Acquisitive prescription of pre-1989 public land: effectiveness of uninterrupted possession and waiver of prescriptive rights in prior eviction litigation.

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2021

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la 6 aprilie 2017 pe rolul Judecătoriei Buzău, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâţii S.C. Precizia S.R.L., S.C. D. S.A., Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Buzău şi Consiliul local Buzău, solicitând constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată, asupra terenului în suprafaţă de 1.336 mp, situat în Buzău, str. x, jud. Buzău, având următorii vecini: la nord - S.C. Precizia S.R.L., la sud - E. şi F., la est - G., la vest - str. x.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 1890 C. civ. de la 1864.

Pârâta S.C. D. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Prin întâmpinare, pârâta S.C. Precizia S.R.L. a solicitat anularea cererii de chemare în judecată, ca netimbrată, respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă (pentru lipsa calităţii procesuale active, pentru lipsa de obiect a cererii faţă de autoritatea de lucru judecat cu privire la dreptul de proprietate al pârâtei şi pentru decăderea reclamanţilor din dreptul de a invoca uzucapiunea); în subsidiar, a solicitat respingerea cererii principale, ca neîntemeiată.

Pârâta S.C. Precizia S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, solicitând demolarea de pe terenul aflat în proprietatea sa a adăposturilor de animale (ridicarea animalelor) şi a anexei lipite de imobilul C8, edificate fără autorizaţie de construire; obligarea reclamanţilor-pârâţi la plata contravalorii lipsei de folosinţă pe ultimii 3 ani.

Pârâta Unitatea Administrativ - Teritorială Municipiul Buzău a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

2. Sentinţa Judecătoriei Buzău

Prin sentinţa nr. 3684 din 21 iunie 2017, Judecătoria Buzău a admis excepţia necompetenţei materiale, invocate din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, reţinând că valoarea terenului în litigiu este de 212.000 RON.

3. Înregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului Buzău şi sentinţa acestei instanţe

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău, secţia I civilă la 19 iulie 2017.

La 19 octombrie 2017, a fost înregistrată completarea cererii reconvenţionale formulate de pârâta-reclamantă S.C. Precizia S.R.L., prin care s-a solicitat obligarea reclamanţilor-pârâţi să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul C8, situat pe suprafaţa de teren de 1.239 mp, din Buzău, str. x, jud. Buzău, aflat în proprietatea sa, imobilul fiind intabulat în CF sub nr. x; aducerea imobilului în starea iniţială, pe cheltuiala reclamanţilor-pârâţi.

În drept, a indicat dispoziţiile art. 563-566 C. civ., coroborate cu cele ale art. 555 şi ale art. 885 C. civ.. A evaluat imobilul la suma de 11.760 RON.

Reclamanţii-pârâţi A., C. şi B. au formulat întâmpinare la cererea reconvenţională, ulterior completată, solicitând respingerea pretenţiilor pârâtei-reclamante S.C. Precizia S.R.L..

Prin decizia nr. 1484 din 26 octombrie 2018, Tribunalul Buzău, secţia I civilă a admis acţiunea formulată de reclamanţii-pârâţi A., C. şi B., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă S.C. Precizia S.R.L. şi pârâta Unitatea Administrativ - Teritorială Municipiul Buzău; a constatat dreptul de proprietate al reclamanţilor-pârâţi, dobândit ca efect al uzucapiunii de lungă durată, asupra terenului în suprafaţă de 1.112 mp, situat în Buzău, str. x, jud. Buzău, identificat de coordonatele 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 17, 16, 7 din raportul de expertiză întocmit de expertul H., ce face parte integrantă din sentinţă; a respins, ca nefondată, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă S.C. Precizia S.R.L.; a obligat pe pârâta-reclamantă S.C. Precizia S.R.L. la plata către stat a sumei de 7.497 RON, reprezentând parte din ajutorul public judiciar de care au beneficiat reclamanţii-pârâţi, urmând ca restul sumei de 784 RON să rămână în sarcina statului; a luat act că reclamanţii-pârâţi vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

4. Decizia Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă

Prin decizia nr. 276 din 20 februarie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. Precizia S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1848 din 26 octombrie 2018 şi încheierii din 19 ianuarie 2018, pronunţate de Tribunalul Buzău, secţia I civilă.

5. Contestaţia în anulare

Împotriva deciziei nr. 276 din 20 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a formulat contestaţie în anulare contestatoarea S.C. Precizia S.R.L., cale extraordinară de atac ce a fost respinsă, ca inadmisibilă, de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin decizia nr. 827 din 24 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017.

6. Calea de atac exercitată în cauză

La 27 mai 2020, pârâta S.C. Precizia S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 276 din 20 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta a susţinut că, urmare a stabilirii eronate a situaţiei de fapt, decizia atacată este nelegală, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că a dobândit în proprietate terenul în suprafaţă de 1.339 mp prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/27.02.1997 de BNP I., aspect confirmat ulterior prin sentinţa civilă nr. 62/16.09.1999 a Judecătoriei Buzău. Afirmă că, în calitatea sa de proprietar, recurenta nu a stat în pasivitate, ci a exercitat dreptul de proprietate prin înscrierea dreptului de proprietate la administraţia financiară şi, ulterior, în cartea funciară. Susţine că, din anul 1997, recurenta a permis intimaţilor să folosească parţial imobilul, însă acest aspect nu constituie un argument sau un motiv pentru a se aprecia că a manifestat dezinteres faţă de proprietatea sa. Învederează că în anul 2016 a demarat procedurile judiciare pentru evacuarea intimaţilor de pe terenul pe care îl ocupau fără titlu, finalizat pozitiv prin sentinţa nr. 675/2017, pronunţată de Judecătoria Buzău, în dosarul nr. x/2016. În cadrul acţiunii în evacuare, intimaţii nu au invocat prescripţia achizitivă, deşi aveau această posibilitate, în baza art. 1853 alin. (2) C. civ.

Recurenta arată că instanţele de fond, prin faptul că au concluzionat în sensul că intimaţii nu erau ţinuţi să demonstreze dobândirea dreptul de proprietate ca efect al uzucapiunii, fără invocarea joncţiunii posesiilor, însă în raport de autorii Precizia, au pronunţat hotărâri nelegale, fundamentate exclusiv pe motive străine de natura cauzei.

Învederează că instanţele inferioare au apreciat eronat că intimaţii au exercitat o posesie utilă şi sub nume de proprietar, începând cu anul 1967, deşi din probele administrate nu a rezultat o astfel de situaţie.

Afirmă că a fost stabilit greşit anul 1997 ca fiind termenul la care s-a împlinit prescripţia întrucât recurenta a dobândit imobilul în proprietate în acest an, aspect cunoscut şi de intimaţi.

Arată că, în cauză, instanţele nu au arătat de ce înlătură titlul de proprietate al pârâtei în condiţiile în care nu s-a pus problema cercetării valabilităţii titlului de proprietate al autoarei acesteia, D. S.A., în vederea identificării viciilor de fond şi/sau de formă ale titlului de proprietate, iar faptul că statul are o participaţie integrală într-o entitate constituită conform Legii nr. 31/1990 nu constituie un motiv pertinent pentru înlăturarea din circuitul civil a unui act juridic în baza căruia s-a transferat în patrimoniul recurentei dreptul de proprietate.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 7183 din 8 decembrie 2008, pronunţate de Judecătoria Buzău, în dosarul nr. x/2008, precum şi a sentinţei civile nr. 675 din 2 februarie 2017, pronunţate de aceeaşi instanţă, în dosarul nr. x/2016. În acest sens, arată că, deşi recurenta nu a fost parte în dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Buzău, în cadrul acestui litigiu intimaţii au recunoscut că terenul pe care au ridicat construcţia nu le aparţine, iar considerentele decizorii ale hotărârii pronunţate în acest dosar au dobândit autoritate de lucru judecat cu privire la faptul că intimaţii au exercitat doar o detenţie precară asupra imobilului.

Mai arată că, prin cea de a doua hotărâre s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că recurenta deţine în proprietate terenul în litigiu asupra căruia intimaţii sunt detentori precari. Recurenta afirmă că, în niciuna dintre cele două cauze, intimaţii nu au invocat uzucapiunea de lungă durată, ca mod de dobândire a proprietăţii, ei neavând posibilitatea de a invoca prescripţia achizitivă ca urmare a existenţei autorităţii de lucru judecat.

Recurenta susţine că intimaţii au promovat cererea pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată la 6 aprilie 2017, ulterior soluţionării definitive a dosarului nr. x/2016 şi executării silite a sentinţei pronunţate în acest dosar, astfel cum rezultă din dosarul nr. x/2017.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu nesocotirea art. 1841 şi art. 1847 C. civ.. În acest sens, arată că uzucapiunea nu poate fi invocată de detentorul precar, conform art. 1853 C. civ. şi, contrar celor reţinute de instanţa de apel, intimaţii nu au demonstrat întrunirea cumulativă a condiţiilor cerute de legiuitor pentru invocarea uzucapiunii de 30 de ani, renunţând expres şi/sau tacit la acest drept.

Învederează că intimaţii nu şi-au manifestat niciodată intenţia de a uzucapa şi nu s-au opus demersurilor recurentei cu privire la intabulare, iar, conform art. 1839 C. civ., aceştia au renunţat la dreptul de opţiune alegând, în deplină cunoştinţă de cauză, să nu invoce prescripţia achizitivă, ştergând orice prescripţie începută în favoarea lor, prin chiar cererea de chemare în judecată a Mun. Buzău şi în acţiunea în evacuare. Arată că, prin procesul-verbal din 24 martie 2017, întocmit în dosarul execuţional nr. x/2017 al BEJ J., s-a procedat la evacuarea lor de pe terenul în litigiu, moment de la care intimaţii nu mai pot pretinde nici folosinţa de fapt a imobilului.

Susţine că renunţarea la dreptul de a uzucapa este un act unilateral, irevocabil, asupra căruia nu se poate reveni ulterior prin invocarea prescripţiei achizitive, iar intimaţii au introdus cererea de constatare a intervenirii uzucapiunii la 6 aprilie 2017, ulterior momentului la care au pierdut folosinţa asupra terenului, fiind decăzuţi din dreptul de a invoca uzucapiunea. Mai arată că uzucapiunea trebuia invocată în cadrul dosarului de evacuare.

Afirmă că intimaţii nu au exercitat posesia de 30 de ani neviciată întrucât aceasta a fost întreruptă prin dobândirea dreptului de proprietate de către recurentă şi înscrierea acestuia în cartea funciară, posesia a fost exercitată în mod abuziv (prin violenţă), contrar prevederilor art. 1851 C. civ., a fost precară, echivocă, nu a fost exercitată sub nume de proprietar şi nu a fost publică, prin hotărâri judecătoreşti definitive stabilindu-se că intimaţii nu îndeplinesc condiţiile cerute de art. 1847 C. civ., fiind exclusiv detentori precari.

Recurenta solicită să se aibă în vedere că, înainte de anul 1989, proprietatea statului era inalienabilă, împiedicând începerea curgerii prescripţiei achizitive asupra terenului în cauză.

Invocând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii în revendicare prin compararea titlurilor, formulată în cuprinsul cererii reconvenţionale, lăsând nesoluţionată una dintre cererile principale.

7. Apărările formulate în cauză

La 21 octombrie 2020, intimata Unitatea Administrativ - Teritorială Municipiul Buzău a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii cererii de recurs (prin raportare la art. 457 alin. (1) C. proc. civ.); în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la 9 noiembrie 2020, recurenta a solicitat respingerea excepţiilor formulate de intimata Unitatea Administrativ - Teritorială Municipiul Buzău.

8. Procedura de filtru

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 25 august 2020, sub nr. x/2017/a1, fiind repartizată, spre soluţionare, Completului nr. 8.

Completul de filtru nr. 8, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului către părţi pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Intimata Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Buzău a depus punct de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 21 octombrie 2021, pronunţată în camera de consiliu, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în şedinţa publică din 16 decembrie 2021 pentru soluţionarea acestuia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În esenţă, litigiul poartă asupra unei acţiuni în prescripţie achizitivă formulată de reclamanţii persoane fizice împotriva unităţii administrativ teritoriale unde se află amplasat imobilul şi a societăţii care, începând cu anul 1997, deţine un titlu de proprietate asupra acestui imobil.

Instanţa de fond a admis acţiunea reţinând că reclamanţii au intrat în stăpânirea imobilului ce figura în posesia unităţii administrativ teritoriale în anul 1967. Pârâta a dobândit suprafaţa de 1.352,27 mp prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/27.02.1997, prin cumpărare de la S.C. D. S.A., imobil pe care vânzătoarea îl dobândise prin efectul H.G. nr. 834/1991, iar prin sentinţa civilă nr. 6211/16.09.1999 i se recunoaşte acesteia, în contradictoriu cu Consiliul Local Municipal Buzău, dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 1.736,76 mp teren.

Tribunalul a constatat că pârâta UAT Municipiul Buzău nu a contestat că reclamanţii pârâţi au exercitat o posesie utilă asupra terenului, precum şi că niciodată S.C. Precizia nu a vizat dobândirea proprietăţii terenului în suprafaţă de 1.112 mp pe care reclamanţii pârâţii îl stăpâneau încă din 1967 şi îl aveau împrejmuit, deşi scriptic apare ca fiind proprietara acesteia, posesia reclamanţilor pârâţi fiind una utilă şi după ce S.C. Precizia a devenit, conform actelor, proprietara terenului.

Tribunalul nu a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al afirmaţiei reclamanţilor din cererea de chemare în judecată finalizată prin sentinţa civilă nr. 7183/08.12.2008, în sensul că au edificat casa pe "terenul altuia", lucru preluat şi de către instanţă în hotărârea pronunţată, considerând că nu au făcut decât să se raporteze la situaţia juridică de la acel moment, când nu aveau o recunoaştere a dreptului lor de proprietate asupra terenului.

De asemenea, nu a fost reţinut acest efect nici în ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 675/02.02.2017, constatând că evacuarea a fost dispusă pentru că K. nu a fost în măsură să dovedească proprietatea sau un alt drept (concesiune, închiriere) care să fundamenteze dreptul lor de a rămâne în stăpânirea imobilului şi nu că reclamanţii pârâţi au ocupat în mod abuziv terenul de pe care s-a solicitat evacuarea, neexistând o judecată asupra modului în care terenul a fost luat în stăpânire de către aceştia.

Instanţa de fond a apreciat că legea nu impune un termen pentru exercitarea acţiunii în uzucapiune pentru a se putea vorbi de decăderea reclamanţilor pârâţi din dreptul de a mai exercita acţiunea de faţă şi că posesia exercitată înainte de 1989 este o posesie utilă potrivit deciziei nr. IV/2006 pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, a statuat că nu se poate reţine o renunţare a reclamanţilor pârâţi la prescripţia achizitivă cursă până în anul 2008, întrucât renunţarea, care poate fi atât expresă, cât şi tacită, trebuie să nu fie echivocă.

A fost respinsă cererea reconvenţională, prin care pârâta reclamantă a solicitat iniţial să fie obligaţi reclamanţii pârâţi să demoleze construcţiile de pe terenul în suprafaţă de 1.112 mp, proprietatea sa şi, implicit, să ridice animalele pe care le deţin acolo şi să o despăgubească cu c/val lipsei de folosinţă pe ultimii 3 ani, având în vedere soluţia dată acţiunii principale, reţinând totodată inexistenţa relei credinţe a reclamanţilor pârâţi în ridicarea anexelor şi a unei fapte ilicite care să deschidă pârâtei reclamante dreptul la despăgubiri.

A fost respins şi capătul de cerere completator prin care pârâta reclamantă a solicitat obligarea reclamanţilor pârâţi să îi lase în deplină proprietate şi paşnică posesie imobilul C8 situat pe suprafaţa de 1.239 mp şi să îl aducă pe cheltuiala lor la starea în care era la momentul la care le-ar fi permis să îl folosească. În acest sens, tribunalul a reţinut că reclamanţii pârâţi s-au prevalat de sentinţa civilă nr. 7183/8.12.2008 pronunţată de Judecătoria Buzău, iar pârâta reclamantă de sentinţa civilă nr. 6211/16.09.1999 pronunţată de Judecătoria Buzău, dar că cei care deţin un titlu de proprietate asupra construcţiei C8 sunt reclamanţii pârâţi, aceasta fiind o casă de locuit ce a aparţinut dintotdeauna acestora, care au locuit acolo în mod neîntrerupt.

Apelul declarat de pârâta reclamantă a fost respins ca nefondat, Curtea de apel reţinând că în cauza de faţă este vorba de o singură posesie şi nu o joncţiune a posesiilor, că nu se poate vorbi de decăderea reclamanţilor pârâţi din dreptul de a mai exercita acţiunea şi nici de o renunţare la drept. A constatat că instanţa de judecată, deşi nu a enumerat în mod explicit condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în uzucapiune, astfel cum acestea sunt enumerate de art. 1847 C. civ., a făcut o analiză a acestora prin considerentele prin care a răspuns punctual pârâtei apelante şi că termenul de prescripţie nu a fost întrerupt. A apreciat că susţinerea apelantei în sensul omisiunii instanţei de a se face o comparare a titlurilor de proprietate transcende obiectului cererii de chemare în judecată.

Într-o primă critică formulată în recurs şi întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţele de fond, prin faptul că au concluzionat în sensul că intimaţii nu erau ţinuţi să demonstreze dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii, fără invocarea joncţiunii posesiilor în raport de autorii ei, au pronunţat hotărâri nelegale, fundamentate exclusiv pe motive străine de natura cauzei.

Învederează că instanţele inferioare au apreciat eronat că intimaţii au exercitat o posesie utilă şi sub nume de proprietar, începând cu anul 1967, deşi din probele administrate nu a rezultat o astfel de situaţie şi că anul în care s-a împlinit prescripţia a fost stabilit greşit ca fiind 1997, întrucât recurenta a dobândit imobilul în proprietate în acest an.

Arată că, în cauză, a fost înlăturat nemotivat titlul său în condiţiile în care nu s-a pus problema cercetării valabilităţii titlului de proprietate al autoarei sale, D. S.A., iar faptul că statul are o participaţie integrală într-o entitate constituită conform Legii nr. 31/1990, nu constituie un motiv pertinent pentru înlăturarea din circuitul civil a unui act juridic în baza căruia s-a transferat în patrimoniul recurentei dreptul de proprietate.

Potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Necesitatea motivării hotărârii judecătoreşti este stipulată atât în cuprinsul art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care reglementează ansamblul garanţiilor procesuale privind desfăşurarea procesului civil, aspecte care conturează conţinutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil, cât şi în dispoziţiile de drept intern, înscrise în art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ., care statuează, cu valoare de principiu, că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi arătarea atât a motivelor pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Critica referitoare la existenţa unor motive străine de natura cauzei în sensul că instanţele ar fi reţinut greşit că intimaţii nu erau ţinuţi să demonstreze dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii, fără invocarea joncţiunii posesiilor în raport de autorii recurentei, este nefondată. Faptul că instanţele de fond au luat în calcul, la verificarea împlinirii termenului defipt de lege, o singură posesie exercitată de reclamanta A. împreună cu soţul său în perioada 1967-1997, apreciind că nu se pune problema unirii mai multor posesii utile, nu constituie un motiv străin de pricină ci, dimpotrivă, o aplicare a textului de lege incident, respectiv art. 1890 C. civ., în cauza dedusă prezentei judecăţi. O atare analiză a fost efectuată în raport cu autorii recurentei, după stabilirea cadrului procesual, motiv pentru care nu pot fi reţinute ca pertinente susţinerile acesteia.

Nici contestarea caracterului util şi sub nume de proprietar al posesiei sau a anului în care s-a constatat împlinirea ei şi nici susţinerea referitoare la faptul că instanţele ar fi înlăturat din circuitul civil actul juridic în baza căruia s-a transferat în patrimoniul recurentei dreptul de proprietate pe motiv că statul are o participaţie integrală într-o entitate constituită conform Legii nr. 31/1990, autoarea recurentei D. S.A., nu reprezintă aspecte ce pot fi cercetate din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât nu se constituie în aspecte ce ţin de motivarea hotărârii, ci de interpretarea şi aplicarea legii, ce vor fi verificate cu ocazia analizarii motivului de recurs încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În baza dispoziţiilor art. 488 pct. 7 C. proc. civ., recurenta critică hotărârea atacată pentru încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat, susţinând că în două litigii anterioare intimaţii reclamanţi ar fi recunoscut că sunt doar detentori precari şi că recurenta este proprietarul terenului. Astfel, prin sentinţele civile nr. 7183/8.12.2008 şi nr. 675/2.02.2017, pronunţate de Judecătoria Buzău, intimaţii au recunoscut că terenul pe care au ridicat construcţia nu le aparţine şi că recurenta deţine în proprietate terenul în litigiu asupra căruia intimaţii sunt detentori precari. Întrucât nu au susţinut în acele litigii uzucapiunea de lungă durată, ca mod de dobândire a proprietăţii, consideră că ei nu mai au posibilitatea de a invoca prescripţia achizitivă ca urmare a existenţei autorităţii de lucru judecat.

Critica este nefondată. În mod corect instanţa de apel, analizând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat raportat la considerentele hotărârilor invocate a apreciat că aserţiunile menţionate de recurentă nu reprezintă considerente decizorii prin care instanţele anterioare, învestite fiind cu o astfel de problemă de drept, să fi statuat cu privire la natura posesiei exercitate de reclamanţi şi modul în care aceştia au luat în stăpânire terenul, considerând că aceste referiri vizează exclusiv situaţia juridică de la acel moment, în care reclamanţii nu aveau o recunoaştere a dreptului lor de proprietate asupra terenului, respectiv că evacuarea a fost dispusă tocmai pentru lipsa unui drept recunoscut asupra imobilului.

Or, acestor statuări recurenta nu le-a opus o critică aptă să combată raţionamentul judiciar al instanţei de fond, confirmat în apel, rezumându-se să reia invocarea excepţiei cu argumente cărora instanţa de apel le-a răspuns în mod corect, concluzionând că nu pot fi identificate în litigiile derulate anterior considerente care să se opună dezlegărilor din prezenta cauză.

Prin critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu nesocotirea art. 1841 şi art. 1847 C. civ., întrucât reclamanţii au fost detentori precari, neexercitând o posesie utilă (a fost întreruptă prin dobândirea dreptului de proprietate de către recurentă şi înscrierea acestuia în cartea funciară, a fost exercitată în mod abuziv, prin violenţă, precară, echivocă, nu a fost exercitată sub nume de proprietar şi nu a fost publică). În plus, susţine că aceştia ar fi renunţat la dreptul de a invoca prescripţia achizitivă, întrucât nu s-au prevalat de această instituţie juridică în litigiile anterioare, respectiv în cererea de chemare în judecată a Mun. Buzău şi în acţiunea în evacuare, ci după ce au pierdut folosinţa asupra terenului. De asemenea, consideră că, înainte de anul 1989, proprietatea statului era inalienabilă, împiedicând începerea curgerii prescripţiei achizitive asupra terenului în cauză.

Aceste susţineri au fost formulate şi în faţa instanţei de apel, care a răspuns punctual fiecărei aserţiuni, reţinând caracterul nefondat al acestora.

Astfel, referitor la caracterul util al posesiei (paşnică, continuă, publică, sub nume de proprietar) s-a reţinut că acesta a fost analizat de către prima instanţă care a identificat elementele factuale ce fac dovada îndeplinirii acestor condiţii, instanţa de apel validând situaţia de fapt astfel cum a rezultat din probele administrate în cauză. Corect s-a reţinut că actele de opoziţie ale pârâtei care tind să nege caracterul util al acestei posesii au fost exercitate după împlinirea termenului de prescripţie achizitivă ce a avut ca efect dobândirea de către reclamanţi a dreptului de proprietate asupra imobilului. Prin urmare, la data la care recurenta a început a se pretinde proprietar al imobilului, acesta intrase deja în patrimoniul reclamanţilor prin simplul fapt al împlinirii termenului de 30 de ani prevăzut de lege pentru prescripţia achizitivă exercitată în conformitate cu dispoziţiile art. 1847 C. civ.

De asemenea, nu se poate aprecia că reclamanţii au renunţat expres sau tacit la dreptul de a invoca prescripţia achizitivă în condiţiile art. 1839 C. civ. prin faptul că nu au formulat cereri în acest sens în litigiile anterioare, dat fiind obiectul diferit dedus judecăţii în acele litigii în care nu s-a pus în discuţie dreptul de proprietate asupra terenului, ci un drept asupra construcţiei, respectiv s-a contestat folosinţa terenului.

Prin urmare, nu rezultă că ar fi existat o manifestare expresă de voinţă a reclamanţilor în sensul renunţării de recunoaşterea dreptului de proprietate asupra terenului sau un acord tacit în acest sens dedus din conduita lor procesuală în acele litigii.

În ceea ce priveşte întreruperea termenului de prescripţie achizitivă început în anul 1967 până în anul 1989, instanţele de fond au făcut în mod corect aplicarea deciziei nr. IV/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, reţinând că intervalul de timp în care Legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 au fost în vigoare nu a întrerupt cursul prescripţiei începute anterior, putând fi invocat la calcularea duratei de timp necesare pentru constatarea prescripţiei achizitive asupra terenurilor.

În fine, prin critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor, formulată în cuprinsul cererii reconvenţionale, lăsând nesoluţionată una dintre cererile principale. Această critică încadrabilă în dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. referitoare la omisiunea motivării unei critici şi nu la încălcarea unor norme de procedură, este nefondată. Astfel, se constată că pârâţii au formulat prin completarea la cererea reconvenţională, o acţiune în revendicarea construcţiei - casă de locuit pe care instanţa de fond a analizat-o şi a respins-o şi nu o acţiune în comparare de titluri cu privire la întregul imobil, despre care, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că excedează obiectului cererii.

Faţă de aceste considerente, în baza disp. art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. Precizia S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 276 din 20 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2021.