Unjust enrichment claim regarding forest land structures barred by statute of limitations and inapplicability of waiver after expiration

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2022

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia Civilă, sub nr. x/2008, la data de 13 noiembrie 2018, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor -Romsilva, prin Direcţia Silvică Braşov a chemat în judecată pârâta Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus, pentru a se pronunţa o hotărâre judecătorească prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata contravalorii imobilului A., cu nr. de inventar x şi anexele cu nr. de inventar x (grajd), x (împrejmuire), x (depozit puieţi) situat în raza com. Sâmbăta de Sus tarlaua x, parcela Ce 5414-cadastru general şi în U.P. VIII Sâmbăta 77c - cadastru forestier, în sumă totală de 678.318,35 RON şi instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului, conform dispoziţiilor art. 2495 C. proc. civ., până la plata contravalorii acestuia.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 280/S din 6 decembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Braşov, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, şi în consecinţă: a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor -Romsilva, prin Direcţia Silvică Braşov ca fiind prescrisă, a fost anulată cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă reconvenţională Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus, ca netimbrată, a fost respinsă solicitarea pârâtei de a obliga reclamanta la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 427/AP din 29 iunie 2020 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă s-a respins apelul formulat de către apelanta-reclamantă ca nefondat, a fost obligată apelanta reclamantă să plătească intimatei pârâte Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus suma de 7000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Braşov a declarat recurs reclamanta Regia Naţională a Pădurilor -Romsilva, prin Direcţia Silvică Braşov.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor -Romsilva, prin Direcţia Silvică Braşov a dezvoltat, în esenţă, următoarele critici:

- pentru recuperarea bunurilor a căror contravaloare o solicită, reclamanta a introdus pe rolul Judecătoriei Făgăraş o acţiune prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a HCJ nr. 39 din 31 ianuarie 2006, iar dreptul reclamantei la acţiune s-a născut abia în momentul în care s-a stabilit că nu are la îndemână o acţiune în pretenţii subsecventă anulării HCJ nr. 39 din 31 ianuarie 2006; aceasta este modalitatea prin care a înţeles să uzeze de mijlocul de reparare a pagubei, respectiv de anulare a HGJ nr. 39/2006, în cadrul căreia a tins la recuperarea bunurilor ca efect al nulităţii şi al principiului restitutio in integrum;

- instanţa de fond a considerat că acordul de a achita contravaloarea construcţiilor, respectiv suma de 539.500 RON, şi prin care se solicită întocmirea documentelor necesare pentru încheierea acordului, conform adresei nr. x/09.01.2018, nu reprezintă o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie, întrucât a intervenit mult după împlinirea termenului de prescripţie, fără să ia în considerare că, prin acest act, pârâta a renunţat la prescripţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 2507-2511 C. proc. civ.

- pârâta, renunţând la prescripţie, recunoaşte debitul, iar după renunţarea la prescripţia împlinită începe să curgă o nouă prescripţie;

- în baza HCJ nr. 39/2006 pârâta a formulat acţiune de obligare a reclamantei la predarea imobilului, instanţele dispunând în acest sens prin sentinţa civilă nr. 1420/2006, dată de Judecătoria Făgăraş în dosarul nr. x/2006, rămasă definitivă şi irevocabilă;

- consideră că îmbogăţirea pârâtei fără justă cauză se datorează unui fapt juridic licit şi voluntar, care însă conduce la sporirea patrimoniului acesteia în detrimentul reclamantei, fără nici un temei juridic, în afara oricărui raport contractual;

- solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Braşov, în faţa căruia, în rejudecare, solicită admiterea acţiunii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1345-1348 C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului susţinând ca recurenta nu aduce critici propriu-zise deciziei civile, ci doar reia motivele pentru care solicită admiterea acţiunii.

De asemenea, intimata-pârâtă a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului susţinând că recurenta indică, în cererea de recurs, doar norme de drept material evident inaplicabile.

Prin încheierea completului de filtru din 9 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis în principiu recursul, fiind respinse astfel excepţiile invocate în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Circumstanţele cauzei relevante pentru soluţionarea recursului arată că reclamanta Romsilva a cerut prin acţiunea pendinte obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând contravaloarea unei construcţii (cantonul silvic Sâmbăta) ce se află pe o suprafaţă de teren în privinţa căruia s-a dispus în temeiul Legii nr. 1/2000 reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei Mânăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus. Odată cu predarea terenului forestier în anul 2007, pârâta a intrat şi în posesia cantonului, edificat, potrivit susţinerilor sale, de reclamantă în anul 1970, astfel că aceasta a cerut să fie despăgubită cu valoarea construcţiei.

Temeiul juridic al acţiunii a fost indicat ca fiind îmbogăţirea fără justă cauză, reglementată în C. civ. 2009 prin art. 1345-1348.

Prima instanţă a constatat - în mod corect şi necontestat expres prin căile de atac formulate de reclamantă - că, faţă de art. 6 alin. (2) C. civ. 2009, situaţia dedusă judecăţii este guvernată de legea în vigoare la data faptelor juridice ce au generat litigiul, respectiv de C. civ. 1864, sub imperiul căruia îmbogăţirea fără justă cauză nu beneficia de o normă expresă, dar era recunoscută prin doctrină şi jurisprudenţă ca fapt juridic licit ce poate genera dreptul la despăgubire al celui vătămat.

Prima instanţă a mai reţinut că, faţă de legea aplicabilă în timp, termenul de prescripţie de 3 ani este cel reglementat de Decretul nr. 167/1958 şi că el a început să curgă la data naşterii dreptului la acţiune, conform art. 7 din decret, respectiv la 30.11.2007, când au fost predate pârâtei terenul şi construcţia, împlinindu-se la data de 30.11.2010.

A fost înlăturată apărarea reclamantei în sensul că, faţă de caracterul subsidiar al acţiunii bazate pe îmbogăţirea fără justă cauză, dreptul la acţiune a început să curgă doar la momentul soluţionării definitive a acţiunii sale prin care a cerut anularea actului prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate al pârâtei cu privire la terenul ocupat de construcţia-canton; a fost avut în vedere argumentul că această acţiune nu a fost soluţionată pe fond, ci s-a constatat perimarea sa, astfel încât nu se poate considera că acesta a fost momentul cunoaşterii de către reclamantă a inexistenţei dreptului său la restituire ca efect al nulităţii.

De asemenea, a fost înlăturată apărarea referitoare la recunoaşterea provenită din partea pârâtei, cu argumentul că manifestarea de voinţă de a plăti contravaloarea construcţiei a avut loc la data de 8.03.2018, ulterior împlinirii termenului de prescripţie, caz în care întreruperea nu mai poate opera.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei Tribunalului Braşov a fost respins, cu analiza motivată a tuturor criticilor formulate în calea de atac.

Toate criticile dezvoltate în cererea de apel şi cărora Curtea de Apel le-a răspuns, dezvoltând argumentele primei instanţe, sunt reproduse în cererea de recurs, care omite a arăta în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, astfel încât instanţa de recurs, apreciind că, faţă de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., este posibilă încadrarea lor formală numai în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., constată aceste critici ca nefondate.

Astfel, pe de-o parte recurenta se referă în continuare la prevederile art. 2500 şi art. 2517, dar şi ale art. 2507-2511 C. civ. 2009, deşi ambele instanţe de fond au arătat expres că legea aplicabilă cauzei este vechiul C. civ. şi, corespunzător art. 201 din Legea nr. 71/2011, Decretul nr. 167/1958 cu referire la termenul şi începutul prescripţiei.

Prin urmare, analiza prezentă nu poate urma decât regulile prescripţiei cuprinse în Decretul nr. 167/1958, şi nu normele corespunzătoare din C. civ. 2009.

Deşi cererea de recurs nu valorifică acest aspect, Înalta Curte identifică în raţionamentul instanţelor inferioare o eroare referitoare la începutul termenului de prescripţie de 3 ani pentru formularea acţiunii de in rem verso (bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză), deoarece regimul juridic al acestei acţiuni, conturat, cum s-a arătat, pe baze doctrinare şi jurisprudenţiale, prevedea că termenul de prescripţie curge în mod similar cu dreptul la acţiune pentru repararea pagubei rezultate din fapta ilicită, deci de la data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care este ţinut a răspunde, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

De altfel, şi în reglementarea Noului C. civ., actio de in rem verso este supusă, din perspectiva începutului prescripţiei, dispoziţiilor ce reglementează cursul prescripţiei în cazul acţiunii pentru repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită (art. 2528 alin. (2), ce trimite la alin. (1) al textului).

Cu toate acestea, eroarea enunţată nu schimbă rezultatul analizei referitoare la cursul prescripţiei în speţă, deoarece în cauză nu se identifică un alt moment în care reclamanta a cunoscut sau a trebuit să cunoască însărăcirea sa şi pe cel care s-a îmbogăţit ca efect al acestei însărăciri, decât momentul predării către pârâtă a terenului pe care se afla şi construcţia în discuţie.

În acest context, este validă observaţia instanţelor în sensul că existenţa litigiului referitor la anularea/constatarea nulităţii actului prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în beneficiul pârâtei ar fi amânat începutul prescripţiei pentru acţiunea de faţă, de vreme ce acest litigiu nu a fost finalizat cu o constatare a instanţei acolo învestite în sensul că actul atacat este valabil (şi, în consecinţă, nu se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară), ci cererea de chemare în judecată a rămas lipsită de efecte (fiind perimată) ca urmare a conduitei reclamantei.

Niciun contraargument nu conţine cererea de recurs cu privire la acest aspect, iar Înalta Curte nu identifică vreun motiv care să conducă la concluzia contrară, astfel încât, cu observaţia ce precedă, care va înlocui corespunzător considerentele deciziei atacate cu referire la aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958 (şi nu a art. 7), chestiunea a fost dezlegată corect de instanţe.

De altfel, chiar dacă doctrina şi jurisprudenţa au apreciat în sensul caracterului subsidiar al acţiunii în îmbogăţirea fără justă cauză faţă de alte remedii contractuale sau extracontractuale ce ar putea permite despăgubirea reclamantei (în sensul că a fost condiţionată admisibilitatea acţiunii de inexistenţa unor alte acţiuni apte a despăgubi reclamantul şi nu de epuizarea efectivă a exercitării lor), o atare subsidiaritate nu justifică exercitarea oricând a unui atare remediu (cum este cazul acţiunii în nulitate absolută, imprescriptibilă extinctiv), cu consecinţa determinării prin acţiunea reclamantului a începutului prescripţiei acţiunii subsidiare la momentul finalizării primei acţiuni.

O astfel de interpretare, care ar permite reclamantului să determine el însuşi începutul termenului de prescripţie, condiţionându-l de exercitarea prealabilă a unei acţiuni imprescriptibile extinctiv, nu poate fi primită, fiind aptă a conduce la afectarea principiului stabilităţii circuitului civil.

Nefondate sunt şi susţinerile referitoare la renunţarea la prescripţie, după cum în mod corect a arătat Curtea de Apel.

Astfel, pe de-o parte sub imperiul C. civ. 1864 instituţia renunţării la prescripţie fost reglementată de art. 1838-1840, iar la intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958, în măsura determinată prin prevederile art. 25 şi art. 26 din Decret, Dispoziţiile Titlului XX din C. civ. 1864 (ce includ şi textele evocate referitoare la renunţarea la prescripţie) au fost implicit abrogate.

Astfel, potrivit art. 26 din Decret, "Pe data intrării în vigoare a decretului de faţă, se abrogă orice dispoziţii legale contrare prezentului decret, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin decretul de faţă".

Deşi chestiunea abrogării implicite şi a art. 1838-1840 a făcut obiectul dezbaterilor doctrinare, instanţa de recurs consideră că, în reglementarea guvernată de Decretul nr. 167/1958 normele privind renunţarea la prescripţie din C. civ. 1864 nu au subzistat, ele fiind contrare reglementării cuprinse în decret; se are în vedere în aceste sens că în concepţia acestui act normativ prescripţia a devenit o chestiune de ordine publică, pe care judecătorul era obligat a o verifica din oficiu, potrivit art. 18:

"Instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris".

Prin urmare, în prezenţa obligaţiei judecătorului de a invoca din oficiu prescripţia dreptului material la acţiune, se apreciază că nici normele privind renunţarea - norme care materializau dreptul părţii de a dispune de dreptul de a invoca prescripţia - nu puteau să mai producă efecte, intrând în domeniul de aplicare al art. 26 din decret, anterior citat.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar recunoaşte o atare posibilitate, conform opiniei doctrinare evocate, din înscrisul la care se referă recurenta-reclamantă (emis în anul 2018) nu rezultă manifestarea de voinţă de a renunţa la prescripţia ce era împlinită la acel moment, nici explicit, dar nici tacit.

Exprimarea acordului de a plăti contravaloarea construcţiei poate avea, însă, valoarea unei recunoaşteri a dreptului pretins, cum corect au arătat instanţele de fond, dar recunoaşterea este aptă a întrerupe un termen de prescripţie în curs, care nu este încă împlinit, conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958; or, în anul 2018, prescripţia în discuţie era împlinită, astfel încât cauza de întrerupere nu putea opera.

Faţă de toate aceste argumente, care le completează şi respectiv le substituie corespunzător pe cele cuprinse în decizia recurată, recursul declarat de reclamantă urmează a fi respins ca nefondat, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 7714 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu avocaţial şi cheltuiala efectuată cu deplasarea avocatului la instanţa de recurs, potrivit dovezilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcţia Silvică Braşov împotriva deciziei nr. 427/AP din 29 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe reclamantă la plata sumei de 7.714 RON către pârâta Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2022.