aspect de nelegalitate susţinut de recurentă subsumat motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (prin motivele circumscrise pct. 5 în numerotarea memoriului de recurs) este acela că instanţa de apel ar fi ignorat împrejurarea că prezenta cauză se află în rejudecare, după ce instanţa supremă a pronunţat decizii de casare conţinând direcţii de rejudecare.

Aşa cum s-a arătat deja în debutul analizei recursului pendinte, niciuna dintre cele două decizii anterior pronunţate în speţă de instanţa de recurs nu conţin soluţii de casare cu trimitere spre rejudecare, pentru a fi incidente prevederile art. 315 din C. proc. civ., după cum nu se poate ignora faptul că, aspectul privind posibilitatea reclamantei de a formula, în rejudecare, cererea precizatoare, nu a făcut obiect al analizei în precedentele cicluri procesuale.

De asemenea, în privinţa calificării ce s-a dat cererii prin care reclamanta a individualizat întinderea suprafeţei pe care a revendicat-o de la pârâtă şi a pretinsei decăderi a reclamantei de a formula această cerere, prezenta instanţă de recurs a expus deja considerentele pentru care a apreciat că această calificare a fost realizată cu respectarea cerinţelor art. 132 alin. (2) din C. proc. civ., considerente care răspund şi argumentelor critice pe care recurenta le-a reluat formal în cadrul acestui nou motiv de recurs, fiind aşadar inutil a fi reiterate.

Având în vedere considerentele reţinute şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurentă deciziei atacate.

În consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. urmează a se dispune respingerea recursului, astfel cum acesta a fost susţinut prin criticile analizate în precedent.

Având în vedere că, faţă de soluţia de respingere a recursului, recurenta se află în situaţia procesuală de parte căzută în pretenţii în sensul prevederilor art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a se dispune obligarea acesteia la plata către intimata reclamantă a cheltuielilor ocazionate de judecata recursului pendinte.

În ce priveşte cuantumul acestor cheltuieli, apreciază că suma de 29.306 RON solicitată de intimată cu titlu de onorariu de avocat nu îndeplineşte criteriile de proporţionalitate instituite de art. 274 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la durata judecăţii în recurs şi la gradul de complexitate mediu al problemelor de nelegalitate ce au fost ridicate în cadrul acestei căi de atac şi, corelativ, al apărărilor opuse acestor probleme.

În consecinţă, în aprecierea Înaltei Curţi, acordarea cheltuielilor de judecată într-un cuantum de 20.000 RON (reprezentând parte din onorariul de avocat plătit de intimată, conform înscrisurilor de la pg. 269-271) corespunde unui raport rezonabil de proporţionalitate între cheltuielile efectuate de intimata reclamantă şi cele ce erau efectiv necesare judecăţii din recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul declarat de recurenta pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 697A/08.07.2020 şi a încheierii din data de 24.06.2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenta, către intimata reclamantă A., la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 20000 RON, reduse conform art. 274 alin. (3) din C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 23 februarie 2022.