Non-payment of property taxes as evidence of clandestine possession vitiating acquisitive prescription

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 11 iunie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria Sector 1 Bucureşti, solicitând să se constate dreptul său de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 225 mp situat în Bucureşti str. x, sector 1 (1/2 din suprafaţa terenului situat în prelungirea curţii proprietatea reclamantului de la nr. 23), ca efect al uzucapiunii de lungă durată de 30 ani, prin joncţiunea posesiei cu autorii reclamantului, B. şi C..

La 23 februarie 2017, reclamantul a depus cerere prin care a precizat cadrul procesual, arătând că înţelege să se judece doar cu Municipiul Bucureşti prin primarul general.

Hotărârea de declinare:

Prin sentinţa civilă nr. 19076 din 4 noiembrie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de reclamantul A. şi a declinat competenţa soluţionării cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 572 din 22 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1878A din 20 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 572 din 22 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

A admis cererea de intervenţie formulată de D. în interesul pârâtului Municipiul Bucureşti.

A obligat pe apelant la plata sumei de 2.020 RON către intervenient, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, reclamantul A. a declarat recurs, în cuprinsul căruia a formulat următoarele critici:

Motivarea instanţei de apel, potrivit căreia lipsa rolului fiscal deschis pe numele posesorului ar face incident viciul clandestinităţii posesiei şi ar afecta posesia utilă este contradictorie şi vădit nelegală, deoarece, după cum însăşi instanţa a recunoscut, nu există nicio dispoziţie legală care să fi impus posesorului o atare obligaţie pe durata exercitării posesiei utile.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1847 şi urm. C. civ., plata impozitului pentru teren şi deschiderea unui rol fiscal de către posesor nu reprezintă condiţii pentru dobândirea dreptului de proprietate pe cale de uzucapiune. De asemenea, lipsa rolului fiscal nu atrage automat incidenţa viciului clandestinităţii posesiei, astfel după cum în mod nelegal a reţinut instanţa de apel. Împrejurarea că reclamantul nu a fost înregistrat în evidenţele fiscale ca plătitor de impozite pentru terenul în litigiu nu are nicio relevanţă juridică.

Printr-un al doilea motiv de recurs se arată că este discutabilă respingerea cererii de suspendare a cauzei până la soluţionarea definitivă a acţiunii posesorii care face obiectul dosarului nr. x/2019 înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Recurentul a solicitat suspendarea judecării cauzei, având în vedere că prin intermediul acţiunii posesorii se analizează existenţa stării de fapt şi a tulburării posesiei, pe când în cadrul acţiunii în uzucapiune se analizează caracteristicile posesiei exercitate până la împlinirea efectivă a termenului de prescripţie achizitivă de 30 de ani. În mod evident soluţia din prezentul dosar depindea de soluţia ce urma a fi dată în acţiunea posesorie, fiind îndeplinite prevederile art. 413 pct. 1 C. proc. civ.

În mod nelegal a reţinut instanţa că înlocuirea gardului realizată de mandatarul intervenientei este de natură să afecteze posesia şi, prin urmare, constituie o tulburare a posesiei.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 1890 C. civ., dispoziţiile referitoare la întreruperea şi suspendarea prescripţiei achizitive prevăzute de Decretul nr. 167/1958 şi de art. 1864 C. civ., precum şi prevederile art. 1860 C. civ. referitoare la joncţiunea posesiilor.

Recurentul a arătat că actele ulterioare momentului împlinirii prescripţiei achizitive nu sunt de natură a întrerupe prescripţia, deoarece cauzele de întrerupere trebuie să se ivească în intervalul cuprins între momentul începerii prescripţiei şi momentul împlinirii acesteia. În aprecierea recurentului, termenul de 30 de ani prevăzut de lege s-a împlinit încă din anul 1993, astfel încât era imposibilă întreruperea acestui termen la nivelul anului 2009/2010, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză.

În termen legal, la 29 august 2020, intimata-intervenientă D. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând următoarele apărări:

Nu poate fi vorba de lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea, acestea fiind prezentate în mod detaliat, şi nici despre motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Cu atât mai mult nu poate fi vorba de o încălcare sau aplicare greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1847 şi urm. C. civ., întrucât instanţa de apel a motivat hotărârea, în baza dispoziţiilor legale din C. civ. din 1864 privind uzucapiunea de lungă durată de 30 de ani, pretins începută de reclamant înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ.

Este adevărat că achitarea taxelor şi impozitelor pentru terenul pretins stăpânit de recurentul-reclamant reprezintă un aspect care poate demonstra că deţinerea materială a bunului are natura juridică a posesiei utile, iar nu a unei simple detenţii precare, însă în speţă nu există alte elemente care să conducă la concluzia unei posesii utile a reclamantului.

Instanţa de apel a tratat problema plăţii taxelor fiscale pentru teren nu ca fiind o condiţie legală pentru uzucapiune, ci ca o modalitate de a dovedi posesia, utilitatea şi durata ei.

În opinia intimatei sunt nefondate motivele de recurs care se referă la faptul că instanţa de apel ar fi motivat în mod contradictoriu decizia pronunţată, deoarece aceasta este corect argumentată în fapt şi drept, dezlegarea dată de instanţă problemelor de drept deduse judecăţii fiind pe deplin susţinută de considerente. Instanţa de apel şi-a motivat în mod corespunzător soluţia adoptată, aceasta fiind în concordanţă cu actele şi lucrările dosarului.

În ceea ce priveşte critica adusă de recurent cu privire la soluţia de respingere a cererii de suspendare a cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2019, intimata-intervenientă a arătat că acest motiv este inadmisibil, deoarece instanţa a fost învestită cu o acţiune în constatarea dreptului de proprietate, ca efect al exercitării posesiei utile asupra terenului într-un interval de 30 de ani anterior cererii de chemare în judecată.

A solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, în dovedirea cărora a depus chitanţă pentru suma de 1.500 RON.

La 19 noiembrie 2020, recurentul-reclamant a transmis, prin fax, răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimata-intervenientă şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Recurentul a arătat că recursul este admisibil faţă de cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial cu numărul x din 1 octombrie 2018. Astfel, nu se poate ajunge la concluzia că Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 582 din 20 iulie 2017 s-ar aplica numai proceselor pornite după publicarea sa.

A apreciat că prima critică de recurs se circumscrie motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. Instanţa de apel a constatat în mod nelegal că, deşi neplata impozitelor nu viciază elementul intenţional, afectează totuşi calitatea posesiei.

Cu privire la apărările care vizează respingerea cererii de suspendare a dosarului, a susţinut că instanţa a omis faptul că din probatoriul administrat rezultă fără îndoială faptul că termenul de 30 de ani al prescripţiei achizitive era împlinit cu mult înainte de anul în care pretinde intervenienta sau mandatarul acesteia că ar fi intervenit pretinsa tulburare. Astfel, a susţinut că atâta vreme cât termenul de prescripţie achizitivă ar fi fost îndeplinit cu mult anterior pretinsei tulburări, care nu reprezintă o tulburare din partea adevăratului proprietar, atunci este mai mult decât evident faptul că această pretinsă tulburare din partea intervenientei nu poate reprezenta nicidecum o întrerupere a posesiei utile.

În continuare a reiterat criticile din cererea de recurs în ceea ce priveşte încălcarea greşită a normelor de drept material, făcând trimitere la probele administrate de instanţele de fond.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor. Prin raport s-a constatat, faţă de prevederile art. IV din Legea nr. 310/2018, că decizia recurată a fost pronunţată la 20 decembrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, prin urmare această fiind supusă căii de atac a recursului, în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În ceea ce priveşte timbrajul, s-a reţinut că recurentul a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.069 RON, aceasta regăsindu-se la dosarul de recurs.

Prin încheierea din 7 octombrie 2021, completul de filtru a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, a respins excepţia tardivităţii recursului şi a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1878A din 20 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

În opinia recurentului, critica întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. priveşte motivarea contradictorie a instanţei de apel în sensul că lipsa rolului fiscal deschis pe numele posesorului ar face incident viciul clandestinităţii posesiei şi ar afecta posesia utilă, iar aceasta este de natură să contureze şi nesocotirea prevederilor art. 1847 şi urm. C. civ., de vreme ce plata impozitului pentru teren şi respectiv deschiderea unui rol fiscal de către posesor nu reprezintă condiţii pentru dobândirea dreptului de proprietate pe cale de uzucapiune.

Critica nu este întemeiată.

În condiţiile art. 1847 C. civ. de la 1864, ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Într-adevăr, textul nu prevede drept cerinţă a dobândirii dreptului de proprietate prin împlinirea prescripţiei achizitive achitarea impozitelor pentru imobilul ce se doreşte a fi uzucapat, aspect pe care l-a reţinut de altfel şi instanţa de apel.

Această teză nu vine însă în contradicţie cu aprecierea relativă la precaritatea posesiei, urmare a clandestinităţii acesteia, dedusă din neachitarea impozitului pe teren.

În aplicarea sintagmei finale din art. 1847 C. civ., art. 1852 prevede că, posesia este clandestină când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască. Cum adversarul reclamantului este municipiul Bucureşti, în raport cu această parte trebuia analizată îndeplinirea condiţiei ca posesia să fie publică.

Instanţa de apel a făcut această analiză şi a arătat că, deşi obligaţia de plată a impozitului pe teren revine în mod obişnuit proprietarului, iar nu posesorului, neplata impozitelor poate fi invocată de unitatea administrativ-teritorială sub aspectul viciului relativ al clandestinităţii, al echivocului posesiei, deoarece posesia este opusă în cauză chiar unităţii administrativ-teritoriale care, prin subdiviziunile sale, administrează bugetul local unde, dacă autorii reclamanţilor sau reclamanţii s-ar fi înregistrat ca titulari de rol fiscal, ar fi obţinut o posesie utilă care să poată fi opusă pârâtului din prezentul dosar. Or, prin neplata impozitelor posesia a fost exercitată în ascuns faţă de pârât, ceea ce atrage vicierea acesteia de natură să afecteze utilitatea posesiei.

Cum neachitarea impozitului fiscal pentru teren nu a fost socotită drept o cerinţă de dobândire a dreptului de proprietate prin uzucapiune, ci a fost analizată în raport cu cerinţele art. 1852 C. civ., motivarea instanţei nu este contradictorie, astfel încât nu sunt îndeplinite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În egală măsură, instanţa de apel nu a nesocotit nici dispoziţiile art. 1852 C. civ., pentru că nu a dat textului o interpretare contrară prevederilor sale - neachitarea impozitului la organele financiare ale municipiului Bucureşti conturează clandestinitatea posesiei asupra terenului, de natură să împiedice uzucaparea acestuia. Drept urmare, criticile formulate nu întrunesc nici cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu este întemeiată nici critica privitoare la respingerea cererii de suspendare a judecăţii prezentei cauze până la soluţionarea dosarului având ca obiect tulburarea posesiei asupra terenului în litigiu, în care părţi sunt recurentul şi intervenienta accesorie D..

Aşa cum s-a arătat în încheierea de dezbateri, şi nu a fost infirmat prin motivele de recurs, judecarea cauzei în raport cu care s-a solicitat suspendarea prezentului dosar a fost suspendată. Or, sintagma finală pe care o conţine art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este elocventă pentru verificarea condiţiilor suspendării facultative - dreptul de existenţa sau inexistenţa căruia ar depinde, în tot sau în parte, dezlegarea unei cauze, face obiectul "unei alte judecăţi". Deci, judecata cu privire la drept trebuie să fie în curs. Împrejurarea că împotriva încheierii de suspendare a judecăţii s-a exercitat recurs nu conduce la o altă concluzie, câtă vreme recursul în acest gen de litigii nu este suspensiv de drept de executare, astfel cum rezultă din art. 484 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de cele ce preced, critica formulată nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În fine, nu poate fi primită nici critica vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, privitor la întreruperea termenului de prescripţie achizitivă. Instanţa de apel a arătat că notificarea formulată de intervenientă în baza Legii nr. 10/2001 nu are drept efect întreruperea posesiei, deoarece potrivit art. 1849 şi 1865 C. civ., acest demers nu îndeplineşte cerinţele de a constitui cazuri de întrerupere a prescripţiei. Cum instanţa nu a reţinut existenţa acestui viciu al posesiei reclamantului, ci doar viciul clandestinităţii posesiei, critica sa este lipsită de interes.

Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, cu consecinţa rămânerii definitive a hotărârii atacate.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la cheltuieli de judecată către intimata-intervenientă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1878A din 20 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 3.700 RON către intimata-intervenientă D., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 decembrie 2021.