RCA insurance late penalty accrual date and scope for periodic damages following cassation

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 31 octombrie 2018, reclamantul A. a solicit în contradictoriu cu pârâta B. S.A admiterea prezentei acţiuni şi în consecinţă: obligarea paratei B. S.A.

- la plata sumei de 100.000 Euro cu titlu de despăgubiri - daune morale (prejudiciu nepatrimonial) în favoarea sa, ca urmare a vătămării corporale grave suferite în accidentul de circulaţie din data de 01.05.2016;

- la plata sumei de 36.000 RON cu titlu de despăgubiri - daune materiale reprezentând pierderea venitului din muncă, de la data accidentului şi până la înregistrarea acţiunii, alături de cheltuielile suplimentare generate de starea medicală şi nevoile speciale, precum şi cu asistenţa unei alte persoane pe întreaga perioada de recuperare medicală;

- obligarea pârâtei la plata unei prestaţii periodice în cuantum de 2.000 RON lunar reprezentând imposibilitatea realizării câştigului din muncă, alături de sporirea nevoilor de viaţă, cauzate de incapacitatea de muncă, de la data introducerii acţiunii şi până la recuperarea totală;

- obligarea pârâtei B. S.A. la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor mai sus solicitate, începând cu data de 05.01.2017 şi până la plata efectivă, integrală a tuturor debitelor care vor fi dispuse în prezentul dosar; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 541/F din 26 noiembrie 2018 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A. şi pe cale de consecinţă pârâta B. S.A. a fost obligată la plata în favoarea reclamantului a sumei de 40.000 Euro cu titlu de daune morale şi a sumei de 465,66 RON cu titlu de daune materiale.

Pârâta B. S.A. a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor anterior menţionate, începând cu data de 05.01.2017 şi până la plata efectivă, integrală a acestora. S-au respins în rest pretenţiile reclamantului.

Pârâta B. S.A. a fost obligată la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale reprezentate de onorariu avocaţial.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 41/A din 7 martie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 541/26.11.2018 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2017.

S-a admis în parte apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte, astfel:

Pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 50.000 Euro cu titlu de daune morale (echivalent în RON la data efectuării plăţii), precum şi a sumei de 1.000 RON lunar cu titlu de despăgubire, calculată începând cu data de 05.01.2017 şi până la încetarea sau, după caz, modificarea actualei stări de sănătate a reclamantului. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 493/20.02.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. x/2017, s-a admis recursul declarat de pârâta S.C B. S.A. împotriva deciziei nr. 41/A/2019 din 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi, în consecinţă, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în rejudecare

Prin decizia nr. 104/A din 14 iulie 2020, Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul declarat de reclamantul A. şi apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 541/26.11.2018 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în parte, astfel:

A obligat pârâta să-i plătească reclamantului suma de 1.000 RON lunar cu titlu de despăgubire calculată începând cu data de 31.10.2017 şi până la încetarea sau, după caz, modificarea actualei stări de sănătate a reclamantului.

A obligat pârâta B. S.A. la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor anterior menţionate, începând cu data rămânerii definitive a prezentei.

A înlăturat dispoziţia privind obligarea pârâtei B. S.A. la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor anterior menţionate, începând cu data de 05.01.2017 şi până la plata efectivă, integrală a acestora.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Au fost compensate cheltuielile de judecată din apel în primul ciclu procesual.

Prin încheierea din 17 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a fost respinsă cererea de lămurire formulată de pârâtă cu privire la decizia civilă nr. 104/2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj.

6. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs pârâta B. S.A. la data de 27 august 2020 (dată ştampilă plic).

La data de 27 noiembrie 2020, pârâta B. S.A a declarat un al doilea recurs împotriva încheierii civile din 17 septembrie 2020 şi, implicit, a deciziei civile nr. 104 din 14 iulie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Cluj.

În cuprinsul cererii de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 104 din 14 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, pârâta B. S.A. a dezvoltat, în esenţă, următoarele critici:

- având în vedere răspunderea contractuală a pârâtei, grefată pe răspunderea delictuală a asiguratului, instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu încălcarea art. 1532 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează una dintre condiţiile esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul pentru a fi reparat: să aibă caracter cert;

- instanţa a stabilit în mod greşit despăgubirea morală în raport de un prejudiciu incert, fără a fi îndeplinite condiţiile răspunderii pârâtei;

- instanţa de apel reţine existenţa unui prejudiciu viitor valorificând o posibilitate - aceea ca vătămarea corporală cu efecte asupra armoniei fizice şi înfăţişării reclamantului să subziste în continuare, chiar pe toată durata vieţii;

- dacă nu există certitudinea că va exista o recuperare totală, nu există nici certitudinea că integritatea fizică va fi afectată pe viitor, chiar până la sfârşitul vieţii;

- pentru ca prejudiciul viitor să poată să fie evaluat în mod obiectiv de instanţă trebuie să existe siguranţa producerii acestuia, ori conform înscrisurilor reprezentând decizii medicale asupra capacităţii de muncă se poate constata că acestea au un caracter revizuibil, nu există infirmitate permanentă;

- cu privire la obligarea sa la plata penalităţilor, a arătat că în speţă nu este incidentă niciuna dintre situaţiile prevăzute de art. 37 din Norma ASF 23/2014 care pot conduce la sancţionarea pârâtei prin obligarea la penalităţi, întrucât pârâta a formulat oferta de despăgubire în termenul legal de 3 luni şi nu a diminuat în mod nejustificat despăgubirea stabilită de instanţă;

- instanţa de recurs nu a statuat asupra fondului, ci a făcut o interpretare a art. 37 şi 38 din Norma ASF 23/2014 şi a constatat nelegalitatea obligării pârâtei la penalităţi de întârziere înainte ca suma solicitată prin petitul principal să aibă caracter cert, lichid şi exigibil;

- instanţa de rejudecare nu trebuia să dispună obligarea pârâtei la penalităţi de 0,2% în considerarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

- instanţa de rejudecare a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF 23/2014, întrucât a obligat pârâta la penalităţi de întârziere începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, iar nu începând cu a 11-a zi de la data comunicării acesteia;

- solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs formulată împotriva încheierii civile din 17 septembrie 2020, pârâta B. S.A a dezvoltat, în esenţă, următoarele critici:

- instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, întrucât penalităţile de întârziere au fost stabilite şi faţă de prestaţia periodică de 1.000 RON, după cum urmează:

- instanţa a interpretat că penalităţile se stabilesc faţă de întreaga despăgubire stabilită prin hotărâre, făcând abstracţie de teza I, care condiţionează penalităţile de neîndeplinirea obligaţiei de a răspunde în trei luni avizării, respectiv de a formula o ofertă serioasă;

- prin cererea de avizare comunicată la data de 21 noiembrie 2016, reclamantul nu a solicitat prestaţie periodică, ci daune morale şi materiale, sens în care oferta din 5 ianuarie 2017 nu putea să fie derizorie faţă de prestaţia periodică;

- susţine că, atâta timp cât instanţa supremă, prin decizia 493/2020, a desfiinţat penalităţile în integralitate, Curtea de Apel nu putea stabili penalităţi pentru prestaţie periodică din moment ce aceasta nu a fost solicitată prin avizarea comunicată la 21 noiembrie 2016;

- de asemenea, câtă vreme instanţa supremă prin decizia de casare a desfiinţat penalităţile de întârziere doar sub aspectul momentului de la care acestea curg, Curtea de Apel nu putea stabili penalităţi în raport de prestaţia periodică începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, întrucât penalităţile nu au fost niciodată stabilite, iar instanţa de rejudecare a fost investită să stabilească doar data de la care curg penalităţile;

- art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 a fost aplicat greşit întrucât instanţa a obligat pârâta la penalităţi de la pronunţarea hotărârii definitive în apel deşi, prin Decizia nr. 493 instanţa de recurs a interpretat şi a stabilit că art. 37 din Norma ASF permite obligarea la penalităţi de la data comunicării hotărârii definitive.

- solicită admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că motivele invocate exced sferei motivelor de casare expres prevăzute de lege. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că prin memoriul de recurs pârâta îşi exprimă nemulţumirea cu privire la cuantumul daunelor morale acordate şi critică modul în care instanţa de judecată a făcut aprecierea probelor, ceea ce nu se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Referitor la al doilea motiv de casare, susţine că instanţa de apel, în rejudecare, a aplicat dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare, iar referitor la penalităţile de întârziere, susţine că acestea se vor aplica pe viitor, după soluţionarea recursului.

8. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 09 noiembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 104/A din 14 iulie 2020 şi a încheierii de şedinţă din 17 septembrie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, şi a fixat termen de judecată la data de 8 februarie 2022, ora 900, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Analizând cu prioritate recursul declarat împotriva deciziei prin care Curtea de Apel a soluţionat calea de atac a apelului, instanţa de recurs notează că este fondată numai critica referitoare la acordarea penalităţilor de întârziere, după cum se va dezvolta în cele ce preced.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care valorifică o pretinsă aplicare sau interpretare greşită a dispoziţiilor art. 1532 C. civ., se constată că acesta a fost formulat cu argumentul că, de vreme ce există posibilitatea recuperării în viitor a stării de sănătate a reclamantului, aceasta semnifică inexistenţa caracterului cert al prejudiciului a cărui reparare s-a dispus prin obligarea recurentei la plata unei prestaţii periodice.

Potrivit art. 1532 alin. (1) C. civ., "La stabilirea daunelor-interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe".

Or, instanţele de fond au reţinut că la data judecăţii reclamantul suferă de o diminuare a capacităţii de muncă de cel puţin o jumătate, fiind încadrat în gradul III de invaliditate, iar în considerarea acestui aspect şi a prevederilor art. 1385 alin. (3) şi art. 1387 C. civ., Curtea de Apel a stabilit obligaţia asigurătorului de a plăti lunar reclamantului diferenţa dintre venitul său anterior producerii accidentului şi venitul ulterior acestui eveniment, cuantificată la suma de 1000 RON.

Prin urmare, prejudiciul constând în diferenţa dintre veniturile persoanei vătămate anterior producerii evenimentului şi cele ulterioare, cât timp diminuarea acestora a survenit ca urmare a reducerii la mai puţin de jumătate a capacităţii de muncă, reprezintă un prejudiciu viitor, care are caracter cert, de vreme ce a fost reţinută micşorarea în acest mod a patrimoniului reclamantului.

În plus, nu este necesară constatarea unei infirmităţi permanente, cum a susţinut recurenta, pentru că prevederile legale analizate nu impun o atare condiţie, ci fac referire la necesitatea de a se dovedi că vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii a avut ca efect pierderea sau diminuarea capacităţii de muncă, ceea ce instanţa de apel a reţinut.

Împrejurarea că prejudiciul are caracter viitor - pentru că el se va produce cât timp capacitatea de muncă a reclamantului va fi diminuată - nu semnifică inexistenţa caracterului cert, pentru că în caz contrar repararea prejudiciului viitor nu ar fi niciodată posibilă.

Dimpotrivă, art. 1532 C. civ. (la fel ca şi art. 1385 alin. (1) şi art. 1387 alin. (1) şi (2) C. civ.) se referă la prejudicii ce se vor produce în viitor, textele particulare din materia răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii explicitând modul de determinare a reparaţiei întocmai în modalitatea utilizată în raţionamentul instanţei de apel.

Este evident, în schimb, că dacă în viitor starea de sănătate a reclamantului se va îmbunătăţi, cuantumul prestaţiei periodice la care recurenta a fost obligată va putea fi reevaluat; de altfel, Curtea de Apel a dispus ca prestaţia periodică să se plătească atât timp cât starea prezentă de sănătate a reclamantului nu încetează sau nu se modifică, tocmai pentru că durata în timp a producerii acestui tip de prejudiciu nu poate fi estimată. De aceea s-a menţionat în decizia recurată împrejurarea că nu există certitudinea că va exista o recuperare totală - argument prezent în cadrul considerentelor ce se referă la cuantificarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

Prin urmare, acest motiv de recurs este nefondat, nefiind identificată nicio eroare în raţionamentul instanţei de apel cât priveşte modalitatea de stabilire a reparaţiei de natură materială criticată.

Cu referire la acordarea penalităţilor, se impune a analiza împreună cele două cereri de recurs (împotriva deciziei nr. 104A/2020 şi împotriva încheierii din data de 17.09.2020), dată fiind legătura dintre chestiunile ce sunt supuse analizei acestei instanţe.

Astfel, instanţa de recurs observă că în primul ciclu procesual, prima instanţă a obligat recurenta pârâtă la plata către reclamant a sumelor de 40.000 euro cu titlu de daune morale şi de 465,66 RON cu titlu de daune materiale, precum şi la plata penalităţilor în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere calculate asupra sumelor anterior menţionate, începând cu data de 05.01.2017, iar această dispoziţie a fost menţinută de prima instanţă de apel.

Prin decizia nr. 493/20.02.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul declarat de pârâtă împotriva primei decizii pronunţate în apel, a statuat că, interpretând corect art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014, instanţa era ţinută a constata că speţa se subsumează ipotezei menţionate în aceste texte în care despăgubirea nu a fost încă stabilită în cadrul procesului pendinte, astfel încât penalităţile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care asiguratorul va fi primit hotărârea judecătorească definitivă cuprinzând suma stabilită cu titlu de despăgubiri pe care este ţinut a o plăti.

S-a statuat în acest sens că, dacă părţile nu ajung pe cale amiabilă la un acord privind despăgubirile, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive ele nu au caracter cert, lichid şi exigibil pentru a fi purtătoare de penalităţi.

Cu ocazia rejudecării apelului ca urmare a casării cu trimitere, Curtea de Apel a admis apelurile declarate de părţi, a obligat pârâta să plătească reclamantului şi suma de 1000 RON lunar cu titlu de despăgubire calculată începând cu data de 31.10.2017 şi până la încetarea sau, după caz, modificarea actualei stări de sănătate a reclamantului, a obligat pârâta la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor anterior menţionate, începând cu data rămânerii definitive a prezentei şi a înlăturat dispoziţia din sentinţa apelată privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere calculate asupra sumelor anterior menţionate, începând cu data de 05.01.2017 până la plata efectivă, integrală a acestora.

În considerentele deciziei recurate se arată, cu privire la acest aspect, că problema datei de la care vor curge penalităţile a fost dezlegată cu caracter obligatoriu în decizia instanţei de recurs şi că, în temeiul art. 501 alin. (1) C. proc. civ., se impune schimbarea sub acest aspect a sentinţei şi stabilirea obligaţiei de a plăti penalităţile numai de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de apel. Curtea de apel a indicat în cuprinsul considerentelor deciziei recurate că aceste penalităţi vor fi calculate asupra sumelor anterior menţionate reprezentând daune materiale şi morale.

Din perspectiva momentului de la care curg penalităţile, astfel cum el a fost dezlegat de decizia de casare, se constată că instanţa de apel a procedat în mod corect în cuprinsul considerentelor şi dispozitivului acestei decizii, cu respectarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., deoarece a stabilit că momentul este reprezentat de data rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a despăgubirilor, în acord cu decizia de casare, astfel că din acest punct de vedere măsura se constată a fi fost legal dispusă, cu observaţia că această dezlegare a privit exclusiv sumele globale stabilite cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, numai acestea fiind puse în sarcina pârâtei la momentul pronunţării primei instanţe de recurs.

Totodată, analizând şi motivul de recurs ce priveşte încheierea din 17.09.2020, în sensul că data de la care curg penalităţile este data comunicării deciziei definitive şi nu data pronunţării acesteia, se apreciază că o atare dezlegare nu rezultă din decizia de casare menţionată, care a statuat că "penalităţile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care aceasta din urmă (pârâta, n.red.), în calitate de asigurator RCA va primi hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească - teza a II-a".

Or, înţelesul acestei afirmaţii nu este că momentul curgerii penalităţilor este marcat de comunicarea hotărârii definitive (ca act de procedură îndeplinit de instanţă din oficiu, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.), ci s-a avut în vedere înţelesul generic al expresiei de a primi o hotărâre, respectiv ca această hotărâre de stabilire a despăgubirilor să rămână definitivă, iar această împrejurare să fie accesibilă părţilor, să poată fi cunoscută de acestea.

A proroga data exigibilităţii creanţei astfel determinate cu caracter definitiv (şi implicit a amâna momentul de la care debitorul poate fi sancţionat pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de a plăti o sumă certă, lichidă şi exigibilă) până la momentul administrativ al comunicării hotărârii judecătoreşti (în speţă a instanţei de recurs) este în contradicţie cu scopul avut în vedere de legiuitor la instituirea obligaţiei de plată a penalităţilor, acela de a asigura o reparaţie concretă şi eficace a prejudiciului suferit de creditor.

De aceea, se reţine că momentul la care s-a considerat de prima instanţă de recurs că ar începe să curgă, de principiu, obligaţia de plată a penalităţilor (în cazul neplăţii despăgubirilor) este acela al rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care au fost stabilite aceste despăgubiri, moment care, în cazul definitivării prin respingerea recursului, este reprezentat de data pronunţării deciziei instanţei de recurs (operând totodată presupunerea rezonabilă că această soluţie este cunoscută părţilor prin intermediul grefei şi al sistemului informatizat al instanţei încă din ziua pronunţării hotărârii).

În schimb, se observă că motivul de casare dezvoltat în recursul împotriva deciziei nr. 104A/2020 este strâns legat cu cererea de recurs ce priveşte încheierea din data de 17.09.2020, prin care curtea de apel a fost chemată a lămuri dacă obligaţia de plată a penalităţilor priveşte şi suma stabilită cu titlu de prestaţie lunară sau numai despăgubirile morale şi materiale determinate în sume fixe.

Prin încheierea menţionată, Curtea de Apel Cluj a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 104/2020 formulată de recurenta pârâtă, reţinând însă în considerente că data de la care vor curge penalităţile de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi este "…data rămânerii definitive a prezentei, respectiv de la data de 14.07.2020 (data pronunţării deciziei nr. 104A/2020, n.red.) şi până la plata acestora".

În continuarea argumentării în menţionata încheiere, Curtea de Apel reţine însă că, ţinând seama de dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, data de la care sumele stabilite cu titlu de despăgubire sunt certe, lichide şi exigibile, este data pronunţării deciziei definitive, pentru ca în paragraful următor să statueze că pârâta a fost obligată la plata penalităţilor de la data pronunţării deciziei din apel.

Or, faţă de cele anterior dezlegate, rezultă cu claritate că aceste considerente sunt contradictorii (atât între ele, cât şi faţă de cele ale deciziei pronunţate în apel) şi totodată contrazic cele statuate cu caracter obligatoriu de prima instanţă de recurs, deoarece stabilesc - în două paragrafe distincte - două momente de la care s-ar naşte obligaţia plăţii penalităţilor, ce nu sunt identice, de vreme ce decizia instanţei de apel nu este definitivă de la pronunţare, ci devine definitivă, conform art. 634 C. proc. civ., la data respingerii recursului sau la data împlinirii termenului de recurs, în cazul neexercitării acestei căi de atac.

Prin urmare, din perspectiva acestor chestiuni, încheierea din data de 17.09.2020 este nelegală, fiind întemeiat cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. cu referire la art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dar şi cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, Curtea notează că cererea de recurs formulată cu privire la încheierea pronunţată în cadrul cererii de completare a dispozitivului se referă la aspecte legate de sumele asupra cărora poartă penalităţile în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, stabilite de prima instanţă şi menţinute de instanţa de apel, care a schimbat numai momentul de la care acestea curg.

Cu toate acestea, redactarea deficitară a dispozitivului deciziei recurate - pronunţată în soluţionarea apelului - împiedică instanţa de recurs să realizeze controlul judiciar în privinţa ambelor hotărâri recurate.

Astfel, reluând cele arătate pentru uşurinţa analizei, se reţine că prima instanţă a obligat pârâta la plata a două sume globale cu titlu de despăgubiri morale şi respectiv materiale şi a penalităţilor de întârziere ce se vor calcula asupra acestor sume.

În apel, sentinţa a fost schimbată în sensul obligării pârâtei la plata şi a sumei de 1000 RON lunar; a fost obligată pârâta la plata penalităţilor ce se vor calcula asupra sumelor anterior menţionate de la data rămânerii definitive a deciziei, fiind înlăturată obligaţia de plată a penalităţilor de la data de 05.01.2017, ce fusese stabilită de prima instanţă.

Or, instanţa de apel referindu-se în dispozitivul deciziei la calcularea penalităţilor asupra sumelor anterior menţionate, în condiţiile în care anterior în acest dispozitiv se menţionase numai obligaţia de plată a prestaţiei periodice de 1000 RON (celelalte sume stabilite cu titlu de despăgubire fiind cuprinse în sentinţa tribunalului), instanţa de recurs este în imposibilitate de a dezlega criticile referitoare la obligaţia asupra căreia poartă penalităţile.

Această chestiune a făcut şi obiectul cererii de lămurire a dispozitivului, care însă a fost respinsă, cu toate că în considerentele încheierii din 17.09.2020 s-a statuat că ele poartă asupra tuturor sumelor ce constituie despăgubiri, materiale şi morale deopotrivă.

Dacă aşa ar fi stat lucrurile, atunci se impunea admiterea cererii şi lămurirea dispozitivului deciziei instanţei de apel, care cuprinde referirea la sumele "anterior menţionate", care sunt reprezentate în realitate numai de suma de 1000 RON datorată lunar; de asemenea, dacă instanţa de apel, la pronunţarea deciziei nr. 104A/2020, a intenţionat a stabili că penalităţile poartă asupra tuturor despăgubirilor stabilite în sarcina pârâtei (inclusiv a celor cuprinse în sentinţa tribunalului) avea obligaţia de a statua ca atare, în mod expres şi limpede.

Este adevărată susţinerea Curţii de Apel din cuprinsul încheierii atacate în sensul că legea nu distinge, şi că penalităţile se calculează asupra despăgubirilor materiale şi morale, dar cu condiţia ca acestea să fie exigibile.

Or, dacă în privinţa sumelor stabilite cu acest titlu în mod global (cele cuprinse în sentinţa tribunalului, menţinute de instanţa de apel şi care nu fac obiectul recursului) chestiunea exigibilităţii lor a fost tranşată de prima instanţă de recurs şi nicio lămurire suplimentară nu este necesară la acest moment, nu aceeaşi este situaţia sumei stabilite cu titlu de prestaţie periodică, ce constituie, de asemenea, o reparaţie pentru prejudiciul de natură materială suferit de reclamant.

De vreme ce aceasta este datorată lunar, rezultă cu claritate că era necesară o dezlegare aparte a instanţei de apel cu privire la modul în care curg penalităţile aferente acestui tip de despăgubire, iar ea lipseşte în totalitate din considerentele sau dispozitivul deciziei recurate.

De aceea, este incident din această perspectivă cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. cu referire la art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a individualizat în mod concret care sunt despăgubirile pentru care curg penalităţile cu privire la care s-a pronunţat prin dispozitivul deciziei de la data rămânerii definitive a acesteia, iar trimiterea generică ("calculate asupra sumelor anterior menţionate") nu poate privi şi prestaţiile periodice în ansamblul lor, dată fiind exigibilitatea diferită a acestora.

Urmează deci, a admite ambele recursuri, în temeiul art. 497 C. proc. civ. a casa parţial decizia nr. 104A/2020 şi total încheierea din data de 17.09.2020, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtă sub aspectul cererii de acordare a penalităţilor aferente sumelor reprezentând prestaţia periodică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 104/A din 14 iulie 2020 şi a încheierii de şedinţă din 17 septembrie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează, în tot, încheierea atacată.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza la aceeaşi curte de apel pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtă sub aspectul cererii de acordare a penalităţilor aferente sumelor reprezentând prestaţia periodică.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2022.