Scope of re-trial after partial cassation: delictual liability for loss of use of land vs. real accession and binding effect of res judicata finding

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II a contencios administrativ şi fiscal la data de 31.05.2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Baia Mare, prin primar, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare cu privire la terenul intravilan de 1942 mp situat în Baia Mare (cartier Firiza-Valea Neagră) str. x, CF nr. x Baia Mare, nr. topo x şi y pe care este edificată Grădiniţa Valea Neagră la valoarea pe care ar fi avut-o terenul dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat pe acest imobil; obligarea pârâtului la plata lipsei de folosinţă a acestui teren, a cărui valoarea de circulaţie a terenului a apreciat-o ca fiind de 236.924,00 RON; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la demolarea acelor construcţii, dar şi daune interese în valoare de 18.345 euro.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 584 alin. (3), (59)2 alin. (1), (59)5, 582 şi 584 C. civ.

Prin precizarea de acţiune a fost indicată valoarea terenului la 157.302 RON, iar a construcţiei la 82.700 RON.

La data de 13.06.2017, secţia a II-a a Tribunalului Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a dosarului către secţia I civilă a aceleiaşi instanţe.

La data de 27.06.2018, dosarul a fost declinat către Tribunalul Maramureş.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Maramureş (primul ciclu procesual)

Prin sentinţa nr. 462/02.05.2019, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a respins, ca nefondată, acţiunea.

Prin decizia nr. 206/A/10.10.2019 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2017, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A., împotriva sentinţei nr. 462/02.05.2019 a Tribunalului Maramureş, care a fost menţinută în tot.

Prin decizia nr. 2051/14.10.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosar nr. x/2017, s-a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 206/A/10.10.2019, care a fost casată în parte, cu consecinţa trimiterii cauzei Curţii de Apel Cluj, pentru rejudecarea apelului reclamantei în ceea ce priveşte soluţia dată capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj (al doilea ciclu procesual)

Prin decizia nr. 86/A/31.03.2021 pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta A., prin mandatar cu procură la dosar A..

Recurenta a învederat următoarele:

I. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv au fost încălcate dispoziţiile art. 501 alin. (1), (3) şi 4 C. proc. civ., în sensul că în rejudecare, instanţa de apel a ignorat calculaţia despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului, întocmită de reclamantă, prin împuternicit, prin două metode de calcul (beneficiul ce putea fi obţinut din cultivarea terenului cu produse vegetale comestibile produse în condiţii ecologice, pe teren irigat şi protejat temporar cu folie pentru extinderea perioadei de vegetaţie şi metoda comparaţiei chiriilor practicate pentru terenuri intravilane în zona municipiului Baia Mare);

-Recurenta a invocat în mod clar, în cererea dedusă judecăţii, dispoziţiile legale din materia accesiunii imobiliare şi a lămurit temeiul juridic al cererii de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a terenului, ca petit subsecvent al opţiunilor de obligare a pârâtului la cumpărarea terenului, respectiv desfiinţarea construcţiei pe cheltuiala pârâtului. Invocarea, de către instanţa de apel, a unei note scrise a reclamantei din data de 12.11.2018, privind reaua-credinţă a pârâtului nu are relevanţă în privinţa cererilor formulate în faţa instanţei, exclusiv în materia accesiunii imobiliare şi nicidecum în materia răspunderii civile delictuale;

-Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 482 C. proc. civ., aplicabile şi în apel. Instanţa de apel a ignorat, cu aplicarea greşită a normelor de drept material, cererea reclamantei, prin împuternicit, de desemnare a unui expert autorizat, care să stabilească valoarea creşterii fondului imobiliar în speţa dedusă judecăţii. Reclamanta a depus la dosar o calculaţie a valorii fondului imobiliar, stabilită pe baza grilei notariale utilizată de Camera Notarilor Publici Cluj din 2018, potrivit căreia preţul unitar pe case de cărămidă în municipiul Baia Mare, respectiv localul "Grădiniţei", este de 977 RON/mp suprafaţă construită, pentru anexe în incinte (grup sanitar al grădiniţei) este de 430 RON/mp, iar pentru teren intravilan zona D este de 84 RON/mp. Pe baza preţurilor din grilă, luând în consideraţie şi vechimea construcţiilor, reclamanta a stabilit o valoare de 8774 RON pentru creşterea fondului imobiliar (echivalentul a 1828 euro la cursul de 4,8 RON/euro);

-Instanţa de apel a ignorat normele de drept material, respectiv art. 555 C. civ., care conferă reclamantei, în calitate de titular al dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafaţă de 1942 mp, atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie ce intră în conţinutul juridic al acestui drept.

Instanţa de apel şi-a fundamentat decizia în mod greşit cu privire la aşa-zisa bună-credinţă a Primarului Municipiului Baia Mare, la preluarea unei construcţii realizată fără autorizaţie de construcţie, pe o aserţiune falsă, făcută cu rea-credinţă, aceea că terenul a fost preluat în domeniul public în anul 2001, după anularea titlului de proprietate ilegal atribuit numitei B.. Deşi a analizat actele/documentele depuse la dosarul cauzei, instanţa de apel, cu rea-credinţă, a ignorat faptul că terenul intravilan cu suprafaţă de 1.942 mp, situat în Baia Mare, judeţul Maramureş, înscris în CF nr. x Baia Mare, nr. top. x şi nr. top. x a intrat în posesia lui C. (bunicul patern al reclamantei A.) prin întabularea din anul 1923. După anularea (prin sentinţa nr. 6489/20.12.1999, pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. x/1995, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 969/04.05.2001, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul civil nr. x/2001) titlului de proprietate nr. x, emis ilegal în favoarea numitei B. de către Comisia judeţeană, în baza Legii nr. 18/1991, dreptul de proprietate asupra imobilului a revenit în patrimoniul lui C. şi nu al oraşului Baia Mare, prin sentinţa nr. 5614/05.09.2005 pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. x/2003, definitivă şi irevocabilă la data de 25.10.2005. La dosarul cauzei sunt depuse actele/documentele care atestă, fără echivoc, că terenului intravilan cu suprafaţa de 1.942 mp, situat în Municipiul Baia Mare, str. x, a făcut permanent obiectul dreptului de proprietate privată, începând cu înscrierea tabulară din anul 1923 şi până în prezent;

II. Hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, respectiv:

- Instanţa de apel a considerat, în mod flagrant greşit, că din îndrumarul deciziei de casare s-ar desprinde cu evidenţă concluzia că instanţa de rejudecare trebuie să analizeze petitul din cererea reclamantei, având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, prin prisma dispoziţiilor de drept comun ale art. 1357 şi art. 1358 din noul C. civ., în materia răspunderii civile delictuale;

- Aserţiunile instanţei de apel sunt false în totalitate, Înalta Curte nu a solicitat ca instanţa de rejudecare să analizeze petitul având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului prin prisma dispoziţiilor art. 1357 şi art. 1358 C. civ., în materia răspunderii civile delictuale, iar terenul care face obiectul judecăţii nu a aparţinut niciodată domeniului public, dimpotrivă, începând cu înregistrarea tabulară din anul 1923 şi până în prezent a aparţinut bunicului patern al reclamantei, C., şi apoi reclamantei înseşi, după dezbaterea succesiunii (cu excepţia perioadei 1994-1999 când a fost emis ilegal un titlu de proprietate în favoarea numitei B.);

- Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile noului C. civ. în materie de accesiune imobiliară artificială, Cap. II, Secţiunea a 3-a, &3 şi &4. Realizarea unei lucrări autonome/adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia, respectiv art. 582 alin. (1) lit. (b) şi lit. (c) şi alin. (2), art. 584 alin. (2) lit. (b) şi alin. (3), art. 592 alin. (1) şi art. 595, nicidecum pe dispoziţiile noului C. civ. în materia răspunderii civile delictuale;

- Aserţiunile reclamantei cu privire la reaua-credinţă a pârâtului şi opinia reclamantei potrivit căreia instanţa ar fi trebuit să se autosesizeze cu privire la faptele ilicite săvârşite cu vinovăţie de pârât nu au nici o relevanţă în raport cu solicitările reclamantei, întemeiate pe dispoziţiile noului C. civ. în materie de accesiune imobiliară artificială;

- Cu privire la buna/reaua-credinţă a Primarului Municipiului Baia Mare. J instanţa de apel a achesat la concluziile instanţei de fond, şi-a format "propria convingere" şi a considerat nefondată toată argumentaţia reclamantei cu privire la reaua-credinţă a pârâtului. Astfel, instanţa de apel a ignorat că pârâtul este un profesionist în "afaceri imobiliare" şi are datoria să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune, inclusiv atunci când preia o construcţie realizată fără autorizaţie de construcţie, că prin acţiunea sa de ocupare abuzivă a 987 mp din terenul proprietate a reclamantei a adus atingere intereselor legitime ale familiei proprietarilor de drept, deoarece valoarea unui teren intravilan cu suprafaţa de 987 mp, situat în Municipiul Baia Mare, str. x este 82.908 RON (echivalentul a 17.000 euro), conform grilei notariale utilizată de Camera Notarilor Publici Cluj (preţ unitar 84,0 RON/mp.) şi a considerat că prejudiciul produs reclamantei prin lipsirea de dreptul de proprietate pentru 987 mp nu este cert, nu este sigur în privinţa existenţei sale şi a posibilităţii de evaluare, etc;

- Instanţa de apel, fără nici o legătură cu speţa dedusă judecăţii, a făcut teoria răspunderii civile delictuale pe mai mult de 2 pagini din considerentele deciziei, deşi reclamanta a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile accesiuni imobiliare şi, mai mult, a constatat că reclamanta nu a apelat sentinţa Tribunalului Maramureş cu privire la angajarea răspunderii delictuale a pârâtului, adică aceasta nu a apelat ceea ce nu a cerut;

- Instanţa de apel, în rejudecare, a deformat în mod flagrant situaţia de fapt, achesând la o aşa-zisă constatare a instanţelor de fond şi de apel (înainte de rejudecare) cu privire la istoricul regimului juridic al terenului intravilan cu suprafaţa de 987 mp, situat în Municipiul Baia Mare, str. x, proprietate a bunicului patern al reclamantei, C., începând cu anul 1923 şi până la dezbaterea succesiunii din anul 2012 şi a tras concluzia greşită că ulterior perioadei 1994 -1999, când comisia judeţeană e emis, în mod ilegal, un titlu de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 în favoarea numitei B., terenul a avut regimul juridic de proprietate publică. Această aserţiune este contrazisă de dispozitivul sentinţei nr. 5614/05.09.2005, pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. x/2003, definitivă şi irevocabilă la data de 25.10.2005, unde este stipulat că, urmare a anulării titlului de proprietate nr. x, dreptul de proprietate asupra imobilului revine în patrimoniul numitului C. şi nu al oraşului Baia Mare;

- Cu privire la construcţia care a făcut obiectul Protocolului de predare-primire încheiat,la data de 20.08.2001, între Inspectoratul Şcolar al Judeţului Maramureş şi Municipiul Baia Mare, prin primar, în temeiul art. 166 alin. (41) din Legea învăţământului nr. 84/1995, aceasta nu putea avea regimul juridic de proprietate publică deoarece, până la apariţia Legii Nr. 7, art. 2, pct. 14 din 6 ianuarie 2020, care modifica prevederile articolului 37, alin. (6) al Legii Nr. 50/1991, pentru orice clădire, mai puţin pentru cele edificate înainte de 1 august 2001, nu existau prevederi legale care să permită intabularea în cartea funciară a unei construcţii fără autorizaţie. Pentru acestea, singurul remediu era procedura intrării în legalitate care presupune obţinerea unei autorizaţii de construire ulterioare edificării;

- Construcţiile realizate înainte de 1 august 2001 puteau fi înscrise în CF, în lipsa autorizaţiei de construire, în baza certficatului de atestare fiscală şi a documentaţiei cadastrale, potrivit Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. x, cu obligaţia efectuării unei expertize tehnice care să ateste îndeplinirea prevederilor privind urbanismul. Documentaţia cadastrală şi expertiza tehnică cu privire la imobilul care face obiectul judecăţii nu au fost întocmite niciodată de Primarul Municipiului Baia Mare.

III. Instanţa de apel nu s-a conformat dezlegările cu valoare obligatorie date de instanţa de recurs.

-Instanţa de apel nu s-a conformat limitelor rejudecării şi dezlegărilor cu valoare obligatorie date de instanţa de recurs, prin hotărârea de casare, ignorând aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material evocate de reclamantă. Deşi limitele efectului casării au fost clar delimitate de Înalta Curte, prin decizia pronunţată în rejudecare, curtea de apel a considerat, fără temei, ca nefondat apelul, în limitele fixate prin decizia de casare a înaltei Curţi;

- Consecinţa admiterii recursului de către Înalta Curte, cu casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamantei ar fi trebuit să determine instanţa de trimitere să se pronunţe asupra raportului litigios în limitele trasate prin decizia de casare, utilizând şi reperele de analiză fixate prin Decizia RIL nr. 9/2020, referitoare la probele noi din apel. Deasemenea, conform deciziei Înaltei Curţi, instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama şi de celelalte critici de fond din recursul reclamantei, care nu au putut face obiect de analiză în această fază procesuală;

- Instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că prin decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat în mod definitiv că invocarea accesiunii de către reclamantă nu mai este posibilă, deşi Înalta Curte a statuat în mod clar, fără echivoc, că în temeiul accesiunii reclamanta, proprietara terenului pe care este edificată, fără autorizaţie de construcţie, "Grădiniţa", nu mai poate cere ridicarea lucrării adăugate, ci trebuie să o păstreze, însă are un drept de opţiune cu privire la întinderea despăgubirii datorate, în sensul că poate alege între valoarea materialelor şi preţul muncii, pe de o parte şi valoarea creşterii fondului, pe de altă parte;

- Instanţa de apel avea deci obligaţia de conformare la statuările Înaltei Curţi şi nu de a ignora propria evaluare a reclamantei cu privire la cuantumul creşterii fondului imobiliar (construcţia adăugată, inclusiv anexele construite) şi cererea reclamantei cu privire la desemnarea unui expert independent, pentru stabilirea creşterii valorii fondului.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 06.10.2021 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 23.02.2022.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 18.06.2021 (data email), în termen legal, intimatul-pârât Primarul Municipiului Baia Mare a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., întrucât recurenta critică soluţia de respingere a solicitării de modificare a cererii iniţiale de chemare în judecată, iar nu capătul de cerere care a fost trimis spre rejudecare instanţei de apel. În subsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat. Cererea privind accesiunea imobiliară artificială a fost lămurită, respectiv aceasta presupune ca pe terenul proprietatea unei persoane să existe o construcţie proprietatea altei persoane, ridicată cu bună sau rea credinţă, dar aceste dispoziţii (art. 577 C. civ.) nu sunt aplicabile în cauză. În mod corect instanţa de apel a reţinut că în prezentul dosar nu s-a solicitat, nu s-a încuviinţat şi nu s-a administrat vreo probă din care să rezulte perioada lipsei de folosinţă a terenului ori dacă pe acesta s-a fi putut cultiva sau nu legume. În mod corect s-a reţinut de către instanţele anterioare că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1357 şi 1358 C. civ., neexistând vreo faptă ilicită. Primarul Municipiului Baia Mare a fost de bună-credinţă la data edificării imobilului, iar recurenta nu a dovedit întinderea prejudiciului.

La data de 28.06.2021 (data poştei) în termen legal, recurenta A., prin mandatar A., a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei de nulitate, calea de atac fiind motivată potrivit legii. Pe fond, recurenta a solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural şi a arătat că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile legale din materia accesiunii imobiliare, iar nu pe cele ale răspunderii civile delictuale, cum în mod greşit susţine intimatul. În cauză, în etapele procesuale anterioare s-a procedat la o calculaţie privind cuantumul despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului, prin recursul formulat s-au adus critici ce respectă limitele casării, iar potrivit actelor dosarului, terenul în discuţie este cultivabil. Înalta Curte a statuat în mod clar că în temeiul prevederilor vechiul C. civ. în materia accesiunii imobiliare, reclamanta, proprietara terenului pe care este edificată, fără autorizaţie de construcţie, "Grădiniţa", nu mai poate cere ridicarea lucrării, ci trebuie să o păstreze, însă are un drept de opţiune cu privire la întinderea despăgubirii datorate, în sensul că poate alege să plătească valoarea sau valoarea materialelor şi preţul muncii, pe de o parte, sau valoarea creşterii fondului, pe de altă parte.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, se reţine că aspectele învederate prin memoriul de recurs cu privire la modalitatea de calcul a despăgubirilor ori modalitatea de administrare şi interpretare a probatoriilor nu pot forma obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, întrucât reprezintă chestiuni specifice cercetării judecătoreşti efectuate de către instanţele de fond, care excedează controlului de legalitate realizat de către instanţa de recurs.

Ca atare, calea de atac va fi analizată din perspectiva criticilor subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., aşa cum au fost identificate prin raportul de admisibilitate ca fiind efectiv încadrabile în textele legale menţionate.

Astfel, în ceea ce priveşte critica de nelegalitate constând în nerespectarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 482 şi art. 501 alin. (1), (3) şi 4 C. proc. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), se constată că aceasta este nefondată.

Potrivit art. 482 C. proc. civ. "Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol", iar potrivit art. 501 din acelaşi cod "(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul. (2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va începe de la actul anulat. (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. (4) În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege".

Recurenta pretinde că instanţa de apel nu a respectat îndrumările deciziei de casare întrucât ar fi ignorat calculaţia despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului, întocmită de reclamantă, prin împuternicit, prin două metode de calcul (beneficiul ce putea fi obţinut din cultivarea terenului cu produse vegetale comestibile produse în condiţii ecologice, pe teren irigat şi protejat temporar cu folie pentru extinderea perioadei de vegetaţie şi metoda comparaţiei chiriilor practicate pentru terenuri intravilane în zona municipiului Baia Mare).

Însă, instanţa de apel nu avea a analiza chestiunea privind modalitatea de calculare a prejudiciului, în condiţiile în care a statuat că nu sunt incidente dispoziţiile legale privind răspunderea civilă delictuală, respectiv nu s-a dovedit existenţa unei fapte ilicite a pârâtului, iar reclamanta nu a apelat sentinţa primei instanţe din această perspectivă.

Recurenta mai arată că a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile legale din materia accesiunii imobiliare şi a lămurit întrutotul temeiul juridic al cererii de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a terenului, ca petit subsecvent opţiunilor de obligare a pârâtei la cumpărarea terenului, respectiv desfiinţarea construcţiei pe cheltuiala pârâtului.

Prin decizia de casare însă, instanţa de trimitere a fost învestită exclusiv cu analiza petitului având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului în temeiul răspunderii civile delictuale, situaţie faţă de care, în respectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel, în rejudecare, nu se putea pronunţa decât în limitele învestirii.

Prin decizia de casare s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că instanţele de fond au concluzionat, în mod corect, "...asupra inexistenţei dreptului de opţiune al reclamantei de a cere desfiinţarea construcţiei, în raport de dispoziţiile art. 494 din C. civ. din 1864", astfel încât problema care se dezbate în prezentul recurs nu mai este aceea a desfiinţării construcţiei, respectiv a accesiunii imobiliare, ci aceea a îndreptăţirii reclamantei la despăgubiri pe terenul răspunderii civile delictuale.

De asemenea, prin decizia de casare s-a constatat că "...instanţa de apel nu a lămurit îndestulător temeiul juridic al cererii de despăgubiri, în sensul în care, solicitând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, ca petit subsecvent opţiunilor manifestate pentru obligarea la cumpărarea terenului, respectiv desfiinţarea construcţiei, reclamanta a indicat în cererea introductivă dispoziţiile legale în materia accesiunii imobiliare artificiale, iar prin notele scrise din 12.11.2018, dispoziţiile de drept comun ale art. 1357 şi art. 1358 din noul C. civ. în materia răspunderii civile delictuale".

S-a mai reţinut, prin această decizie, că "...obţinerea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, pe tărâmul răspunderii civile delictuale, presupune în mod necesar îndeplinirea cumulativă a cerinţelor legale obligatorii, între care şi cea referitoare la existenţa şi întinderea prejudiciului, prin raportare la împrejurări de fapt care să fi fost deplin stabilite pe bază de probe administrate în proces, conform dispoziţiilor art. 479 din C. proc. civ..".

Ca atare, nu se poate reproşa instanţei de apel că nu ar fi luat în considerare temeiul juridic al acţiunii în integralitatea sa (care este, într-adevăr, acela indicat de către reclamantă), câtă vreme obiectul învestirii sale prin efectul casării cu trimitere, este limitat la verificarea condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru acordarea de despăgubiri cu trimitere la dispoziţiile art. 1357 şi 1358 C. civ., în sensul stabilirii existenţei sau inexistenţei prejudiciului ca element necesar îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În acest sens, în rejudecare, instanţa de apel în mod corect a constatat că în cauză nu s-a dovedit fapta ilicită a pârâtului şi că sub acest aspect hotărârea primei instanţe nu a fost contestată de către reclamantă, fiind intrată în puterea de lucru judecat. Astfel, în lipsa dovedirii existenţei faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, în mod legal s-a apreciat, de către această instanţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, condiţii pe care legiuitorul le impune a fi îndeplinite cumulativ, lipsa oricăreia dintre ele (în speţă, a faptei ilicite), înlăturând de la aplicare dispoziţiile legale în materie. Cum în cauză inexistenţa faptei ilicite care să fi determinat, eventual, existenţa unui prejudiciu, este stabilită cu putere de lucru judecat, nu se mai impunea analizarea celorlalte condiţii specifice răspunderii civile delictuale, potrivit celor arătate.

În ce priveşte cererea precizatoare/modificatoare de acţiune formulată în apel şi respinsă, ca inadmisibilă, Înalta Curte reţine că soluţia dată asupra acesteia este legală. Prin această cerere, recurenta a solicitat stabilirea unei sume de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului, pe care proprietara terenului, adică reclamanta, are dreptul de a o plăti în contul primăriei municipiului Baia Mare, pentru a păstra pentru ea construcţia adăugată.

În raport de limitele învestirii în rejudecare, respectiv analiza petitului privind despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului pe care este amplasată unitatea de învăţământ prin administrarea unei probaţiuni specifice, dar şi în raport de faptul că prin hotărârea de fond s-a reţinut că nu există faptă ilicită în sarcina pârâtului, iar prin apelul declarat împotriva acestei hotărâri reclamanta nu a criticat acest aspect, în mod corect o astfel de solicitare a fost respinsă.

Referitor la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 555 C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), recurenta pretinde că instanţa de apel, a ignorat atributele dreptului de proprietate conferite acesteia prin textul legal şi a reţinut în mod greşit "...buna-credinţă a primarului municipiului Baia Mare la preluarea unei construcţii realizată fără autorizaţie de construcţie, pe o aserţiune falsă, făcută cu rea-credinţă, aceea că terenul a fost preluat în domeniul public în anul 2001, după anularea titlului de proprietate ilegal atribuit numitei B.".

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel în rejudecare nu a analizat buna sau reaua credinţă în raport de dispoziţiile art. 555 C. civ., ci a constatat că în cauză nu s-a probat existenţa unei fapte ilicite în sarcina pârâtului, iar această statuare a instanţei de fond nu a fost contestată de către reclamantă în calea de atac prevăzută de lege (astfel încât operează autoritatea de lucru judecat cu privire la această chestiune), situaţie în raport de care nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Pronunţându-se în acest mod, instanţa de apel s-a conformat îndrumărilor deciziei de casare în sensul de a verifica un eventual prejudiciu din perspectiva răspunderii civile delictuale, iar prin constatările efectuate a respectat chestiunile intrate în puterea de lucru judecat privind inexistenţa faptei ilicite stabilită printr-o hotărâre judecătorească pe care reclamanta nu a criticat-o sub acest aspect.

Cu privire la faptul că instanţa de apel ar fi pronunţat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), recurenta pretinde că aceasta ar fi interpretat în mod greşit îndrumările deciziei de casare în sensul că în rejudecare trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale prin prisma dispoziţiilor art. 1357 şi art. 1358 C. civ. şi că instanţa de apel a procedat la această analiză fără nici o legătură cu speţa dedusă judecăţii, care a fost întemeiată pe dispoziţiile accesiunii imobiliare.

Critica este nefondată, întrucât obiectul învestirii în rejudecare conform deciziei de casare, l-a constituit verificarea prejudiciului prin analiza îndeplinirii/neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva dispoziţiilor art. 1357 şi 1358 C. civ., iar nu chestiunea accesiunii imobiliare, astfel cum în mod greşit pretinde recurenta.

Mai arată recurenta că instanţa de apel nu s-a conformat deciziei de casare, întrucât nu a administrat probe noi, nu a utilizat reperele de analiză stabilite prin decizia în interesul legii nr. 9/2020 şi nu a ţinut seamă de celelalte critici de fond din recursul reclamantei.

Contrar susţinerilor recurentei, faptul că instanţa de apel nu a procedat la o astfel de analiză nu semnifică faptul unei neconformări la îndrumările deciziei de casare, ci reprezintă o consecinţă a constatărilor judiciare făcute de către această instanţă în analiza îndeplinirii/neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, constatări care au făcut inutile administrarea de noi probatorii sau luarea în considerare a altor aspecte de fond, fără ca prin aceasta să fie ignorate statuările din decizia în interesul legii nr. 9/2020.

Decizia în interesul legii nr. 9/2020 reţine că pot fi propuse cu titlu de probe noi în apel atât probele propuse în faţa primei instanţe, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea.

În cauză, conformându-se îndrumărilor deciziei de casare, instanţa de apel a valorificat acele probatorii pe care le-a considerat necesare în limitele învestirii şi le-a respins pe cele care se situau în afara acestor limite.

Împrejurarea că probele propuse de către recurentă s-au situat în afara obiectului învestirii, fiind respinse ca atare, ori că instanţa de apel a apreciat că nu se impune administrarea de probe noi, nu echivalează cu nerespectarea îndrumărilor deciziei de casare, câtă vreme scopul final al casării cu trimitere a fost respectat, rămânând la aprecierea instanţei de apel mijloacele procesuale prin care consideră necesar a realiza analiza cu care a fost învestită.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. (în calitate de moştenitor al defunctei A.) împotriva deciziei nr. 86/A din 31 martie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. (în calitate de moştenitor al defunctei A.) împotriva deciziei nr. 86/A din 31 martie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2022.