Revision petition against filter-panel decision deemed inadmissible; EU preliminary reference rejected

Şedinţa publică din data de 09 februarie 2022

Deliberând, asupra cererii de faţă, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin decizia nr. 477 din 11 martie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a anulat recursul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 28 din 13 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

2. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, revizuentul A. a formulat cerere de revizuire, înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 25 martie 2021.

În cuprinsul cererii, revizuentul arătat că, potrivit art. 457 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., calea de atac este cea prevăzută de lege, indiferent de menţiunile din dispozitiv, iar potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată, este motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ.

A mai susţinut revizuentul că judecarea cauzei în şedinţă nepublică, fără citarea părţilor, încalcă dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe cele ale art. 47 par. 2 din Carta Europeană asupra Drepturilor Fundamentale.

La data de 19 aprilie 2021, revizuentul a depus cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în vederea pronunţări unei decizii prin care să răspundă următoarelor întrebări preliminare:

1. Dacă noţiunea de "instanţă instituită prin lege" prevăzută de art. 47 par. 2 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi cea de "proces echitabil" se interpretează în sensul că toate instanţele din România trebuie să aibă personalitate juridică, capacitate juridică şi să existe "de jure", iar nu "de facto", condiţii imperative pentru a pronunţa o hotărâre "în numele legii";

2. Până la înfiinţarea prin lege a instanţelor judecătoreşti din România cărei instanţe din Uniune i se poate adresa un justiţiabil român astfel încât hotărârea pronunţată să respecte dreptul acestuia la un proces echitabil;

3. Noţiunea "instanţă independentă şi imparţială" prevăzută de art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se interpretează în sensul că modul de constituire a tuturor completurilor de judecată din instanţele româneşti trebuie să fie aleatoriu şi nu administrativ, pe criterii nepublice.

Prin încheierea din 12 mai 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost suspendată judecarea cauzei în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

La 08 noiembrie 2021, revizuentul a formulat cerere de reluare a judecării cauzei.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cererea de revizuire, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, conform dispoziţiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, Înalta Curte reţine că, în temeiul dispoziţiilor art. 24 din C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", va analiza admisibilitatea prezentei căi de atac prin prisma normelor legale în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată, care potrivit programului naţional de gestiune a activităţii instanţelor, Ecris, este 21 decembrie 2016, anterior modificării acestora prin Legea nr. 310/2018.

De asemenea, Înalta Curte reţine că Decizia Curţii Constituţionale nr. 559 din 26 septembrie 2019 privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 493 alin. (5)-(7) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1008 din 16 decembrie 2019, nu este incidentă în speţă pentru argumentele mai sus expuse, decizia curţii constituţionale vizând normele de procedură, astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 310/2018.

Prevederile art. 513 alin. (3) C. proc. civ. fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire, indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează, astfel că, potrivit acestui text de lege, dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.

În speţă, prin decizia ce face obiectul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte a anulat recursul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 28 din 13 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, hotărârea fiind pronunţată în complet de filtru, fără nicio cale de atac.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., "în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ. sau că recursul este vădit nefondat, anulează sau, după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunţată, fără citarea părţilor, care nu este supusă niciunei căi de atac."

Legiuitorul a stabilit ca deciziile pronunţate în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. să nu fie supuse niciunei căi de atac, nici chiar celor extraordinare, ceea ce conduce la concluzia că aceste hotărâri nu pot fi atacate cu revizuire.

Înalta Curte reţine că principiul legalităţii căilor de atac, reglementat de art. 457 C. proc. civ., presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.

În afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţia României arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.

În aceste condiţii, în aplicarea dispoziţiilor legale anterior menţionate, Înalta Curte constată că împotriva deciziei nr. 477 din 11 martie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, nu poate fi exercitată nicio cale de atac, ordinară sau extraordinară, prin urmare, nici o cerere de revizuire.

Analizând pricina şi din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a cererii de revizuire, prevăzute de art. 509 alin. (1) din C. proc. civ., se reţine că exceptând situaţiile de la art. 509 alin. (2) din C. proc. civ., antamarea fondului cauzei prin hotărârea a cărei revizuire se solicită reprezintă o condiţie de admisibilitate.

În ceea ce priveşte noţiunea de "evocare a fondului de către instanţa de recurs", Înalta Curte apreciază că nu îndeplinesc această condiţie hotărârile prin care recursul a fost respins ca tardiv, nefondat sau a fost anulat sau atunci când recursul a fost admis, cu consecinţa casării deciziei pronunţate în apel şi menţinerii hotărârii primei instanţe.

În cauza de faţă, prin decizia a cărei revizuire se solicită, instanţa de recurs a anulat recursul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 28 din 13 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în esenţă, pentru că recursul nu a fost motivat, recurentul nedecelând critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, fiind o hotărâre judecătorească care nu evocă fondul, în sensul celor mai sus reţinute, nu poate fi supusă analizei din perspectiva dispoziţiilor invocate de către revizuent.

Analizând pricina şi din perspectiva dreptului de acces la o instanţă, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat şi garantat de prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat că legea fundamentală nu interzice stabilirea, prin lege, a anumitor condiţii sau reguli de procedură în privinţa exercitării acestui drept, ci, dimpotrivă, statuează în art. 126 alin. (2):

"Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege."

Stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie sau exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiţie. În acest sens, este Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte şi este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.

Prin decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea Constituţională a reţinut că principiul accesului liber la justiţie trebuie interpretat şi prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 şi 38). Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului.

În raport cu soluţia dată asupra cererii de revizuire, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, şi cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de revizuentul A., întrucât cererea de sesizare nu este formulată în legătură cu admisibilitatea cererii de revizuire dedusă judecăţii.

Totodată, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, instanţa naţională sesizează Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuţie validitatea sau interpretarea tratatelor şi actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii şi apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

Prin urmare, art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene prevede acest mecanism pentru interpretarea tratatelor sau pentru interpretarea şi verificarea validităţii unei norme din legislaţia secundară a Uniunii Europene, dar instanţa naţională poate să respingă o astfel de cerere atunci când jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene oferă suficiente repere pentru interpretarea legislaţiei naţionale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii. Aşadar, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Or, în speţă, cum cererea de revizuire dedusă judecăţii este formulată împotriva unei decizii definitive, care nu are deschisă nicio cale de atac, nici chiar extraordinară, cum sarcina Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este să interpreteze dreptul Uniunii Europene şi nu să îl aplice în dreptul naţional, conform principiului autonomiei procesuale, aplicarea lui revenind instanţelor naţionale, şi cum trimiterea nu este una obligatorie, deşi prezenta instanţă este de ultim grad, se reţine că instanţa are aptitudinea de a aprecia asupra utilităţii şi concludenţei, dar şi asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate de la art. 267 din TFUE, motiv pentru care Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, această cerere.

Pentru aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 509 C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 493 alin. (5) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 477 din 11 martie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018 şi, în consecinţă, va respinge, ca inadmisibilă, şi cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de revizuentul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 477 din 11 martie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018.

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de revizuentul A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 februarie 2022.