Recognition of UK custody order: failure to verify lawful notification of absent party under Brussels IIa Regulation

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2021

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 12 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat, în temeiul art. 1095 C. proc. civ., recunoaşterea hotărârii "Ordin măsuri interzise", pronunţată la 7 noiembrie 2018, în dosarul nr. x, de către Tribunalul Familiei din C..

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1518 din 13 octombrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. şi a recunoscut pe teritoriul României hotărârea "Ordin măsuri interzise", pronunţată la 7 noiembrie 2018, în dosarul nr. x, de către Tribunalul Familiei din C..

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 960A din 14 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 1518 din 13 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

La 30 iulie 2021, împotriva deciziei nr. 960A din 14 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul B..

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a susţinut că hotărârea atacată este nelegală întrucât nu au fost analizate, în mod corect, susţinerile sale cu privire la art. 1095 alin. (3), art. 1096 lit. 2 şi 3, precum şi art. 1099 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., instanţa de apel motivând că aceste articole nu se regăsesc în cadrul dispoziţiilor legale în materie cuprinse în C. proc. civ.

A învederat că, începând cu 15 decembrie 2017, a indicat, în cadrul dosarului de divorţ nr. x/2018, domiciliul procesual ales la sediul Cabinetului de avocat D., din Bucureşti, Piaţa Alba Iulia, nr. 5, însă la această adresă nu a primit citaţie sau alt act procedural din partea Tribunalului Familiei din C., Marea Britanie, iar instanţa de apel nu a solicitat intimatei dovada adresei la care a fost citat recurentul în cadrul cauzei soluţionate de instanţele engleze.

Recurentul a mai arătat că minorele E. şi F. află, în prezent, în grija autorităţilor britanice, iar nu a intimatei, acest fapt constituind dovada că sentinţa nr. 922 din 12 martie 2018 şi hotărârea instanţei britanice sunt eronate. A precizat că Tribunalul Familie din C. a pronunţat hotărârea a cărei recunoaştere se solicită fără să cerceteze cauza, respectiv fără a avea în vedere ancheta socială din care rezultă că recurentul frecventa cursurile colegiului din Chesterfield.

A ataşat cererii de recurs extrase din C. proc. civ. (cu referire la dispoziţiile legale invocate prin cererea de recurs). Totodată, a depus înscrisuri care probează indicarea domiciliului din Bucureşti, Piaţa Alba Iulia, nr. 5, în dosarele nr. x/2017 şi nr. y/2018 ale Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a depus întâmpinare.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 5 august 2021, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 8.

Prin rezoluţia din 1 noiembrie 2021, a fost fixat termen de judecată la 16 decembrie 2021, în şedinţă publică.

La acest termen de judecată, instanţa a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin cererea formulată la 12.12.2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., recunoaşterea pe teritoriul României a hotărârii "Ordin măsuri interzise", pronunţată la data de 07.11.2018, în dosarul nr. x, de Tribunalul Familiei din C., invocând dispoziţiile art. 1095-1096 C. proc. civ.

Pârâtul a susţinut, prin întâmpinare, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru recunoaşterea hotărârii.

Instanţa de fond, având în vedere dispoziţiile art. 1094-1095 C. proc. civ., a admis cererea reclamantei şi a recunoscut pe teritoriul României hotărârea pronunţată la data de 07.11.2018, în dosarul nr. x, de Tribunalul Familiei din C., reţinând, din considerentele acestei hotărâri, că pârâtul a fost citat de către instanţa din C., a avut cunoştinţă de proces, iar această hotărâre este definitivă.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a constatat că dispoziţiile invocate în apel - art. 1099 alin. (1) pct. c şi art. 1095 alin. (3), nu se regăsesc în C. proc. civ., respectiv că art. 1096 şi art. 1097 din acelaşi cod cuprind prevederi în legătură cu care nu s-au formulat apărări.

În ce priveşte încălcarea dreptului la apărare (art. 1096 alin. (1) lit. f) C. proc. civ.), curtea a reţinut că, potrivit menţiunilor hotărârii ce face obiectul recunoaşterii, deşi pârâtul nu a fost prezent şi nici reprezentat, instanţa a transmis documentele prin poştă la o adresă din România pe care acesta a furnizat-o în timpul procedurilor din România, iar susţinerea referitoare la faptul că acesta nu a primit niciun act procesual sau citaţie la domiciliul ales în cadrul dosarului de divorţ nr. x/2018 nu este aptă să combată menţiunile hotărârii instanţei din C., reprezentând o simplă afirmaţie nedovedită.

Curtea a remarcat că, potrivit art. 1094 C. proc. civ., procedura reglementată de dispoziţiile subsecvente se aplică hotărârilor provenite dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene, că hotărârea a cărei recunoaştere face obiectul prezentei cauze aparţine unei instanţe din Regatul Unit al Marii Britanii şi este anterioară Brexit-ului, fiind incidente dispoziţiile art. 67 alin. (2) din Acordul cadru privind retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană şi, subsecvent, cele ale Regulamentului (UE) nr. 2201/2003, considerând însă că motivele invocate de pârât nu sunt de natură a conduce la reformarea soluţiei primei instanţe nici în raport de aceste prevederi legale.

Prin cererea de recurs formulată, cu trimitere la art. 1095 alin. (3), art. 1096 lit. 2 şi 3 şi art. 1099 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. (sn. în realitate fiind vorba de dispoziţiile art. 1096 alin. (3), art. 1097 alin. (1) lit. c) şi f), art. 1100 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în forma în vigoare la data promovării prezentului demers judiciar), recurentul a înţeles să critice aplicarea greşită a normelor legale în materie, susţinând că nu s-a făcut dovada legalei sale citări în dosarul soluţionat de instanţa din C., iar, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru recunoaşterea hotărârii pronunţate de tribunal.

În cauză, în raport de aceste critici instanţa de recurs va proceda la analiza deciziei recurate, urmând a statua şi cu privire la dispoziţiile legale incidente în soluţionarea prezentului litigiu raportat la data formulării cererii de recunoaştere, respectiv data pronunţării hotărârii ce face obiectul recunoaşterii.

Prin hotărârea "Ordin măsuri interzise", pronunţată în dosarul nr. x, de către Tribunalul Familiei din C., pârâtului i s-a interzis să ia pe minorele E., şi F., din îngrijirea reclamantei sau orice persoană sau instituţie (inclusiv orice grădiniţă sau şcoală) căreia acea parte i-a încredinţat grija copiilor, să instruiască sau să încurajeze o altă persoană să facă acest lucru, în alt scop, decât cel al contactului convenit în scris sau dispus de instanţă, caz în care copiii trebuie readuşi cu promptitudine la finalul fiecărei astfel de perioade de contact şi, de asemenea, i s-a interzis să scoată copiii din Marea Britanie.

Conform art. 67 alin. (2) din Acordul cadru privind retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană, "În Regatul Unit, precum şi în statele membre în situaţiile care implică Regatul Unit, pentru recunoaşterea şi executarea hotărârilor, deciziilor, actelor autentice, tranzacţiilor şi altor acorduri judiciare se aplică actele sau dispoziţiile menţionate în continuare, după cum urmează: ... (b) în ceea ce priveşte hotărârile pronunţate în cadrul acţiunilor judiciare intentate înainte de încheierea perioadei de tranziţie, documentele întocmite sau înregistrate în mod oficial ca acte autentice şi acordurile încheiate înainte de încheierea perioadei de tranziţie, se aplică dispoziţiile referitoare la recunoaştere şi executare din Regulamentul (UE) nr. 2201/2003."

În cauză, sunt incidente dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, întrucât prin hotărârea pronunţată la 7 noiembrie 2018, în dosarul nr. x, de Tribunalul Familiei din C., au fost luate măsuri privind copiii rezultaţi din relaţia părţilor în litigii.

Conform art. 23 alin. (1) lit. c) din regulament, un motiv de refuz al recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti în materia răspunderii părinteşti este şi situaţia în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat, astfel încât aceasta să îşi poată pregăti apărarea, cu excepţia cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc.

Din cuprinsul acestei norme regulamentare reiese faptul că se impune instanţei căreia i se solicită să recunoască o hotărâre pronunţată într-un alt stat obligaţia de a efectua verificări de natură a-i conferi certitudinea respectării dreptului la apărare a pârâtului, care nu a fost prezent la judecata în urma căreia a fost pronunţată respectiva hotărâre, această obligaţie fiind reflectată şi de dispoziţiile art. 37 alin. (1) şi (2) din Regulament, conform cărora, partea care solicită sau contestă recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să prezinte o copie a hotărârii care să întrunească toate condiţiile necesare în vederea stabilirii autenticităţii sale şi certificatul menţionat la art. 39 din acelaşi Regulament, iar, în cazul în care este vorba de o hotărâre care s-a pronunţat în lipsa părţii pârâte, partea care cere recunoaşterea trebuie să înfăţişeze originalul sau copia certificată a documentului care stabileşte că actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părţii care nu s-a prezentat sau orice document care arată că pârâtul a acceptat hotărârea în mod neechivoc.

Având în vedere că recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti străine este un demers judiciar prin care se urmăreşte să se dea eficienţă hotărârii pronunţate în alt stat, această recunoaştere este supusă unor verificări privitoare la respectarea unor condiţii formale prevăzute de norma specială ce reglementează această instituţie, cum sunt cele ce vizează prezentarea dovezilor referitoare la notificarea actului de sesizare şi respectarea dreptului la apărare.

Pentru a se constata îndeplinită cerinţa respectării dreptului la apărare nu este suficientă dovada emiterii unei citaţii, fiind necesar ca pârâtul să fie în realitate înştiinţat de proces, prin comunicarea actului de sesizare a instanţei sau unui act echivalent. De asemenea, trebuie verificată şi situaţia de excepţie, prevăzută de ultima teză a art. 23 lit. c) din Regulament, potrivit cu care hotărârea poate fi recunoscută în cazul în care se constată că persoana care nu a fost notificată a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc.

În speţă, deşi instanţa de apel a constatat că hotărârea a cărei recunoaştere face obiectul prezentei cauze aparţine unei instanţe din Regatul Unit al Marii Britanii şi este pronunţată anterior Brexit-ului, fiind incidente dispoziţiile art. 67 alin. (2) din Acordul cadru privind retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană şi, subsecvent, cele ale Regulamentului (UE) nr. 2201/2003, nu a procedat la examinarea, în concret, a cerinţelor impuse de art. 23 din Regulament, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului dedus judecăţii sub acest aspect, împrejurare de natură a conduce la casarea deciziei recurate din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel nu a verificat în mod direct dacă au fost depuse la dosar dovezile cerute de art. 23 cu referire la art. 37 alin. (1) şi (2) din Regulament, din care să rezulte că pârâtul a fost înştiinţat legal despre desfăşurarea procesului în C., respectiv dovada comunicării actului de sesizare către acesta având în vedere că nu a fost prezent la judecata finalizată prin hotărârea a cărei recunoaştere se solicită, fiind declarat în lipsă.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este afectată de vicii de legalitate şi, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 960A din 14 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 960A din 14 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2021.