Land expropriation; persistence of constructor's good faith throughout construction duration under Art. 586 Civil Code

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov la data de 20.09.2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. Teodora a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C., D., obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul teren în suprafaţă de 2.500 mp situat în Predeal, Şoseaua Naţională (D) 23, DN 1, km 140 150 DR, jud. Braşov, Zona Malul Ursului; obligarea pârâţilor la demolarea construcţiei începute pe terenul identificat mai sus, iar în caz de refuz să fie autorizată reclamanta să o desfiinţeze pe cheltuiala acestora; obligarea pârâţilor să readucă terenul la starea iniţială, iar în caz de refuz să fie autorizată reclamanta să execute aceste lucrări pe cheltuiala acestora, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 563 şi următoarele din C. civ.

În cursul procedurii de regularizare, reclamanta a indicat valoarea imobilului revendicat, valoarea şi natura lucrărilor de aducere a terenului la starea iniţială, respectiv demontare ţevi, acoperire şi nivelare şanţuri şi nivelare teren la suma totală de 3000 RON (1000 RON valoare construcţie şi 2000 RON valoare lucrări).

Prin sentinţa nr. 23927/15.03.2018, Judecătoria Braşov a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, în considerarea prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., faţă de valoarea imobilului revendicat, în cuantum de 282.500 RON.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov

Prin sentinţa nr. 285/S/28.12.2018, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis acţiunea astfel cum a fost precizată; a obligat pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul teren în suprafaţă de 2.500 mp situat în Predeal, Şoseaua Naţională (D) 23, DN 1, km 140 150 DR, judeţul Braşov, Zona Malul Ursului, înscris în c.f. x Predeal, nr. cad. x (c.f. veche 1495); a obligat pârâţii la demolarea construcţiei începute pe terenul identificat mai sus, iar în caz de refuz a autorizat reclamanta să o desfiinţeze pe cheltuiala acestora; a obligat pârâţii să readucă terenul în starea iniţială, iar în caz de refuz a autorizat reclamanta să execute aceste lucrări pe cheltuiala acestora (demontare ţevi, acoperire şi nivelare şanţuri şi nivelare teren); a obligat pârâţii să plătească reclamantei suma de 11.325 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 458/Ap/03.04.2019 pronunţată în dosar nr. x/2017, Curtea de Apel Braşov a admis apelul pârâţilor împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins cererea având ca obiect obligarea pârâţilor la demolarea construcţiei începute pe terenul identificat mai sus, iar, în caz de refuz, a autorizat reclamanta să o desfiinţeze pe cheltuiala acestora, precum şi cererea având ca obiect obligarea pârâţilor să readucă terenul în starea iniţială, iar, în caz de refuz, a autorizat reclamanta să execute aceste lucrări pe cheltuiala pârâţilor (demontare ţevi, acoperire şi nivelare şanţuri şi nivelare teren); a obligat pârâţii la plata, către reclamantă, a sumei de 8.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă, după compensare; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Prin decizia nr. 718/12.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul reclamantei împotriva deciziei; a casat decizia recurată şi a trimis cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

După casare, cauza a fost înregistrată la această instanţă la data de 15.06.2020, sub nr. x/2017*.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov

Prin decizia nr. 1116/Ap/19.11.2020 pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul pârâţilor împotriva sentinţei nr. 285/S/28.12.2018; a păstrat sentinţa apelată; a obligat apelanţii-pârâţi C. şi D. să îi plătească intimatei A. Teodora suma de 22.152,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâţii C., D..

Recurenţii au arătat că pentru a respinge apelul, instanţa a avut în vedere două aspecte, şi anume, că buna-credinţă trebuia să existe pe toată durata executării construcţiei şi că din momentul în care s-a efectuat cercetarea la faţa locului, buna-credinţă a acestora a încetat chiar dacă la momentul începerii lucrărilor şi pe parcursul efectuării acestora, până la data de 10.08.2017, au fost de bună-credinţă.

Instanţa de apel s-a conformat deciziei de casare care i-a impus analizarea bunei-credinţe pe întreaga perioada a executării lucrărilor de construcţie a imobilului, însă aceasta trebuia să analizeze punctual respectarea dispoziţiilor art. 586 alin. (1), (2) C. civ., art. 501 alin. (1) C. proc. civ. dispunând obligativitatea numai în cazul în care instanţa ierarhic superioară a dezlegat o problemă de drept, ceea ce nu este cazul în speţă, atât timp cât art. 586 C. civ. stabileşte condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru ca un constructor să fie de bună credinţă iar instanţa de recurs, adăugând la lege, a definit intervalul de timp al bunei-credinţe, transformându-se în legiuitor.

În ceea ce priveşte practica judiciară şi doctrina invocate în aprecierea bunei-credinţe, recurenţii arată că acestea sunt anterioare intrării in vigoare a noului C. civ., astfel că nu pot fi avute în vedere, întrucât prezentul litigiu intră sub incidenţa dispuzitiilor nolui C. civ., care în art. 586 reglementează în mod expres condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un constructor pentru a fi de bună-credinţă.

Apreciază că interpretarea dată de instanţă în ceea ce priveşte existenţa/inexistenţa bunei-credinţe pe toată efectuării lucrărilor adaugă la lege, atât timp cât în textul art. 586 C. proc. civ. se regăseşte expresia la data realizării construcţiei, ori aceasta nu poate reprezenta niciodată un interval de timp, ci doar o dată, un moment cert, clar, distinct, în caz contrar legiuitorul folosind alţi termeni precum pe durata, în timpul, începând cu, la sfârşitul, etc, încălcându-se astfel principiul ub lex non distinquit nec nos distinqvere debemus. În determinarea momentului la care se referă sintagma "la data realizării construcţiei" trebuiesc avute în vedere şi alte prevederi ale art. 586 cum ar fi cele referitoare la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară şi existenţa autorizaţiilor prevăzute de lege (alin. (2). Din ecomonia dispoziţiilor cuprinse în art. 586, momentul la care se referă acestea este cel al începerii lucrărilor de construcţie, cât timp nu se poate obţine o autorizaţie de construcţie după ce am început să construiesc, sau nefiind intabulat în cartea funciară, din această perspectivă fiind respectat principiul malafides superveniens non nocet (asa cum se apreciază chiar în doctrina anterioară intrării în vigoare a Noului C. civ.-E. civil. Drepturile reale principale, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu 2008).

Sediul materiei în ceea ce priveşte situaţia lucrărilor autonome asupra imobilului altuia se regăseşte în dispoziţiile art. 581 şi 582 din Noul C. civ., distingându-se între lucrările executate cu bună credinţă şi cele executate cu rea-credinţă.

Faţă de reglementarea anterioară în care buna-credinţă era doar enunţată în această materie, în noul C. civ. legiuitorul a înţeles să definească noţiunea de bună-credinţă în cuprinsul art. 586 care stabileşte condiţiile pe care autorul-autorii lucrării trebuie să le îndeplinească, per a contrario neîndeplinirea acestor condiţii ducând la concluzia că autorul-autorii lucrării sunt de rea-credinţă.

Astfel, pentru aprecierea bunei-credinţe, sunt esenţiale şi suficiente prevederile art. 586 C. civ. care stipulează la alin. (1) că Autorul lucrării este de bună-credinţă dacă se întemeiază fie pe cuprinsul cărţii funciare în care, la data realizării lucrării era înscris ca proprietar al imobilului fie pe un mod de dobândire nesupus în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri nu rezultă din cartea funciară şi nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său iar în alin. (2) că nu poate invoca buna-credinţă cel care construieşte în lipsa sau cu nerespectarea autorizaţiilor cerute de lege.

Textul de lege invocat mai sus defineşte astfel buna-credinţă, instanţa trebuind doar să verifice şi să constate că recurenţii şi-au intemeiat pe cuprinsul cărţii funciare în care la data edificării construcţiei erau înscrişi ca proprietari, că nu se poate vorbi de un viciu al titlului acestora - aspect care rezultă din chiar motivarea soluţiei dată de instanţa de fond la primului petit al acţiunii - şi că au construit în baza autorizaţiei de construire nr. x/10.03.2016 eliberată de Primăria Oraşului Staţiune Predeal prin care se autorizează executarea lucrărilor de construire pentru casa de vacanţă D+P+E+M, împrejmuire, organizare de şantier pe terenul proprietatea lor, fiind îndeplinite condiţiile pentru existenţa bunei-credinţe.

Recurenţii arată că titlul lor nu este viciat, faptul că există o suprapunere reală şi virtuală a celor două terenuri nefiind de natură să ducă la o asemenea concluzie, ci să arate că terenurile au amplasamente diferite.

De altfel prin lucrarea de expertiză efectuată în cauză la ultimul obiectiv, respectiv să se arate pe care teren se află construcţia, expertul a răspuns că aceasta se află pe terenul recurenţilor, însă nici instanţa de fond nici instanţa de apel nu au avut în vedere acest aspect esenţial de altfel atât timp cât vorbim de o lucrare tehnică de specialitate, singura în măsură să stabilească cu certitudine acest fapt.

Recurenţii sunt proprietarii imobilului teren în suprafaţă de 1000 mp înscris în CF x Predeal nr. top/cad x, proprietate dobândită prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x/19.04.2013 la F., asa cum rezultă din înscrisurile şi documentaţia cadastrală depuse la dosarul cauzei.

Prin obiecţiunile la raportul de expertiză efectuat în cauză recurenţii au arătat greşeală care a stat la baza intabulării intimatei-reclamante pe actualul amplasament, intabulare făcută cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 care stabilesc că în zona colinară atribuirea efectivă a terenurilor se face pe vechile amplasamente, neavându-se în vedere chiar schiţa depusă de autoare anexată cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, astfel:

Prin cererea de restituire nr. x/1991, G. a solicitat terenul din Predeal-zona Malul Ursului situat în parcela x cu nr. cadastral vechi x, însă fără nicio motivare Primăria Predeal a emis Procesul-verbal de punere în posesie nr. x/1992 cu nr. cadastral x, fapt ce a condus la încurcăturile ulterioare, respectiv: emiterea Deciziei nr. 37/1992 a Prefecturii Braşov tot pe nr. cadastral x, apoi deschiderea unui proces în care s-a efectuat şi o expertiză tehnică şi care s-a finalizat prin rectificarea rădăcinii nr. cadastral din x în cea de x nu şi prin stabilirea amplasamentului terenului restituit, iar referitor la acest ultim aspect în cuprinsul sentinţei nr. x/08.10.2004 pronunţată de Judecătoria Braşov, fila x se arată că "nu va fi omologat raportul de expertiză în sensul de a se stabili prin soluţia dată în cauza de faţă configuraţia în teren a imobilului atribuit cu atât mai mult expertul prezintă două variante diferite", aspect care denota faptul că încă de la acel moment poziţionarea parcelei de 2500 mp aparţinând reclamantei-intimate H. putea fi făcută arbitrar atât timp cât un teren nu se poate afla în două locuri aşa cum experta în cauză propusese la acel moment.

Astfel se explică şi concluzia expertului în sensul că pe terenul recurenţilor este edificată construcţia.

În urma sentinţei se corectează de către Prefectura Braşov Decizia nr. 37/1992 cu Ordinul nr. 1006/2005 şi se emite de către Primăria Predeal un nou proces-verbal de punere în posesie cu nr. x/2005 a d-nei G. cu parcela nr. x/2 de 2500 mp.

Pe baza acestor modificări scriptice, expertul I. întocmeşte documentaţia de înscriere în CF a lotului x în favoarea moştenitoarei A. a autoarei G., poziţionând imobilul de 2500 mp cu întreg frontul spre şoseaua naţională pe o lăţime de 40 m.

Deşi autoarea a depus în momentul cererii de restituire o schiţă a terenului cu vecinătăţile acestuia din care ştia că împarte lotul x cu nr. cadastral x cu J., autorul recurenţilor, care are, de asemenea, front la şoseaua x, de care ştiau şi moştenitorii, nu s-a ţinut cont de aceasta.

În lumina celor învederate mai sus, respectiv existenţa bunei-credinţe a recurenţilor la edificarea construcţiei, se impune admiterea recursului, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 581, reclamanta putând opta, fie prin întelegere cu pârâţii, fie pe calea unei alte acţiuni în justiţie între posibilităţile pe care acest text de lege i le oferă.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 06.10.2021 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 23.02.2022.

Nu s-au formulat puncte de vedere la raport.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 04.06.2021 (data înregistrării), în termen legal, intimata-reclamantă A. Teodora a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 7400 RON reprezentând onorariu avocaţial, conform chitanţei ataşate.

Intimata-reclamantă a expus pe larg istoricul cauzei, situaţia de fapt, aspectele dezlegate în etapele procesuale anterioare, inclusiv în rejudecarea apelului şi a concluzionat că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 586 alin. (1) C. civ., sens în care se impune respingerea recursului.

La data de 25.06.2021, în termen legal, recurenţii au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat admiterea recursului, au arătat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 581 C. civ., iar reclamanta poate opta, fie prin înţelegere cu pârâţii, fie pe calea unei alte acţiuni în justiţie, între posibilităţile pe care acest text de lege i le oferă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

- este nefondată critica prin care partea pârâtă pretinde că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea normei de drept prevăzute la art. 586 alin. (1) şi (2) C. civ., normă care nu instituie condiţia examinării conduitei constructorului pe toată durata executării lucrărilor de construcţie, apreciind, eronat, că această chestiune ar fi fost dezlegată, cu valoare obligatorie, prin decizia de casare pronunţată într-un ciclu procesual anterior al cauzei.

Dispoziţiile art. 586 alin. (1) C. civ. invocate de partea pârâtă prevăd următoarele: Autorul lucrării este de bună-credinţă dacă se întemeiază fie pe cuprinsul cărţii funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciară şi nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său.

Interpretarea, în procesul pendinte, a sensului noţiunii "data realizării lucrării" din cuprinsul normei de drept menţionate s-a realizat prin decizia de casare nr. 718/12 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei, cu ocazia soluţionării motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care partea reclamantă a criticat interpretarea şi aplicarea greşită a aceleiaşi norme de drept de către instanţele care au judecat fondul.

Prin decizia de casare mai sus arătată, instanţa de recurs a statuat, explicit, că pentru a produce efecte juridice, buna-credinţă a constructorului trebuie să fie nu numai deplină, dar să şi subziste pe toată durata executării lucrărilor, iar atitudinea părţii care o invocă să nu fie susceptibilă de interpretări sau de echivoc.

Constatând că la judecata în fond a cauzei instanţa de apel s-a limitat în analiza bunei-credinţe doar la momentul de început al lucrărilor, făcând o greşită interpretare a instituţiei bunei-credinţe din perspectiva dispoziţiilor art. 586 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanţa de fond să administreze probele necesare şi pertinente în ce priveşte existenţa/inexistenţa bunei-credinţe pe toată durata efectuării lucrărilor, în raport de care se va putea aprecia incidenţa sau neincidenţa instituţiei bunei-credinţe a constructorului.

Or, contrar susţinerilor părţii pârâte, interpretarea legii în scopul aplicării ei într-o cauză dedusă în concret judecăţii, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (3) C. civ., este în competenţa instanţei de judecată şi, ca atare, eronat aceasta pretinde, fără a se argumenta, că prin interpretarea dată normei de drept prevăzute la art. 586 alin. (1) C. civ. prin decizia de casare, instanţa de recurs ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Rezultă şi că interpretarea normei de drept (care nu a presupus adăugarea de condiţii suplimentare, cum eronat se afirmă, ci doar lămurirea sensului noţiunii menţionate) se impunea cu necesitate atâta timp cât norma juridică a primit interpretări diferite în procesul pendinte.

Totodată, dispoziţiile art. 509 alin. (1) C. proc. civ. prevăd explicit că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, situaţie în care susţinerea părţii pârâte potrivit căreia instanţa de apel nu avea a se conforma, în rejudecare, celor statuate în sarcina sa prin decizia de casare nr. 718/12 martie 2020, se dovedeşte a fi lipsită de suport legal.

De altminteri, decizia de casare nr. 718/12 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., are autoritate de lucru judecat de la pronunţare, situaţie în care chestiunile de drept tranşate prin aceasta (cum este şi cea supusă analizei) nu mai pot fi repuse în discuţie de părţile litigante, astfel cum greşit procedează partea pârâtă reiterând, prin prezentul recurs exercitat împotriva hotărârii instanţei care a rejudecat fondul (după casare), aceeaşi critică de nelegalitate întemeiată pe încălcarea dispoziţiilor art. 586 C. civ., dezlegată prin decizia de casare.

Pentru considerentele arătate, argumentele prin care partea pârâtă pretinde că interpretarea corectă a sensului noţiunii data realizării lucrării, prevăzute la art. 586 C. civ., ar fi data începerii construcţiilor, nu durata executării construcţiilor nu vor fi analizate.

Subsumat acestui motiv de recurs, partea pârâtă a pretins, totodată, că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 586 alin. (2) C. civ. care prevăd următoarele: Cu toate acestea, nu poate invoca buna-credinţă cel care construieşte în lipsa sau cu nerespectarea autorizaţiilor cerute de lege.

În dezvoltarea criticii, partea pârâtă, care a construit în baza unei autorizaţii de construire (chestiune de fapt necontestată) nu arată în ce constă încălcarea normei de drept menţionate a cărei aplicare devine incidentă, dat fiind locul său în cadrul art. 586 C. civ., doar în situaţia în care se verifică norma de drept de la alin. (1), ceea ce nu s-a reţinut în prezenta cauză.

- nu este fondată nici critica prin care partea pârâtă pretinde că instanţa de apel a apreciat, greşit, că buna-credinţă a sa în edificarea construcţiei a încetat din momentul în care s-a efectuat cercetarea la faţa locului, ignorând faptul că prin probatoriile administrate (detaliate pe larg) a dovedit că la momentul începerii lucrărilor a fost de bună-credinţă.

Critica nu poate fi primită, pe de o parte, justificat de faptul că se fundamentează pe o premisă greşită, aceea că buna-credinţă a constructorului nu trebuie să subziste pe toată durata lucrărilor, fiind suficient să existe doar la momentul începerii lucrărilor de construcţiei, contrar celor statuate prin decizia de casare nr. 718/12 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Or, astfel cum s-a arătat, această chestiune litigioasă nu mai poate fi repusă în discuţie, întrucât a fost dezlegată/lămurită prin decizia de casare menţionată, definitivă, care beneficiază de autoritate de lucru judecat, decizie prin care s-a stabilit în sarcina instanţei de apel obligaţia de a verifica, în rejudecare, dacă buna-credinţă a părţii pârâte (constructor) a existat pe toată durata edificării construcţiei.

Pe de altă parte, aprecierea dată probatoriilor administrate de părţi este în sarcina exclusivă a instanţelor de fond iar statuările de fapt rezultate nu pot face obiect al controlului instanţei de recurs, în aplicarea dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora: Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Or, invocând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, partea pârâtă pretinde instanţei de recurs să reevalueze, pe de o parte, aspectele de fapt care au condus la existenţa suprapunerii a două titluri de proprietate asupra aceleiaşi parcele de teren şi, pe de altă parte, să statueze că lucrările de construire s-au derulat legal, începând cu luna iulie 2017, în considerarea cuprinsului cărţii funciare şi a menţiunilor autorizaţiei de construire nr. x/10.03.2016 emisă de Primăria Predeal, aspecte de fapt suficiente în opinia părţii pentru a se constata buna-credinţă în edificarea construcţiei care face obiectul prezentului litigiu

Aspectele de fapt evidenţiate de partea pârâtă nu pot fi însă analizate şi evaluate de instanţa de judecată separat, ci, dimpotrivă, în ansamblu, prin reunirea tuturor elementelor de fapt evidenţiate de probatoriile administrare la judecata în fond a cauzei.

Considerentele hotărârii recurate evidenţiază că instanţa de apel nu a ignorat ci, dimpotrivă, a reţinut explicit că probatoriile administrate au evidenţiat că există o suprapunere reală integrală a terenurilor din titlurile de proprietate exhibate de părţi, terenul proprietatea părţii pârâte fiind situat în interiorul perimetrului imobilului proprietatea părţii reclamante (consecinţa unor erori săvârşite în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991), respectiv, că faptul că partea pârâtă a construit în baza unei autorizaţii de construire emisă de autoritatea administrativă competentă.

Instanţa de apel a reţinut însă că probatoriile evidenţiază, deopotrivă, şi împrejurarea că partea pârâtă a fost încunoştinţată de faptul că o altă persoană contestă titlului deţinut asupra terenului pe care a început lucrările, caz în care, aceasta nu mai poate pretinde beneficiul bunei-credinţe, întrucât nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie prevăzută la art. 586 alin. (1) C. civ., aceea de a nu fi cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său.

În acest sens, instanţa a detaliat probatoriile care dovedesc că partea pârâtă a fost înştiinţată de partea reclamantă că deţine un titlu de proprietate pentru acelaşi teren la scurt timp după începerea lucrărilor (anume, când era edificat doar un zid de sprijin cu parcare la marginea DN 1 şi se efectuau săpături pentru fundaţia construcţiei), solicitând sistarea lucrărilor, pentru ca, ulterior, aceasta să îi transmită şi o notificare prin intermediul executorului judecătoresc prin care a indicat actele pe care îşi întemeiază dreptul de proprietate asupra aceluiaşi teren în suprafaţă de 2500 mp înscris în CF x Predeal (CF vechi x Braşov) nr. top. x şi a reiterat solicitarea de sistare a lucrărilor până la clarificarea situaţiei (solicitare formulată, de altminteri, şi în justiţie, pe calea ordonanţei preşedinţiale, încuviinţată prin decizia civilă nr. 203/Ap/16.02.2018 a Tribunalului Braşov).

Instanţa de apel a mai reţinut că în procesul de revendicare, prin sentinţa civilă nr. 285/S/28.12.2018, Tribunalul Braşov a obligat partea pârâtă să lase părţii reclamante în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul pe care s-au executat lucrările de construire, în considerarea faptului că titlul de proprietate deţinut de partea reclamantă este preferabil celui exhibat de partea pârâtă pentru obţinerea autorizaţiei de construire şi începerea lucrărilor.

Rezultă că instanţa de apel, cu ocazia soluţionării pricinii, a avut în vedere, corect, totalitatea aspectelor de fapt ale cauzei, motiv pentru care susţinerea părţii pârâte potrivit căreia instanţa avea a analiza doar probele pe care le-a indicat (cuprinsul cărţii funciare şi menţiunile autorizaţiei de construire) şi care impuneau concluzia potrivit căreia buna-credinţă a sa în edificarea construcţiei nu a încetat în data de 10 august 2017, se dovedeşte a fi nefondată.

Pentru considerentele arătate, constatând că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, urmează a respinge recursul, ca nefondat.

Având în vedere că partea pârâtă a pierdut procesul, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., aceasta urmează a fi obligată să plătească părţii reclamante, A. Teodora, suma de7400 RON, cheltuieli de judecată din recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii D. şi C. împotriva deciziei nr. 1116/Ap din 19 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe recurenţii-pârâţi la plata sumei de 7400 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs în favoarea intimatei-reclamante A. Teodora.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2022.