Judicial impartiality in property expropriation case: non-fulfillment of evidentiary requests does not constitute objective recusal grounds

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul recursului

Prin sentinţa civilă nr. 1346 din data de 03.07.2017, pronunţată de Tribunalul Iaşi, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia de autoritate de lucru judecat invocate de pârâte.

A fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu Primarul Municipiului Iaşi, U.A.T. Iaşi prin Primar, Consiliul Local Iaşi.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel B., în calitate de moştenitor al defunctei A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin încheierea de şedinţă din 17.10.2018, instanţa de apel a constatat că, în cauză, are calitate de moştenitor al defunctei A. defunctul B., iar, în calitate de moştenitori ai defunctului B., sunt C., D. şi E., potrivit certificatului de moştenitor x/07.06.2018, şi a dispus introducerea acestora în cauză, în calitate de apelanţi.

În calea de atac a apelului, apelanţii D., C. şi E. au formulat, la 02.12.2020, cerere de recuzare împotriva membrilor completului de judecată investit cu soluţionarea cererii de apel, compus din doamnele judecător F. şi G., în dosarul civil nr. x/2017 al Curţii de Apel Iaşi.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 2 noiembrie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă a respins cererea de recuzare.

Cauza a fost soluţionată, în apel, în mod defintiv, în raport cu prevederile art. 54 alin. (7) din Legea nr. 115/2015, prin decizia civilă nr. 172 din 31 martie 2021 a Curţii de Apel Iaşi, secţia I civilă, prin care s-au dispus următoarele:

A fost admis apelul declarat de apelantul B. şi continuat de moştenitorii D., C. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 1346/2017 din 03 iulie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, sentinţă pe care o schimbă în parte.

A fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. şi continuată de moştenitorii D., C. şi E., în contradictoriu cu pârâţii UAT Municipiul Iaşi, Primarul Municipiului Iaşi, Consiliul local al Municipiului Iaşi.

A fost dispusă anularea, în parte, a dispoziţiei nr. 937/16.03.2017 emisă de Primarul Municipiului Iaşi, respectiv a art. 2 şi s-a acordat apelanţilor, în compensare parţială, pentru imobilul teren de 3677 mp, situat în Iaşi, în valoare de 213.266 euro, suprafaţa de 800 mp, teren situat în Iaşi, în valoare de 46400 euro, suprafaţa de 1216 mp, teren situat în Iaşi, în valoare de 32832 euro potrivit expertizei efectuate de expertul H., ce face parte din hotărâre.

Au fost obligaţi intimaţii la emiterea actelor administrative de trecere a bunurilor din patrimoniul UAT Iaşi în patrimoniul apelanţilor.

Au fost obligaţi intimaţii să plătească apelantului suma de 7158 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorar expert H., 3158lei, onorar I. 1000 de RON, onorar avocat 3000 de RON .

Au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei apelate ce nu contravin deciziei.

2. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva încheierii din 3 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă, au declarat recurs petenţii C., D. şi E..

În dezvoltarea motivelor de recurs, petenţii au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut, în considerentele încheierii atacate, că nemulţumirile reclamanţilor, care au vizat probatoriul administrat, în cauză vor putea fi analizate şi soluţionate în căile de atac, în condiţiile în care hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Iaşi este definitivă, nefiind supusă recursului.

Au arătat că lipsa de imparţialitate a completului de judecată în soluţionarea în fond a cererilor de completare şi întocmire a unui nou raport de expertiză nu este o percepţie pur subiectivă, ci un fapt obiectiv susţinut de menţiunile din ultimele încheieri de şedinţă care nasc în mod cert îndoieli cu privire la imparţialitatea completului de judecată.

De asemenea, instanţa de apel nu a avut o componenţa stabilă a completului de judecată, membrii completului fiind mereu schimbaţi.

Au mai precizat că natura cauzei naşte temeri cu privire la eventuale plângeri penale, iar la nivelul organelor de urmărire penală din Iaşi există mai multe sesizări cu privire la bunurile din domeniul privat al UAT Iaşi care determină recurenţii să creadă că asupra completului de judecată planează temerea de soluţionare a cauzei.

În sprijinul susţinerilor din recurs, petenţii au făcut referire la jurisprudenţa CEDO, anume hotărârile din cauzele De Cubber contra Belgiei, Micallef contra Maltei şi J. versus Danemarca.

3. Apărările formulate în cauză

Intimaţii nu au depus întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele ce succedă:

Cu titlu preliminar, se reţine că recurenţii au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., însă din criticile formulate nu rezultă niciun element de natură a se subsuma ipotezei reglementate de pct. 6, astfel că, susţinerile recurenţilor vor fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile sunt nefondate.

Aşa cum, de altfel, chiar recurenţii susţin, fundamentul instituţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 41 - 42 din C. proc. civ., respectiv incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea, este acela al respectării dreptului la judecata cauzei de către o instanţă independentă şi imparţială, pentru a se asigura părţilor obiectivitate în soluţionarea pricinii.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

Imparţialitatea instanţei este una dintre garanţiile fundamentale ale dreptului la un proces echitabil garantat atât de art. 21 din Constituţia României, de art. 6 C. proc. civ., cât şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Examinată în contextul dreptului la un proces echitabil, aşa cum este reglementat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, analiza imparţialităţii se realizează prin raportare la principiile consacrate prin cazuistica convenţională, conform cărora Curtea Europeană a Drepturilor Omului examinează noţiunea de imparţialitate enunţată de Curte în cauzele Kyprianou v. Cyprus şi Piersack contra Belgiei prin referire la cele două faţete ale acestui concept: aspectul subiectiv, care se referă la convingerea personală a judecătorului, din perspectiva căruia imparţialitatea magistratului se prezumă până la proba contrară, dar şi, cel obiectiv, care vizează modul în care imparţialitatea judecătorului este văzută din exterior de un observator rezonabil şi avizat, precum şi la cele consacrate prin alte documente internaţionale aplicabile în materie: cum ar fi Carta Judecătorilor în Europa, Principiile de la Bangalore şi Carta Universală a Judecătorului.

Curtea Europeană a susţinut, în mod regulat, că imparţialitatea personală a unui judecător trebuie să fie presupusă până la dovedirea contrariului (cauza J. vs. Danemarca). În ceea ce priveşte tipul de dovadă cerut, Curtea a căutat, de exemplu, să constate dacă un judecător a afişat ostilitate sau rea-voinţă sau a aranjat să aibă un caz desemnat numai lui din motive personale (cauza De Cubber vs. Belgia). Astfel, Curtea a recunoscut dificultatea de stabilire a încălcării unei dispoziţii din articolul 6 din cauza parţialităţii subiective şi din acest motiv, în marea majoritate a cazurilor, a ridicat probleme a imparţialităţii accentuate pe testul obiectiv.

Văzând toate aceste aspecte de ordin teoretic şi raportându-se la semnificaţia juridică a instituţiei recuzării, la limitele în care instanţa investită cu soluţionarea recuzării examinează cererea dedusă judecăţii, urmărind deopotrivă paradigma deja menţionată, Înalta Curte constată că, este corectă concluzia instanţei învestite cu analiza cererii de recuzare formulată de recurenţi în sensul că aspectele invocate prin cererea de recuzare nu se încadrează în ipotezele cazurilor de recuzare reglementate de prevederile procedurale.

Astfel, potrivit CEDO, abordarea care priveşte primul element al imparţialităţii constă într-o apreciere in concreto: trebuie analizată atât gândirea, cât şi conduita judecătorului vizat, pentru a vedea dacă judecătorul şi-a exprimat mai înainte de a pronunţa hotărârea o opinie în legătură cu modul de desfăşurare şi soluţionare a cazului. Imparţialitatea se prezumă până la proba contrară.

Or, procedând la o analiză de ansamblu a conduitei judecătorilor recuzaţi, raportat la circumstanţele factuale ale cauzei, în speţa de faţă, în mod legal a fost respinsă cererea de recuzare, completul învestit cu soluţionarea acesteia reţinând că nu este incident motivul de recuzare prevăzut de art. art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Astfel, motivele invocate de petenţi în susţinerea cererii de recuzare, în vederea exercitării controlului legalităţii încheierii recurate, vizează, în principal, aspecte ce ţin de anumite măsuri procedurale pe care, în opinia petenţilor, instanţa nu le-a încuviinţat în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile în speţă.

Or, faptul că instanţa nu a dat curs susţinerilor petenţilor sau că nu a depus diligenţele solicitate de aceasta, în vederea suplimentării probatoriului, nu se poate constitui într-un veritabil motiv de recuzare, instanţa învestită cu soluţionarea cererilor de recuzare reţinând, în mod corect, că din actele dosarului nu rezultă că există motive care să conducă la susţinerea că magistraţii care soluţionează cererea de apel ar fi imparţiali.

Soluţionarea anumitor solicitări ale părţilor, în condiţii conforme cu cele impuse de C. proc. civ. reprezintă o prerogativă a judecătorului care este îndrituit să încuviinţeze acele cereri sau să dispună administrarea acelor probe pe care le consideră necesare în soluţionarea cauzei.

Respingerea unei anumite cereri, inclusiv neîncuviinţarea administrării unei anumite probe sunt măsuri procedurale ce pot fi dispuse în condiţii legale, fără a induce vreunei părţi concluzia că judecătorul şi-a exprimat deja o opinie asupra modului în care va soluţiona în final cauza sau că există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

Aşa fiind, nu se poate reţine, astfel cum susţin recurenţii, că instanţa nu a motivat soluţia sa de respingere a cererii de recuzare şi nici nu pot fi primite criticile recurenţilor, în sensul că, prin respingerea de către instanţa de apel a unor cereri de administrare probatorii, s-ar dovedi atitudinea părtinitoare a judecătorilor recuzaţi.

Nici schimbarea membrilor completului pe parcursul apelului nu constituie o critică relevantă, înlocuirile magistraţilor învestiţi cu soluţionarea apelului efectuându-se în conformitate cu prevederile legale şi regulamentare în materie.

Aceasta întrucât rezolvarea anumitor cereri, în condiţiile conforme cu cele impuse în C. proc. civ., nu poate constitui motiv de a aprecia că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului.

Nici critica că instanţa care a soluţionat cererea de recuzare a reţinut că nemulţumirile reclamanţilor, care au vizat probatoriul administrat, în cauză vor putea fi analizate şi soluţionate într-o posibilă cale de atac, în condiţiile în care hotărârea instanţei de apel era definitivă, nefiind supusă recursului, nu poate fi primită, în raport cu prevederile art. 456 C. proc. civ., potrivit cărora "Calea ordinară de atac este apelul, iar căile extraordinare de atac sunt recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea.".

Pentru considerentele expuse, constatând că motivele invocate de petenţi sunt nefondate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenţii C., E. şi D. împotriva încheierii din 02 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2021.