Bank's Fraud Complaints Ruled Legitimate; Tort Claims for Moral Damages Rejected

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2021

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 5 septembrie 2017 pe rolul Tribunalului Sălaj sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună:

- obligarea pârâtei la plata către reclamantul A. a unei despăgubiri în cuantum de 120.000 euro pentru prejudiciul moral suferit pe fondul sesizărilor penale şi civile formulate de pârâtă împotriva fostului angajat;

- obligarea pârâtei la plata către reclamanta B. a unei despăgubiri în cuantum de 40.000 euro pentru prejudiciul moral suferit pe fondul disconfortului creat soţului său de către pârâtă;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Judecata în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 791 din 3 octombrie 2019, Tribunalul Sălaj a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., ca neîntemeiată.

A respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Reclamanţii au fost obligaţi la plata către pârâtă a sumei de 12.000 RON cheltuieli de judecată parţiale, cu reducere onorariu avocat, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3. Judecata în apel

Prin decizia civilă nr. 10A din 4 februarie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 791 din 03.10.2019 a Tribunalului Sălaj, pronunţată în dosarul nr. x/2017, pe care o menţinut-o.

A obligat apelanţii să plătească intimatei C. S.A. suma de 10.000 RON, cheltuieli de judecată parţiale în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 10/A din 4 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanţii A. şi B. au formulat următoarele critici:

Printr-o primă critică, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a calificat greşit comportamentul procesual al pârâtei C. S.A., apreciind că este unul normal, neabuziv şi exercitat cu bună-credinţă. Consideră că trebuia făcută distincţie între dreptul de petiţionare şi de a face plângere penală, cel din urmă presupunând o responsabilizare superioară a celui ce decide exercitarea unui atare drept. Totodată, momentul ales de C. S.A. pentru declanşarea procedurilor penale depăşeşte limitele exercitării normale a dreptului de a face plângere penală. Arată că la data formulării plângerilor penale cele două societăţi beneficiare a creditelor se aflau de mult timp în procedură de insolvenţă, pârâta fiind înscrisă la masa credală a acestora, urmând să-şi valorifice creanţele în aceste procedure. Subliniază că plângerea penală a fost făcută şi pentru fapte care nu aveau nicio legătură cu atribuţiile acestuia de evaluator bancar, banca acţionând în scopul ilicit de a atrage răspunderea sa pentru întregul prejudiciu de 2,5 mii euro.

Printr-o altă critică, recurenţii-reclamanţi susţin că elementele răspunderii civile delictuale sunt întrunite cumulativ în cauza, fiind confirmate prin probele administrate în cauză. În ceea ce priveşte fapta ilicită săvârşită de bancă, aceasta constă în comportamentul procesual manifestat abuziv prin demararea a repetate proceduri şicanatoare atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă. Cu privire la despăgubirile cuvenite acestora, reclamanţii consideră că acestea sunt datorate pe fondul stresului provocat prin demararea acestor proceduri penale şi civile, vădit nefondate, care le-au generat mai multe afecţiuni medicale.

Totodată, recurenţii - reclamanţi susţin că din probele administrate în cauză reiese că afecţiunile acestora datează perioadei ulterioare declanşării anchetei penale la DNA, precum şi că au factor comun cauzal stresul.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

La 5 august 2020, în termen legal, intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea, ca nefondat a recursului şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în această etapă procesuală a cauzei.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 28 septembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 2028 A din 13 reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 10/A din 4 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen pentru judecata recursului la data de 14 decembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Înalta Curte constată că prin cererea introductivă de instanţă, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata către reclamantul A. a sumei de 120.000 Euro şi către reclamanta B. a sumei de 40.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru pretinsul prejudiciu moral suferit de aceştia ca urmare a unei pretinse conduite ilicite a băncii, constând în formularea unei plângeri penale şi a unei acţiuni civile vădit nefondate împotriva lor, în scop şicanator, cauzând astfel acestora un prejudiciu de ordin moral constând în suferinţe fizice şi psihice la care au fost supuşi pe durata acestor proceduri judiciare şi atingerea adusă vieţii private şi imaginii personale, demnităţii, onoarei şi reputaţiei lor.

Sub aspectul împrejurărilor de fapt esenţiale în acest proces, astfel cum au fost ele stabilite de către instanţele de fond (primă instanţă şi apel), în urma analizei şi sintezei probelor care au fost administrate, Înalta Curte reţine că reclamanţii s-au prevalat în susţinerea cererii lor de dispoziţiile art. 1357 C. civ., care dispun în sensul că " (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Totodată, în susţinerea cererii introductive de instanţă, reclamanţii au invocat şi de dispoziţiile art. 58, 61 71, 72 şi 73 C. civ., arătându-se atingerea adusă prin pretinsa faptă ilicită săvârşită de către pârâta C. S.A. unor drepturi personale nepatrimoniale, care ar justifica obligarea băncii la suportarea de daune morale în mod corespunzător.

Condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală sunt: săvârşirea unei fapte ilicite în sensul art. 1.349 C. civ.; fapta ilicită să cauzeze un prejudiciu; fapta ilicită să fie săvârşită cu vinovăţia cerută de lege; să existe o legătură de cauzalitate dintre fapta ilicita şi prejudiciul dovedit.

Totodată, potrivit art. 1.349 C. civ., "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile oh inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Prin urmare, neîndeplinirea, fie şi doar a uneia dintre aceste condiţii legale, împiedică atragerea răspunderii civile delictuale a persoanei faţă de care este îndreptată acţiunea în răspundere civilă delictuală.

Or, motivul de recurs al reclamanţilor prin care se critică hotărârea instanţei de apel din perspectiva calificării de către aceasta a comportamentului procesual al pârâtei ca fiind unul normal, neabuziv şi exercitat cu bună-credinţă, nu poate fi primit.

Sub acest aspect, se constată că, reclamanţii nu au criticat dreptul pârâtei de petiţionare, însă sunt nemulţumiţi de faptul că, în opinia lor, acest drept a fost exercitat cu depăşirea limitelor bunei - credinţe şi considerând că acest fapt se încadrează în sfera abuzului de drept.

Art. 15 din Noul C. civ. prevede că:

"Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe."

Aşadar, rezultă că răspunderea civilă delictuală poate fi angajată dacă, în exerciţiul dreptului, titularul acestuia a acţionat cu scopul, deci cu intenţia directă de a-l vătăma sau păgubi pe altul sau într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar cerinţei bunei credinţe, cele două ipoteze fiind alternative.

Prin urmare, în materia exercitării drepturilor recunoscute de lege, nu ne aflăm în ipoteza comună a faptei ilicite derivând dintr-o atingere adusă drepturilor şi intereselor legitime ale altuia, ca urmare a acţiunii sau inacţiunii autorului faptei, ci caracterul ilicit al acesteia este conferit doar de atitudinea subiectivă a persoanei, ceea ce presupune o excepţie de la regula instituită de art. 1.357 alin. (2) C. civ. potrivit căreia, autorul faptei răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Abuzul de drept presupune două elemente constitutive, respectiv un element subiectiv, anume exercitarea cu rea-credinţă a dreptului procedural, în scop de şicană sau pentru a diminua sau întârzia posibilităţile de apărare sau de valorificare a drepturilor celeilalte părţi şi un element obiectiv, respectiv deturnarea dreptului procedural de la scopul social economic pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală.

Aşadar, susţinerea reclamanţilor vizând faptul că trebuie făcută o distincţie între dreptul general de petiţionare şi dreptul procesual de a face plângere penală, acesta din urmă presupunând o responsabilizare superioară este nefondată, în condiţiile în care aceştia au indicat că presupusa faptă ilicită a pârâtei constă în formularea plângerii penale şi a unei acţiuni civile vădit nefondate împotriva lor şi nu în exercitarea acestei fapte în cadrul dreptului general de petiţionare.

Înalta Curte constată, cum în mod judicios a statuat şi instanţa de apel, că în speţă nu este îndeplinită cerinţa vinovăţiei calificate prevăzută de dispoziţiile art. 15 C. civ.

Aceasta, întrucât reclamantul nu a făcut dovada intenţiei de a-l vatăma pârâta şi nici dovada relei - credinţe a acesteia.

Pe de altă parte sunt de amintit dispoziţiile art. 14 C. civ. care prevăd că "(1) Orice persoană fizică sau juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. (2) Buna credinţă se prezumă până la proba contrarie".

În ce priveşte prima ipoteză a textului art. 15 C. civ., exercitarea dreptului cu scopul de a-l vătăma sau păgubi pe altul, cu intenţia directa de a-l păgubi sau vătăma, forma de vinovăţie calificată prevăzută de lege este sugerată de sintagma "cu scopul", care presupune o intenţie directe ca formă de vinovăţie, astfel cum este definită la art. 16 alin. (2) teza I C. civ., "Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei (...)".

În acest sens, atitudinea subiectivă a pârâtei atunci când a formulat plângerea penală şi a exercitat toate căile de atac prevăzute de lege nu a fost aceea de a obţine vătămarea sau păgubirea reclamanţilor, prin cauzarea unui prejudiciu patrimonial sau personal nepatrimonial acestora, ci recuperarea prejudiciului considerabil de aproximativ 2,5 mil. euro, suferit ca urmare a împrejurărilor de fapt descrise pe larg prin Raportul de investigaţie întocmit de Direcţia Antifraudă a băncii.

De asemenea, în cauză nu este îndeplinită nici cea de-a doua ipoteză prevăzută de art. 15 C. civ., anume exercitarea dreptului cu rea-credinţă, într-un mod excesiv şi nerezonabil pentru a se constata caracterul ilicit al conduitei pârâtei C. S.A., întrucât niciuna dintre faptele săvârşite de către aceasta în exercitarea drepturilor conferite de lege nu contravine nici bunelor moravuri, nici ordinii publice, ele presupunând valorificarea unor căi procedurale recunoscute de lege pentru repararea prejudiciului suferit.

În raport de dispoziţile art. 1365 C. civ. care dispun în sensul că "Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului şi a vinovăţiei autorului faptei ilicite", se constată că pârâta a formulat acţiunea faţă de reclamant în mod legitim. În cauză, faţă de reclamant s-a dispus clasarea întrucât nu a fost dovedită intenţia ca formă de vinovăţie obligatorie pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost cercetat penal, însă în materia răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1.357 alin. (2) C. civ., "Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.", fiind pe deplin posibilă angajarea răspunderii civile a reclamantului pentru recuperarea prejudiciului suferit de către bancă.

În consecinţă, întrucât reclamanţii nu au făcut dovada faptului că pârâta a acţionat în scopul de a vătăma sau a păgubi pe altul, contrar bunei-credinţe, în cauză nu poate fi reţinută incidenţa bunei credinţe.

Referitor la existenţa faptei ilicite a pârâtei, Înalta Curte reţine că fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

În cauză, fapta ilicită principală care i se reproşează pârâtei este formularea plângerii penale din data de 01.07.2013 şi împotriva reclamantului, care a avut funcţia de evaluator intern în cadrul băncii.

Or, dreptul de a aduce la cunoştinţa organelor penale competente bănuiala cu privire la săvârşirea unei fapte penale este prevăzut de lege astfel că simplul fapt al formulării unei plângeri penale nu poate constitui o faptă ilicită, partea care procedează astfel aflându-se în exercitarea unui drept recunoscut de lege.

Aşadar, sesizarea organelor penale competente prin intermediul unei plângeri penale nu constituie o faptă ilicită în sensul art. 1.357 C. civ.

Concluzionând, Înalta Curte constată că fapta ilicită a pârâtei nu a fost dovedită de reclamanţi, pârâta având reprezentarea actului său licit, cu scopul de a obţine tragerea la răspundere penală a persoanelor considerate vinovate şi recuperarea prejudiciului suferit, în condiţiile în care fuseseră efectuate verificări prealabile concretizate în întocmirea Raportului de investigaţie nr. 490/2013 al Direcţiei de Conformitate şi Antifraudă a C., sens în care sesizarea pârâtei nefiind lipsită de orice bază factuală.

Recurenţii au criticat, de asemenea, faptul că instanţa de apel a acordat valoare probatorie extraselor de cont ale D. S.R.L., însă a ignorat fară temei contractele de colaborare încheiate între această societate şi inginerii de specialitate.

Or, o atare critică nu poate face obiectul analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului, instanţele de fond şi de apel având plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză; instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea mijloacelor de probă deja administrate, întrucât controlul exercitat de instanţa de recurs este un control judiciar de legalitate, iar nu de temeinicie.

Continuând în aceeaşi idee, recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că atribuirea unei forţe probante extraselor de cont ale companiei D. S.R.L. depuse la dosar de către C., este contrară dispoziţiilor O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, care obligă banca la respectarea obligaţiei de confidenţialitatefaţă de clienţi.

Cu privire la această susţinere, Înalta Curte notează că recurenţii-reclamanţi aduc pentru prima dată în faţa instanţei de recurs această critică, pe care nu nu a susţinut-o în faţa instanţei de apel; or, această critică omisso medio, nu poate fi analizată pentru prima dată în recurs, în acest sens fiind şi prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

În în ultimul recurenţii - reclamanţi susţin că din probele administrate în cauză reiese faptul că afecţiunile acestora datează perioadei ulterioare declanşării anchetei penale la DNA, precum şi că au factor comun cauzal stresul.

Nemulţumirile reclamanţilor legate de probele administrate şi evaluarea situaţiei de fapt în cauză prin decizia atacată sunt aspecte care vizează temeinicia hotărârii, iar nu nelegalitatea acesteia şi nu pot face obiectul recursului conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, în această manieră, recurenţii - reclamanţi contestă concluziile instanţei de apel sub aspectul stării de fapt, critici ce nu pot face obiectul analizei în recurs, aşa cum s-a arătat anterior.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Cu privire la cererea formulată de reprezentantul intimatei - pârâte C. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 23.052,20 RON, Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., îi va obliga pe reclamanţii A. şi B. la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimata - pârâtă C. S.A., sumă pe care o apreciază ca având un caracter rezonabil în raport de complexitatea cauzei, activitatea desfăşurată de avocat, precum şi faţă de împrejurarea că pricina a fost soluţionată la primul termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 10/A din 4 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă recurenţii - reclamanţi A. şi B. la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimata - pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2021.