Inadmissibility of revision under Art. 322(7) CPC for annulment of an earlier judgment in lieu of the later conflicting one

Şedinţa publică din data de 09 februarie 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. 1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, la data de 02 martie 2020, sub nr. x/2020, revizuenta A. a formulat, în contradictoriu cu intimatele Comuna Snagov, prin primar, Comisia Locală Snagov pentru aplicarea legilor fondului funciar, Instituţia Prefectului Judeţului Ilfov, prin prefect, B. şi C., cerere de revizuire împotriva sentinţei civile nr. 1803 din 02 aprilie 2007, pronunţată de Judecătoria Buftea, ca fiind potrivnică deciziei nr. 3918 A din 23 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Ilfov.

Prin sentinţa civilă nr. 3039 din 03 martie 2021, Judecătoria Buftea, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de revizuire în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 30 martie 2020, sub nr. x/2020.

Prin sentinţa civilă nr. 92F din 16 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva sentinţei civile nr. 1803 din 02 aprilie 2007, pronunţată de Judecătoria Buftea, în dosarul nr. x/2006.

În motivare, această instanţă a reţinut că motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. din 1865 este incident atunci când o hotărâre definitivă este contrazisă de o altă hotărâre definitivă, care îi încalcă celei dintâi puterea de lucru judecat. Însă, acest motiv de revizuire nu este incident atunci când se tinde la desfiinţarea celei dintâi hotărâri, ca urmare a potrivniciei celei ulterioare, ci doar când se urmăreşte desfiinţarea hotărârii ulterioare pentru nerespectarea puterii de lucru judecat a celei dintâi, această contradicţie între hotărâri neputând fi speculată în vederea desfiinţării celei dintâi dintre ele, întrucât nu cea dintâi a încălcat puterea de lucru judecat a hotărârii ulterioare, pentru a fi desfiinţată, ci invers.

Concluzionând, instanţa a reţinut ca fiind inadmisibilă cererea de revizuire prin care se tinde la desfiinţarea unei hotărâri din anul 2007 pe motiv că ar încălca puterea de lucru judecat a unei hotărâri din anul 2019, întrucât la momentul pronunţării hotărârii atacate (cea din 2007), aceasta nu a încălcat nici o putere de lucru judecat ci, dimpotrivă, ea a devenit lucru judecat pentru litigiile ulterioare.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de recurs revizuenta A..

Prin cererea de recurs, recurenta-revizuentă a susţinut că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 5 şi 7 din C. proc. civ. de la 1865 din materia motivării hotărârilor, dar şi cu cu aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 322, respectiv a art. 327 C. proc. civ., motiv prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 din acelaşi cod, precum şi a normelor din materia puterii de lucru judecat, ajungându-se, în mod eronat, la concluzia că revizuirea/anularea s-ar putea face numai asupra hotărârii mai noi şi nicidecum în detrimentul celei mai vechi.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, acela al nerespectării normelor de procedură (art. 304 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ.), recurenta a susţinut sintagma "anulării celei din urmă hotărâri" din cuprinsul art. 327 alin. (1) C. proc. civ. nu se referă la cea din urmă hotărâre din punct de vedere cronologic, ci la hotărârea atacată, fiind lipsit de sens a anula o hotărâre care nu a fost atacată.

Astfel, recurenta a susţinut că instanţa de revizuire nu a motivat în contra acestei interpretări şi nici nu a arătat motivele pentru care a respins cererea, respectiv nu a indicat ce anume din conţinutul art. 322 C. proc. civ. conduce la concluzia că, din două hotărâri definitive, doar cea mai recentă hotărâre poate fi revizuită, cea mai veche hotărâre fiind nerevizuibilă.

A mai arătat că art. 327 alin. (1) C. proc. civ. nu este o normă contrară art. 322 C. proc. civ., ci este o normă subsecventă, completatoare a acestuia, care reglementează procedura de urmat după ce se stabileşte admisibilitatea revizuirii în condiţiile art. 327 C. proc. civ., astfel că este greşită soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire pe care art. 322 o defineşte ca admisibilă.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, cu privire la greşita aplicare a legii, recurenta a învederat că nici dispoziiţiile art. 322 alin. (1) pct. 7, nici art. 327 alin. (1) C. proc. civ. şi nicio altă normă nu face distinţie cronologică între hotărârile potrivnice, singurele condiţii impuse de legiuitor fiind ca respectivele hotărâri potrivnice să existe în acelaşi timp şi oricare dintre ele să fi fost atacată, nefiind evidenţiată nicio relevanţă a celei dintâi faţă de cea ulterioară, constatarea potrivniciei putându-se face numai în raport cu hotărârea atacată, deoarece hotărârea neatacată nu se poate anula chiar dacă ar fi cea din urmă hotărâre.

De asemenea, nu există nicio normă care să diferenţieze între puterea de lucru judecat a două sau mai multe hotărâri definitive ori a puterii a două sau mai multe norme legale în vigoare, contradictorii şi emise în epoci diferite cronologic.

Sintagma "cea din urmă hotărâre" nu poate însemna în mod obligatoriu hotărârea ulterioară, din moment ce nu hotărârea ulterioară a fost atacată.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de revizuire a reţinut greşit că putere de lucru judecat are numai cea dintâi hotărâre şi că numai puterea celei de-a doua (din urmă) putea să o încalce pe cea dintâi, cu posibilitatea ca numai hotărârea ulterioară temporar să fie anulată. Puterea de lucru judecat există şi are superioritate în raport cu o cerere în curs de soluţionare, potrivit art. 166 C. proc. civ. şi art. 1201 C. civ., iar instanţa de revizuire are competenţa de a încuviinţa sau nu revizuirea, de a constata care hotărâre a fost atacată, iar în cazul potrivniciei de a anula hotărârea care a încălcat prevederile legale.

3. Apărările formulate în cauză

Intimatul Instituţia Prefectului Ilfov a depus întâmpinare, la 4 noiembrie 2021, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că, prin sentinţa atacată, instanţa de revizuire, în mod corect şi legal, a reţinut că dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. sunt incidente atunci când o hotărâre definitivă este contrazisă de o altă hotărâre, iar nu şi atunci când se tinde la desfiinţarea celei dintâi ca urmare a potrivniciei celei ulterioare.

La aceeaşi dată, intimata Comuna Snagov a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii primei instanţe, ca legală, iar în situaţia în care instanţa va admite recursul şi va casa hotărârea primei instanţe, a solicitat, în rejudecare, admiterea excepţiei tardivităţii cererii de revizuire şi, pe cale de consecinţă, respingerea revizuirii, ca tardivă, admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de revizuire şi respingerea cererii, ca inadmisibilă, admiterea excepţiei lipsei de interes şi respingerea cererii în consecinţă, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca neîntemeiată.

La data de 8 noiembrie 2021, recurenta a depus cerere de întregire a acţiunii, formulată în temeiul art. 132 C. proc. civ.

La 8 februarie 2022, recurenta a depus concluzii scrise, prin care a solicitat admiterea recursului.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la primul motivul de recurs, în sensul că instanţa de revizuire nu a motivat în contra interpretării art. 327 alin. (1) C. proc. civ., care se referă la hotărârea atacată, iar nu la cea din urmă hotărâre din punct de vedere cronologic, respectiv că instanţa de revizuire nu a arătat motivele pentru care a respins cererea de revizuire şi nici nu a arătat de ce numai cea mai recentă hotărâre poate fi revizuită, se reţine că această critică care vizează motivarea hotărârii judecătoreşti atacate, deşi se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 din acelaşi cod, este nefondată.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în considerentele hotărârii, instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis, a stării de fapt, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, ­scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile şi apărările esenţiale ale părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii constituie raţionamentul judiciar ce întemeiază soluţia adoptată în cauza dedusă judecăţii şi reprezintă o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 par. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate, în mod real şi efectiv de instanţă.

Raportând principiile enunţate la litigiul pendinte, precum şi la criticile recurentei legate de incidenţa dispoziţiilor art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de revizuire se încadrează în exigenţele prevăzute de art. 261 C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 al Convenţiei Europene, în condiţiile în care instanţa şi-a argumentat, în mod riguros, atât în fapt, cât şi în drept, soluţia adoptată, faţă de obiectul dedus judecăţii, de limitele învestirii instanţei şi de dispoziţiile legale în materia revizuirii.

Contrar susţinerilor recurentei-revizuente, considerentele criticate nu sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.

Astfel, în argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de revizuire a reţinut, riguros, că motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident atunci când se tinde la desfiinţarea celei dintâi hotărâri, ca urmare a potrivniciei celei ulterioare, ci doar când se urmăreşte desfiinţarea hotărârii ulterioare pentru nerespectarea autorităţii de lucru judecat a celei dintâi, această contradicţie între hotărâri neputând fi speculată în vederea desfiinţării celei dintâi dintre ele, întrucât nu cea dintâi a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii ulterioare, pentru a fi desfiinţată, ci invers.

Totodată se reţine că hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, iar considerentele nu sunt contradictorii şi nici străine de natura cauzei, ci reprezintă o aplicare a criteriilor de analiză impuse de lege la circumstanţele specifice pricinii, instanţa de revizuire aplicând corect textul art. 327 alin. (1) C. proc. civ. şi reţinând, în raport cu situaţia concretă dedusă judecăţii, că la momentul pronunţării hotărârii atacate, în anul 2007, această hotărâre nu a încălcat nicio autoritate de lucru judecat, ci ea a devenit lucru judecat pentru litigiile ulterioare.

Aceste considerente au justificat, în mod corect şi legal, soluţia pronunţată în analiza revizurii, cu consecinţa respingerii căii de atac, ca inadmisibilă.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentei formulate în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. nu pot determina admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizând greşita interpretare de către instanţa de revizuire a sintagmei "anularea celei din urmă hotărâri" din cuprinsul art. 327 alin. (1) C. proc. civ., se reţin următoarele:

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, iar dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., în cadrul unei cereri de revizuire dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar condiţiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuţie şi nu se cercetează chestiuni ce ţin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., invocate de revizuentă ca temei al cererii sale, se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

Interpretând dispoziţiile legale anterior redate, reiese că invocarea acestui motiv de revizuire presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat, ceea ce presupune existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză în cele două procese; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se solicite anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Raţiunea reglementării condiţiilor de admisibilitate anterior menţionate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorităţii lucrului judecat, atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar care privesc aceeaşi pricină, având aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi aceleaşi părţi, ceea ce face ca executarea hotărârilor să fie imposibil de realizat, iar ieşirea din situaţia anormală creată de existenţa hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea şi anularea ultimei hotărâri, cea care înfrânge principiul autorităţii lucrului judecat.

În cauza dedusă judecăţii, revizuenta a solicitat, în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea sentinţei civile nr. 1803 din 02 aprilie 2007, pronunţată de Judecătoria Buftea, ca fiind potrivnică deciziei nr. 3918 A din 23 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Ilfov.

Se constată că, astfel cum corect a reţinut şi curtea de apel, hotărârea a cărei revizuire se solicită a fost pronunţată anterior celei faţă de care s-a invocat contrarietatea, astfel că nu poate fi îndeplinită condiţia nesocotirii autorităţii de lucru judecat, având în vedere că revizuenta a solicitat anularea primei hotărâri şi nu a celei de-a doua dintre cele pretins potrivnice.

În acelaşi sens, se reţine că instanţa de revizuire nu este o instanţă de control judiciar şi deci nu poate să aprecieze care dintre hotărârile potrivnice este greşită, ci doar să constate că prin ultima hotărâre s-a nesocotit autoritatea lucrului judecat cu care este învestită prima hotărâre.

Contrar susţinerilor recurentei-revizuente, instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conţine soluţia corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre şi, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri.

Scopul reglementării acestui motiv de revizuire nu este cel al îndreptării hotărârilor greşite prin anularea acestora şi pronunţarea altora, ci respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, prin restabilirea situaţiei determinate de nesocotirea acestuia.

Cu privire la această chestiune, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat asupra faptului că instituirea normei de la art. 322 pct. 7 C. proc. civ. răspunde acestui imperativ, al respectării puterii de lucru judecat, dar şi celui referitor la asigurarea securităţii raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-o cale de atac de natură a permite rejudecarea cauzei, pentru simplul fapt că "există două puncte de vedere diferite asupra aceleiaşi chestiuni" (cauza Stanca Popescu c. României din 7 iulie 2009).

Totodată, trebuie avut în vedere scopul revizuirii, care nu a fost concepută pentru a deschide părţii nemulţumite dreptul la o nouă cale de control judiciar cu privire la legalitatea soluţiei pronunţate în primul proces. Necesitatea îndeplinirii acestei condiţii de admisibilitate a revizuirii este recunoscută în mod constant în literatura de specialitate şi în practica judiciară, neexistând vreo controversă care să justifice o abordare diferită a acestei probleme de drept.

Sub acest aspect se reţine că, întrucât unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care impune, printre altele, ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu fie repuse în discuţie (cauza Brumărescu împotriva României), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că securitatea juridică presupune că nicio parte în proces nu este îndreptăţită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive doar în scopul de a obţine o reexaminare a cauzei. Competenţa instanţelor sesizate cu o cerere de revizuire trebuie exercitată doar pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, nu pentru a efectua o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu trebuie tratată ca un recurs deghizat şi simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra problemei juridice ridicată de cauza respectivă nu este un motiv pentru reexaminare.

Se reţine, aşadar, că în situaţia cererilor de revizuire întemeiate pe existenţa contrarietăţii de hotărâri, în sensul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., admiterea cererii de revizuire are ca singură consecinţă, potrivit art. 327 alin. (1) din acelaşi cod, anularea celei de-a doua hotărâri, fără a îngădui şi alte rezolvări care ţin de fondul dreptului litigios.

O asemenea soluţie legală îşi are justificare în faptul că legea socoteşte neavenită cea de-a doua hotărâre, lăsând să se înţeleagă că aceasta, fără distincţie, trebuie lipsită de orice efecte (anulată), în considerarea faptului că, dacă în cel de-al doilea proces s-ar fi invocat şi admis excepţia autorităţii de lucru judecat, acţiunea reclamantului ar fi fost respinsă pentru acest motiv, fără a mai fi cercetată pe fondul ei ori sub alte aspecte, astfel că nu s-ar mai fi ajuns să fie pronunţată o hotărâre care să o contrazică pe cea pronunţată în primul proces.

Or, în speţă, raportat la împrejurarea că revizuenta a solicitat anularea primei hotărâri, faţă de cea ulterioară, nu se mai pune problema autorităţii de lucru judecat, astfel încât, făcând o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material, instanţa a constatat inadmisibilitatea cererii de revizuire.

În acest context, se reţine că nefondate sunt şi criticile recurentei circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 1201 C. civ. şi a art. 166 C. proc. civ. care reglementează autoritatea de lucru judecat.

Astfel, având în vedere reţinerile instanţei de revizuire referitoare la hotărârile invocate ca fiind contradictorii, precum şi faptul că revizuenta a solicitat anularea hotarârii care a fost prima pronunţată, Înalta Curte constată că instanţa de revizuire a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt nefondate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta A. împotriva sentinţei civile nr. 92/F din 16 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

În ceea ce priveşte solicitarea intimatei Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Snagov de acordare a cheltuielilor de judecată, se constată că aceasta nu a depus, la dosar, dovezi care să indice cuantumul cheltuielilor efectuate în prezenta cauză, ipoteză în care Înalta Curte urmează a respinge această cerere, în considerarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta A. împotriva sentinţei civile nr. 92/F din 16 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Snagov.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 februarie 2022.