Tortious State Liability for Delayed EU Directive Implementation Barred by Expiration of Thirty-Day Recourse Deadline

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2022

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 teza a II-a C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare", Înalta Curte constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei.

În dosarul pendinte nr. x/2019, format prin disjungerea efectuată prin încheierea din data de 05.06.2019 în dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 23.02.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri - în calitate de succesor în drepturi şi obligaţii al Ministerului Turismului, în baza răspunderii civile delictuale, la plata sumei de 4.955,74 RON reprezentând preţul pachetului de servicii turistice indicativ SUA 11/26 10.06.2018 achitat de reclamantă către agenţia de turism B. S.R.L.

2. Judecata în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 2084 din 19 septembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanţa a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 689A din 3 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta A. ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Reclamanta A. a formulat cerere de recurs, precum şi cerere de repunere în termenul de recurs, transmise prin serviciul poştal la 9 februarie 2021 şi a menţionat că hotărârea atacată este decizia nr. 1185A din 29 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2009.

Ulterior, la data 19 februarie 2021, recurenta, prin avocat, a transmis, prin poştă electronică modificarea cererii de repunere în termenul de recurs motivând că prin această modificare a îndreptat erorile materiale strecurate în conţinutul cererii, însă a indicat în continuare decizia nr. 1185A din 29 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă ca fiind hotărârea pe care înţelege să o atace prin recursul declarat.

Dosarul a fost înregistrat la ÎCCJ la data de 23 martie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, care prin rezoluţia de primire din data de 6 aprilie 2021 a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute la art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de repunere în termenul de recurs, modificată, comunicată la data de 19 februarie 2021, recurenta-reclamantă susţine că decizia Curţii de Apel nu i-a fost comunicată la adresa de domiciliu, iar starea de sănătate precară a împiedicat-o să ia cunoştinţă de conţinutul deciziei.

A solicitat ca instanţa să aibă în vedere că termenul procedural a fost pierdut ca urmare a unor motive temeinic justificate, neimputabile părţii, respectiv faptul că nu a i-a fost comunicată decizia la adresa de domiciliu, astfel că nu a putut cunoaşte motivele hotărârii.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a formulat, în esenţă, următoarele critici:

- o prima critică adusă soluţiei pronunţată de instanţa de apel se referă la modul extrem de succint şi incomplet în care a fost motivată decizia, în care nu se face o analiză suficientă, aşa cum instanţa avea obligaţia stipulată prin lege, a materialului probatoriu, prin prisma prevederilor legale invocate cu privire la capătul de cerere referitor la atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât Ministerul Turismului şi obligarea acestuia la acordarea despăgubirilor cuvenite către consumatorul B. în vederea acoperirii prejudiciului;

- instanţa de judecată a realizat o analiză formală a cererii de apel, rezumându-se doar la aspecte generale şi, în niciun caz, specifice răspunderii civile delictuale;

- instanţa de apel nu a realizat o analiză efectivă a dispoziţiilor legale incidente în prezenta cauză, dezlegarea oferită pricinii nerespectând exigenţele de legalitate necesare pentru o justă soluţionare a pricinii;

- instanţa de apel a invocat în mod greşit lipsa temeiului capetelor de cerere referitoare la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât Ministerul Turismului;

- în raport de efectele răspunderii civile delictuale, Ministerul Turismului este ţinut să îi despăgubească pe păgubiţii B. S.R.L. în calitate de reglementator şi coordonator al pieţei serviciilor de turism, iar un argument solid în recunoaşterea propriei culpe îl constituie adoptarea de reglementări normative tardive în domeniul pieţei turismului din România;

- ulterior producerii prejudicierii consumatorilor de servicii de turism, a fost adoptată O.G. nr. 26/2017, apoi a fost emisă O.G. nr. 2/2018, aceste intervenţii legislative defazate nefiind decât încercări tardive de a complini lipsa de diligenţă a autorităţii reglementatoare a pieţei serviciilor turistice şi nu fac decât să sublinieze recunoaşterea culpei acesteia de natură să atragă răspunderea civilă delictuală pentru încălcarea propriilor atribuţii în raport de activitatea agenţiei tur-operator B.;

- sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale ţinând seama de H.G. nr. 24/2017 şi văzând şi dispoziţiile din Legea nr. 58/1998, dar şi reglementările Noului C. civ., respectiv art. 1349, intimatul-pârât neînţelegând să-şi îndeplinească atribuţiile referitoare la reglementarea strictă şi controlul operativ asupra agenţiilor tur-operatoare din piaţă, ceea ce a permis acestora să contracteze oferte de turism în stil dumping, ajungându-se la crearea unui prejudiciu imens pentru care nu a existat contract de asigurare;

- posibilitatea de atragere a răspunderii civile delictuale a Statului Român urmează a fi analizată pentru neimplementarea Directivei (UE) 2015/2302 a Parlamentului European şi a Consiliului la momentul la care s-au încheiat contractele între agenţia de turism B. şi recurenta-reclamantă din prezenta cauză;

- este greşit raţionamentul instanţelor de fond şi apel care exclud de la protecţie contractele încheiate în perioada 2016-2017, realizând o discriminare nejustificată faţă de consumatorii ce ar fi încheiat contracte de comercializare de produse turistice ulterior expirării termenului de implementare a Directivei;

- sunt eronate aprecierile primei instanţei, dar şi ale instanţei de apel, în care se arată că pentru a se putea reţine că o faptă are caracter ilicit ar fi necesar ca toate contractele sa fi fost încheiate ulterior datei de 1 ianuarie 2018, data la care Statul Român trebuia să finalizeze implementarea Directivei;

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză.

La data de 25 mai 2021, în termen legal, intimatul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de repunere în termen întrucât hotărârea a fost comunicată la domiciliul procesual ales chiar de reclamantă şi a invocat excepţia tardivităţii introducerii cererii de recurs.

Totodată, intimatul a invocat şi excepţia nulităţii recursului, în raport de prevederile art. 486 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., întrucât nu s-a indicat corect decizia atacată.

II. Considerentele Înaltei Curţi.

Examinând admisibilitatea în principiu a recursului din perspectiva excepţiei tardivităţii declarării recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Prioritar, se constată că recurenta a solicitat repunerea în termenul de declarare a recursului, arătând că decizia Curţii de Apel nu i-a fost comunicată la adresa de domiciliu, iar starea de sănătate precară a împiedicat-o să ia cunoştinţă de conţinutul deciziei.

Examinând cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 186 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate."

Prin urmare, neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

În sensul dispoziţiei legale menţionate, împrejurarea mai presus de voinţa părţii care justifică repunerea în termen trebuie să fie una obiectivă, care poate fi asimilată forţei majore, care nu putea fi prevăzută şi nici depăşită de parte.

Or, în speţă, motivul invocat de recurenta-reclamantă în justificarea împiedicării de a declara prezentul recurs în termenul prevăzut de lege nu îndeplineşte cerinţele art. 186 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul curţii de apel, se constată că prin cererea de apel reclamanta, prin avocat din cadrul C., a învederat instanţei că domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură este la sediul acestei societăţi de avocatură, respectiv în Bucureşti.

Decizia civilă nr. 689 A din 3 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost comunicată la data de 4 august 2020 la domiciliului procesual ales, indicat în cererea de apel, aşa cum reiese din dovezile de comunicare aflată la dosar.

De altfel, şi în etapa procesuală a recursului reclamanta a indicat acelaşi domiciliu procesual ales, la sediul aceleiaşi societăţi de avocatură care a reprezentat-o pe întreg parcursul demersului judiciar pendinte.

Faţă de această împrejurare, pe de-o parte nu se poate reproşa instanţei de apel vreun viciu în efectuarea actelor de procedură ce privesc comunicarea hotărârii (care au urmat întocmai manifestarea de voinţă a părţii), iar pe de altă parte starea precară de sănătate a părţii, chiar de ar fi fost dovedită, nu ar fi justificat per se reţinerea motivelor la care se referă art. 186 C. proc. civ. în cauza de faţă, în absenţa celorlalte condiţii din text (ca actul de procedură să fi fost îndeplinit în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, aspect ce nu poate fi verificat pe baza lucrărilor dosarului).

În acest context este relevant şi faptul că alegerea de domiciliu s-a realizat la sediul cabinetului avocaţial ce a reprezentat partea în prima cale de atac, iar dispoziţiile art. 87 alin. (2) C. proc. civ. permiteau reprezentantului convenţional din etapa apelului să îndeplinească, chiar în lipsa mandatului de la parte, orice acte de procedură necesare pentru păstrarea unui drept supus unui termen, deci recursul putea fi declarat în termen chiar şi în absenţa unei comunicări cu partea - presupunând că o atare legătură era împiedicată.

În aplicarea prevederilor legale mai sus redate, raportat la circumstanţele anterior prezentate, constatând că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 186 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de reclamanta A..

Conform art. 485 alin. (1) C. proc. civ. "Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispoziţiile art. 468 alin. (2)-(4), precum şi cele ale art. 469 se aplică corespunzător".

Potrivit dovezii de comunicare aflată la dosar apel, decizia recurată a fost comunicată reclamantei la data de 4.08.2020, recursul fiind transmis prin poştă la data de 9.02.2021, în condiţiile în care termenul de exercitare a căii de atac s-a împlinit la data de 6.09.2020 (zi lucrătoare de luni).

Rezultă că recursul reclamantei se situează în afara termenului de 30 de zile de la comunicare astfel cum este reglementat de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., sens în care acesta a fost tardiv declarat şi va fi respins ca atare, aspectul tardivităţii fiind prioritar celorlalte aspecte procedurale vizând încadrarea în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, având în vedere că termenul legal pentru declararea căii de atac extraordinare a recursului a fost depăşit, în temeiul art. 185 alin. (1) coroborat cu art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 689 A din 3 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, formulată de reclamanta A..

Anulează recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 689 A din 3 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2022.