Revindication of public land: administrative holder lacks active procedural standing where the State intervenes in its own right

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 05.11.2019 sub nr. x/2019, reclamantul Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Pentru Biologie şi Nutriţie Animală - IBNA Baloteşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., şi cu intervenientul forţat Ministerul Finanţelor, obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 1328 mp, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 563 C. civ.

Prin precizarea transmisă instanţei la data de 04.11.2019, reclamantul a indicat că valoarea obiectului cererii este în cuantum de 285.998,08 RON.

Pârâtul A., a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii reclamantei, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 1359/05.03.2020, Judecătoria Buftea a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Ilfov, raportat la valoarea obiectului pricinii.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Ilfov

Prin sentinţa nr. 1949/28.07.2020, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a respins acţiunea, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 713/A/27.04.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de DGRFP Bucureşti-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov.

În motivarea recursului formulat, acesta a susţinut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate:

-Instanţa de apel nu a luat în discuţie care sunt efectele juridice ale art. 70 C. proc. civ., încălcând astfel dreptul la apărare al recurentului. Acesta consideră aspectul important, deoarece prevederile art. 70 C. proc. civ. îi conferă lui calitatea de reclamant chiar de la momentul depunerii cererii de intervenţie forţată. Pe de altă parte, cererea de intervenţie forţată nu a fost discutată asupra admisibilităţii în principiu, cum prevăd dispoziţiile art. 65 din C. proc. civ.. Dar este important de observat că Statul român se află în cauză ca urmare a unei cereri de intervenţie forţată, căpătând calitate de intervenient principal forţat, nefiind vorba de intervenţie voluntară principală.

-În mod greşit a fost respinsă acţiunea, considerându-se, în mod eronat, că Statul Român nu a prezentat acte de proprietate, deşi acestea sunt menţionate chiar în cererea de chemare în judecată şi sunt depuse la dosar. Soluţia este surprinzătoare deoarece chiar instanţa de apel afirmă că dreptul de proprietate al statului este înscris şi în cartea funciară, însă se consideră că acest lucru ar fi insuficient.

-Instanţele anterioare nu au raportat la speţă textele legale incidente, au ignorat practica judiciară şi doctrina în materie şi nu le-au coroborat cu înscrisurile depuse la dosar;

-În mod greşit instanţa de apel a reţinut că lipsa calităţii procesuale active nu se poate complini prin cererea de intervenţie forţată. Instanţa de apel ignoră faptul că o cerere îşi produce efectele nu de când e aprobată (admisă în principiu), ci de când este depusă, iar calitatea recurentului a fost pusă în discuţie chiar prin cererea introductivă, iar nu ulterior, pe calea unei cereri de intervenţie principală;

-În mod greşit instanţele anterioare au reţinut că are relevanţă cine depune fizic cererea de chemare în judecată, întrucât există posibilitatea de a căpăta şi o altă persoană calitatea de coreclamant, potrivit art. 70 C. proc. civ., text legal pe care instanţele l-au aplicat rigid şi l-au încălcat, aşa cum au încălcat şi principiul disponibilităţii;

-Instanţele anterioare nu au înţeles calitatea Statului Român în această speţă, nici modurile de dobândire şi de dovedire a dreptului de proprietate al statului;

-Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţii de procedură civilă atunci când reţine că apelul a fost declarat împotriva dispozitivului şi a încheierilor premergătoare, dar nu şi împotriva considerentelor (art. 461 alin. (2) C. proc. civ.);

-Recurentul solicită a se lămuri, de către instanţa de recurs, momentul de la care acesta a devenit parte în proces, pe care îl apreciază ca fiind momentul introducerii acţiunii.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal la data de 19.10.2021, intimatul-pârât A. a invocat excepţia de nulitate a motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 70 C. proc. civ., întrucât textul legal nu reprezintă o normă de drept material, ci o normă procesuală.

Pe fond, intimatul a arătat că recurentul nu face nicio dovadă a existenţei în patrimoniul său a unei suprafeţe de teren care să figureze în titlurile de proprietate ale pârâţilor, iar la dosar nu există dovezi că imobilele în litigiu ar forma obiectul proprietăţii publice.

În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile privind promovarea unei acţiuni în revendicare, întrucât recurentul nu are în proprietate vreo suprafaţă de teren care să formeze obiectul prezentului dosar, pârâţii deţin exact suprafeţele menţionate în titlurile lor de proprietate, titluri care au fost verificate anterior de către instanţele judecătoreşti sub aspectul legalităţii prin hotărâri ce au intrat în puterea de lucru judecat.

Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecăţii critici care sunt nefondate, potrivit celor ce urmează.

Se reţine că prin cererea înregistrată la 5.11.2019 pe rolul instanţelor, reclamantul Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare Biologie şi Nutriţie Animală - IBNA Baloteşti, titular al dreptului de administrare asupra terenului proprietate publică a statului, în suprafaţă de 1328 mp., situat în Baloteşti, judeţul Ilfov, a învestit instanţele cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare a acestuia de la pârâţii persoane fizice despre care a arătat că îl ocupă fără drept.

Prin aceeaşi cerere de învestire a instanţelor, reclamanta a arătat şi pe titularul dreptului de proprietate asupra terenului, respectiv Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cel de la care deţine dreptul de administrare, şi a cărui atragere în proces a solicitat-o pe calea unei cereri de intervenţie forţată.

Soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, adoptată de prima instanţă şi validată în instanţa de apel, a fost în mod nefondat contestată de recurent ca fiind nelegală pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin critici care, în conţinutul lor, sunt încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece pun în discuţie şi tind spre a demonstra o greşită aplicare în cauză a normelor de drept procesual incidente (ceea ce face inoperantă sancţiunea nulităţii recursului invocată prin întâmpinarea intimatului A., în raport cu prevederile art. 489 C. proc. civ.).

Greşit se afirmă că soluţionând apelul, instanţa nu ar fi luat în discuţie care sunt efectele juridice ale art. 70 C. proc. civ., norme care, în opinia recurentului, sunt cele care îi conferă lui în actuala procedură calitatea de reclamant.

Pornind de la conţinutul dispoziţiilor art. 563 C. civ. - care reglementează mijlocul procesual al acţiunii în revendicare pentru apărarea dreptului de proprietate - şi de la cel al art. 865 din acelaşi cod - potrivit cărora, obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului acestui drept -, instanţa de apel a concluzionat în mod corect că introducerea acţiunii în revendicare constituie o prerogativă a celui ce se pretinde proprietar, iar nu a titularului dreptului de administrare, astfel cum în mod declarat şi necontestat în cauză este reclamantul Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare Biologie şi Nutriţie Animală - IBNA Baloteşti.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut în mod corect că lipsa calităţii procesuale active a acestui reclamant, decurgând din lipsa calităţii sale de titular al dreptului ce se urmăreşte a fi recunoscut şi apărat pe calea acţiunii în revendicare, nu poate fi complinită nici pe calea cererii de intervenţie forţată formulată în chiar cuprinsul cererii introductive întrucât, aşa cum rezultă cu claritate din cuprinsul art. 68 alin. (1) C. proc. civ., acest instrument procesual este pus la dispoziţia părţilor unui litigiu pentru a putea atrage în proces "o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul".

Or, în acest punct al analizei, instanţa de apel a subliniat pertinent că cele două entităţi implicate în construirea cadrului procesual, respectiv Statul român şi Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare Biologie şi Nutriţie Animală - IBNA Baloteşti, nu sunt în poziţia de a pretinde drepturi identice, ci drepturi diferite deoarece acestea afirmă drepturi diferite asupra aceluiaşi bun: primul, dreptul de proprietate publică, iar al doilea, dreptul de administrare grefat pe dreptul de proprietate publică a Statului.

Este nerelevant, deci, că potrivit art. 70 C. proc. civ., cel chemat în judecată pe calea cererii de intervenţie forţată dobândeşte poziţia procesuală de reclamant, cât timp situaţia juridică a dreptului de proprietate dedus judecăţii este cea prezentată anterior, care nu se grefează pe ipoteza legală avută în vedere prin dispoziţiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ., anume ca cel atras în proces pe calea intervenţiei forţate să poată pretinde aceleaşi drepturi ca reclamantul (care, în speţă, nu poate pretinde mai mult decât un drept de administrare asupra bunului litigios).

Calitatea de reclamant, a cărei dobândire o prefigurează recurentul prin efectul normei art. 70 C. proc. civ., nu este de natură să neutralizeze inconvenientul fundamental al recurgerii la instituţia juridică a intervenţiei forţate reglementate în cuprinsul art. 68 C. proc. civ., anume că Statul român şi titularul cererii de chemare în judecată nu sunt în situaţia legală de a deţine sau de a pretinde aceleaşi drepturi în legătură cu bunul litigios.

Prin urmare, este corectă aserţiunea instanţei de apel în sensul că, în speţă, lipsa calităţii procesuale active nu poate fi complinită pe calea cererii de intervenţie forţate, câtă vreme cele două entităţi deţin şi afirmă drepturi diferite în legătură cu terenul în litigiu. Din acest motiv, este, deci lipsit de relevanţă momentul - văzut ca fiind important de determinat, de către recurent - când cererea de intervenţie forţată îşi produce efectele (la data depunerii sau la data încuviinţării sale în principiu în baza art. 69 (3) C. proc. civ.), cât timp aceasta, necorespunzând tiparului legal, nu poate complini lipsurile cererii de chemare în judecată.

Nu cine depune fizic cererea de chemare în judecată a contat în adoptarea soluţiei criticate pe calea recursului, ci anume cine este titularul acţiunii în revendicare întrucât, în raport de conţinutul dispoziţiilor art. 563 C. civ., s-a stabilit corect că acesta nu poate fi decât proprietarul sau cel ce se pretinde proprietar al bunului revendicat, iar niciodată titularul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate sau al unui drept real corespunzător proprietăţii publice, aşa cum este Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare Biologie şi Nutriţie Animală.

Critica unei interpretări rigide şi nelegale a dispoziţiilor legale incidente cauzei, cea prin care se afirmă ignorarea practicii judiciare şi doctrinei în materie ori dificultăţile în dovedirea dreptului de proprietate al Statului român nu ar putea fi primite pentru a justifica recurgerea, atunci când se promovează o cerere în revendicare a unui bun proprietate publică, la un cu totul alt tipar legal decât cel descris cu simplitate şi claritate în conţinutul dispoziţiilor art. 563, 865 şi 870 din C. civ., anume că acţiunea în revendicarea bunului de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept, este a proprietarului, că, potrivit art. 865 (1) C. civ., obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului, în timp ce titularii drepturilor reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt obligaţi: a) să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică; b) să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condiţiile prevăzute de C. proc. civ.

Aceste din urmă prevederi, în contextul în care - potrivit alin. (3) al art. 865 C. civ. - dispoziţiile art. 563 C. civ. se aplică în mod corespunzător, nu pot fi altfel înţelese decât vizând ipotezele în care titularii acestor drepturi au calitatea de pârâţi în proces.

Titularul dreptului de administrare corespunzător proprietăţii publice a statului sau unităţii administrativ-teritoriale poate avea doar iniţiativa apărării în justiţie a dreptului de administrare, aşa cum o spune neîndoielnic norma art. 870 C. civ.

Nicio raţiune nu poate fi îndeajuns de puternică pentru a eluda această construcţie juridică, rămânând de neînţeles în motivaţia recursului de ce ar fi mai simplu de făcut dovada dreptului de proprietate a statului din postura unui intervenient forţat decât din aceea a titularului unei acţiuni în revendicare.

Critica privitoare la împrejurarea că atât prima instanţă, cât şi cea de apel ar fi apreciat greşit că Statul român nu ar fi prezentat acte de proprietate asupra bunului este inexactă, întrucât această apreciere, care a fost a tribunalului, a fost corectată în urma judecăţii din apel prin stabilirea faptului că respectivele considerente asupra fondului nu susţin dispozitivul şi nu au autoritate de lucru judecat.

În ultimul paragraf al hotărârii din apel, instanţa justifică de ce, găsind întemeiate doar o parte a criticilor formulate de către apelant (recurent), respectiv cele care vizau considerentele analizei pe fond realizate de tribunal, nu va avea totuşi temei cât să admită calea de atac. Aceasta întrucât soluţia primei instanţe, în urma controlului judiciar din apel, a fost apreciată ca fiind corectă, dar greşit argumentată atunci când s-a referit la examinarea calităţii de proprietar a Statului.

Observaţia instanţei de apel, în sensul că nu a fost învestită cu un apel împotriva considerentelor hotărârii tribunalului, a subliniat însă neînvestirea sa cu calea de atac specific reglementată în cuprinsul art. 461 alin. (2) C. proc. civ. (care implică şi o soluţia aparte în privinţa considerentelor atacate, atunci când e găsită ca fondată, care poate fi, după caz, de înlăturare, înlocuire cu propriile considerente), iar nu faptul că apelul părţii nu ar fi vizat, deopotrivă, dispozitivul sentinţei şi considerentele pe care acesta se sprijină, cum interpretează recurentul în critica sa.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind ca fiind legală hotărârea instanţei de apel, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor reprezentat de DGRFP Bucureşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov împotriva deciziei nr. 713/A din 27 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 ianuarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.