Municipal recourse for delictual damages against public officials barred by labor law precedence and res judicata

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Deliberând asupra prezentei cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată la 23.04.2018, sub nr. x/2018, pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, reclamantul Oraşul Predeal, prin reprezentat legal a chemat în judecată pârâţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. Iustin, L., M., N., O. Ionela, Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., Prefectul judeţului Braşov şi Comisia Judeţeană Braşov de Aplicare a Legilor Fondului Funciar, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâţii 1-11, precum şi pârâţii 27-30, ca urmare a constatării faptei ilicite cauzatoare de prejudicii săvârşite de fiecare dintre aceştia, în solidar, la plata următoarelor despăgubiri: suma de 1.369.934,14 RON, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantului, suma de 409.454,25 RON reprezentând contravaloarea dobânzii fiscale, calculate de la data achitării sumei de 1.369.934,14 RON şi până la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumei de bani indicate în primul petit al cererii de chemare în judecată, calculate de la data promovării acţiunii şi până la data achitării debitului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată, de tribunal, în prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 28S din 16.05.2019, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis excepţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul Oraşul Predeal şi, în consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea civilă formulată de reclamantul Oraşul Predeal, reprezentat legal de curatorul special - avocat EE. - în contradictoriu cu pârâţii DD., O. Ionela, R., A., B., C., D., E.,F., G., H., V., W., X., T., AA., BB., CC., Z., S., Q., M., N. şi U..

Totodată, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Oraşul Predeal şi, în consecinţă, a respins, pe acest temei, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Oraşul Predeal, reprezentat legal de curatorul special - avocat EE. în contradictoriu cu pârâţii J. Iustin şi L..

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Instituţia Prefectului judeţului Braşov şi Comisia Judeţeană Braşov de Aplicare a Legilor Fondului Funciar, reprezentată legal de Prefect şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Oraşul Predeal, reprezentat legal de curatorul special - avocat EE., formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind promovată împotriva unor persoane fară calitate procesuală pasivă.

A admis excepţia de nulitate a cererii reconvenţionale formulate de partea pârâtă Z. în contradictoriu cu părţile pârâte reconvenţional FF., GG. şi partea pârâtă M. şi, în consecinţă, a constatat că această cerere este nulă. A admis excepţia de nulitate a cererii reconvenţionale formulate de partea pârâtă S. în contradictoriu cu părţile pârâte reconvenţional FF., HH., GG., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., şi SS., TT., N. şi UU. şi părţile pârâte Q. şi U. şi, pe cale de consecinţă a constatat nulitatea acestei cereri.

A respins, ca inadmisibile, cererile de chemare în garanţie formulate şi precizate de pârâtul A. în contradictoriu cu pârâţii J. şi L. şi cu terţii chemaţi în garanţie VV. şi WW.. A admis excepţia de nulitate a cererii de chemare în garanţie formulate de partea pârâtă DD. în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Comisia IV din cadrul Consiliului Local al Oraşului Predeal, XX., L., TT., UU., A. şi J. Iustin.

A stabilit în favoarea curatorului special desemnat de instanţa de judecată, respectiv în favoarea doamnei avocat EE., un onorariu în sumă de 650 RON şi a instituit în sarcina reclamantului obligaţia achitării acestuia.

A obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, respectiv către: pârâta O. suma de 2.000 RON, pârâtul F. suma de 1.800 RON, pârâtul CC. suma de 2.000 RON, pârâta D. suma de 2380 RON, pârâta E. suma de 2380 RON, pârâtul C. suma de 1190 RON, pârâtul H. suma de 2380 RON, pârâta I. suma de 2380 RON, pârâtul AA. suma de 2.000 RON şi a obligat pe reclamantul-reconvenţional S. să achite pârâţilor reconvenţionali OO., MM. şi II. câte 1.500 RON, fiecăruia, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial şi a obligat pe pârâtul A. să achite chemaţilor în garanţie VV. şi WW. suma de 2370 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul Oraşul Predeal şi pârâtul S..

3. Decizia pronunţată, în apel, de curtea de apel:

Prin decizia civilă nr. 1719Ap/16.12.2019, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins excepţia nulităţii apelului declarat de către reclamantul Oraşul Staţiune Predeal, invocată prin întâmpinare şi a respins, ca nefondate, cererile de apel declarate de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 128/S din 16.05. 2019, a încheierii din 12.04.2019 şi a încheierii de şedinţă din 1802.2019, pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, precum şi de pârâtul S. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A stabilit onorariul definitiv al curatorului special, desemnat de instanţa de judecată în persoana av. EE., pentru a reprezenta interesele apelantului reclamant, în calea de atac, în sumă de 650 iei şi a instituit în sarcina apelantului reclamant obligaţia de a achita curatorului desemnat suma de 150 RON, reprezentând diferenţă onorariu curator.

A obligat apelantul-reclamant să plătească cheltuieli de judecată după cum urmează: intimatului pârât A. suma de 3570 RON, intimatei pârâte B. suma de 2500 RON, intimatului pârât C. suma de 1190 RON, intimatei pârâte D. suma de 2380 RON, intimatei pârâte E. suma de 2380 RON, intimatului pârât H. suma de 2380 RON, intimatei pârâte I. suma de 2380 RON, intimatului pârât F. suma de 4500 RON, intimatei pârâte O. Ionela suma de 2000 RON, intimatului pârât Y. suma de 4500 RON, intimatului pârât AA. suma de 2380 RON.

A obligat apelantul pârât S. să plătească intimatei pârâte II. suma de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins cererea intimaţilor pârâţi G., CC., U., T., JJ., RR., LL. şi QQ. privind plata cheltuielilor de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Braşov a declarat recurs reclamantul Oraşul Staţiune Predeal, prin care a susţinut nelegalitatea deciziei atacate pentru motivele de recurs înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a susţinut că instanţa de apel a apreciat eronat asupra excepţiei privind inadmisibilitatea acţiunii, pe motiv că acţiunea în răspundere contractuală, întemeiată pe Codul muncii, este aplicabilă tuturor pârâţilor-primari, viceprimari, aleşi locali, funcţionari publici, inclusiv membrii ai comisiilor locale. În acest sens, instanţa de apel a reţinut efectele deciziei în interesul legii nr. 16/2016 care statuează asupra raporturilor juridice dintre primari/viceprimar şi unitatea administrativ-teritorială, considerând că aceste efecte se aplică şi aleşilor locali şi funcţionarilor publici, indiferent că deţin sau au deţinut această calitate. Or, pârâţii, faţă de care a fost admisă excepţia de inadmisibilitate, nu au avut numai calitatea de primari şi viceprimari, ci au fost şi consilieri locali, salariaţi, funcţionari publici. Cu toate acestea, în mod nelegal, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut că şi în cazul pârâţilor - funcţionari publici, care nu se mai află în raport de serviciu cu Primăria Predeal/Consiliul Local Predeal/U.A.T. Predeal, se aplică, în vederea angajării răspunderii patrimoniale, răspunderea contractuala întemeiata pe Codul muncii şi nu răspunderea civilă delictuală, conform dispoziţiilor de drept comun. Arată că numai doi dintre pârâţi au, în prezent, calitatea de funcţionari publici (H. şi YY.), ceilalti pârâţi nu au calitatea de funcţionari publici (contractele de munca ale acestora au încetat, înainte de data constatării prejudiciului adus bugetului local al oraşului Predeal)

Apreciază că primarii/viceprimarii vinovaţi răspund civil delictual şi nu după regulile din dreptul muncii atunci când fapta prejudiciabilă nu este săvârşită în legătură cu funcţia, conform celor reţinute prin Decizia RIL nr. 16/2016. Or, în speţa de faţă, acţiunea in regres a comitentului nu poate fi întemeiată decât pe C. civ. pentru anumiţi pârâţi, iar, pentru ceilalţi, se întemeiază pe art. 998 C. civ. de la 1864 şi art. 1349 din Noul C. civ., ca efect al normei de trimitere prevăzute de art. 278 alin. (1) din Codul muncii coroborat cu art. 254 şi urm. din acelaşi cod. Aceasta stare de fapt şi de drept atrage competenţa funcţională a completului specializat în dreptul muncii, dar nicidecum nu implică inadmisibilitatea acţiunii.

În acest context, faţă de regulile de prorogare a competenţei, în cazul litigiului unic cu pluralitate de părţi şi raporturi juridice în strânsă legătură, cum este în cazul de faţă, dacă se reţine competenţa funcţională de dreptul muncii pentru anumiţi pârâţi, competenţa trebuia să fie extinsă de tribunal asupra cauzei în întregul ei şi să reţină că acţiunea revine în competenţa funcţională a Tribunalului Braşov, secţia I civilă - complet specializat de dreptul muncii şi asigurări sociale.

În cea ce priveşte soluţia daţă excepţiei autorităţii de lucru judecat, recurentul arată că, prin decizia civilă nr. 217/20.04.2015, Curtea de Apel Braşov a statuat că, în lipsa unei cereri a Oraşului Predeal, instanţa nu se poate pronunţa asupra unei culpe comune. Cum nu a fost formulată o asemenea cerere în litigiul anterior, consideră că, în raport cu solicitarea de faţă, nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat asupra unei împrejurări care nu a fost judecată.

Relativ la stabilirea cadrului procesual, recurentul consideră că există persoane care nu au dobândit calitatea de parte în procesul civil, în sensul că nu au fost citaţi legal ca pârâţi - reconvenţional, ci ca terţi, context în care hotărârea apelată a fost pronunţată greşit în contradictoriu cu aceştia. De asemenea, părţile care au formulat cereri reconvenţionale şi cereri de chemare în garanţie trebuiau mai întâi să achite taxa judiciară de timbru datorată şi abia ulterior puteau fi comunicate cererile către pârâţii-reconventionali sau cei chemaţi în garanţie.

Decizia recurată este criticată şi sub aspect modului greşit de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor - persoane juridice Prefectul Judeţului Braşov si Comisia Judeţeană Braşov de Aplicare a Legii 18/1991. Susţine că instanţele au reţinut greşit că prezentul litigiu a fost determinat exclusiv de raporturile izvorâte din contractul de concesiune nr. x din 26.06.1995, de vreme ce, din situaţia de fapt prezentată detaliat, rezultă existenţa a mai multor fapte concurente care demonstrează întrunirea cerinţelor răspunderii civile delictuale, în legătură cu faptele comise de pârâţi.

În concluzie, recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei competente material, teritorial si funcţional.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul Prefectul Judeţului Braşov şi intimata Comisia Judeţeană Braşov de aplicare a legilor fondului funciar, prin întâmpinare, au susţinut admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, iar, pe fond, respingerea recursului.

Intimaţii DD., I., H., E., D., C., B. şi M., V. au solicitat, prin întâmpinările formulate, să se constate, în principal, nulitatea recursului, iar, în subsidiar, netemeinicia căii de atac.

Intimata RR., JJ., LL., QQ., UU., prin întâmpinările formulate, au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimaţii AA., F., G., A. Y. şi S., prin întâmpinările formulate, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 11 februarie 2021, completul filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul Oraşul Staţiune Predeal împotriva deciziei civile nr. 1719 Ap din 16 decembrie 2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi a fixat termen de judecată a recursului la 22.04.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. S-a reţinut că, în speţă, susţinerile evocate de recurent pot fi subsumate, pe anumite aspecte, dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.. În ce priveşte lipsa menţiunilor privind numele şi prenumele consilierului juridic ca motiv de nulitate a recursului, invocată de o parte din intimaţi, Înalta Curte a constatat că memoriul de recurs a fost semnat de reprezentantul convenţional al recurentului, avocat ZZ., în condiţiile art. 87 alin. (2) C. proc. civ., fiind respectate astfel cerinţele de formă prevăzute de art. 486 lit. e) C. proc. civ., ce prevăd ca recursul trebuie să cuprindă "semnătura părţii sau, după caz, a mandatarului părţii, a reprezentantului legal al părţii sau a consilierului juridic", motiv pentru care excepţia nulităţii recursului pentru lipsa menţinunilor privind numele şi prenumele consilierului juridic a fost respinsă.

Înalta Curte reţine, cu titlu preliminar, referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată, prin întâmpinare, de intimaţii-pârâţi RR., JJ., QQ., LL., DD., UU. că pârâţii, în lipsa unui recurs incident, nu mai pot susţine, la acest moment procesual, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive dată fiind limitarea instituită de legiuitor prin dispoziţiile art. 478 alin. (2) şi art. 494 C. proc. civ.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, care supun dezbaterii mai multe probleme de drept, susceptibile de încadrare în pct. -ele 3, 5, 7 şi 8 din art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este nefondat, având în vedere considerentele care succed:

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub un prim aspect, reclamantul a susţinut greşita soluţionare a excepţiei privind inadmisibilitatea acţiunii, precum şi greşita statuare în privinţa competenţei funcţionale a Tribunalului în soluţionarea demersului său judiciar, ce constituie o acţiune complexă, care atrage competenţa instanţelor cu o funcţionalitate diferită. Dată fiind natura complexă a acţiunii promovate, a apreciat că operează prorogarea de competenţă în favoarea completului specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale, aspect ce impunea, în sarcina instanţelor de fond, să reţină competenţa funcţională în favoarea Tribunalului Braşov, secţia Civilă - completul specializat de litigii de muncă, având în vedere pluralitatea de părţi (care au şi calitatea de funcţionari publici) şi raporturile juridice de interdependenţă în care acestea se află. Recurentul a pretins că, în circumstanţele expuse, competenţa funcţională trebuia extinsă, de tribunal, asupra cauzei în întregul ei şi nicidecum nu implica soluţia de respingere a acţiunii, ca inadmisibilă.

Critica legată de încălcarea competenţei funcţionale a instanţei de fond implică ca verificarea susţinerii să se realizeze în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., iar nu a pct. -ului 8, astfel cum a fost încadrată de recurent, care se referă la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Motivul de casare înscris în pct. 3 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, iar potrivit art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.

Alineatul (2) al aceluiaşi articol statuează că, în mod excepţional, în cazul în care, pentru stabilirea competenţei, sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.

De asemenea, articolul 200 alin. (1) din C. proc. civ. prevede următoarele:

"completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competenţa sa şi dacă aceasta îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197".

Relativ la regulile de soluţioare a excepţiei, în cazul în care cauza nu este de competenţa sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părţilor, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secţiei specializate competente din cadrul instanţei sesizate. Dispoziţiile privitoare la necompetenţă şi conflictele de competenţă se aplică prin asemănare.

Aşadar, în conformitate cu dispoziţiile procesuale sus evocate, rezultă că, în actuala reglementare, legiuitorul a considerat că trebuie limitată în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă, respectiv la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi, în mod excepţional, în cazul în care, pentru stabilirea competenţei, sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, judecătorul va putea acorda un singur termen în acest sens, cu respectarea principiului contradictorialităţii, în considerarea respectării unui principiu fundamental al procesului echitabil - judecarea cauzei într-un termen optim şi rezonabil, astfel cum prevede art. 6 din C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, în contextul normativ evocat, Înalta Curte reţine că excepţia privind necompetenţa de ordine publică putea fi invocată ca motiv de apel sau de recurs numai dacă a fost invocată în condiţiile legii, adică numai în condiţiile în care reclamantul ar fi ridicat excepţia necompetenţei materiale ori funcţionale, iar prima instanţă a respins-o sau a omis să se pronunţe asupra acesteia.

Sub acest aspect, este avut în vedere art. 130 alin. (2) C. proc. civ. care impune, din punct de vedere conceptual, ca atât instanţa, cât şi părţile să se supună regulilor de competenţă, astfel încât să se respecte în practică obligaţia de verificare, cu prioritate, a competenţei impusă de dispoziţiile art. 131 C. proc. civ., care obligă instanţa să-şi verifice competenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Dacă nu a fost invocată în termenul stipulat de lege, excepţia necompetenţei de ordine publică nu va mai putea fi invocată pe parcursul judecării procesului, în primă instanţă şi nici direct în apel sau recurs.

Aşadar, realizând aplicarea principiilor ce decurg din interpretarea textelor normative sus menţionate la cauza dedusă judecăţii, din perspectiva criticilor invocate în recurs, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, ce fixează limitele subiective şi obiective ale judecării cauzei, reclamantul Oraşul Staţiune Predeal a solicitat obligarea pârâţilor menţionaţi în petitul acţiunii la plata, în solidar, a unor sume de bani cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat, prin faptele ilicite săvârşite de fiecare dintre aceştia.

La teremul din 12.04.2019, Tribunalul Braşov, secţia civilă, în aplicarea dispoziţiilor art. 131 C. proc. civ., a procedat la verificarea competenţei sale generale, materiale şi teritoriale, şi a pus în discuţia păţilor excepţiile de ordine publică ce au fost invocate în cauză de pârâţi şi, din oficiu, excepţia de inadmisibilitate a cererii în atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru care au fost emise decizii de impunere şi nu au invocat o astfel de excepţie prin întâmpinările remise cauzei. Astfel, potrivit respectivei încheieri interlocutorii de la acel termen, deşi majoritatea pârâţilor au solicitat trimiterea cauzei unui complet specializat în litigii de muncă, reclamanta-recurentă s-a opus şi a susţinut că respectiva instanţă este competentă general, material si teritorial sa soluţioneze litigiul "prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată şi la valoarea acestuia, astfel cum au fost acestea indicate de partea reclamantă."

Statuând asupra chestiunii puse in discuţie, Tribunalul a reţinut, în acord cu prevederile art. 9 si cele ale art. 12 alin. (6) C. proc. civ., că verificarea competenţei sale nu poate fi realizată decât în limitele în care a fost sesizată de către partea reclamantă, în conformitate cu principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil. Astfel, instanţa de fond a apreciat că stabilirea competenţei trebuie realizată prin raportare la o anumită situaţie concretă, si anume, aceea a naturii juridice a cererii pe care partea reclamantă a promovat-o, iar nu prin raportare la o situaţie ipotetica, şi anume aceea a acţiunii pe care partea reclamanta o putea urma pentru valorificarea drepturilor subiective civile pretinse in cauză.

Aplicând aceste principii de dept, instanţa de fond a constatat că a fost sesizată cu o acţiune în atragere a raspunderii civile delictuale a pârâţilor în condiţiile dreptului comun, reglementat de C. civ. şi, în raport de limitele în care s-a produs învestirea sa de către partea reclamanta, în baza principiului disponibilităţii, a stabilit că este competentă general, material şi funcţional, să soluţioneze cauza, prin raportare la art. 95 alin. (1) pct. 1 şi art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ., şi teritorial, în temeiul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Aşadar, faţă de circumstanţele expuse, cum reclamantul-recurent nu a ridicat excepţia de necompetenţă funcţională a instanţei de fond, raportat la obiectul cererii sale de chemare în judecată, Înalta Curte va reţine, având în vedere regimul juridic care guvernează excepţiile de necompetenţă, reglementat de normele imperative enunţate în precedent, că susţinerile recurentului referitoare la necompetenţa funcţională a instanţei, pe rolul căreia a introdus cererea de chemare în judecată, nu mai pot fi evocate tocmai ca efect al dispoziţiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă.

Invocarea de către recurent a excepţiei necompetenţei funcţionale, ulterior momentului procesual reglementat de art. 130 alin. (2) şi art. 131 alin. (1) C. proc. civ., nu mai este posibilă întrucât, în cauză, a avut loc o consolidare a competenţei materiale procesuale şi funcţionale în privinţa instanţei pe rolul căreia reclamantul a introdus cererea, dat fiind faptul că normele legale care reglementează regimul invocării excepţiilor de necompetenţă nu introduc nicio distincţie cu privire la necompetenţa funcţională, ci, dimpotrivă, dispoziţiile art. 136 alin. (1) din C. proc. civ. statuează că dispoziţiile prezentei secţiuni (art. 129 - 135) privitoare la excepţia de necompetenţă se aplică, prin analogie, şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti.

Astfel, deşi necompetenţa materială procesuală a secţiei sau completului specializat este de ordine publică, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de recurs în interesul legii, regimul invocării acesteia, pe verticală, este acelaşi ca şi în cazul celorlalte excepţii de necompetenţă de ordine publică, întrucât competenţei materiale procesuale i se subsumează şi competenţa specializată, astfel cum este aceasta reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi în cuprinsul unor legi speciale, iar, pentru identitate de raţiune, aceeaşi soluţie, sub aspectul momentului limită până la care poate fi invocată excepţia de necompetenţă funcţională, se impune în cazul acestei excepţii, ca şi în cazul celorlalte excepţii de necompetenţă de ordine publică, în acest sens fiind şi statuările din Deciziei nr. 17/2017 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii (par. 28).

Prin urmare, dat fiind regimul juridic care guvernează excepţiile de necompetenţă, reglementat de normele imperative deja enunţate, rezultă că susţinerile recurentului nu sunt fondate şi nu pot atrage incidenţa motivului de casare analizat.

Critica privind nelegalitatea deciziei atacate nu poate fi primită nici din perspectiva încălcării obligaţiei instanţei (sesizată de reclamant) de a proceda, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în virtutea rolului activ, la declinarea competenţei de soluţionare în favoarea secţiei corespunzătoare pentru litigii de muncă şi asigurări sociale.

Obligaţia ce rezidă din cuprinsul articolului 22 alin. (4) C. proc. civ. trebuie, însă, înţeleasă în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia. Or, este cunoscut că limitele judecăţii trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei, de vreme ce rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa având sarcina de a clarifica doar acele situaţii care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată.

În cauza dedusă judecăţii, însă, obiectul şi temeiul juridic al acţiunii au fost clar stabilite prin cererea de chemare în judecată, iar argumentele de fapt şi de drept pe care recurentul-reclamant, care a beneficiat de asistenţă juridică calificată, susţineau demersul său procesual în formularea unei acţiuni prin care a solicitat antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâţilor, demers care a fost fundamentat juridic pe dreptul comun, reglementat de dispoziţiile C. civ. care consacră instituţia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Recurentul-reclamant a insistat în calificarea juridică dată cererii sale, cu toate că instanţa de fond a pus în discuţia părţilor, la termenul din 12.04.2019, în raport de excepţiile şi apărările formulate de pârâţi, incidenţa dispoziţiilor înscrise în Codul muncii, raportat la cauza acţiunii formulate şi statuările deciziei nr. 16/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii. Or, la momentul discutării excepţiei necompetenţei funcţionale a secţiei civile, reclamantul a solicitat respingerea excepţiei, indicând expres că voinţa sa a fost de a sesiza instanţa cu o cerere în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe normele dreptului comun.

În raport chiar de poziţia procesuală expresă a părţii reclamante, instanţa de fond, observând limitele instituite de art. 9 C. proc. civ. privind dreptul de dispoziţie al părţii şi în aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., a procedat la respingerea excepţiei de necompetenţă funcţională a secţiei civile şi a trecut la analizarea celorlalte excepţii peremptorii evocate, în apărare, de părţile pârâte.

Prin urmare, în circumstanţele expuse, judecătorul fondului, în virtutea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, a dat curs voinţei reclamantului relativ la stabilirea limitelor învestirii instanţei, în raport de motivele de fapt şi de drept ale cererii şi scopul urmărit prin promovarea acţiunii.

Astfel, potrivit elementelor de fapt prezentate, reclamantul-recurent a susţinut că urmăreşte antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru fapta proprie, ca urmare a constatărilor efectuate prin raportul de audit financiar de Curtea de Conturi Braşov, în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin punerea în executare a deciziei nr. 217/2015 a Curţii de Apel Braşov, situaţie ce corespunde calificării juridice date cererii sale. Or, în această situaţie, instanţa de fond a fost ţinută de cauza cererii de chemare în judecată, respectiv de situaţia de fapt calificată juridic de reclamant, astfel cum impun dispoziţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., context în care solicitarea reclamantului, din cuprinsul cererii sale recurs, privind casarea hotărârilor atacate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare la un complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă apare ca fiind contradictorie şi lipsită de fundament.

Aşadar, nici invocarea nerespectării regulilor de procedură nu se verifică şi nu poate conduce la casarea deciziei atacate din perspectiva motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Printr-un alt motiv de recurs, reclamantul a susţinut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. 16/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu ar fi incidente decât în cazul unora dintre pârâţi, dat fiind faptul că nu toţi dintre aceştia au avut calitatea de primar/viceprimar, calităţi la care face referire decizia evocată, unii dintre aceştia având calitatea de consilieri locali, funcţionari publici, calitate care fi încetat pentru unii dintre pârâţi la momentul la momentul constatării prejudiciului adus bugetului local.

În esenţă, prin criticile formulate se contestă modul de aplicare a dispoziţiilor legale, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 16/2016 a instanţei supreme pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii, susţineri care deşi susceptibile de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se vădesc a fi nefondate şi nu pot atrage casarea hotărârii atacate.

Demersul judiciar promovat în cauză de reclamant, fundamentat pe instituţia răspunderii civile delictuale, a fost îndreptat, printre altele, împotriva celor care au deţinut/deţin funcţiile de primar, viceprimar, consilier local, funcţionar public sau contractual în cadrul aparatului administrativ al unităţii administrativ-teritoriale Predeal, solicitându-se repararea prejudiciului cauzat prin actele sau faptele juridice ale acestora săvârşite în exercitarea raporturilor juridice de muncă sau de serviciu, derulate în exercitarea mandatului ori funcţiei acestora.

Astfel cum se reţine şi prin decizia recurată, natura raporturilor juridice stabilite între unitatea administrativ-teritorială şi primar/viceprimar a reprezentat obiect al dezlegării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, prin Decizia în interesul legii nr. 16/2016, a statuat în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1, art. 231 şi art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în sensul că "prevederile Codului muncii se aplică raporturilor juridice dintre primar/viceprimar şi unitatea administrativ-teritorială, dacă legi speciale nu conţin dispoziţii specifice, inclusiv după încetarea mandatelor ."

În considerentele deciziei recurate, referitor la calificarea raporturilor juridice în discuţie, instanţa de apel a reţinut că argumentele ce susţin soluţia adoptată de instanţa supremă prin Decizia nr. 16/2016 cu referire la primari/viceprimari sunt valabile, pentru identitate de raţiune, şi pentru consilierii locali şi funcţionarii publici.

Astfel, în privinţa calificării raporturilor juridice în discuţie, instanţa de apel a avut în vedere raţionamentul expus în considerentele Deciziei nr. 16/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitor la calificarea acestor raporturi ca fiind raporturi juridice de muncă sui generis, calificare realizată de instanţa supremă şi în cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 46 din 15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 16 iulie 2009, prin care s-a reţinut că: "Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă (de serviciu) ale funcţionarilor publici civili sau militari, ale soldaţilor şi gradaţilor voluntari, ale persoanelor care deţin demnităţi publice, ale magistraţilor şi magistraţilor-asistenţi, ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea, ale membrilor cooperatori şi raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă".

În continuare, instanţa de apel a avut în vedere considerentele Deciziei nr. 16/2016 în cuprinsul cărora se arată că "raporturile juridice de muncă se pot fundamenta fie pe un contract individual de muncă, materializat în urma încheierii, semnării de către părţi, fie se pot desfăşura şi în lipsa acestuia - în această din urmă categorie fiind incluşi magistraţii care "constituie o categorie specială de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis", situaţia celor care deţin demnităţi publice fiind asimilată, prin decizia menţionată, cu cea a acestora...". Totodată, instanţa supremă a avut în vedere că, potrivit art. 3 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001,,(1) Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii. (2) Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari, (...)(4) Prin colectivitate locală se înţelege totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială", iar conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, "Autonomia locală priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului, municipiului sau judeţului, după caz". De asremenea, s-a avut în vedere că art. 2 alin. (1) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali arată că "prin aleşi locali,..., se înţelege consilierii locali şi consilierii judeţeni, primarii..., viceprimarii, preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene..., iar art. 3 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că "în exercitarea mandatului, aleşii locali se află în serviciul colectivităţii locale şi sunt responsabili în faţa acesteia".

În considerentele Deciziei nr. 16/2016 au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 278 alin. (2) din Codul Muncii care stabilesc că "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective".

Date fiind raporturile juridice în discuţie, în mod corect, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că raţionamentul expus în considerentele Deciziei nr. 16/2016 sunt aplicabile atât consilierilor locali, cât şi funcţionarilor publici, aflaţi în timpul sau în afara funcţiei sau mandatului, faţă de principiile şi dispoziţiile legale avute în vedere în adoptarea soluţiei pronunţate asupra recursului în interesul legii, care se aplică pentru identitate de raţiune.

Din această perspectivă, instanţa de apel a făcut trimitere şi la statuările din paragrafele 41 - 48 ale Deciziei nr. 16/2016 în cuprinsul cărora instanţa supremă a arătat că răspunderea civilă delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, care intervine atunci când este încălcată obligaţia generală, care revine tuturor, de a nu vătăma drepturile altora prin fapte ilicite şi, că, raportul dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală este cel de la general la special, astfel încât, odată ce nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, operează răspunderea civilă delictuală în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil.

În raţionamentul expus, instanţa supremă a avut în vedere că răspunderea civilă delictuală nu poate fi reţinută nici în ceea ce priveşte regimul aplicabil în funcţie de momentul formulării acţiunii în răspundere patrimonială - în timpul/în afara mandatului, întrucât, în cazurile în discuţie, sunt aplicabile normele Codului muncii, potrivit art. 1 alin. (2) şi art. 278 alin. (2) din acest cod, care nu disting în acest sens (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Odată calificate raporturile juridice deduse judecăţii ca fiind raporturi de muncă, acestea sunt supuse dispoziţiilor Codului muncii, care, în capitolul III din titlul XI, reglementează răspunderea patrimonială atât în cazul pagubelor produse din vina şi în legătură cu funcţia - art. 254, cât şi în cazul sumelor încasate nedatorat - art. 256. Astfel, pentru pagubele care decurg din activitatea desfăşurată şi din modul în care au fost îndeplinite atribuţiile de serviciu, instanţa supremă a reţinut că procedura aplicabilă pentru recuperarea pagubei ce a fost descoperită după încetarea raporturilor de muncă este cea prevăzută pentru persoanele încadrate în muncă, atât timp cât raporturile juridice în discuţie sunt raporturi juridice de muncă, iar calificarea naturii litigiului este determinată de faptul că acesta este generată de un raport juridic de muncă, iar fapta cauzatoare de prejudiciu este săvârşită în exercitarea funcţiei, neavând astfel relevanţă data la care se solicită sancţionarea.

Făcând aplicare statuărilor din cuprinsul Deciziei nr. 16/2016, rezultă că şi în privinţa funcţionarilor publici, date fiind raporurile juridice cu unităţile în care îşi desfăşoară activitatea şi faţă de caracterul prioritar al răspunderii contractuale, în mod corect a fost reţinut de către instanţa de apel că aceasta din urmă are prioritate faţă de răspunderea civilă delictuală, evocată de recurent ca fundament al demersului său judiciar, care nu poate interveni decât în lipsa unor raporturi de natură convenţională (de muncă, de serviciu, etc.) sau atunci când faptele imputate ar fi fost săvârşite în afara atribuţiilor de serviciu, ipoteză care nu se identifică în speţă.

Aşa fiind, se vădeşte a fi neîntemeiată şi susţinerea recurentului referitoare la greşia aplicare a Deciziei nr. 16/2016 din perspectiva criteriului temporal al menţinerii sau încetării raporturilor de muncă ori de serviciu, ulterior momentului la care au fost constatate faptele ilicite, de vreme ce faptele imputate s-au circumscris atribuţiilor de serviciu ale pârâţilor, iar natura juridică a răspunderii ce ar decurge din faptele reclamate nu poate să se modifice ca urmare a încetării raporurilor juridice existente între pârâţi şi unitatea administrativ teritorială fiind, astfel, lipsită de relevanţă juridică împrejurarea că demersul de faţă, exercitat în vederea recuperării prejudiciului, ar fi fost demarat ulterior momentului încetării raporturilor juridice dintre unitatea administrativ teritorială şi parte dintre pârâţii acţionaţi în judecată.

Aşadar, se constată că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a Deciziei în interesul legii nr. 16/2016, în raport cu care, funcţie de calificarea dată raporturilor juridice în discuţie, asimilabilă unor raporturi juridice de muncă ori de serviciu, după caz, a fost satbilit că raporturilor juridice examinate nu se circumscriu unei calificări din materia C. civ., ca fiind raporturi juridice civile. În circumstanţele evocate, este lipsită de relevanţă trimiterea recurentului la considerentele deciziei nr. 1026/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2010 (în materia regulatorului de competenţă), în contextul calificării raporturilor juridice în discuţie în consens cu deizia nr. 16/2016 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii.

Cum antrenarea răspunderii civile delictuale de drept comun poate avea loc numai în ipoteza în care nu este operabilă o altă formă a răspunderii civile, astfel cum a fost identificată cea în cauza de faţă, şi întrucât recurentul-reclamant şi-a întemeiat expres acţiunea pe instituţia răspunderii civile delictuale de drept comun, rezultă că, în ce priveşte antrenarea răspunderii pentu pagubele materiale produse în legătură cu exercitarea atribuţiilor funcţiei, instanţele fondului au reţinut corect că reclamantul nu are deschisă calea acţiunii pe temeiul dreptului comun, dat fiind reglementările speciale instituite, după caz, de Codul muncii şi, respectiv, de cele care guvernează statutul funcţionarului public în privinţa personalului care îşi desfăşoară activitatea în cadrul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice.

Recurentul a criticat decizia atacată şi sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei autorităţii de lucru judecat, care a avut drept consecinţă respingerea acţiunii sale în contradictoriu cu pârâţii J. Iustin şi L. şi a pretins că, atât timp cât prin decizia civilă nr. 217/20.04.2015, Curtea de Apel Braşov a statuat că în lipsa cererii formulate de Oraşului Predeal, instanţa nu se poate pronunţa asupra unei culpe comune, în raport de cele reţinute prin decizia menţionată, autoritatea de lucru judecat nu poate opera asupra unei împrejurări care nu a fost judecată.

Susţinerile recurentului vor fi verificate în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., iar nu a pct. -ului 8, susţinut eronat de recurent, a cărui incidenţă nu poate fi reţinută în cauză.

Potrivit art. 431 alin. (1) "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect", iar potrivit art. 432 din acelaşi cod "excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată."

În cauză, prin decizia civilă nr. 217/20.04.2015, Curtea de Apel Braşov a reţinut în sarcina Oraşului Predeal culpa în producerea prejudiciului cauzat din perfectarea şi executarea contractului de concesiune nr. x/26.05.1995 şi, întrucât a apreciat asupra întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale a dispus obligarea acestuia la plata unor despăgubiri civile către pârâţii J. şi L., care au procedat la punerea în executare a acestei hotărâri.

Prin demersul judiciar de faţă, reclamantul Oreaşul Predeal (pârât în dosarul finalizat prin decizia nr. 217/2015 a Curţii de Apel Braşov) solicită obligarea pârâţilor J. Iustin şi L. (beneficiarii plăţii despăgubirilor stabilite prin decizia menţionată), la plata despăgubirilor determinate de culpa acestora în crearea situaţiei care ar fi stat la baza acţionării în judecată a Oraşului Predeal în cadrul litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2008

Se constată, însă, că pretenţiile deduse judecăţii în prezenta cauză se întemeiază pe aceleaşi fapte generatoare ale acţiunii iniţiale, având la bază aceeaşi fundamentare legală a situaţiei de fapt, respectiv acelaşi temei juridic şi aceeaşi cauză cu cea a cererii promovate anterior, soluţionată prin decizia civilă nr. 217/20.04.2015 a Curţii de Apel Braşov. Deşi calităţile procesuale sunt inversate, obiectul celor două litigii este acelaşi, respectiv atragarea răspunderii civile delictuale, iar cauza în cele două dosare este identică, respectiv încheierea nelegală a contractului de concesiune, în baza căruia pârâţii J. şi L. au edificat construcţiile pe terenul concesionat.

Cum reclamantul Oraşul Predeal a fost parte în litigiul soluţionat, irevocabil, prin decizia civilă nr. 217/20.04.2015 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, fiind reţinută culpa sa în producerea prejudiciului generat de derularea contractului de concesiune nr. x/1995, acesta nu mai poate pretinde, în cadrul demersului judiciar de faţă, a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâţilor J. şi L. bazată pe aceleaşi fapte generatoare ale prejudiciului reclamat din perfectarea şi derularea aceluiaşi contract de concesiune pentru o pretinsă conduită culpabilă a acestora care ar fi determinat acţionarea în judecată a Oraşului Predeal în cadrul litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2008 În acestă situaţie se opun dispoziţiile art. 431 C. proc. civ., date fiind verificările jurisdicţionale realizate deja în dosarul anterior, astfel încât recurentul nu mai are posibilitatea să evoce, în cadrul prezentului litigiu, aspecte legate de stabilirea unor împrejurări de fapt şi drept asupra cărora instanţele au statuat în mod irevocabil, întrucât în litigiul de faţă se identifică aceeaşi pretenţie, ce are aceeaşi finalitate, cu cea care a format obiectul litigiului anterior, adică repararea prejudiciului rezultat din acelaşi contract de concesiune.

Aşadar, în mod corect, prin decizia atacată, instanţa de apel a reţinut că, în prezentul cadru procesual, nu mai este posibil a fi analizate aspectele care ţin de verificarea condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale rezultate din încheierea şi derularea contractului nr. x/1995, atât timp cât, sub aspectul examinării întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, din perspectiva faptelor generatoare de prejudiciu, recurentul Oraşul Predeal a avut posibilitatea de a formula apărări în fapt şi drept în cadrul procesual care a făcut obiectul dosarului nr. x/2008 al Curţii de Apel Braşov. În consecinţă, modalitatea în care instanţa, prin hotărâre irevocabilă, a dat dezlegare unui aspect litigios - în speţă, culpa în producerea prejudiciului rezultat din perfectarea, executarea şi stingerea contractului de concesiune - se impune în cauză, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.

În ceea ce priveşte aspectele semnalate cu referire existenţa unor vicii de procedură relativ la stabilirea cadrului procesual, recurenta nu dezvoltă un motiv de casare argumentat faţă de configurarea cererilor formulate pe cale principală sau incidentală, susţineri care sunt, de altfel, lipsite de interes raportat la soluţiile date cererilor reconvenţionale şi a celor de chemare în garanţie, în privinţa cărora, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013, problema timbrajului semnalată de recurent nu mai poate fi tratată în cadrul căilor de atac exercitate împotriva hotărârii prin care acţiunea a fost soluţionată.

Printr-un alt motiv de recurs, încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a pretins greşita suluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Comisia Judeteană Braşov de aplicare a Legii fondului funciar şi a Prefectului Judeţului Braşov. S-a susţinut că instanţele au apreciat eronat că litigiul a fost determinat exclusiv de raporturile izvorâte de contractul de concesiune din 1995, întrucât fapta ilicită reclamată în sarcina persoanelor juridice a constat în respingerea eronată a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate formulată numiţii VV. şi WW., iar în ipoteza soluţionării favorabile a respectivei cereri de reconstituire, nu s-ar mai fi mai fi ajuns la obligarea la despăgubiri a Oraşului Predeal, prin decizia civilă nr. 217/20.04.2015 a Curţii de Apel Braşov.

Critica recurentului nu este întemeiată, întrucât deşi dispoziţiile Legii nr. 18/1991 şi dispoziţiile H.G. nr. 890/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de reconstituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor stabilesc o serie de atribuţii în favoarea comisiei judeţene/locale de fond funciar ori a prefectului judeţului în ceea ce priveşte procedura de reconstituire şi eliberare a titlurilor de proprietate, o atare împrejurare nu este de natură să justifice legitimarea calităţii procesuale pasive a pârâţilor-persoane juridice în cadrul acţiunii formulate, atât timp cât în cadrul acesteia nu se aduce în discuţie cenzurarea legalităţii unor măsuri dispuse de comisia judeţeană de fond funciar ori de prefectul judeţului şi nici nu se tinde la obligarea acestora să îşi îndeplinească atribuţiile date de lege în competenţa lor.

Demersul judicar de faţă a fost determinat de emiterea deciziei nr. 33/3.11.2017 de către Camera de Conturi Braşov, ca urmare a verificărilor realizate în legătură cu plata despăgubirilor civile, efectuate din bugetul local al Oraşului Predeal, la care reclamantul-recurent a fost obligat prin decizia civilă nr. 217/20.04.2015 a Curţii de Apel Braşov, despăgubiri generate, după cum deja s-a evocat în precedent, de modalitatea de perfectare şi derulare a contractului de concesiune nr. x/1995. Prin raportul de audit financiar, Curtea de Conturi Braşov a instituit în sarcina Oraşului Predeal obligaţia de a proceda la stabilirea prejudiciului produs bugetului local, ca urmare a punerii în executare a deciziei nr. 217/20.04.2015 a Curţii de Apel Braşov şi de a proceda la recuperarea acestui prejudiciu, sens în care oraşul Predeal a promovat prezenta cerere de chemare în judecată, pe care a fundamentat-o pe instituţia răspunderii civile delictuale. Or, cum corect s-a reţinut prin decizia recurată, pârâţii Comisia judeţeană Braşov de aplicare a Legii fondului funciar şi Prefectul judeţului Braşov nu au avut atribuţii în derularea procedurii de perfectare şi executare a contractului de concesiune, procedură derulată în mod exclusiv de Oraşul Predeal, ceea ce denotă, în raport de obiectul şi cauza acţinii, justeţea soluţiei date excepţiei calităţii procesuale a celor doi pârâţi.

Relativ la motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ. se constată că recurentul nu a dezvoltat critici concrete care să fie susceptibile de încadrare în cazul de nelegalitate evocat şi care să vizeze fie ipoteza în care hotărârea ar putea fi casată întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie ipoteza ce ar conduce la casare deciziei atacate întrucât cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauze, ceea ce denotă că temeiul de drept a fost invocat pur formal.

În consecinţă, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 488 pct. 3, 5, 7 şi 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, Înalta Curte urmează, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Oraşul Staţiune Predeal.

Reţinând culpa procesuală a recurentului-reclamant, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., acesta va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimaţilor-pârâţi, respectiv: suma de 3.585 RON, către intimata-pârâtă V.; suma de 3.570 RON, către intimatul-pârât AA.; suma de 1.500 RON, către intimatul-pârât Y.; suma de 1.500 RON, către intimatul-pârât S.; suma de 2.000 RON, către intimatul-pârât M..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Oraşul Staţiune Predeal împotriva deciziei civile nr. 1719 Ap din 16 decembrie 2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant Oraşul Staţiune Predeal la plata cheltuielilor de judecată, după cum urmează: suma de 3.585 RON, către intimata-pârâtă V.; suma de 3.570 RON, către intimatul-pârât AA.; suma de 1.500 RON, către intimatul-pârât Y.; suma de 1.500 RON, către intimatul-pârât S.; suma de 2.000 RON, către intimatul-pârât reconvenţional M..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 decembrie 2021.