Civil liability for moral damages over unblurred police images: appeal partially admitted and case quashed and remanded for failure to balance privacy and freedom of expression

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 08.01.2020 reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Gorj la plata sumei de 200.000 RON, precum şi obligarea pârâţilor B., S.C. C. S.R.L., D. S.A., S.C. E. S.R.L., S.C. F. în Gorj S.R.L. la plata a câte 100.000 RON, reprezentând daune morale pentru atingerile aduse dreptului la viaţă privată, şi la imagine al reclamantului, ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite de către pârâţi.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 250 din 23 octombrie 2020 pronunţată de Tribunalul Gorj s-a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 137 din 24 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă s-a admis apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei nr. 250 din 23 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Gorj, B., S.C. C. S.R.L., S.C. G. S.A., prin administrator social H., S.C. E. S.R.L., prin reprezentant legal I., F. în Gorj S.R.L. şi a fost anulată sentinţa civilă nr. 250 din 23 octombrie 2020 pronunţată de Tribunalul Gorj, iar, în rejudecare, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor Inspectoratul de Poliţie Judeţean Gorj, Societatea G. S.A., S.C. E. S.R.L., C. S.R.L., în sensul că au fost obligaţi pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Gorj, Societatea G. S.A., S.C. E. S.R.L., C. S.R.L. către reclamant la plata sumei de câte 2500 RON reprezentând daune morale, sume ce vor fi actualizate în raport de data inflaţiei la data plăţii efective.

Prin aceeaşi hotărâre a fost respinsă acţiunea formulată împotriva pârâţilor B. şi S.C. F. în Gorj S.R.L. şi au fost obligaţi pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Gorj, Societatea G. S.A., S.C. E. S.R.L., C. S.R.L. la plata sumei de 3675 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 137 din 24 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă au declarat recurs pârâţii S.C. C. S.R.L., Inspectoratul de Poliţie Judeţean Gorj şi S.C. E. S.R.L..

1. În motivarea recursului declarat, recurenta S.C. E. arătat că, în speţă, s-a reţinut în sarcina sa faptul că "pe pagina de J. K., aparţinând S.C. E. S.R.L. s-au publicat cartea de identitate a reclamantului, imagini din spate şi profil, precum şi filmul de la operaţiunea inspectoratului de poliţie, integral, şi care conţine imagini clare ale reclamantului".

Or, în realitate, ştirea a fost publicată pe site-ul K., şi nu pe J., sub motivaţia interesului public major, în contextul în care, existau suficiente exemple din alte judeţe în care mai mulţi conducători auto au fost prinşi la volan sub influenţa unor substanţe psihotrope şi a avut ca bază factuală comunicatul de presă furnizat de Inspectoratul de Poliţie Judeţean Gorj, astfel că nu se poate reţine reaua sa credinţă.

A mai susţinut recurenta că, în concordanţă cu art. 1357 din C. civ., pentru a opera răspunderea civilă delictuală în materia faptelor săvârşite de jurnalişti, instituţii media ori prepuşi ai acestora, trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii esenţiale: să existe o faptă ilicită a autorului de natură a leza drepturile reclamantului, fapta ilicită să fi fost săvârşită cu vinovăţie de către autorul articolului, să existe şi să poată fi cuantificat un prejudiciu, respectiv, să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suferit de reclamant.

Astfel, aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea "preţului" suferinţei fizice şi psihice care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi a implicaţiei acestuia pe toate planurile vieţii sociale ale persoanei vătămate.

Trebuie să se aprecieze ce a pierdut persoana vătămată pe plan fizic, psihic, social, profesional şi familial din ceea ce ar însemna o viaţă normală, liniştită şi fericită pentru aceasta în momentul respectiv, dar şi în viitor în societatea respectivă.

Sub acest aspect, în opinia recurentei pârâte, reclamantul nu a dovedit producerea prejudiciului, nu a produs argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile sale personale nepatrimoniale i-au fost afectate, acesta fiind, în continuare, angajat ca farmacist la aceeaşi farmacie din Tg-Jiu la care era angajat şi la data comiterii presupusei fapte.

Consideră recurenta că, în speţă, nu există faptă ilicită, având în vedere că o faptă ilicită de natură a leza drepturile reclamantului există doar în contextul în care materialul media difuzat nu ar fi de un minim interes public, ar conţine afirmaţii jignitoare, calomnioase ori nereale la adresa reclamantului. În plus, s-a ignorat faptul că, la doar câteva ore de la apariţia acestora, la insistenţele mamei reclamantului, imaginile au fost şterse, în totalitate, din mediul on-line, la dosar fiind depusă o singură imagine care provenea de pe site-ul K., preluată de un alt site de ştiri, la data respectivă, dar ştearsă, ulterior, e-L., atâta vreme cât ea nu mai exista pe "site-ul mamă" K..

De asemenea, a menţionat că, raportat la practica CEDO, condamnarea presei, priveşte mai mult decât persoana unui jurnalist sau a societăţii editoare, având consecinţe directe asupra presei şi a rolului ei într-o democraţie consolidată.

2. În motivarea recursului declarat, întemeiat în drept pe prevederile art. 488, alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., recurentul pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Gorj, a susţinut că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor în temeiul prevederilor art. 1357 din C. civ., text ce reglementează răspunderea pentru fapta proprie.

În cuprinsul cererii de apel, apelantul reclamant a indicat o altă cauză a pretenţiilor sale, prin invocarea răspunderii comitenţilor pentru faptele prepuşilor acestora şi prin indicarea, ca temei de drept al pretenţiilor, a dispoziţiilor art. 1373 din C. civ.

Faţă de prevederile art. 294 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, potrivit cărora "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi", în apel nu mai poate fi modificată cauza pretenţiilor pe care apelantul-reclamant le are împotriva intimaţilor-pârâţi, instanţa învestită cu soluţionarea căii de atac fiind ţinută, în pronunţarea unei soluţii, de cadrul procesual stabilit în primă instanţă.

În opinia recurentului pârât IPJ Gorj, instanţa de apel a nesocotit această normă de procedură când a anulat sentinţa civilă nr. 250/23.10.2020, pronunţată, în primă instanţă, de Tribunalul Gorj şi a pronunţat, în apel, o hotărâre anulabilă, în privinţa căreia este incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât, în speţă, reclamantul nu a omis să precizeze temeiul de drept al cererii sale ci, a menţionat, expres, că solicită plata de daune morale pentru faptele ilicite săvârşite de pârâte şi a indicat, în aceeaşi acţiune ca temei de drept al pretenţiilor, art. 1357 din noul C. civ.. În aceste condiţii, susţine că aprecierea instanţei de apel privind încălcarea, de către prima instanţă, a limitelor învestirii, este neîntemeiată.

A mai arătat recurentul pârât IPJ Gorj, că deşi instanţa de apel a anulat sentinţa apelată deoarece prima instanţă nu ar fi analizat cauza prin prisma dispoziţiilor art. 1373 din C. civ. (referitoare la răspunderea comitentului pentru faptele prepuşilor), a reţinut faptul că "trebuie antrenată răspunderea civilă delictuală a I.PJ. Gorj pentru faptul că a difuzat către jurnaliştii acreditaţi imagini clare cu reclamantul, fără acordul acestuia, fiind încălcată obligaţia de a prelucra aceste imagini astfel încât să fie imposibilă recunoaşterea persoanei vizate".

Instanţa de apel a reţinut contradictoriu faptul că "nu constituie faptă ilicită trimiterea pe un grup M. a unor imagini cu evenimentul rutier descris în acţiune, cât timp acest grup a fost constituit în condiţiile legale arătate", iar pe de altă parte, se reţine faptul că "trebuie angajată răspunderea civilă delictuală a IPJ Gorj pentru faptul că a difuzat (pe acelaşi grup M., închis, neaccesibil publicului) către jurnaliştii acreditaţi imagini clare cu reclamantul, fără acordul acestuia, fiind încălcată obligaţia de a prelucra aceste imagini astfel încât să fie imposibilă recunoaşterea persoanei vizate."

Aşadar, postarea pe grupul M. a înregistrării video a acţiunii nu ar reprezenta o faptă ilicită, pe când postarea, pe acelaşi grup, a două fotografii (care, în opinia recurentei nu pot conduce la identificarea, de către public, a reclamantului, fiind efectuate una din partea stânga-spate a reclamantului, iar cealaltă de la distanţă mare) ar avea caracter ilicit.

Instanţa de apel a mai reţinut ca dovadă a faptului că "prietenii reclamantului au recunoscut că acesta este persoana vizată de ştirile transmise, în special în mediul on-line, este faptul că acesta a fost întrebat direct dacă despre el este vorba". Or, concluzia la care ajunge instanţa este, în opinia recurentei, în contradicţie cu premisa avută în vedere de aceasta, întrucât chiar şi prietenii reclamantului, care, se presupune, îi cunosc bine fizionomia, au simţit nevoia să-l întrebe dacă despre el este vorba, neavând deci certitudini cu privire la acest aspect.

Recurentul pârât a mai arătat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1373 şi art. 1357 din C. civ. şi a dispoziţiilor pct. 7 din Anexa nr. 1 a Ordinului M.A.I. nr. 201/2016 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de informare publică şi relaţii publice în Ministerul Afacerilor Interne.

În acest sens, a susţinut că singurul aspect ce se impută recurentului este acela că a transmis către mass-media acreditată (pe grupul de M.) fotografii de la faţa locului, în care, din punctul acestuia de vedere, reclamantul nu este identificabil (având în vedere poziţia sau distanţa acestuia faţă de obiectivul camerei de luat vederi). Aşadar, în privinţa materialelor transmise către mass-media, I.P.J. Gorj a avut în vedere păstrarea confidenţialităţii cu privire la identitatea persoanei care au făcut obiectul acţiunii, fiind respectate condiţiile cerute de Ordinul M.A.I. nr. 201/2016.

Pe de altă parte, recurentul pârât arată că nu poate fi ţinut să răspundă pentru modul în care mijloacele de informare în masă au înţeles să prezinte ştirea şi nici pentru eventuale atingeri aduse drepturilor personale nepatrimoniale ale reclamantului, ca urmare a transmiterii, de către acestea, către public, a unor fotografii neprelucrate sau a unor înregistrări video (ce nu le-au fost furnizate de I.P.J. Gorj) care pot conduce la identificarea, de către public, a persoanei supuse controlului. Aşadar, prin raportare la dispoziţiile legale menţionate, nici I.P.J. Gorj şi nici prepuşii săi nu au săvârşit vreo faptă ilicită.

Întrucât, în speţă, prejudiciul moral a fost cauzat reclamantului prin "publicarea articolelor în mediu on-line şi transmiterea unor imagini la TV care dezvăluie identitatea reclamantului" recurentul susţine că s-a ignorat faptul că este singurul dintre cei patru pârâţi obligaţi la plata de despăgubiri care nu a publicat articole în mediul on-line şi nu a transmis imagini TV care să fi fost de natură să-i creeze un prejudiciu de imagine şi suferinţe morale apelantului-reclamant. Aşadar, în opinia acestuia, nu există o legătură de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită a I.P.J. Gorj a prepuşilor săi (transmiterea, pe grupul de M., a două fotografii, către jurnaliştii acreditaţi) şi identificarea, de către public, a apelantului reclamant în articolele de presă şi nici între faptele menţionate şi pretinsul prejudiciu, cu atât mai mult cu cât reprezentanţii presei au filmat evenimentul şi au avut acces la materialul filmat, fără vreo contribuţie a I.P.J. Gorj.

3. În motivarea recursului declarat, recurenta pârâtă C. S.R.L., a arătat că în urma evenimentului petrecut în data de 20.07.2019, când intimatul a fost oprit în trafic de organele de poliţie şi testat cu aparatul "drug test", rezultatul testului fiind pozitiv cu privire la existenţa a trei substanţe cu efect psihoactiv, i s-a comunicat, prin intermediul aplicaţiei M., imaginile surprinse la acel moment.

Imaginile furnizate de către IPJ au caracter informativ şi au fost difuzate în cadrul buletinului de ştiri, emisiune ce are un caracter informativ, respectiv în emisiunea "Obiectiv jurnalul de ştiri" difuzată de postul C., în data de 22.07.2019.

Recurenta apreciază că, în cauză, nu sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile prevăzute pentru atragerea răspunderii delictuale a acesteia.

În acest sens, arată că imaginile vizionate în sala de şedinţa în faţa instanţei de fond au fost puse la dispoziţia instanţei de către intimat, respectiv că postul de televiziune C., a difuzat imaginile preluate de la IPJ, imagini care ulterior au fost blurate şi difuzate ca material în cadrul ştirilor.

În acest sens, susţine că imaginile în care apare reclamantul în materialul prezentat în cadrul ştirilor sunt distorsionate, respectiv că a fost prezentată o singură imagine în care apare reclamantul preluată din faţă, care a fost blurată şi o altă imagine preluată cu spatele, imaginile transmise neaducând niciun prejudiciu imaginii şi reputaţiei reclamantului.

Susţine recurenta că nu a difuzat imaginea reclamantului fără a fi fost distorsionată, nu a difuzat imaginea cu actul de identitate al acestuia cum s-a susţinut în cererea de chemare în judecată, iar imaginile pe care le-a transmis nu sunt imagini denigratoare, nu au lezat în niciun mod reclamantul, ci au fost prezentate în cadrul buletinului de ştiri, ca parte din materialul prezentat, material care viza acţiunea IPJ "drug-test", în scopul de a informa opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, iar nu de a leza imaginea sau reputaţia reclamantului.

Precizează recurenta în acest sens, că nu s-au folosit nume sau alte date de identificare, încât să se facă trimitere la reclamant, fiind respectate dispoziţiile legale în materie. În consecinţă, dreptul la viaţa privată, la demnitate sau reputaţie, la imagine al reclamantului nu au fost în niciun fel lezate de către acesta.

Apreciază recurenta că nu rezultă reaua sa credinţă sau atitudinea ofensatoare a niciunui buletin informativ, folosirea expresiei "prins drogat la volan" având un caracter general, de informare, depăşirea limitei critice fiind acceptabilă, întrucât nu a fost făcută cu intenţia de a vătăma personal apelantul reclamant, ci de a aduce opiniei publice informaţia ca un eventual comportament de tipul celui surprins în trafic poate fi identificat oricând de organele de politie.

De asemenea, invocând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia recurată nr. 137/24.05.2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova i-a fost comunicată în data de 29.05.2021, însă fără a fi comunicată şi încheierea din data de 19.05.2021, parte integrantă din hotărârea recurată, încheiere în care au fost consemnate concluziile părţilor precum şi ceea ce s-a întâmplat la acest termen.

Or, aşa cum s-a statuat şi în jurisprudenţa instanţei supreme, încheierea de amânare a pronunţării face parte integrantă din hotărârea pronunţată, iar lipsa acesteia nu permite părţilor să cunoască ce s-a întâmplat la acea dată şi nici instanţei învestite cu soluţionarea căii de atac să cenzureze legalitatea hotărârii, astfel că, în aceste condiţii, vătămarea produsă părţilor nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii atacate şi trimiterea acesteia, spre rejudecare, instanţei de apel. (Decizia nr. 1499 din II aprilie 2014 pronunţată de secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

A mai arătat recurenta, că, în speţă, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., arătând că motivarea deciziei recurate este contradictorie, în sensul că, deşi se reţine că:

"emisiunea TV transmisă de postul C. S.R.L. a asigurat o anonimizare a imaginii reclamanţilor doar parţial, imaginile care surprind din profil reclamantul fiind transmise neblurat (ceea ce a dat posibilitatea celor care îl cunoşteau să îl poată identifica), respectiv că pe site-ul accesTv. ro, care aparţine acestei pârâte, "imaginea din profil a reclamantului nu este anonimizată", ulterior în motivare, se retine că:

"prezintă importanţă faptul că ştirile transmise nu au fost păstrate o perioadă mare de timp, ci au fost şterse de către pârâte, ceea ce poate duce la diminuarea prejudiciului pentru că plaja de persoane care au aflat despre eveniment este mai mică, fiind redusă la cele care au accesat ştirile on-line sau care au urmărit ştirea la TV în momentul publicării/difuzării lor".

În aceste condiţii, există o contradicţie între aceste statuări, în sensul că se reţine că imaginile reclamantului nu se mai regăsesc pe niciun site, dar şi că aceste imagini (imaginea din profil a reclamantului neblurată), deşi au fost şterse de către pârâtă, au fost regăsite pe site-ul accestv.ro.

De asemenea, instanţa de apel deşi constată că din probatoriu nu rezultă că reclamantului i-a fost afectată imaginea publică sau că a suferit de pe urma acestui incident, totuşi apreciază că se impune acordarea de dune morale "ca urmare a faptului că o perioadă de timp reclamantul a fost privit cu suspiciune de prieteni, de vecini, de colegii de serviciu, care îl bănuiau ca fiind consumator de substanţe interzise şi ca urmare a acestei atitudini a cunoscuţilor reclamantul a fost deprimat, a evitat să aibă o viaţă socială activă, a mers în cluburi mai rar decât era obişnuit, a avut sentimente de ruşine, de teamă."

În opinia recurentei, decizia recurată cuprinde motive contradictorii în sensul că deşi prin dispozitiv a fost admis apelul subsemnatului, din cuprinsul considerentelor soluţia ar fi fost aceea de respingere a acestuia.

Recurenta a mai susţinut că dreptul la imagine nu este un drept absolut, iar fotografierea şi utilizarea imaginii unei persoane sunt permise chiar în lipsa unui consimţământ prealabil atunci când acestea sunt facute cu bună credinţă, în exercitarea altor drepturi fundamentale, cum este dreptul la libera exprimare.

Libertatea de exprimare constituie o limită a dreptului la imagine (art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), iar informaţia poate acoperi toate sectoarele vieţii sociale, politice, culturale, ştiinţifice, artistice, comerciale etc. Ocrotirea drepturilor personalităţii vine adesea la coliziune cu libertatea presei şi cu dreptul la informare a opiniei publice. Limita pe care o găseşte dreptul la imagine în dreptul fundamental la informare este o limită particulară deoarece în plan tehnic nu există o superioritate a unuia din aceste drepturi asupra celuilalt. De aceea, s-a apreciat că jurisprudenţa le pune în balanţă pentru fiecare caz în parte pentru a verifica dacă, ţinând seama de circumstanţe, dreptul la imagine urmează sau nu să fie respins, desigur ţinând cont şi de un principiu de proporţionalitate. Imaginile prezentate trebuie să fie exacte şi legitime, iar alegerea imaginii să fie pertinentă în raport cu informaţia, ceea ce s-a asigurat de către radiodifuzorul în speţa, C..

Conform jurisprudenţei CEDO, libertatea de exprimare include nu numai informaţiile şi ideile primite favorabil sau cu indiferenţă de opinia publică, sau considerate inofensive, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau deranjează (Petrina c. României, par. 38). Or, în speţă, ştirea prezentată în cadrul buletinului de ştiri nu are caracter defăimător, aşa cum se susţine de către apelant prin cererea de apel, scopul imaginilor difuzate fiind doar de a informa opinia publică asupra unor chestiuni de interes public.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. a formulat întâmpinare la data de 20 septembrie 2021 sub nr. x la recursurile formulate de către recurentele pârâte IPJ Gorj, E. S.R.L. şi C. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 137/2021 pronunţată de către Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2020, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate şi obligarea recurentelor pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, s-a arătat, în esenţă, în ceea ce priveşte recursul declarat de către recurentul IPJ Gorj că, deşi se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) din noul C. proc. civ., (şi nu a art. 294 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., aşa cum în mod greşit s-a indicat), în mod corect, instanţa de control judiciar a reţinut incidenţa art. 22 alin. (4) din noul C. proc. civ., încadrarea juridică a faptelor deduse judecaţii fiind atributul instanţei, astfel încât neindicarea de către reclamant a unui anumit text de lege incident în cauză nu înseamnă că este exclusă posibilitatea instanţei de a aplica norma juridică la situaţia de fapt.

Aşadar, instanţa de apel nu a încălcat nicio normă de procedura a cărei încălcare să atragă sancţiunea nulităţii, iar analiza incidenţei dispoziţiilor art. 1373 din C. civ. a fost o consecinţă a reîncadrării juridice a situaţiei de fapt descrise de către reclamant în cererea introductivă.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs invocat de recurentul IPJ Gorj, intimatul arată că împrejurarea că instanţa de apel a analizat fiecare faptă imputată recurentului şi a prezentat în considerentele deciziei motivele pentru care nu se impunea atragerea răspunderii civile delictuale a IPJ Gorj pentru atitudinea agenţilor de politie în cursul urmăririi penale şi pentru faptul că a fost creat un grup de comunicare pe M. şi, respectiv, motivele pentru care se impune atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei pârâte prin raportare la încălcarea art. 8 din CEDO referitoare la dreptul la viaţă privată, nu echivalează cu prezentarea unor motive contradictorii care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că dreptul la imagine al intimatului a fost încălcat, prin raportare la dispoziţiile pct. 7 din Anexa Nr. 1 - Standarde şi reguli de comunicare la Ordinul 201/2016, reţinând că recurentul pârât, prin purtătorul de cuvânt sau alte persoane responsabile, avea obligaţia de a transmite către presă, prin intermediul mijloacelor obişnuite de comunicare (inclusiv aplicaţia M.) imagini blurate ale acestuia, astfel încât să nu fie posibilă identificarea sa.

Or, această obligaţie a fost încălcată în speţă, din moment ce prietenii şi cunoştinţele intimatului l-au întrebat dacă era vizat de acţiunea de control a organelor de politie, fiind evident, astfel, că imaginile respective făceau posibilă identificarea sa.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1373 şi art. 1357 din C. civ., intimatul a arătat că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu imputabilă prepuşilor recurentului pârât constă în transmiterea unor imagini ale acestuia, neblurate, către organismele de presă, stare de fapt ce rezultă fără dubiu (indiferent de aprecierea subiectivă a recurentei), din probele administrate.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului pârât privind lipsa unei legături de cauzalitate dintre fapta prepuşilor IPJ Gorj şi prejudiciul creat, intimatul a susţinut că tocmai acţiunea acestuia, de a transmite organismelor de presă imagini neblurate cu reclamantul a constituit premisa publicării acestora. Dacă IPJ Gorj ar fi transmis imaginile prelucrate, implicit celelalte pârâte le-ar fi dat publicităţii în aceeaşi formă, nefiind verosimilă susţinerea că reprezentanţii presei ar fi avut acces la materialul filmat fără vreo contribuţie a IPJ Gorj.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta E. S.R.L., intimatul a invocat excepţia nulităţii recursului susţinând că această recurentă s-a limitat la a reitera în cuprinsul motivelor de recurs aceleaşi argumente prezentate şi în cuprinsul întâmpinărilor formulate în faţa instanţei de fond şi de apel, referitoare la existenţa sau inexistenţa faptei delictuale cauzatoare de prejudiciu, fără a-şi întemeia efectiv criticile pe vreunul dintre motivele de casare prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile legale

În măsura în care se va trece peste excepţia invocată, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, în opinia acestuia, considerentele hotărârii instanţei de apel fiind cât se poate de clare, necontradictorii şi circumscrise obiectului cauzei, în sensul că din probele administrate (imagini foto), rezultă că pârâta E. S.R.L. a publicat cartea de identitate a acestuia, imagini din spate şi profil, precum şi filmul de la operaţiunea inspectoratului de poliţie, integral, care conţine imagini clare ale reclamantului.

Faptul că aceste imagini nu au fost prelucrate astfel încât să facă imposibilă recunoaşterea intimatului, a rezultat, de asemenea, din probatoriul administrat, respectiv din conversaţiile purtate cu prietenii, în care a fost întrebat direct dacă este persoana prezentată în ştirile transmise publicului.

În ceea ce priveşte recursul formulat de către recurenta pârâta C. S.R.L., intimatul a susţinut că jurisprudenţa invocată nu îşi găseşte aplicarea în cauză, întrucât prin hotărârea invocată a fost tranşată o regulă de procedură prevăzută de dispoziţiile art. 306 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., iar dispoziţiile noului C. proc. civ. nu prevăd în mod expres că necomunicarea încheierii ar atrage sancţiunea nulităţii. Mai mult decât atât, în respectiva decizie s-a criticat lipsa încheierii de amânare a pronunţării şi nicidecum necomunicarea acesteia.

Faptul că recurentei parate nu i s-ar fi comunicat încheierea de amânare a pronunţării nu produce nicio vătămare acesteia, cu atât mai mult cu cât părţilor li s-a comunicat parola de acces la dosar în format electronic, astfel încât au avut posibilitatea să cunoască concluziile părţilor şi ceea ce s-a întâmplat la acel termen.

Mai mult decât atât, din lecturarea motivelor de recurs şi a criticilor formulate de către recurenta pârâta C. S.R.L. se poate observa că aceasta a cunoscut integral motivele expuse de către instanţă în soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., intimatul arată că decizia instanţei de apel este legală şi temeinică şi nicidecum nu cuprinde motive contradictorii. Instanţa de apel a reţinut în cuprinsul considerentelor că emisiunea TV transmisă de postul C. S.R.L. a asigurat o anonimizare a imaginii reclamantului doar parţial, însă imaginile care surprind din profil faţa reclamantului au fost transmise neblurat, ceea ce a dat posibilitatea celor care îi cunoşteau sa îl poată identifica. De asemenea, pe site-ul accesTV.ro. aparţinând acestei pârâte, imaginea din profil a reclamantului nu este anonimizată. Comparând imaginea astfel difuzată cu fotografia reclamantului din actul de identitate şi diploma de licenţa se poate observa ca acesta este uşor de recunoscut.

Aşadar, hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motive contradictorii, ci argumentează de ce s-a impus admiterea apelului reclamantului. Faptul că ulterior argumentează de ce cuantumul despăgubirilor este atât de mic, respectiv faptul că ştirile au fost şterse după o perioada scurtă de timp, nu echivalează cu o motivare contradictorie, în condiţiile în care din probatoriul administrat a rezultat faptul că o perioadă de timp (chiar şi scurtă) reclamantul a fost privit cu suspiciune de prieteni, de vecini, de colegii de serviciu, care îl bănuiau ca fiind consumator de substanţe interzise şi, ca urmare a acestei atitudini a cunoscuţilor, reclamantul a fost deprimat şi a evitat să aibă o viaţă socială activă.

În concluzie, în opinia intimatului, instanţa a adus argumente atât în susţinerea soluţiei de admitere a apelului, dar şi argumente pentru care a stabilit cuantumul daunelor morale.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

1. În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta pârâtă S.C. E. S.R.L..

Înalta Curte apreciază, în aplicarea prevederilor art. 248 din C. proc. civ., că prioritar, se impune a fi analizată excepţia nulităţii acestui recurs pentru netimbrare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013:

"(1) Recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 100 RON dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 C. proc. civ. (2) În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, pentru cereri şi acţiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 RON; în aceeaşi ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 RON".

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013:

"Acţiunile privind stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice se taxează cu 100 RON".

În raport de motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., s-a constatat că, în cauză, taxa judiciară de timbru datorată de recurentă pentru soluţionarea recursului este în cuantum de 100 RON şi, întrucât taxa nu a fost ataşată la dosar odată cu recursul, s-a apreciat că se impune ca recurenta să depună dovada timbrării recursului în cuantumul stabilit, până termenul stabilit în cauză.

Înştiinţarea recurentei în privinţa obligaţiei de achitare a taxei de timbru a fost comunicată acestei părţi la data de 27.09.2021, potrivit dovezii de înmânare aflate la dosar la fila x.

Aşadar, deşi, în cauză, potrivit O.U.G. nr. 80/2013, instanţa a stabilit cuantumul taxei judiciare de timbru şi a încunoştinţat recurenta cu privire la obligaţia de achitare a taxei judiciare de timbru de 100 RON, datorată pentru soluţionarea recursului declarat, până la termenul comunicat, recurenta nu şi-a îndeplinit această obligaţie legală.

Potrivit dispoziţiilor art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, taxele de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege, iar potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (2) din C. proc. civ., recurentul are obligaţia de a ataşa la cererea de recurs dovada achitării taxei judiciare de timbru, sub sancţiunea nulităţii recursului, aşa cum rezultă neechivoc din dispoziţiile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ.

Conform art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, partea obligată poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate, însă recurenta nu a folosit nici acest mijloc procesual reglementat de norma specială menţionată şi nici nu a înţeles să uzeze de procedura instituită prin art. 90 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul art. 496 coroborat cu art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., constatând că recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţia achitării taxei judiciare de timbru datorată pentru soluţionarea recursului, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta pârâtă S.C. E. S.R.L., ca netimbrat.

2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Gorj.

Înalta Curte constată că printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul pârât a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 294 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, prin aprecierea că prima instanţă nu a analizat pricina şi din perspectiva prevederilor art. 1373 din C. civ., deşi, în speţă, reclamantul a invocat doar prevederile art. 1357 din C. civ.

Prioritar, Înalta Curte va reţine că, deşi recurentul face trimitere la prevederile art. 294 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, raportat la normele de drept procesual aplicabile pricinii, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului C. proc. civ. şi la data sesizării primei instanţe cu cererea de chemare în judecată formulată de reclamant - 08.01.2020 - analiza criticii formulate se impune a avea în vedere, aşa cum corect a susţinut intimatul reclamant, prevederile art. 478 alin. (1) din C. proc. civ., normă care, similar art. 294 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, reglementează limitele devoluţiunii în apel.

În speţă, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 08.01.2020 reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Gorj la plata sumei de 200.000 RON, precum şi obligarea pârâţilor B., C. S.R.L., D. S.A., S.C. E. S.R.L., S.C. F. în Gorj S.R.L. la plata a câte 100.000 RON, reprezentând daune morale ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite de către pârâţi.

Este real că, în motivarea în drept a cererii introductive, reclamantul nu a indicat şi dispoziţiile art. 1373 din C. civ., însă, aşa cum corect s-a reţinut în apel, potrivit art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., încadrarea juridică a faptelor deduse judecăţii este atributul instanţei, astfel încât neindicarea de către reclamant a unui anumit text de lege incident în cauză nu exclude posibilitatea instanţei de a aplica norma juridică la situaţia de fapt indicată de reclamant în cererea de chemare în judecată.

Câtă vreme, în justificarea pretenţiilor deduse judecăţii în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat declanşarea răspunderii civile delictuale a acestui recurent inclusiv pentru faptele angajaţilor acestuia, care au permis mediatizarea cazului şi prezentarea sa ca un tânăr drogat, înainte de a avea certitudinea cu privire la starea sa, prin postarea imaginii sale în mod neblurat, reproducerea vocii şi postarea în presa locală şi naţională, respectiv au procedat la urmărirea şi fotografierea reclamantului, ulterior acestui eveniment, împrejurarea că în conţinutul cererii introductive nu s-a precizat expres că reprezintă temei al dreptului litigios şi dispoziţiile art. 1373 din C. civ., nu echivalează cu absenţa învestirii instanţei cu analiza acestor fapte şi nici cu o modificare a cadrului procesual în apel, în sensul învestirii acestei instanţe cu analiza unor fapte noi sau cu o cauză nouă.

În realitate, raportat la aceste circumstanţe factuale, argumentarea pretenţiei întemeiate pe răspunderea civilă delictuală a acestui recurent impunea obligaţia pentru prima instanţă de a proceda, astfel cum prevede art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., la calificarea şi la stabilirea corectă a cadrului judecăţii, iar în ipoteza nerespectării acestei obligaţii, o atare sarcină revenea instanţei de apel, învestită cu analiza criticilor apelantului reclamant circumscrise acestui aspect.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat limitele obiective ale judecării cauzei, fixate prin cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu aceasta, judecând cauza în aceste limite şi în limitele devoluţiunii, stabilite prin cererea de apel, astfel încât nu poate fi decelată o vătămare procesuală sub acest aspect.

Aşa fiind, contrar susţinerilor din recurs, analiza realizată în apel sub acest aspect, nu relevă o ipoteză de aplicare greşită în cauză a prevederilor art. 478 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât omisiunea calificării cadrului judecăţii în primă instanţă, impune instanţei de apel obligaţia ca, în condiţiile art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., să primească lămuririle părţii în legătură cu cererile pe care aceasta pretinde că le-ar fi dedus judecăţii prin actul de sesizare a instanţei.

Cum, în speţă, prima instanţă, care a respins cererea ca nefondată, nu a analizat răspunderea recurentului pentru faptele angajaţilor săi, este corectă concluzia curţii de apel în sensul că o atare situaţie atrage anularea sentinţei apelate şi judecarea pricinii în fond, în apel, conform dispoziţiilor art. 480 alin. (6) din C. proc. civ.

În referire la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, motivarea contradictorie a instanţei de apel în privinţa faptelor ilicite reţinute în sarcina recurentului pârât.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe cate se întemeiază, sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispoziţiilor legale enunţate pot fi reprezentate fie de existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, fie de o contrarietate flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată.

Analizând hotărârea instanţei de apel din perspectiva celor expuse, raportat la susţinerile recurentului, Înalta Curte constată că susţinerile acestuia legate de existenţa unor elemente contradictorii nu se încadrează în niciuna din ipotezele enunţate.

Astfel, cele două paragrafe din considerentele deciziei civile recurate redate în memoriul de recurs, în pagina doi, deşi fac trimitere la acţiuni săvârşite de agenţii de poliţie, cu prilejul evenimentului din data de 20.07.2019, nu califică în mod contradictoriu aceleaşi fapte, în sensul că doar prin denaturarea sensului acestora s-ar putea reţine că aprecierea curţii de apel în sensul că activitatea recurentului de a informa ziariştii acreditaţi, prin intermediul unor mesaje transmise pe grupul M. format din persoane private despre organizarea unei acţiuni de control şi de a trimite pe acest grup imagini, cât timp acest grup a fost constituit în condiţii legale, este una prevăzută de lege ar fi contradictorie cu calificarea ca fiind ilicită (contravenind punctului 7 din Anexa Nr. 1- Standarde şi reguli de comunicare la Ordinul 201/2016) a faptei reţinute în sarcina recurentului de a transmite către presă, imagini care făceau posibilă identificarea reclamantului.

În alţi termeni, împrejurarea că, în cauză, realizându-se o distincţie impusă de cadrul procesual de învestire, între fapta de a furniza presei informaţii în legătură cu o activitate de interes public conform art. 15 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 şi art. 29 din H.G. nr. 123/2002 şi fapta de a transmite presei, cu încălcarea art. 12 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 şi a punctului 7 al Anexei nr. 1 la Ordinul nr. 201/2016, imagini care permit identificarea persoanelor supuse controlului, în sensul că s-a apreciat că, deşi, de principiu, fapta de înfiinţare a unui grup privat de comunicare pe M. şi de transmitere a unor imagini şi mesaje pe acest grup, nu are caracter nelegal, prin excepţie, difuzarea către presă, prin intermediul acestui grup M. a unor imagini care făceau posibilă identificarea reclamantului, reprezintă o activitate contrară legii, nu relevă carenţe ale silogismului judiciar expus în cuprinsul actului jurisdicţional ce constituie obiect al recursului, sub aspectul coerenţei sau logicii, din perspectiva obligaţiei instituite prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Nici criticile recurentului relative la statuarea instanţei de apel în sensul că imaginile transmise presei de către recurent au permis identificarea reclamantului şi argumentele care au justificat această concluzie, nu relevă incidenţa unui viciu de legalitate a deciziei civile recurate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, contrar argumentelor recurentului, justificarea prejudiciului moral încercat de către reclamant, prin trimiterea la corespondenţa purtată de reclamant cu prietenii acestuia a reprezentat un argument subsecvent propriei analize şi verificări realizate de către instanţa de apel sub aspectul clarităţii şi capacităţii imaginilor difuzate de a face posibilă stabilirea identităţii persoanei, pe baza mijloacelor de dovadă directe evaluate, raţionamentul judiciar expus, fiind clar, concis, coerent, iar nu de natură să releve incertitudini cu privire la situaţia factuală reţinută.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a susţinut într-o primă critică aplicarea greşită a art. 1373 şi art. 1357 din C. civ., respectiv a art. 7 din Anexa nr. 1 a Ordinului Ministerului de Interne nr. 201/2016, arătând că deşi a transmis către mass-media, pe grupul de M., fotografii care prezentau controlul la care a fost supus reclamantul, din punctul său de vedere, acestea nu permiteau identificarea reclamantului.

Critica este nefondată.

Or, o atare construcţie juridică nu relevă un reper în raport de care să poată fi analizată legalitatea deciziei civile recurate, ci reprezintă propria viziune a recurentului asupra situaţiei de fapt a cauzei, argumentul evocat tinzând la o reevaluare a modalităţii în care, în apel, instanţa de prim control judiciar, a analizat probatoriul şi a concluzionat în sensul că imaginile postate pe grupul de M. înfiinţat de către angajaţii recurentului, permiteau recunoaşterea reclamantului.

Cum raportat la starea de fapt a cauzei, a rezultat că recurentul a furnizat presei acreditate imagini neprelucrate cu reclamantul, care au permis identificarea certă a acestuia este corectă concluzia instanţei de apel în sensul încălcării obligaţiilor stabilite prin art. 12 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 şi punctul 7 al Anexei nr. 1 la Ordinul nr. 201/2016 şi a caracterului ilicit al faptelor imputate acestui recurent.

De altfel, această concluzie a fost în mod judicios argumentată de către curtea de apel inclusiv prin raportare la jurisprudenţa Curţii europene în care s-a ridicat aceeaşi problemă de drept şi o similitudine faptică (cauza Toma c. României). Astfel, au fost avute în vedere reperele rezultate din speţa menţionată care vizează, astfel cum a semnalat şi instanţa de apel, noţiunea de viaţă privată care include elemente care fac trimitere la dreptul la imagine al unei persoane cum este publicarea unei fotografii, contextul în care jurnaliştii au obţinut imaginile publicate, situaţia particulară a persoanei fotografiate, limitele protecţiei de care trebuie să se bucure o "persoană obişnuită", chiar în cazul în care aceasta face obiectul urmăririi penale, îngrădirile care le poate suferi dreptul la liberă exprimare în raport cu dreptul la respectarea demnităţii, existenţa unui temei de drept intern care să permită difuzarea unor imagini neprelucrate ale acesteia.

A mai susţinut recurentul pârât că nu îi poate fi imputată modalitatea în care presa a înţeles să prezinte ştirea şi nici eventualele atingeri aduse drepturilor personale nepatrimoniale ale reclamantului, ca urmare a transmiterii de către mijloacele de informare în masă a unor fotografii neprelucrate sau înregistrări video care permit identificarea persoanei supuse controlului.

Or, acest argument nu prezintă relevanţă juridică în cauză, în condiţiile în care prin decizia civilă recurată nu s-a reţinut incidenţa răspunderii civile delictuale a recurentului pârât pentru fapta de a aduce la cunoştinţa publicului imaginile neprelucrate ale reclamantului, ci pentru fapta ilicită de a transmite presei astfel de imagini, cu încălcarea obligaţiilor stabilite prin art. 12 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 şi punctul 7 al Anexei nr. 1 la Ordinul nr. 201/2016, cele două fapte fiind distincte.

Câtă vreme nu se poate ignora faptul că o atare conduită culpabilă a recurentului pârât a făcut posibilă difuzarea, de către presă, a acestor imagini neprelucrate, în emisiuni TV respectiv, în mediul on-line, argumentele recurentului nu au aptitudinea de a releva o ipoteză de aplicare eronată în cauză a prevederilor art. 1373 şi art. 1357 din C. civ.

Altfel spus, în contextul în care încălcarea dreptului reclamantului la propria imagine nu ar fi fost posibilă dacă furnizarea informaţiilor presei ar fi fost făcută de către prepuşii recurentului cu respectarea obligaţiilor stabilite prin normele legale anterior evocate, împrejurarea că aceste imagini au putut fi vizualizate de către public, în urma difuzării lor de către presă, nu înlătură răspunderea civilă a recurentului.

Nu poate fi, aşadar, validată nici aprecierea recurentului vizând lipsa legăturii de cauzalitate între faptele imputate acestuia şi prejudiciul moral cauzat reclamantului prin publicarea imaginilor în mediul on-line şi transmiterea acestora la TV.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, apreciind ca motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Gorj împotriva deciziei civile nr. 137 din 24 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

3. În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta pârâtă, C., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

În referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurenta a invocat, în esenţă, omisiunea instanţei de apel de a-i comunica încheierea de dezbateri din data de 19.05.2021, parte integrantă din hotărârea recurată, iar nu neîntocmirea acesteia.

Cum din verificarea actelor dosarului de apel rezultă că încheierea menţionată a fost întocmită, fiind ataşată la dosarul cauzei, nu s-ar putea reţine că, în speţă, vătămarea recurentei ar putea fi reprezentată de o imposibilitate a acesteia de a cunoaşte cererile părţilor şi soluţiile date de instanţa de apel, respectiv conţinutul dezbaterilor purtate la acel termen, aşa cum se pretinde în speţă.

Este real că, fiind parte integrantă a hotărârii recurate, această încheiere trebuia comunicată părţilor litigante, potrivit art. 427 alin. (1) din C. proc. civ. însă, pretinsa omisiune de comunicare nu poate avea drept consecinţă nulitatea necondiţionată a deciziei recurate, aşa cum nefondat susţine recurentul, în speţă, nefiind îndeplinită cerinţa impusă de art. 175 alin. (2) din C. proc. civ., aceea ca nulitatea să fie una expresă, ci, în acest caz, nulitatea este condiţionată de dovedirea de către recurentă a unei vătămări care să nu poată fi altfel înlăturată.

Or, dincolo de faptul că recurenta nu a justificat înregistrarea unei astfel de vătămări, ea este exclusă, simpla consultare a dosarului, chiar în format electronic, permiţând accesul facil al acesteia la acest act de procedură.

Cum, în cauză, recurenta nu a justificat o vătămare de natură să atragă nulitatea deciziei civile recurate, în condiţiile impuse de art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., critica este nefondată, urmând a fi respinsă.

Este fondat, însă, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă una dintre garanţiile esenţiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât şi de normele convenţionale ale art. 6 par. 1 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Astfel, deşi sub aspectul acestei garanţii procesuale, s-a statuat că nu li se poate pretinde instanţelor să răspundă tuturor argumentelor părţilor şi că motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci de substanţă, ea fiind subordonată, de multe ori, "meritelor cazului dedus judecăţii", totuşi, instanţele trebuie să expună în mod necesar acele argumente esenţiale care formează structura raţionamentului logico-juridic ce au determinat adoptarea unei anumite soluţii în cauzele deduse judecăţii.

În domeniul cauzelor în care se pun în balans dreptul la viaţă privată şi dreptul la liberă exprimare şi informare, invocate de părţile litigante, această obligaţie de motivare a hotărârilor judecătoreşti dobândeşte accente specifice, întrucât nerespectarea obligaţiilor pozitive ale statului pentru protejarea dreptului la viaţă privată, în contextul afectării acesteia prin faptele unui particular, şi, corelativ, intruziunea în dreptul la liberă exprimare şi informare a unei persoane, în general, şi a jurnaliştilor, în special, nu poate fi făcută în absenţa expunerii de către autorităţile competente a motivelor pertinente şi suficiente pe care acestea se bazează pentru a pronunţa o anumită soluţie.

În speţă, instanţa de apel, învestită cu rejudecarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, avea obligaţia de a realiza analiza celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului la respectarea vieţii private şi a dreptului la demnitate ale reclamantului, pretins a fi încălcate, şi libertatea de exprimare a recurentei pârâtei şi de informare a publicului, cu privire la care aceasta a susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamantului, analiză care presupune deopotrivă utilizarea raţionamentului instanţei de contencios european sub aspectul ipotezelor în raport de care se analizează ingerinţa în drepturile garantate de Convenţie, faţă de scopul legitim urmărit.

Din acest unghi al analizei, este important a se menţiona că, în aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţă privată, respectiv dreptul la onoare, demnitate şi reputaţie, Curtea Europeană, într-o jurisprudenţă constantă, a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate; forma/stilul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. Românei); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României); proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată, precum şi motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente şi suficiente pe care autorităţile le invocă pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă şi Mazăre c. României).

De asemenea, un criteriu esenţial, în viziunea Curţii Europene, îl reprezintă contribuţia pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnalişti. Astfel, Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie, observând, în special, că instanţele au pus cu atenţie în balanţă dreptul companiilor editoare la libertatea de exprimare şi dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor private şi au acordat o importanţă fundamentală aspectului dacă respectivele fotografii, analizate în lumina articolelor care le însoţeau, au contribuit la o dezbatere de interes general. De asemenea, acestea au examinat circumstanţele în care au fost realizate fotografiile, respectiv că nu se putea afirma că articolul în cauză a fost un simplu pretext pentru a publica fotografia respectivă sau că legătura dintre articol şi fotografie era pur artificială, iar caracterizarea subiectului articolului drept un eveniment de interes general, de către instanţele interne nu putea fi considerată nerezonabilă (cauzele van Hannover vs. Germania, nr. 40660/08 şi nr. 60641/08, respectiv nr. 8772/10).

În consecinţă, analiza cauzelor de natura celei de faţă, presupune efectuarea distincţiei între persoanele care acţionează în context privat şi cele care acţionează în context public. În funcţie de această distincţie, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său.

Corelativ, trebuie reţinute, în cauză, particularităţile analizei dreptului la liberă exprimare, în cazul jurnaliştilor, raportat la dreptul publicului de a fi informat, în mod corect, despre subiectele de interes general, deci subordonarea elaborării articolelor, chiar şi în cazul subiectelor de interes general, eticii jurnalistice şi obligaţiile care revin autorităţilor publice de a furniza jurnaliştilor astfel de informaţii. Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, s-a stabilit că, raportat la obligaţiile ce revin jurnaliştilor, aceştia trebuie să îşi exercite profesia cu bună credinţă, să ofere informaţii exacte şi demne de a fi considerate credibile, respectând întru totul deontologia profesională.

Un alt criteriu de analizat este cel referitor la conţinutul, forma şi repercusiunile publicării imaginilor, respectiv dacă informaţiile au fost publicate într-un cotidian local sau naţional, dacă articolele au fost însoţite de comentarii sau imagini defăimătoare şi care au fost consecinţele difuzării acestor articole asupra vieţii private a reclamantului, ca valoare ce se pretinde a fi apărată prin demersul declanşat în faţa instanţelor judiciare.

Sunt, deopotrivă, relevante, circumstanţele în care a fost adus la cunoştinţa publicului subiectul în discuţie, natura sau gravitatea intruziunii în viaţa privată a reclamantului, precum şi repercusiunile asupra persoanei vizate.

În cazul informaţiilor de interes public, caz în care raţiunea exercitării dreptului la liberă exprimare nu poate fi contestată, în conflictul dintre dreptul la exprimare şi dreptul la viaţă privată a persoanei lezate se poate da prevalenţă unuia sau altuia dintre drepturi, în raport de circumstanţele de fapt ale cauzei, cu consecinţa înlăturării sau nu a caracterului ilicit al faptelor imputate.

Spre deosebire de informaţiile de interes public, în cazul informaţiilor cu caracter personal sau privat, fără nicio legătură cu vreun interes public, restrângerea protecţiei oferite libertăţii de exprimare se impune cu necesitate, această măsură fiind determinată de nevoia de protecţie a drepturilor legitime ale persoanelor (simpli particulari) vizate de afirmaţiile făcute. Aceasta, întrucât, într-un asemenea caz, nu mai există justificare "legitimă" pentru a da prevalenţă dreptului la liberă exprimare care, exercitat fiind contrar scopului pentru care a fost recunoscut, nu poate prevala dreptului la viaţă privată (cauza Axel Springer AG şi RTL Television GmbH împotriva Germaniei).

Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, parag. 64).

În cauză, recurenta pârâtă a susţinut că informaţiile şi imaginile publicate i-au fost comunicate de către autorităţile statului şi prezentau un subiect de interes general, în condiţiile în care ştirile/articolele publicate on-line relatau despre o problemă de interes public, respectiv consumul de substanţe psihoactive de către conducătorii auto supuşi testării în trafic, în cadrul controalelor realizate de către organele de poliţie, respectiv a invocat faptul că prin decizia civilă recurată s-a ignorat buna sa credinţă şi s-a statuat în mod contradictoriu, în sensul că, deşi s-a reţinut că şi-a îndeplinit obligaţia de a nu difuza imagini neprelucrate cu reclamantul, s-a constatat că o parte din imaginile difuzate/publicate au permis identificarea acestuia, respectiv s-a apreciat că prejudiciul suportat de către reclamant nu a existat sau a fost limitat, dar s-a statuat că se impune obligarea sa la plata unor daune morale.

Recurenta a susţinut, deopotrivă, că s-a omis faptul că, raportat la principiile dezvoltate în jurisprudenţa Curţii europene cu referire la libertatea de exprimare dreptul la imagine nu este un drept absolut, iar fotografierea şi utilizarea imaginii unei persoane sunt permise chiar în lipsa unui consimţământ prealabil atunci când acestea sunt făcute cu bună credinţă, în exercitarea altor drepturi fundamentale, cum este dreptul la libera exprimare, dacă imaginile prezentate sunt exacte şi legitime, iar alegerea imaginii este pertinentă în raport cu informaţia, ceea ce s-a asigurat în speţă, ştirea prezentată neavând caracter defăimător, scopul imaginilor difuzate fiind doar acela de a informa, opinia publică asupra unor chestiuni de interes public.

Raportat argumentelor circumscrise acestei critici, Înalta Curte constată că invocând acest motiv de recurs, recurentul pârât tinde la a demonstra că, analiza realizată în apel, deşi a făcut trimitere la jurisprudenţa CEDO apreciată ca fiind relevantă în ceea ce priveşte protecţia dreptului la viaţă privată, ar fi ignorat circumstanţele şi calitatea în care a procedat la difuzarea/publicarea ştirilor şi a imaginilor incriminate, conduita sa la momentul difuzării/publicării imaginilor şi ulterior, scopul urmărit prin difuzarea acestora, respectiv, prejudiciul real înregistrat de către reclamant, astfel cum a fost acesta reţinut de către instanţa devolutivă, aşadar criteriile şi reperele utilizate în jurisprudenţa CEDO în cauze similare.

Verificând din această perspectivă legalitatea deciziei civile recurate, instanţa de recurs constată că instanţa de apel a reţinut, ca situaţie premisă, faptul că difuzarea ştirilor incriminate/publicarea articolelor on-line de către această pârâtă a avut drept scop informarea publicului în legătură cu o acţiune de interes public, desfăşurată de organele de poliţie, circumscrise siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, chiar în ipoteza utilizării de către agenţii de poliţie a unui dispozitiv de testare în privinţa căruia s-a dovedit ulterior că a dat rezultate eronate (aspecte apreciate a fi apte să înlăture caracterul culpabil al faptei recurentei pârâte de a difuza astfel de ştiri), caracterul ilicit al faptelor imputate acestei pârâte fiind reţinut exclusiv în considerarea încălcării obligaţiei recurentei C. de a transmite imagini prelucrate ale reclamantului, care să nu permită identificarea acestuia, cu consecinţa atingerii aduse dreptului reclamantului la viaţă privată.

Or, în contextul în care imaginile incriminate au fost inserate în emisiunile TV/articolele postate pe site-ul accesTv. ro (în privinţa cărora s-a reţinut incidenţa unei cauze care înlătură, din perspectivă convenţională caracterul ilicit şi deci răspunderea civilă a pârâtei), iar instanţa de apel a reţinut că prejudiciul moral înregistrat de către reclamant a constat în faptul că acesta a fost privit de cunoştinţe şi prieteni ca un consumator de substanţe interzise, aspect care în mod evident nu se putea raporta exclusiv la prezentarea imaginii acestuia în mass-media ci, ca urmare a asocierii acestei imagini cu conţinutul articolelor postate/ştirilor difuzate, deci raportat la ansamblul ştirilor difuzate/publicate, o atare disociere a acţiunilor imputate pârâtei are drept consecinţă o evidentă lipsă de coerenţă a raţionamentului expus.

În egală măsură, referitor la argumentele circumscrise acestui motiv de recurs, se constată că, potrivit situaţiei de fapt pe care se grefează controlul de legalitate în recurs, rezultă că doar o parte dintre imaginile prezentate nu au fost prelucrate astfel încât să nu permită identificarea reclamantului şi anume două imagini care au surprins din profil chipul reclamantului.

Astfel, în privinţa acestei recurente pârâte s-a reţinut că emisiunea TV transmisă de postul C. S.R.L. a asigurat o anonimizare parţială a imaginii reclamantului, în sensul că imaginile care surprindeau din profil reclamantul au fost transmise doar parţial neblurat, respectiv că, imaginea din profil a reclamantului transmisă pe site-ul accesTV.ro, aparţinând acestei pârâte, nu a fost anonimizată, astfel că, în urma comparării imaginii astfel difuzate cu fotografia reclamantului din actul de identitate şi diploma de licenţă a rezultat că acesta este uşor de recunoscut.

Se constată, însă, că analiza astfel realizată, nu relevă dacă, raportat la contextul în care aceste imagini au fost obţinute şi publicate, prezentarea imaginilor neprelucrate cu persoana reclamantului, concomitent cu cele blurate, a fost subordonată intenţiei de a informa publicul despre acest subiect de interes public şi de a suscita interesul publicului pentru înlăturarea fenomenelor criticate sau demersul jurnalistic a fost subordonat altor interese, deşi, raportat la contextul procesual dedus judecăţii, analiza instanţei de apel trebuia să fie subordonată acestui criteriu.

Astfel, în cauză, acest criteriu desprins din jurisprudenţa CEDO al necesităţii observării scopului demersului jurnalistic, a fost utilizat doar în privinţa faptelor circumscrise acţiunilor pârâtei de a transmite publicului informaţii referitoare la acţiunea de control organizată de IPJ Gorj, astfel încât, în substanţă, utilizarea acestui criteriu, în raport cu faptele ilicite pentru care s-a apreciat că se impune angajarea răspunderii civile a recurentei pârâte C. a fost omisă.

În plus, potrivit aceleiaşi situaţii de fapt reţinute în speţă, instanţa de apel a constatat că, spre deosebire de recurenta pârâtă C., recurenta pârâtă S.C. E. S.R.L. a publicat pe pagina de J. a K. cartea de identitate a reclamantului, imagini din spate şi profil, precum şi filmul de la operaţiunea inspectoratului de poliţie, integral, care conţinea imagini clare ale reclamantului (sursa imaginilor prezentate şi de către recurenta pârâtă), respectiv, a reţinut că, în special, ştirile transmise în mediul on-line, deşi nu fost păstrate o perioadă mare de timp, ci au fost şterse de către pârâte, au generat prejudiciul de imagine imputat pârâţilor.

Or, deşi aceste circumstanţe au fost apreciate ca fiind relevante din perspectiva contribuţiei recurentei pârâte la producerea prejudiciului înregistrat de către reclamant şi reţinute ca atare, instanţa de apel nu le-a valorificat şi ulterior, când a stabilit întinderea despăgubirilor, după cum statuarea acestei instanţe în privinţa îndeplinirii condiţiilor impuse de lege pentru declanşarea răspunderii civile delictuale a recurentei pârâte nu cuprinde nicio referire la necesitatea şi proporţionalitatea măsurii dispuse raportat la scopul urmărit.

Or, în examinarea faptelor imputate recurentei pârâte C. prin prisma dreptului la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenţia europeană, instanţei de apel îi revenea obligaţia să verifice dacă normele de drept intern care permit antrenarea răspunderii civile delictuale şi care reprezintă o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare, vizează un scop legitim, iar aplicarea lor, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei, anterior prezentate, poate fi calificată ca fiind necesară într-o societate democratică.

Astfel, urmărind paradigma deja menţionată, este evident că sancţiunea civilă constând în obligarea recurentei pârâte la plata daunelor morale reprezintă o ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare, că această ingerinţă are o bază legală în dreptul intern, respectiv dispoziţiile art. 1349 şi 1357 C. civ. şi că se poate considera că este subordonată unui scop legitim dintre cele reglementate în par. 2 al art. 10 al Convenţiei Europene - protecţia reputaţiei şi a drepturilor reclamantului.

Aşa fiind, instanţa de apel, ca instanţă cu plenitudine de competenţă, în fapt şi în drept, avea obligaţia de a răspunde, prin motive relevante şi suficiente, interogaţiei dacă această ingerinţă este necesară şi proporţională într-o societate democratică, în sensul de a corespunde unui nevoi sociale imperioase, urgente de reglare a raporturilor sociale şi de a păstra un just echilibru între imperativele apărării drepturilor individuale aflate în conflict, între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în acord cu jurisprudenţa CEDO, nu se poate nega potenţialul "fotografierii", sau a "filmării video" de a genera dezbateri de interes public, exercitarea dreptului la exprimare în spaţiile publice trebuind însă să se realizeze atât pentru persoanele publice, cât şi pentru simplii particulari, doar cu privire la aspecte care să prezinte interes public din perspectiva aspectelor de viaţă privată ori a comportamentelor surprinse, adică care să justifice un interes legitim de a fi făcute cunoscute comunităţii.

Reţinând că, în contextul problematicii cauzei şi a apărărilor formulate de pârâta C. pe acest aspect, instanţa de apel era ţinută să răspundă inclusiv acestor chestiuni litigioase - în ce măsură difuzarea unor ştiri cuprinzând parţial imagini neblurate ale reclamantului/publicării unor articole pe site-ul accesTv. ro, cuprinzând astfel de imagini, legitimează interesul public, respectiv, dacă ingerinţa în dreptul la liberă exprimare al recurentei pârâte păstrează un just echilibru între imperativele apărării drepturilor individuale aflate în conflict, între mijloacele folosite şi scopul urmărit - Înalta Curte remarcă faptul că rezolvarea punctuală a chestiunii legată de redarea imaginilor ce îl înfăţişează pe reclamant nu suplineşte analiza de care era ţinută instanţa de apel în raport de criteriile reţinute ca fiind omise, dar absolut necesare soluţionării cauzei.

Cum din examinarea considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată că analiză realizată în apel este incompletă, iar aspectele invocate de recurent se circumscriu unor elemente care reflectă carenţele raţionamentului instanţei de apel expus în referire la contextul săvârşirii faptelor ilicite reclamate în sarcina pârâtei, precum şi a apărărilor formulate în cauză, în paradigma acţiunii de drept comun pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru atingerea adusă onoarei, demnităţii şi reputaţiei unei persoane, cât şi pentru nemotivarea hotărârii recurate, în sensul prezentării motivelor relevante şi, mai ales, suficiente pentru a "ingera" în dreptul la libertatea de exprimare al recurentei pârâte ca efect al aplicării dispoziţiilor convenţionale, astfel încât, din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cum utilizarea acestora în examinarea cauzei direct în recurs ar presupune, pe de o parte, evaluarea circumstanţelor de fapt ale cauzei (iar o atare activitate este incompatibilă cu structura recursului, a cărui judecată este subordonată exclusiv chestiunilor de legalitate), iar pe de altă parte, statuarea asupra unora din elementele/problemele litigiului pentru prima şi ultima oară în această etapă a litigiului, Înalta Curte apreciază că, găsind pentru acest motiv recursul reclamantei ca fiind întemeiat, se impune, în temeiul art. 497 prima teză coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., admiterea acestuia şi casarea deciziei atacate.

Soluţia casării va fi una parţială, relativă exclusiv la rezolvarea dată pretenţiilor din cererea reclamantului îndreptată împotriva recurentei pârâte C..

Examinarea celorlalte critici din recursul recurentei pârâte C. nu se mai impune la acest moment, dovedindu-se prin cele arătate anterior că acestea se raportează la o analiză incompletă a instanţei de apel, căreia îi lipseşte un element de analiză fundamental şi care, eventual, poate fi de natură să conducă inclusiv la o schimbare a concluziei instanţei asupra cauzei în ansamblu.

Pentru argumentele expuse, constatând că este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea atacată este parţial afectată de viciul nemotivării, şi că nu se poate aprecia, la acest moment procesual, asupra caracterului fondat al motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de aceeaşi recurentă pârâtă, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 137 din 24 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, va casa, în parte, decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 137 din 24 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Gorj împotriva deciziei civile nr. 137 din 24 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de S.C. E. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 137 din 24 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Obligă recurenţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Gorj şi S.C. E. S.R.L. la plata către intimatul A. a câte 595 RON, cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2021.