Donors’ appeals admitted, ruling annulled and remanded; third donor’s recourse inadmissible.

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 12.05.2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D.: constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/04.08.2011 de BNP E., ce a avut ca obiect bunul imobil teren în suprafaţă de 997,90 mp, situat în Bucureşti, str. x, înscris în CF nr. x a municipiului Bucureşti, iar în subsidiar, a solicitat ca instanţa să declare inopozabil faţă de reclamantă contractul de donaţie menţionat; constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/25.10.2011 de BNP F. şi G., ce a avut ca obiect bunul imobil apartament nr. x situat în Bucureşti, str. x, se. 3, înscris în CF nr. x a municipiului Bucureşti, iar în subsidiar, a solicitat ca instanţa să declare inopozabil faţă de reclamantă contractul de donaţie menţionat; repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul radierii dreptului de proprietate intabulat pe numele pârâtei D. din CF nr. x a municipiului Bucureşti, sector 1 şi a dreptului de proprietate din CF nr. x a municipiului Bucureşti.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 966-968 C. civ. de la 1864, art. 1562-art. 1565 C. civ. din 2009, art. 163 şi urm. C. proc. pen. din 1968/art. 249 Noul C. proc. pen., art. 194 şi urm. C. proc. civ.

Prin cererea depusă la data de 07.02.2018, reclamanta a precizat obiectul acţiunii în sensul că a solicitat, în principal, să se declare inopozabile, faţă de aceasta, cele două contracte de donaţie, iar în subsidiar, să se constate nulitatea contractelor.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1267/02.04.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a admis în parte acţiunea; a constatat ca inopozabile faţă de reclamantă contractele de donaţie încheiate; a respins cererea de radiere din cartea funciară a dreptului de proprietate cu privire la cele două imobile, ca neîntemeiată; a obligat pârâţii la cheltuieli de judecată în cuantum de 26.844,28 RON reprezentând taxă judiciară de timbru (20.790,96 RON) şi onorariu de avocat (6053,32 RON); în temeiul art. 449 C. proc. civ., instanţa a încuviinţat executarea provizorie a hotărârii, fără darea de cauţiune.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1126/A/02.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis excepţia lipsei de interes a apelurilor formulate în cauză; a respins apelurile declarate de pârâţii C. şi B. împotriva sentinţei, ca lipsite de interes; a obligat pe apelanţi la plata, către intimata-reclamantă a sumei de 3.742,56 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu avocaţial, în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată

Împotriva deciziei au declarat recurs pârâta B., precum şi pârâţii C. şi H..

Prin cererea de recurs, pârâta B. a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei către instanţa de apel în vederea rejudecării apelurilor declarate împotriva sentinţei tribunalului, cu obligarea intimatei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Criticile recurentei s-au întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătându-se că acesta cuprinde toate neregularilăţile procedurale ce pot fi săvârşite în cursul procedurii judiciare, cu excepţia celor care sunt constituite în motive distincte de recurs.

Soluţia instanţei de apel este una nelegală, deoarece are la bază o interpretare şi aplicare greşită a prevederilor art. 33 C. proc. civ. prin raportare la cele ale art. 458 din cod, nesocotind în acelaşi timp şi dispoziţiile art. 466 raportate la cele ale art. 453 din acelaşi cod.

A arătat că art. 33 C. proc. civ. detaliază condiţia existenţei interesului în promovarea oricărei cereri adresate instanţei, anume ca interesul să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

De asemenea, a invocat faptul că instanţa de apel a omis că interesul poate fi nu numai unul material, ci şi moral.

În cauză, condiţia existenţei interesului este îndeplinită de pârâta B. în ceea ce priveşte promovarea apelului, întrucât aceasta a urmărit obţinerea unui folos propriu, acela de a-i fi respectată intenţia de gratificare a unicului său copil.

În dezvoltarea acestui argument, a menţionat că încheierea celor două contracte de donaţie s-a realizat în considerarea relaţiei afective puternice, precum şi a problemelor de sănătate pe care pârâta a dovedit că le are. Astfel, bunurile donate reprezentau dorinţa sa sinceră de a-şi gratifica propria fiică, fără existenţa unui interes de a frauda drepturile creditoarei. Ca atare, a apreciat că nu se poate considera că îi era indiferent în patrimoniul cărei persoane ajung bunurile donate şi de aceea justifică un interes în promovarea căii de atac a apelului.

Totodată, recurenta a menţionat faptul că prin formularea apelului a dorit să se asigure că nu dispare elementul animus donandi al liberalităţilor efectuate, interesul său, chiar dacă de natură morală, fiind unul a cărui existenţă nu poate fi negată.

A susţinut că inopozabilitatea celor două contracte de donaţie faţă de reclamantă echivalează cu dreptul acesteia de a executa silit bunurile imobile ce au făcut obiectul liberalităţilor, iar bunurile nu vor rămâne în patrimoniul fiicei soţilor donatori, aspect care este de natură a încălca însăşi esenţa contractului de donaţie -intenţia donatorului de a gratifica donatarul, fapt pentru care donatorii justifică un interes pentru a obţine schimbarea sentinţei primei instanţe.

Contrar instanţei de apel, inexistenţa intenţiei de a frauda drepturile reclamantei este subliniată şi de chestiunea succesiunii, moştenitori fiind atât fiica, cât şi soţul supravieţuitor.

Recurenta a susţinut caracterul nelegal al sentinţei, în contextul în care nu se prevede obligativitatea existenţei, în mod exclusiv, a unui interes material. Din contră, interesul poate să fie şi moral în situaţia în care se urmăreşte obţinerea unei satisfacţii sufleteşti. Astfel, a învederat că interesul moral nu trebuie confundat cu prejudiciul moral şi nici cu reparaţia materială a daunelor morale, aspect care denotă caracterul greşit al concluziei instanţei de apel, în sensul că folosul obţinut ca urmare a promovării unei acţiuni civile trebuie să fie practic şi material.

Totodată, a arătat că a criticat sentinţa primei instanţe şi prin prisma aplicării greşite a dispoziţiilor art. 449 C. proc. civ., astfel încât, în condiţiile în care reclamanta a solicitat includerea în masa partajabilă a bunurilor comune ale pârâţilor şi a celor două bunuri imobile donate de aceştia fiicei lor, o dată în plus este justificat interesul în privinţa declarării apelurilor.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a mai susţinut că au fost încălcate şi prevederile art. 466 şi art. 451 C. proc. civ.

Aceasta întrucât prima instanţa a dispus obligarea tuturor pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Or, prin respingerea apelului ca lipsit de interes, instanţa de control judiciar nu a considerat că avea interesul de a obţine exonerarea sa de la plata acestor cheltuieli de judecată.

Deşi este evident că pârâţii nu au criticat soluţia şi prin prisma cheltuielilor de judecată, totuşi, prin admiterea apelurilor a fost vizat şi acest beneficiu prin raportare la art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, pârâţii C. şi H. au solicitat casarea, în tot, a deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenţii-pârâţi şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Au arătat că interesul există şi acesta nu trebuie subsumat doar unui interes patrimonial, astfel cum a reţinut instanţa de apel, ci chiar şi unui interes nepatrimonial/moral, aspect îndeobşte recunoscut atât în doctrină, cât şi în practica instanţelor de judecată.

Instanţa de apel a reţinut existenţa unui interes moral/nepatrimonial al recurentului-pârât, însă a susţinut că nu este suficient pentru a justifica o acţiune/cerere patrimonială. Faţă de aceste considerente, s-a arătat că interesul în ceea ce priveşte cererea principală patrimonială trebuie să existe în persoana reclamantului, nu şi în persoana pârâtului.

Din perspectiva procesuală, justifică interes în a promova o cale de atac partea ce a pierdut procesul, astfel cum se reţine în decizia nr. 2129/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. Recurentul-pârât C. a pierdut procesul la instanţa de fond şi, în consecinţă, are interes în ceea ce priveşte promovarea căii de atac a apelului.

S-a susţinut greşita apreciere a condiţiei interesului în promovarea apelului, cu privire la care au învederat că justifică şi un interes patrimonial, nu numai unul moral/nepatrimonial.

În acest context, au arătat că interesul ar fi şi de natură patrimonială, întrucât efectul sentinţei pronunţate de tribunal constă în anularea voinţei de gratificare şi executarea silită a bunurilor de către reclamantă, ceea ce are drept consecinţă lipsirea recurentei-pârâte H. de proprietate, ceea ce îi dă acesteia dreptul de a solicita şi obţine despăgubiri cu privire la îmbunătăţirile efectuate şi sumele achitate cu titlu de impozit/taxe.

5. Procedura filtru

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 14.06.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului. Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raport.

La data de 27.10.2021 recursurile au fost admise în principiu, cu menţiunea că se va pune în dezbatere şi aspectul referitor la exercitarea omisso medio a recursului de către pârâta H., fiind acordat termen pentru soluţionare în şedinţă publică, cu citare părţi, la data de 23.02.2022.

6. Apărări formulate în cauză

La data de 01.03.2021, în termen legal, intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursurilor declarate de pârâţii C., H. şi B., ca nemotivate şi respingerea celui declarat de pârâta H., ca inadmisibil. De asemenea, a solicitat respingerea tuturor recursurilor ca nefondate, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-reclamantă a mai invocat netimbrarea recursului întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu taxa în valoare de 50% din taxa judiciară de timbru datorată la suma contestată, în conformitate cu prevederile art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimata a susţinut nemotivarea recursurilor prin prisma faptului că dezvoltarea motivelor formulate nu face posibilă identificarea unor critici concrete ale considerentelor deciziei atacate, care să fie circumscrise unuia din cazurile prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ.

A mai învederat că recursul pârâtei H. este exercitat omisso medio, în condiţiile în care această parte nu a declarat apel împotriva sentinţei tribunalului.

A mai arătat intimata că motivele de casare sunt neîntemeiate, decizia atacată fiind legală.

La data de 04.03.2021, în termen legal, recurenta B. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de ceilalţi pârâţi, iar la data de 01.04.2021 a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiilor de netimbrare şi nemotivare a recursului propriu, ale cărui motive au fost subsumate pct. 5 al art. 488 C. proc. civ.. Totodată, a solicitat a se observa netemeinicia argumentelor prezentate de intimata-reclamantă în combaterea recursului.

La data de 02.04.2021, în termen legal, recurenţii-pârâţi C. şi H. au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiei insuficientei timbrări a recursului propriu, având în vedere că motivele acestuia nu vizează soluţia pe fondul cauzei ci exclusiv modalitatea în care curtea de apel a soluţionat excepţia lipsei de interes în promovarea apelului.

Recurenţii au susţinut şi caracterul neîntemeiat al excepţiei nulităţii, în condiţiile în care criticile formulate nu privesc hotărârea primei instanţe, având în vedere că incidentul procedural s-a produs direct în faţa curţii de apel. Au învederat, de asemenea, că au fost formulate exclusiv critici de nelegalitate, fiind indicate, în concret, textele de lege pe care se sprijină.

În atare context, au învederat că recursul pârâtei H. nu este exercitat omisso medio atâta timp cât nu se critică soluţia primei instanţe, ci aceea pronunţată în apel cu privire la incidentul procedural al lipsei de interes a apelurilor.

Cu privire la motivele de netemeinicie a recursului, respectiv considerentele vizând legalitatea deciziei atacate invocate în cuprinsul întâmpinării, recurenţii au solicitat a se observa că nu reprezintă decât o reluare a considerentelor deciziei.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile formulate prin intermediul recursurilor declarate de recurenţii pârâţi B. şi C., Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, având în vedere următoarele considerente:

- Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare, prin soluţia adoptată, a respingerii apelului pârâţilor Stegaru pentru lipsă de interes în exercitarea căii de atac, a dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ., art. 458 C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, în analiza condiţiei de exerciţiu a interesului căii de atac a apelanţilor-pârâţi, instanţa de apel identifică lipsa caracterului personal al acestuia, pe care îl pune în legătură cu faptul că, indiferent de soluţia ce s-ar adopta, situaţia juridică şi materială a acestora ar rămâne neschimbată.

Pentru a ajunge la această concluzie, decizia din apel face distincţia între raporturile juridice care se stabilesc pe cele două planuri în situaţia efectelor admiterii acţiunii revocatorii - pe de o parte, între creditor şi terţul care a încheiat actul fraudulos cu debitorul şi pe de altă parte, între părţile actului fraudulos.

Reţinând că, potrivit sentinţei de primă instanţă - de admitere a acţiunii şi constatare a inopozabilităţii celor două contracte de donaţie - efectele soluţiei se produc în sensul în care înstrăinarea cu titlu gratuit a celor două imobile nu poate fi opusă reclamantei-intimate (titulara unei creanţe exigibile împotriva donatorilor) instanţa de apel reţine, în acelaşi timp, că efectele contractelor de donaţie rămân în fiinţă, continuând să se producă în relaţia dintre părţi.

De aceea, constatându-se că prin intermediul celor două liberalităţi bunurile imobile au ieşit din patrimoniul donatorilor - I. - s-a apreciat că aceştia nu pot justifica un interes personal în promovarea căii de atac a apelului, situaţia juridică şi materială a acestora rămânând neschimbată, indiferent de soluţia dată demersului lor, câtă vreme singura care poate invoca în patrimoniul său un prejudiciu ca urmare a admiterii cererii introductive este pârâta H. - împotriva căreia reclamanta s-ar putea îndrepta cu o acţiune pentru urmărirea bunurilor, în vederea satisfacerii creanţei sale.

O asemenea statuare a instanţei de apel este eronată întrucât limitează interesul părţii în exercitarea căii de atac la unul exclusiv patrimonial, nesocotind faptul că dispoziţiile art. 458 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 33 C. proc. civ., referitoare la interesul de a acţiona nu impun această condiţie restrictivă, care nu ar putea fi îndeplinită, de principiu, indiferent de natura dreptului (patrimonial sau nepatrimonial) a cărui apărare în justiţie se urmăreşte.

Or, în speţă, actele pretins frauduloase, a căror inopozabilitate s-a urmărit prin promovarea acţiunii revocatorii sunt două contracte de donaţie, adică liberalităţi, "prin care o parte procură celeilalte un folos patrimonial fără a urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb", deci, pentru a căror existenţă, esenţială este lipsa unui echivalent, a unui avantaj material, de către cel care procură altuia un beneficiu.

De aceea, dată fiind natura actului încheiat, care în mod evident nu le putea procura, din poziţia de donatori, un avantaj patrimonial, prin promovarea căii de atac pârâţii-apelanţi nici nu puteau urmări un folos practic, material, de natura celui identificat de instanţa de apel.

În acelaşi timp însă, interesul lor este unul personal, deopotrivă moral şi juridic, întrucât tind la a păstra efectele actului juridic nu doar în relaţia dintre părţi, ci şi faţă de terţi, susţinând că intenţia reală la întocmirea liberalităţii a fost de a gratifica (iar nu aceea de fraudare a creditorului).

Or, prin soluţia de declarare a inopozabilităţii contractelor de donaţie, chiar dacă acestea rămân în fiinţă şi îşi produc efecte între părţi, ele sunt considerate ca inexistente faţă de creditor, care având posibilitatea de a urmări bunurile în patrimoniul donatorului, înseamnă că, în realitate, intenţia de a gratifica este anihilată şi implicit, că ceea ce a stat la baza dispunerii prin cele două acte cu titlu gratuit nu a fost animus donandi, ci intenţia de a frauda drepturile creditorului.

Promovând calea de atac a apelului şi contestând legalitatea soluţiei de primă instanţă, pârâţii Stegaru au pus în discuţie această dezlegare jurisdicţională, interesul lor de a acţiona fiind unul personal întrucât tind la a conserva intenţia de gratificare şi la a face opozabil actul nu doar în relaţia dintre părţi ci, pentru ca efectele acestuia să fie complete şi faţă de terţi.

Altminteri, consecinţa inopozabilităţii constatate face ca executarea silită de către creditor să poată avea loc împotriva terţului donatar, ca şi cum contractul de donaţie n-ar fi avut loc (păstrarea în fiinţă a acestuia în relaţia dintre părţi fiind o ficţiune juridică, de vreme ce dobânditorul bunului poate fi totuşi lipsit de acesta deşi titlul dobândirii este considerat valid şi neavând nici drept de regres în cazul specific, al actelor cu titlu gratuit).

Deşi instanţa de apel reţine în mod corect că terţul dobânditor cu titlu gratuit din cadrul actelor declarate inopozabile nu devine debitor direct al creditorului, dar că acesta din urmă poate urmări bunurile obiect al actelor declarate inopozabile ca şi cum nu ar fi ieşit niciodată din patrimoniul debitorului său, apreciază, în acelaşi timp, că pârâţii (donatori) nu pot schimba, prin exercitarea căii de atac, "situaţia juridică preexistentă în privinţa bunurilor care au ieşit deja din patrimoniul lor", ceea ce ar face apelul lipsit de interes.

Or, aşa cum s-a arătat deja, prin demersul lor apelanţii au susţinut că intenţia reală la încheierea actelor a fost de gratificare, iar nu de fraudare a creditorului, astfel încât prin înlăturarea sancţiunii inopozabilităţii să fie înlăturată şi posibilitatea urmăririi bunurilor în patrimoniul celui gratificat.

Ca atare, interesul este în mod evident unul personal, fiind greşit raţionamentul instanţei care plasează doar pe planul posibilelor consecinţe patrimoniale justificarea exercitării căii de atac, cu ignorarea naturii actului ale cărui efecte s-a urmărit a fi păstrate (acte cu titlu gratuit şi deci, în mod esenţial lipsite de avantaje patrimoniale pentru donatori).

- Tot astfel, este greşit, raportat la datele concrete ale speţei, raţionamentul instanţei conform căruia calitatea de parte pârâtă în faţa primei instanţe nu justifică şi interesul în exercitarea căii de atac.

În realitate, apelanţii sunt părţi căzute în pretenţii potrivit sentinţei primei instanţe întrucât şi în contradictoriu cu ei a fost admisă acţiunea, fiind declarate inopozabile acte juridice în care, de asemenea, au avut calitatea de părţi.

Or, tinzând să obţină recunoaşterea şi respectarea acelor acte, nu doar în relaţia dintre părţi, ci şi de către terţi (întrucât relativitatea efectelor între părţi se întregeşte cu opozabilitatea acestora faţă de terţi), aceştia şi-au justificat interesul personal de a acţiona, care nu trebuie să aibă în mod necesar sau exclusiv un conţinut patrimonial, putând fi şi unul moral (în speţă, păstrarea şi recunoaşterea intenţiei de a gratifica).

De altfel, instanţa de apel îşi contrazice propriile statuări atunci când consideră că pentru apelanţi "efectele contractului de donaţie se produc pe deplin, bunurile ieşind din patrimoniul acestora, astfel că fiica este gratificată", după ce anterior reţinuse (în mod corect) că efect al inopozabilităţii constatate, contractele de donaţie sunt ca şi inexistente, creditorul putând urmări bunurile în patrimoniul donatarului, în scopul satisfacerii creanţei sale.

Consecinţa acestei situaţii, pe planul modalităţii concrete în care se repercutează sancţiunea inopozabilităţii, nu este aceea a "producerii pe deplin a efectelor donaţiei" sub motiv că bunul a ieşit deja din patrimoniul donatorilor ci, dimpotrivă, a înlăturării intenţiei de gratificare a acestora, de reme ce bunurile pot fi urmărite de către terţ ca şi cum liberalităţile n-ar fi avut loc.

Potrivit tuturor considerentelor arătate, modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra excepţiei lipsei de interes în exercitarea apelului declarat de către pârâţi este nelegală, dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 458 C. proc. civ. şi art. 33 C. proc. civ., referitoare la subiectele căilor de atac şi cerinţele interesului care trebuie să stea la baza declanşării controlului judecătoresc asupra hotărârii de primă instanţă, ceea ce face aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Celălalt aspect, invocat numai în recursul pârâtei B., în legătură cu modalitatea în care tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. - prin obligarea tuturor pârâţilor, în solidar, la suportarea cheltuielilor de judecată - nu susţine, în sine, o critică de nelegalitate subsumabilă motivului de recurs invocat.

Aşa cum însăşi recurenta-pârâtă arată, soluţia asupra cheltuielilor de judecată nu a făcut obiectul unei critică distincte în apel, fiind doar "vizat şi acest beneficiu", prin raportare la dispoziţiile at. 477 alin. (1) C. proc. civ. şi la o posibilă soluţie de admitere a apelului.

În consecinţă, recursul pârâţilor B. şi C. va fi admis conform celor expuse anterior, casată decizia atacată şi cauza trimisă spre rejudecarea apelului declarat de aceşti pârâţi împotriva sentinţei de primă instanţă.

- În ce priveşte recursul declarat de pârâta H., se va reţine că acesta a fost exercitat omisso medio (aspect sub care, prin încheierea de admitere în principiu s-a acordat termen în şedinţă publică, în vederea supunerii dezbaterii contradictorii a părţilor).

Astfel, din acest punct de vedere se constată că recurenta a avut în primă instanţă calitate procesuală pasivă, fiind, alături de ceilalţi doi pârâţi, parte căzută în pretenţii (ca donatară în cele două contracte de donaţie a căror inopozabilitate s-a constatat, prin admiterea acţiunii).

Deşi hotărârea îi era nefavorabilă, pârâta H. nu a exercitat calea de atac a apelului, achiesând în felul acesta la soluţia pronunţată, în sensul dispoziţiilor art. 464 alin. (3) C. proc. civ.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 459 C. proc. civ., care instituie ordinea exercitării căilor de atac, se statuează în mod expres că "în cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil".

Împrejurarea că în cauză a fost declarat apel de către ceilalţi pârâţi şi că decizia pronunţată de curtea de apel este susceptibilă de recurs nu înseamnă că această cale extraordinară de atac este deschisă şi părţii pârâte care n-a declarat apel.

Aceasta întrucât decizia din apel nu a modificat în niciun fel sentinţa de primă instanţă şi astfel, nu a avut niciun fel de consecinţe asupra situaţiei juridice a pârâtei H. - aşa cum a rezultat ea din hotărârea tribunalului - pentru a putea justifica de ce ar avea deschisă direct calea de atac a recursului.

Dimpotrivă, prin soluţia pronunţată reţinându-se excepţia lipsei de interes, în realitate apelul pârâţilor Stegaru a fost considerat inapt a învesti instanţa, aşa încât aceştia sunt singurii îndreptăţiţi să atace decizia, nu şi cealaltă pârâtă, H., care, neexercitând apel în cauză, s-a mulţumit cu soluţia dată în primă instanţă.

Totodată, deşi părţi în aceleaşi contracte a căror inopozabilitate s-a invocat, pârâţii nu se află într-o asemenea coparticipare procesuală - cum este cea definită de art. 60 alin. (2) C. proc. civ. - pentru ca actul de procedură îndeplinit de unul dintre pârâţi să profite şi celui care nu-l îndeplineşte în termen sau deloc.

Întrucât bunurile imobile au fost înstrăinate şi se pretinde valabilitatea contractelor de donaţie, titularii liberalităţilor nu pot să-i reprezinte şi pe beneficiarii acestor liberalităţi în proces.

Dimpotrivă, relaţia dintre autor şi succesorul cu titlu particular (donator - donatar), câtă vreme transmisiunea bunurilor a avut loc anterior învestirii instanţei presupune că, în principiu, autorul nu-l poate reprezenta în proces pe cel căruia i-a transmis dreptul şi ca atare, actele de procedură pe care le îndeplineşte nu-i pot profita şi nici nu-l pot vătăma pe acesta din urmă.

Ca atare, recurenta-pârâtă se găseşte în situaţia în care, neatacând sentinţa de primă instanţă şi nemodificându-i-se în niciun fel situaţia juridică în apelul exercitat de ceilalţi pârâţi, nu poate declara direct recurs întrucât aceasta ar însemna, deopotrivă, nesocotirea regulii imperative în legătură cu ordinea exercitării căilor de atac (art. 459 C. proc. civ.) cât şi a principiului omisso medio, ceea ce atrage sancţiunea inadmisibilităţii în condiţiile prevăzute de art. 459 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, recursul pârâtei H. va fi respins ca inadmisibil.

Faţă de soluţia pronunţată, chestiunea referitoare la cheltuielile de judecată solicitate în recurs de ambele părţi (reclamanta şi pârâţii Stegaru), va fi avută în vedere la rejudecare, în funcţie de stabilirea părţii căzute în pretenţii şi de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâta B. şi de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1126/A din 2 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III -a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta H. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2022.