Contractual interpretation of infrastructure lease versus service agreements; application of exception of non-performance to suspend payment of electricity administration costs.

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă la data de 14 septembrie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta Compania Naţională CF CFR S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regională CF Iaşi, în contradictoriu cu pârâta S.C. Electrificare CFR S.A. prin Sucursala Iaşi, a solicitat obligarea la plata sumei de 1964555,30 RON, reprezentând contravaloarea facturilor seria x nr. x şi seria x nr. x, ambele din 31 octombrie 2017, emise pentru consumul de energie electrică servicii interne STE (substaţii de tracţiune electrică).

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 532/2019 din 03 aprilie 2019, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta CF CFR S.A. Bucureşti prin Sucursala Regională CF Iaşi, în contradictoriu cu pârâta S.C. ELECTRIFICARE CFR S.A.; a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 1964555,30 RON, reprezentând contravaloarea facturilor G nr. x şi G nr. x, ambele din 31 octombrie 2017; a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 23250,55 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 435 din 30 septembrie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis apelul formulat de pârâta S.C. Electrificare CFR S.A. împotriva sentinţei civile nr. 532/2019 din 03 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională CF CFR S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regională CF Iaşi împotriva pârâtei S.C. Electrificare CFR S.A. şi a dispus obligarea acesteia să plătească pârâtei S.C. Electrificare CFR S.A. suma de 11625,28 de RON, reprezentând taxă de timbru în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta Compania Naţională Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regională CF Iaşi.

Prin cererea de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., reclamanta Compania Naţională CF CFR S.A. Bucureşti prin Sucursala Regională CF Iaşi a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate şi trimiterea pricinii pentru rejudecarea apelului.

În argumentarea criticilor de nelegalitate, subsumate motivelor de casare invocate, reclamanta Compania Naţională CF CFR S.A. Bucureşti prin Sucursala Regională CF Iaşi a învederat următoarele:

În mod nelegal instanţa de apel a reţinut că raportul juridic dedus judecăţii este guvernat de prevederile vechiul C. civ., având în vedere faptul că măsurile dispuse în sarcina Sucursalei Regionale CF Iaşi prin Decizia nr. 85/2015 a Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi Iaşi, vizau contractul de închiriere a instalaţiilor de electrificare ale infrastructurii feroviare publice, nr. 1/6377/1444 încheiat la data de 05 septembrie 2006.

De asemenea, facturile seria x nr. x şi seria x nr. x, ambele din 31 octombrie 2017, au fost emise în baza contractelor de prestări servicii nr. x din 01 octombrie 2013 şi nr. 51 din 26 iunie 2014, iar nu în baza contractului de închiriere nr. x/6377/1444 din 05 septembrie 2006, menţionarea acestuia în cuprinsul deciziei Curţii de Conturi fiind făcută cu scopul de a evidenţia temeiul legal pentru care pârâta administra substaţiile de tracţiune electrică şi celelalte instalaţii de electrificare aparţinând infrastructurii feroviare publice.

Astfel, cu această ocazie, auditorii Curţii de Conturi au constatat că la nivelul celor 12 substaţii de transport electric a fost înregistrat şi achitat consumul de energie electrică din bugetul Sucursalei Regionale CF Iaşi, fără ca acestea să fie ulterior recuperate, cu încălcarea prevederile H.G. nr. 569/2006 (soluţia Curţii de Conturi a fost contestată şi a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Iaşi, soluţionată prin sentinţa civilă nr. .634/2016, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1214/2017 a Curţii de Apel Iaşi).

De altfel, refacturarea contravalorii energiei electrice utilizate de către S.C. Electrificare CFR S.A. Bucureşti, prin emiterea facturilor seria x nr. x şi seria x nr. x, ambele din 31 octombrie 2017, este conformă pct. 9.22 din contractele de prestări servicii nr. x din 01 octombrie 2013 şi nr. 51 din 26 iunie 2014.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1556 alin. (1) din C. civ.

În acest sens, susţinerea pârâtei potrivit căreia, conform art. 7.31 din contractul de închiriere nr. x/6377/1144 din 05 septembrie 2006, reclamanta CN CF CFR S.A. Sucursala CF Iaşi avea obligaţia să pună la dispoziţia S.C. Electrificare CFR S.A. veniturile necesare acoperirii cheltuielilor necesare pentru administrarea infrastructurii feroviare publice, nu vizează neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin contractele de prestări servicii nr. x din 01 octombrie 2013 şi nr. 51 din 26 iunie 2014, şi, ca atare, în cauză nu este poate fi invocată excepţia de neexecutare.

De asemenea, din considerentele sentinţei civile nr. 634/2016 a Tribunalului Iaşi rezultă că cele două facturi au fost emise în temeiul dispoziţiilor pct. 9.22 din contractele de prestări servicii nr. x din 01 octombrie 2013 şi nr. 51 din 26 iunie 2014.

Instanţa de apel, în mod nelegal, reţine faptul că substaţiile de tracţiune electrică nu pot fi exploatate autonom, acestea fiind parte componentă a infrastructurii feroviare, art. 9.22 din contractele de prestări servicii x din 01 octombrie 2013 şi nr. 51/26 iunie 2014 precizând că S.C. Electrificare S.A. suportă contravaloarea consumul de energie electrică pentru spaţiile închiriate de la CNCFR S.A..

În mod greşit instanţa de apel a constatat că utilităţile sunt aferente spaţiilor ocupate de prestator, în contextul în care această noţiunea nu este definită în contract, iar contractul de închiriere nr. x/6377/1444 din 05 septembrie 2006 defineşte noţiunea de utilităţi ca fiind energie electrică necesară asigurării bunei funcţionări a spaţiilor administrative şi tehnologice ale locatarului.

Or, se impunea ca instanţa de apel să interpreteze prevederile contractuale prin coroborare cu dispoziţiile H.G. nr. 569/2006.

Astfel, prevederile contractului nr. x/1.444 din 05 septembrie 2006 defineşte noţiunile de instalaţii de electrificare şi utilităţi ca reprezentând energia electrică, energia termică, gaze naturale, apa şi alte resurse necesare asigurării bunei funcţionări a spaţiilor tehnologice şi administrative a locatarului.

La art. 2.8 din acelaşi contract se prevede că locatorul asigură contra cost, în limita posibilităţilor tehnice, utilităţile necesare pentru activităţile desfăşurate de locatar, iar conform art. 7.25, locatarul are obligaţia să acopere cheltuielile de administrare a instalaţiilor de electrificare pentru desfăşurarea transporturilor publice de mărfuri şi călători din veniturile aferente exploatării acestora.

Potrivit pct. 9.22 din contractele de prestări servicii nr. x din 01 octombrie 2013 şi nr. 51 din 26 iunie 2014, coroborat cu Cap. I din contractul de închiriere a instalaţiilor de electrificare a infrastructurii feroviare publice nr. 1.6377/1.444 din 05 septembrie 2006, pentru spaţiile închiriate, S.C. Electrificare CFR S.A. are obligaţia de a achita contravaloarea energiei electrice utilizate pentru buna funcţionare a spaţiilor administrative şi tehnologice şi de a monta pe cheltuială proprie grupuri de măsurare a energiei electrice.

Aceste aspecte au fost tranşate prin sentinţa civilă nr. 634/2016 a Tribunalului Iaşi, care se opun cu putere de lucru judecat în prezenta pricină, în temeiul prevederilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.. Prin urmare, reţinerile instanţei de apel potrivit cărora trebuie făcută o distincţie între consumuri tehnologice şi consumuri de natură administrativă, sunt în contradicţie cu considerentele sentinţei civile anterior menţionate.

În ceea ce priveşte caracterul cert al creanţei datorate, acesta reiese din împrejurarea că, urmare a soluţionării definitive a contestaţiei formulate de reclamantă împotriva deciziei Curţii de Conturi, care a făcut obiectul dosarului Tribunalului Iaşi nr. 6822/998/2015, au fost emise facturile fiscale seria x nr. x şi seria x nr. x, ambele din 31 octombrie 2017 aferente abaterilor constatate de către auditori.

În ce priveşte afirmaţiile apelantei privind faptul că datorită schimbărilor legislative apărute ulterior încheierii contractului nr. x/6377/1144 din 05 septembrie 2006, SC "ELECTRIFICARE CFR" S.A. nu a putut uza de licenţa de distribuire şi nu a putut realiza venituri, rămân simple alegaţii, lipsite de semnificaţie juridică.

5. Apărările formulate în cauză.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei la data de 30 decembrie 2020, conform dovezilor aflate la fila x.

La data de 29 ianuarie 2021, prin poştă, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a deciziei curţii de apel.

În motivare, în esenţă, s-a susţinut că instanţa de apel a analizat în mod judicios mijloacele de probă administrate, respectiv a încadrat juridic şi a motivat corect soluţia adoptată, aplicând corect normele care reglementează interpretarea contractelor.

Totodată, în mod nelegal se afirmă în recurs că instanţa de apel a apreciat eronat că raportul juridic dintre părţi este guvernat de vechiul C. civ., având în vedere măsurile dispuse prin decizia nr. 85/2015 a Curţii de Conturi României, Camera de Conturi Iaşi care vizează contractul nr. x/6377/1144/05.09.2006. Precizează intimata că, în speţă, consumul de energie electrică servicii interne STE reprezintă un consum tehnologic, care nu se regăseşte în niciunul dintre contractele încheiate, fiind în sarcina recurentei, că s-a reţinut corect îndeplinirea condiţiilor impuse de lege pentru a opera excepţia de neexecutare a contractului, între cele trei convenţii existând o strânsă legătură, iar intimata nu a beneficiat de prevederile art. 7.31 şi 7.32 din contractul de închiriere.

Referitor la invocarea de către recurentă a considerentelor sentinţei civile nr. 634/2016/CA a Tribunalului Iaşi, se susţine că în acel litigiu, reclamanta a exprimat un punct de vedere care contrazice argumentele invocate în prezenta cauză, respectiv că această hotărâre, ca şi decizia nr. 85/2015 A Curţii de Conturi nu pot fi utilizate în cauză.

În ceea ce priveşte cererea recurentei reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, intimata-pârâtă a solicitat instanţei respingerea acesteia, în lipsa depunerii de către recurentă a înscrisurilor doveditoare.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 08 februarie 2021, conform dovezii aflate la fila x, care la 23 februarie 2021, data poştei, a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20 octombrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta CN CF CFR S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regională CF Iaşi, împotriva deciziei nr. 435/2020 din 30 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 26 ianuarie 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Critica privind determinarea greşită a legii aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, care se impune a fi analizată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondată.

Astfel, recurenta pretinde că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut incidenţa prevederilor vechiul C. civ., susţinând că facturile seria x nr. x şi seria x nr. x, ambele din 31 octombrie 2017, au fost emise în baza contractelor de prestări servicii nr. x din 01 octombrie 2013 şi nr. 51 din 26 iunie 2014, iar nu în baza contractului de închiriere nr. x/6377/1444 din 05 septembrie 2006, menţionarea acestuia în cuprinsul Deciziei Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi Iaşi, nr. 85/2015 fiind făcută cu scopul de a evidenţia temeiul legal pentru care pârâta administra substaţiile de tracţiune electrică şi celelalte instalaţii de electrificare aparţinând infrastructurii feroviare publice.

Înalta Curte reţine sub acest aspect că, în aplicarea dispoziţiilor art. 969 din C. civ. de la 1864, determinarea cauzei drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale părţilor a presupus, în speţă, în concret, raportarea în mod necesar la clauzele convenţiilor încheiate între părţile litigante şi determinarea conţinutului acestora.

În speţă, prin Decizia nr. 85/2015, Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Iaşi, a dispus, în sarcina Sucursalei Regionale CF Iaşi, stabilirea, evidenţierea în contabilitate şi recuperarea integrală a sumelor avansate din bugetul companiei aferente tuturor utilităţilor, inclusiv a consumurilor de energie electrică de joasă tensiune, de care au beneficiat, pe parcursul anilor 2014-2015 şi anterior acestora, substaţiile de tracţiune electrică administrate de S.C. ELECTRIFICARE CFR S.A. Bucureşti, în baza contractului de închiriere a instalaţiilor de electrificare ale infrastructurii feroviare publice, nr. 1/6377/1.144/09.2006, încheiat între părţile litigante.

Contestaţia formulată împotriva deciziei Curţii de Conturi nr. 85/2015 a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 634/2016/CA pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II -a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia civilă 1214/2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Potrivit situaţiei de fapt a cauzei, reclamanta a facturat suma de 1.964.555,30 RON reprezentând consum energie electrică servicii interne STE (substaţii de tracţiune electrică) conform dispoziţiilor auditorilor externi, fiind emise factura G nr. x/31.10.2017, reprezentând contravaloarea consumului de energie electrică servicii interne STE pentru perioada 01.01.2011-31.12.2012, şi, respectiv factura nr. x/31.10.2017, reprezentând contravaloarea consumului de energie electrică servicii interne STE pentru perioada 01.01.2013-30.04.2015.

Aşadar, consumul de energie electrică refacturat a fost înregistrat, conform stării de fapt a cauzei, anterior încheierii celor două contracte de prestări servicii nr. x/01.10.2013 şi nr. y/26.06.2014.

Deşi recurenta contestă statuarea instanţei de apel în sensul că obligaţia de plată a consumului de energie electrică la nivelul celor 12 substaţii de transport electric derivă din executarea contractului de închiriere a instalaţiilor de electrificare a infrastructurii feroviare publice nr. 1.6377/1.444/09.2006, instanţa de recurs nu poate valida această critică, de vreme ce ea nu este susţinută de argumente apte să o fundamenteze factual şi juridic.

Astfel, instanţa de apel a reţinut corect că, în conformitate cu prevederile contractului de închiriere a instalaţiilor de electrificare a infrastructurii feroviare publice nr. 1/6377/1.444/09.2006 încheiat între Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regională de Căi Ferate Iaşi, în calitate de locator şi S.C. Electrificare CFR S.A. Bucureşti, în calitate de locatar, reclamanta a închiriat pârâtei instalaţiile de electrificare aparţinând infrastructurii feroviare publice, în vederea administrării acestora de către locatar, pentru o perioadă de 20 ani, începând cu data de 05.09.2006.

În temeiul acestei convenţii, toate activele infrastructurii feroviare publice (instalaţiile de electrificare - liniile de contact, PCV uri, clădiri, grupuri electrice, clădiri, substaţii tracţiune electrice STE-uri, grup electrogen, etc.) au fost predate către Divizia de Electrificare Iaşi din cadrul S.C. Electrificare CFR S.A., conform protocolului de predare primire nr. x/2006, respectiv nr. x- anexele 3-9.

Prin aceelaşi contract, părţile au definit noţiunile de instalaţii de electrificare şi utilităţi, stipulând expres că acestea din urmă cuprind energia electrică, energia termică, gaze naturale, apa şi alte resurse, necesare asigurării bunei funcţionări a spaţiilor tehnologice şi administrative a locatarului.

La punctul 2.8 din această convenţie s-a prevăzut, în concordanţă cu prevederile art. 5 şi 7 din H.G. nr. 569/2006, că locatorul asigură contra cost, în limita posibilităţilor tehnice, utilităţile necesare pentru activităţile desfăşurate de locatar, iar la punctul 7.25 s-a stipulat că locatarul are obligaţia să acopere cheltuielile de administrare a instalaţiilor de electrificare din veniturile aferente exploatării acestora, pentru desfăşurarea transporturilor publice de mărfuri şi călători.

De asemenea, instanţa de apel reţinut că substaţiile de tracţiune, constituie, potrivit anexei 2, lit. d), pct. 13 din H.G. nr. 581/1998, una dintre componentele instalaţiilor de tracţiune electrică şi de electroalimentare aferente liniilor de cale ferată, respectiv că singurul administrator al infrastructurii feroviare este reclamanta, aceasta fiind cea care asigură, potrivit acestui act normativ funcţionarea, întreţinerea şi repararea infrastructurii feroviare publice.

Ulterior perfectării contractului de închiriere, între Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti prin Sucursala Căi Ferate Iaşi şi S.C. Electrificare CFR S.A. Bucureşti s-au încheiat contractele de prestări servicii nr. x/01.10.2013 şi nr. y/26.06.2014.

Aceste convenţii ulterioare au avut ca obiect prestarea de servicii energetice şi lucrări de montare, exploatare, întreţinere, modernizare, reparaţii şi intervenţii la instalaţiile de electrificare, inclusiv asistenţă tehnică, beneficiarul serviciilor sus menţionate fiind reclamanta Sucursala Regională CF Iaşi, care conform pct. 10.6 din contractele de prestări servicii, şi-a asumat obligaţia de a achita contravaloarea serviciilor/lucrărilor realizate, verificate şi acceptate de către responsabilii desemnaţi.

Aşa cum corect s-a reţinut de către instanţa de apel, spre deosebire de contractele de prestări servicii invocate de recurentă, care reglementează exclusiv obligaţia de a suporta contravaloarea utilităţilor consumate pentru spaţiile închiriate de la C.N. C.F. CFR S.A.,(în sensul că prin utilităţi în cadrul acestor contracte se consideră consumul aferent spaţiilor ocupate de prestator, adică un consum administrativ: iluminat, birouri, magazii, polizoare, bormaşini, etc.) şi care nu includ clauze care să reglementeze componenta de administrare a bunurilor, în contractul de închiriere nr. x/6377/1.144/05.09.2006 părţile au stipulat expres că utilităţile care trebuie suportate de locatar, sunt repezentate de:

"energie electrică, necesară asigurării bunei funcţionări a spaţiilor administrative şi tehnologice ale locatarului".

Raportat la acest context factual, susţinerea din recurs în sensul că refacturarea contravalorii energiei electrice utilizate de către S.C. Electrificare CFR S.A. Bucureşti, prin emiterea facturilor seria x nr. x şi seria x nr. x, ambele din 31 octombrie 2017, nu este circumscrisă executării contractului de închiriere nr. x/6377/1.144/05.09.2006, ci este conformă pct. 9.22 din contractele de prestări servicii nr. x din 01 octombrie 2013 şi nr. 51 din 26 iunie 2014, nu relevă o ipoteză de aplicare eronată, în speţă, a unei norme legale sau de interpretare eronată a unor clauze contractuale, în sensul atribuirii acestora a unui alt înţeles decât cel care rezultă din ansamblul convenţiilor analizate, ci propune o altă modalitate de analiză a probatoriilor.

Or, în ceea ce priveşte constatarea faptelor deduse judecăţii, astfel cum acestea rezultă din probatoriile administrate de părţi, se impune menţiunea că aceasta este în sarcina exclusivă a instanţelor de fond, motiv pentru care nu poate face obiect al criticilor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. care prevăd că recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, examinare care se realizează de instanţa de recurs cu luarea în considerare a aspectele de fapt ale cauzei aşa cum acestea au fost stabilite la judecata în fond a litigiului.

De altfel, contrar opiniei recurentei, statuarea instanţei de apel este în deplină concordanţă cu aspectele tranşate deja prin decizia civilă nr. 1214/2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, invocată de recurentă, prin care s-a reţinut, validându-se constatările auditorilor Curţii de Conturi consemnate în cuprinsul Deciziei nr. 85/2015, că "prevederile contractuale sunt cele care conturează drepturile şi obligaţiile reclamantei", iar nu modul de stabilire a tarifului de către distribuitorul de energie electrică, care priveşte raporturile dintre acest distribuitor şi operatori de transport feroviar.

Prin aceeaşi decizie s-a constatat că "potrivit contractului de închiriere, care este în deplină concordanţă cu întreaga economie a H.G. nr. 596/2006 (art. 7 alin. (1) . . . . . . . . . .), locatarul este cel care are obligaţia de a acoperi cheltuielile de administrare a instalaţiilor de electrificare închiriate, sursa fiind veniturile aferente exploatării. Că în aceste sume se includ şi sume provenite de la reclamantă, conform art. 7.31 sau 7.32 din contract sau conform art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 569/2006, pe lângă celelalte sume, nu înseamnă că reclamanta are obligaţia de a achita contravaloarea energiei electrice necesare pentru funcţionarea acestor instalaţii. În cazul în care s-ar fi dorit de părţi în alt mod, ar fi avut posibilitatea explicitării sau stipulării acestor aspecte în contractele încheiate, după cum posibilitatea desfiinţării contractului de închiriere la momentul când au realizat că S.C. Electrificare CFR S.A. nu poate obţine licenţa de distribuitor care i-ar fi permis perceperea directă de tarife din distribuţia de energie".

De asemenea, s-a reţinut că "obligaţia plăţii cheltuielilor de administrare în sarcina filialei care a închiriat instalaţiile nu face parte din categoria obligaţiilor reclamantei în care se substituie filiala ci, sunt obligaţii proprii ale chiriasului".

Ca urmare, nici argumentul recurentei care aduce în dezbatere considerentele sentinţei civile nr. 634/2016 a Tribunalului Iaşi, nu are valenţa invocată de aceasta, cu atât mai mult cu cât, nici în cuprinsul acestei hotărâri, devenită definitivă prin decizia anterior evocată, nu se regăsesc argumente decizorii care să susţină neechivoc existenţa unei statuări a instanţei învestite cu analiza contestaţiei împotriva deciziei nr. 85/2015 a Curţii de Conturi în sensul evocat de reclamantă, anume că pârâta datorează reclamantei contravaloarea curentului electric facturat în temeiul contractelor de prestări servicii, iar nu în temeiul contractului de închiriere.

Din acest unghi, se impune a fi observat că efectul pozitiv (ca şi cel negativ) al lucrului judecat se manifestă pe planul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, întrucât autoritatea de lucru judecat presupune existenţa aceloraşi părţi între care să fi purtat dezbaterea judiciară anterioară, de o manieră care să nu mai poată fi contrazisă ulterior.

Or, spre deosebire de pârâtă, căreia hotărârea judecătorească pronunţată în litigul anterior îi poate fi opusă doar ca mijloc de probă, faţă de care se admite dovada contrară (dat fiind că aceasta nu a avut calitatea de parte, în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, al Tribunalului Iaşi), recurenta reclamantă CN CFR S.A. Bucureşti prin Sucursala Regională Căi Ferate Iaşi, a avut calitatea de parte în litigiul în care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti menţionate.

Ca atare, recurenta nu poate nega puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1214/2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respins recursul declarat de aceasta împotriva sentinţei civile nr. 634/2016 a Tribunalului Iaşi.

În acelasi sens, pârâta nu poate nega efectul de opozabilitate al acestui act jurisdicţional, în sensul de mijloc de probă, invocând punctul de vedere exprimat de partea adversă în litigiul anterior, în ceea ce o priveşte, câtă vreme, în speţă, apărarea sa s-a limitat la negarea efectului pozitiv al puterii lucrului judecat al sus menţionatei hotărâri, fără însă a fi circumscrisă unor aspecte apte să demonstreze invalidarea puterii sale probatorii de act autentic.

În consecinţă, instanţa de recurs constată că deşi recurenta a invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 634/2016 a Tribunalului Iaşi, construcţia juridică a acesteia, în ceea ce priveşte soluţia dată de curtea de apel excepţiei de nelegalitate invocată de pârâtă, nu poate fi validată în speţă.

A mai susţinut recurenta că, în mod eronat, instanţa de apel nu a interpretat prevederile contractuale prin coroborare cu dispoziţiile H.G. nr. 569/2006.

Nici această critică nu poate fi primită, recurenta ignorând nepermis faptul că, acest act normativ cu caracter secundar are ca obiect de reglementare condiţiile de închiriere a instalaţiilor de tracţiune electrică şi de electroalimentare şi a reţelei de telecomunicaţii CFR, cu echipamentele aferente, ale infrastructurii feroviare publice, către filialele sale, în "vederea administrării acestora pentru desfăşurarea transporturilor publice de mărfuri şi de persoane, iar nu condiţiile pentru încheierea unor contracte de prestări servicii.

Or, invocând acest argument, recurenta nu face decât să confirme propria sa poziţie procesuală oscilantă şi contradictorie în ceea ce priveşte fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii, întrucât, deşi susţine că pârâta datorează contravaloarea curentului electric facturat conform celor două contracte de prestări servicii (neîncheiate la momentul la care, parţial, acest consum a fost realizat, şi deci era datorat), acceptă incidenţa în cauză a H.G. nr. 569/2006, act normativ care reglementează, aşa cum s-a reţinut anterior, condiţiile de închiriere a instalaţiilor de tracţiune electrică şi de electroalimentare şi a reţelei de telecomunicaţii CFR.

De altfel, formulând această critică, recurenta-reclamantă s-a limitat la a susţine că prevederile contractuale analizate nu ar fi primit interpretarea corectă, raportat la conţinutul actului normativ menţionat, fără însă ca argumentele critice subsumate acestui motiv de recurs să combată statuările instanţei de apel.

Câtă vreme, interpretarea dată de instanţa de apel clauzelor contractelor analizate este în deplină concordanţă şi cu considerentele deciziei civile nr. 1214/2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a realizat inclusiv o atare analiză, orice altă susţinere în ceea ce priveşte efectele şi întinderea acestor clauze contractuale, ar avea ca efect negarea de către recurentă a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al acestei hotărâri judecătoreşti, ceea ce este inadmisibil.

Raportat la starea de fapt anterior prezentată, este corect raţionamentul instanţei de apel care, raportându-se la conţinutul concret al clauzelor contractuale inserate de părţile litigante în contractul de închiriere a instalaţiilor de electrificare a infrastructurii feroviare publice nr. 1/6377/1.444/09.2006, respectiv cele inserate în contractele de prestări servicii nr. x/01.10.2013 şi y/26.06.2014, la caracterul succesiv al prestaţiilor, respectiv la momentul naşterii dreptului de creanţă dedus judecăţii, a statuat că nu pot fi validate susţinerile recurentei în sensul că pretenţiile acesteia au drept cauză neexecutarea obligaţiilor asumate de pârâtă prin contractele de prestări servicii anterior menţionate.

În acest punct al analizei se impune a fi observat că, de vreme ce dreptul de creanţă pretins a fi recunoscut în cauză este reprezentat de contravaloarea consumului de energie electrică refacturat în executarea contractului de închiriere a instalaţiilor de electrificare a infrastructurii feroviare publice nr. 1/6377/1.444/09.2006, în speţă, erau incidente dispoziţiile vechiul C. civ., în vigoare la data încheierii acestei convenţii.

Aceasta întrucât, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din noul C. civ. şi respectiv, art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011, în materia contractelor, legiuitorul a stabilit ca regulă, aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic, atât în privinţa condiţiilor de validitate, cât şi pentru alte aspecte precum: cauzele de ineficacitate; regulile de interpretare a actului; efectele actului juridic (inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi) ori încetarea contractului.

Prin urmare, chiar dacă contractul de închiriere a instalaţiilor de electrificare a infrastructurii feroviare publice nr. 1/6377/1.444/09.2006, este un contract cu executare succesivă, efectele acestuia rămân guvernate de legea în vigoare la data încheierii lui, iar nu de reglementările în vigoare la momentul emiterii facturilor prin care se pretinde executarea unor obligaţii de plată care au ca izvor un contract încheiat anterior intrării în vigoare a noului C. civ.

În consecinţă, din această perspectivă, este irelevant momentul la care reclamanta a procedat la refacturarea contravalorii energiei electrice, prin emiterea facturilor seria x nr. x şi seria x nr. x, aşa cum se pretinde în recurs.

Nici critica vizând încălcarea, în speţă, a prevederilor H.G. nr. 569/2006, ce se impune a fi analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., întrucât tinde la a evidneţia o ipoteză de aplicare eronată a unor norme de drept substanţial, în cauză, nu poate fi validată.

Instanţa de recurs reţine că în susţinerea acestei critici, recurenta nu a expus argumente apte să releve incidenţa unei atare ipoteze de nelegalitate în speţă, ci s-a limitat la a reda starea de fapt reţinută în apel, raportat la clauzele contractuale supuse analizei şi la a prezenta propria opinie asupra situaţiei de fapt, mai exact propria interpretare a prevederilor contractuale, fără a fi adusă în dezbatere modalitatea în care, în apel au fost aplicate regulile de interpretare a contractului, statornicite în art. 977 şi următoarele din C. civ.

Astfel, deşi, în speţă, interpretarea clauzelor celor trei convenţii a format obiect al disputei litigioase, dată fiind poziţia divergentă a părţilor referitoare la izvorul dreptului de creanţă dedus judecăţii, argumentele subsumate acestei critici nu relevă aspecte ce ar viza aplicarea eronată a unor reguli de interpretare, în raport cu aceste convenţii, privite în sens de negotium şi nici eventuale neconcordanţe între starea de fapt reţinută şi H.G. nr. 569/2006.

Or, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu poate implica o reinterpretare a clauzelor individuale ale contractului, interpretarea probelor, inclusiv a înscrisurilor ce constată convenţia, fiind apanajul stabilirii elementelor de fapt ale cauzei şi intrând în domeniul rezervat exclusiv instanţelor devolutive.

Tot astfel, de vreme ce părţile au înţeles să definească în cuprinsul convenţiilor încheiate anumiţi termeni, aprecierea instanţei de apel în sensul că fiecare definiţie trebuie asociată prevederilor contractuale din care face parte nu relevă o eroare în aplicarea regulilor de interpretare a convenţiilor, ci o corectă aplicare a normei inserate în art. 977 din C. civ. (potrivit cu care interpretarea contractului se face după voinţa concordantă a părţilor), şi a principiului interpretării sistematice, consacrat de art. 982 din C. civ., ceea ce presupune cercetarea ansamblului contractului, nefiind posibilă aplicarea şi intrepretarea unei clauze contractuale prin extragerea sa din context.

Nici critica vizând greşita aplicare în cauză a prevederilor art. 1556 alin. (1) din C. civ. nu poate fi validată.

Astfel, aşa cum s-a reţinut în cele ce preced, dispoziţiile noului C. civ. nu sunt incidente în cauză, ci cele ale C. civ. de la 1864, act normativ care nu reglementează cu caracter general acest mijloc de apărare.

Cu toate acestea, trebuie observat că potrivit unei jurisprudenţe constante, validată şi de doctrina de specialitate, în cazul în care una dintre părţile contractului sinalagmatic nu-şi execută prestaţiile la care s-a obligat cealaltă parte poate să îi opună excepţia de neexecutare a contractului.

Ceea ce se pretinde în speţă, este lipsa de incidenţă a excepţiei de neexecutare a contractului de închiriere nr. x/6377/1144 din 05 septembrie 2006, mai exact a clauzei inserate în art. 7.31 din acest contract, prin care, până la obţinerea licenţei de distribuţie de către locatar, reclamanta CN CF CFR S.A. Sucursala CF Iaşi şi-a asumat obligaţia de a pune la dispoziţia S.C. Electrificare CFR S.A. veniturile necesare acoperirii cheltuielilor necesare pentru administrarea infrastructurii feroviare publice, întrucât, în opinia recurentei, calitatea de creditor şi debitor a părţilor litigante, una faţă de cealaltă, nu ar rezulta din aceeaşi convenţie.

În cauză, verificând raporturile juridice dintre părţi, instanţa de apel a constatat că ele au ca temei contractul sinalagmatic reprezentat de contractul de închiriere nr. x/6377/1144 din 05 septembrie 2006, iar obligaţiile reciproce au caracter exigibil.

De asemenea, s-a reţinut că potrivit probelor administrate, ulterior încheierii contractului de închiriere menţionat, mai exact începând cu data de 01.03.2014, pârâta a obţinut licenţa de furnizare energie electrică, aceasta a preluat efectiv doar activitatea de furnizare a energiei electrice pe calea ferată. Cu toate acestea, ca urmare a schimbărilor legislative apărute ulterior încheierii contractului de închiriere, pârâta, în calitate de locatar nu a putut uza de licenţa de distribuţie la care face trimitere art. 7.31 din contractul de închiriere, şi în consecinţă, nu a putut realiza venituri din exploatarea instalaţiilor de electrificare, aceste venituri fiind realizate de CNCF "CFR" S.A., care, a achitat către S.C. "Electrificare CFR" S.A. numai contravaloarea prestaţiilor de întreţinere şi reparare ale instalaţiilor realizate.

Astfel, în prezent, intimata S.C. "Electrificare CFR"- S.A. asigură activitatea de furnizare a energiei electrice pentru reţeaua de contact feroviară pentru consumatorii finali racordaţi la reţeaua de contact feroviară şi asigură energia pentru consumul de bază al reţelei feroviare, în timp ce activitatea de distribuţie a energiei electrice pentru operatorii feroviari este efectuată de către reclamantă.

Instanţa de recurs reţine că, în speţă, recurenta nu a contestat circumstanţele factuale care au justificat concluzia instanţei de apel în sensul validării apărării invocate de pârâtă ce viza excepţia de neexecutare a contractului de închiriere nr. x/05.09.2006 respectiv că, deşi potrivit art. 7.31 din contractul menţionat, CNCF "CFR" S.A. avea obligaţia să pună la dispoziţia S.C. "Electrificare CFR" S.A. toate veniturile prevăzute de art. 7.31 din contractul menţionat necesare acoperirii cheltuielilor cu administrarea infrastructurii feroviare publice care au făcut obiectul contractului sus menţionat, până la obţinerea licenţei de distribuţie de către locatar, obligaţie exigibilă la data învestirii instanţei de fond cu analiza cererii introductive, reclamanta, căreia îi revenea sarcina de a proba faptul îndeplinirii acestei obligaţii, nu a administrat astfel de dovezi.

Astfel, ceea ce s-a susţinut, fără a fi aduse în dezbatere aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, din această perspectivă, a fost faptul că aceste statuări ar fi lipsite de semnificaţie în cauză, întrucât creanţa pretinsă în speţă are ca fundament contractele de prestări servicii.

Aşa fiind, în condiţiile în care neîndeplinirea obligaţiei interdependente şi reciproce de transfer a veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor cu administrarea infrastructurii feroviare publice care au făcut obiectul contractului de închiriere, până la obţinerea licenţei de distribuţie de către locatar, asumată de către recurenta reclamantă a fost demonstrată, aşadar o neexecutare parţială a obligaţiilor suficient de importantă, în mod judicios a stabilit instanţa de apel că aceasta nu poate pretinde constrângerea pârâtei la executarea propriilor obligaţii de plată asumate prin contractul de închiriere menţionat.

În acest punct al analizei se impune a fi observat că, de principiu, consecinţa admiterii excepţiei de neexecutare a contractului constă în suspendarea temporară a forţei obligatorii a contractului, ceea ce înseamnă că nici contractul şi nici forţa sa obligatorie nu încetează, fiind doar suspendate, iar părţile nu pot fi considerate liberate de obligaţiile lor.

Ca atare, validarea acestui mijloc de apărare invocat de intimata pârâtă semnifică, în speţă, faptul că aceasta din urmă nu poate fi urmărită silit în justiţie pentru executarea obligaţiilor sale, derivate din aceeaşi convenţie, pârâta fiind îndreptăţită să refuze executarea acestora.

Raportat la considerentele anterior expuse, instanţa de recurs apreciază că argumentele subsidiare ale instanţei de apel care, raportându-se la clauza inserată în art. 9.22 din contractele de prestări servicii, la obligaţiile stabilite conform dispoziţiilor cap. II, art. 7, alin. (1) din O.U.G. nr. 89/2003, astfel cum a fost modificat acest act normativ prin Legea nr. 8/2004, în sarcina administratorului infrastructurii, respectiv la cele stabilite de art. 6 pct. 11 din H.G. nr. 581/1998, în sarcina intimatei şi care au justificat concluzia acestei instanţe, relativă la incertitudinea creanţei pretinse de recurentă, au valenţa unei analize supraabundente şi inutile, câtă vreme, însăşi admiterea excepţiei de neexecutare a contractului de închiriere are aptitudinea de a lipsi de eficacitate prezentul demers judiciar al reclamantei.

De altfel, se impune a fi observat că această analiză subsecventă ignoră chiar situaţia premisă stabilită de instanţa de prim control judiciar ca efect al analizei probatoriului - acea potrivit cu care creanţa dedusă judecăţii are ca izvor contractul de închiriere nr. x/05.09.2006, iar nu cele două contracte de prestări servicii ale căror clauze au constituit suportul acestei analize subsidiare.

Considerentele anterior prezentate, deşi sunt suficiente pentru a justifica înlăturarea acestor ultime considerente supraabundente ale instanţei de apel, impunând, totodată, concluzia inutilităţii unei analize distincte a criticilor care aduc în discuţie nelegalitatea acestor statuări, nu invalidează însă soluţia adoptată prin decizia recurată, raportat la caracterul nefondat al celorlalte critici analizate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta CN CF CFR S.A. Bucureşti prin Sucursala Regională CF Iaşi, împotriva deciziei nr. 435/2020 din 30 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta CN CF CFR S.A. Bucureşti prin Sucursala Regională CF Iaşi, împotriva deciziei nr. 435/2020 din 30 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2022.