Competing claims for compensation under the ECHR and Law No. 303/2004 regarding judicial error and unreasonable trial duration

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 4 Bucureşti sub nr. x/2019 la data de 08.04.2019, ulterior declinată la Tribunalul Bucureşti, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru afectarea principiului dreptului la un proces echitabil atât din punctul de vedere al termenului nerezonabil, cât şi din cel al modalităţii efective în care s-a judecat procesul.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

La data de 13.09.2019, reclamantul a formulat o precizare de acţiune prin care a arătat că îşi întemeiază acţiunea pe prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma adoptată recent de legiuitor, iar nu pe prevederile dreptului comun, astfel cum din eroare a indicat în acţiune.

La termenul de judecată din data de 16.01.2020, excepţia netimbrării a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, iar excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi a inadmisibilităţii au fost unite cu fondul.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 450/16.06.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi a respins acţiunea în contradictoriu cu acesta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea, ca inadmisibilă.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 362/A/03.03.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei; a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

4. Calea de atac a recursului exercitată

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 9, art. 22 alin. (5) şi (6), art. 36 C. proc. civ. şi art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004.

Aşa cum reclamantul a indicat prin precizarea la acţiune formulată la data de 13.09.2019, pretenţiile acestuia s-au întemeiat pe Legea nr. 303/2004, act normativ din perspectiva căruia instanţa a analizat cererea de chemare în judecată. Având în vedere temeiul de drept al acţiunii şi apărările formulate, rezultă că reclamantul a semnalat, în realitate, o eroare judiciară, referitor la care instanţa de fond în mod corect a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004.

Astfel, întrucât răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanţelor pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale, prin soluţia pronunţată de instanţa de apel au fost încălcate principiul disponibilităţii părţii, principiul specialia generalibus derogant şi principiul electa una via.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-reclamant a invocat excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, referitor la excepţia de nulitate pentru neîncadrare invocată prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi primită, aspectele învederate pe calea recursului privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 putând fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar cele privind aplicarea greşită a prevederilor art. 9, art. 22 alin. (5) şi alin. (6), art. 36 C. proc. civ. putând fi subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile formulate de către recurent, Înalta Curte constată că acestea vizează nelegalitatea hotărârii instanţei de apel pe de o parte, din perspectiva unor chestiuni procedurale legate de o pretinsă încălcare a principiului disponibilităţii, principiului specialia generalibus derogant şi principiului electa una via, iar pe de altă parte, din perspectiva unei pretinse încălcări a normei de drept material reprezentată de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004.

Astfel, recurentul susţine că trimiterea spre rejudecare pentru analizarea cererii de chemare în judecată în temeiul dispoziţiilor dreptului european s-ar fi realizat cu neluarea în considerare a precizării formulate de către reclamant la data de 13.09.2021 în sensul că acesta îşi întemeiază pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr. 303/2004. Cu alte cuvinte trimiterea la analiza dispoziţiilor legale comunitare s-ar fi făcut peste voinţa părţii de a-i fi soluţionată cererea din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 303/2004, aspect de natură să eludeze principiul disponibilităţii.

De asemenea, în opinia recurentului, o astfel de analiză înfrânge principiile specialia generalibus derogant şi electa una via, în condiţiile în care reclamantul a indicat o lege specială ca temei juridic al cererii sale şi a optat să-şi realizeze pretenţiile într-o procedură specifică, derogatorie de la dreptul comun. Pe cale de consecinţă, dispoziţiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 care reglementează răspunderea statului pentru erori judiciare au fost încălcate, întrucât prin soluţia de trimitere spre rejudecare au fost înlăturate de la aplicare.

Contrar susţinerilor recurentului, principiul disponibilităţii nu a fost încălcat în cauză, întrucât prin cererea introductivă de instanţă reclamantul a arătat în mod expres că "temeiul de drept al prezentei cereri de chemare în judecată îl reprezintă, în mod primordial, dreptul european (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului...art. 6 şi 13)..." şi că se impune înlăturarea art. 96 alin. (2)-(4) din Legea nr. 303/2004, întrucât "...este contrar dreptului UE...". Prin precizarea la acţiune formulată la 13.09.2019, reclamantul a învederat că "...temeiul de drept al acţiunii formulate îl reprezintă-pe lângă dispoziţiile dreptului european în materie şi cele ale Constituţiei României...inclusiv art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma adoptată recent de către legiuitor, urmând a fi înlăturate de la soluţionarea cauzei dispoziţiile dreptului comun privind răspunderea civilă delictuală pe care, dintr-o eroare, le-am invocat în cererea de chemare în judecată..."

Instanţa de fond a ignorat acest aspect şi a analizat situaţia dedusă judecăţii exclusiv în temeiul dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Astfel, prima instanţă a omis a analiza pretenţia dedusă judecăţii şi din perspectiva normelor de drept comunitar evocate de partea reclamantă.

În virtutea principiului disponibilităţii, reclamantul a solicitat instanţei, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin precizarea la acţiune, să analizeze pretenţiile deduse judecăţii, cu prioritate, în temeiul art. 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar instanţa era datoare să se pronunţe în conformitate cu această dublă învestire.

Pronunţându-se exclusiv în temeiul art. 96 din Legea nr. 303/2004, instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ce priveşte acordarea despăgubirilor pentru durata nerezonabilă a procesului şi a respins acţiunea, ca inadmisibilă, în ce priveşte acordarea despăgubirilor pentru pretinsele erori judiciare existente în procedura anterioară.

Astfel, este evident că dreptul la un proces echitabil al reclamantului a fost încălcat, câtă vreme în cauză nu se poate stabili dacă această soluţie, a primei instanţe, este conformă sau nu cu normele comunitare invocate de către reclamant ca temei juridic principal al cererii sale.

Rezultă că sub acest aspect soluţia instanţei de apel este legală, fiind dată tocmai în respectarea principiului disponibilităţii despre care recurentul, în mod eronat şi neîntemeiat susţine că ar fi fost încălcat.

În ce priveşte pretinsa încălcare a principiilor specialia generalibus derogant şi electa una via, cu consecinţa încălcării şi a dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită.

Înalta Curte reţine, în contradicţie cu susţinerile recurentului, că reclamantul nu a ales să îşi valorifice pretenţiile într-o procedură exclusivă şi specială, pentru a fi incidente principiile a căror încălcare se pretinde a fi fost realizată, ci a invocat un dublu temei juridic: în principal, dreptul european, art. 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apoi dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004. Prin precizarea la acţiune reclamantul nu a renunţat la aplicarea dispoziţiilor Convenţiei menţionate, ci a alăturat acestora prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind eroarea judiciară.

Recurentul pretinde că în mod corect instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive (în ce priveşte acordarea despăgubirilor pentru depăşirea duratei rezonabile), însă procesul referitor la care reclamantul a solicitat acordarea compensaţiilor pentru durata nerezonabilă s-a desfăşurat începând cu data de 01.02.2010, moment la care nu era în vigoare procedura reglementată de art. 524 şi urm. C. proc. civ. privind contestaţia la tergiversare, astfel încât partea nu avea la îndemână în dreptul intern pârghiile juridice de a deduce judecăţii instanţei aspectele privind durata nerezonabilă a procesului.

În acest context, aşa cum în mod corect a observat instanţa de apel, revenea Statului Român obligaţia de a institui, pe cale legislativă, o procedură specială de valorificare a dreptului justiţiabililor de a se plânge de durata excesivă a procedurilor judiciare, câtă vreme dreptul părţilor la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil este consacrat legislativ atât prin dispoziţiile constituţionale, cât şi prin alte dispoziţii legale cuprinse în acte normative speciale.

În lipsa remediului legislativ efectiv de asigurare a respectării dreptului la un proces echitabil astfel cum este prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, revine instanţei de judecată rolul de a aprecia asupra pretenţiilor reclamantului, iar un astfel de demers nu poate fi exercitat decât în contradictoriu cu cel care nu şi-a respectat obligaţia de a asigura cadrul judiciar specific unor asemenea situaţii (instituirea unei proceduri speciale de valorificare a dreptului justiţiabilului de a se plânge de durata excesivă), respectiv Statul Român. Cum în perioada de referinţă pentru care s-au solicitat despăgubiri pentru durata nejustificată a procedurii judiciare nu a existat o asemenea procedură specială, în mod corect instanţa de apel a apreciat că statuarea tribunalului în sensul că pârâtul Statul Român nu are calitate procesuală pasivă contravine dispoziţiilor art. 6 şi 13 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Recurentul mai pretinde că în mod corect instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii (în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri pentru eroarea judiciară) însă, raportat la soluţia instanţei de apel, nu aceasta este problema supusă controlului judiciar.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a făcut aprecieri proprii cu privire la caracterul admisibil sau inadmisibil al acţiunii, ci a constatat doar că, în absenţa considerentelor care să releve examinarea cauzei şi din perspectiva normelor convenţionale invocate de către reclamant în mod expres atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în precizarea la acţiune, hotărârea primei instanţe este nemotivată în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În aceste context, nu se pune problema încălcării, de către instanţa de apel, a dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, întrucât această instanţă nu a procedat la o verificare a incidenţei sau condiţiilor acestui text legal, ci doar a sancţionat omisiunea primei instanţe de a analiza pretenţiile deduse judecăţii din perspectiva dreptului european invocat în susţinerea acestora.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 362/A din 3 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 362/A din 3 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 februarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.