Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 270/2022 AI generated

Vindication claim remanded after appellate court misapplied title priority and prescription law

Case Number Decizia nr. 270/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice admitted the appeal of the defendant, quashed the appellate decision, and remanded the case to the same appellate court for retrial, thereby setting aside the appellate ruling that had partially granted the counterclaim (awarding improvements and a retention right) while maintaining the first-instance order to return the property. The dispute involves a real-estate vindication (revendicare) of a nationalized building sold by the state in 1997 under Law 112/1995, where both the claimant (a successor of the former owner) and the defendant-purchaser asserted property rights under Article 1 of Protocol 1 ECHR; the court found the appellate court misapplied substantive law on the priority of titles by failing to recognize that the defendant's earlier bona fide purchase title was preferable, erred in law regarding interruption of acquisitive prescription (rendered unfoundedly under Articles 1865–1866 of the 1864 Civil Code because the prior judgment was not rendered against the possessor), and failed to properly address the claimant's standing as a particular legatee.

Legislator headnote

AI generated

art. 18 lit. C) din Legea nr. 10/2001, art. 643 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 45 din Legea nr. 10/2001, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001; Vindication claim remanded after appellate court misapplied title priority and prescription law: Este nefondată excepţia nulităţii recursului având în vedere că o parte din motivele de recurs formulate, pot fi analizate din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., aşa cum se va reţine în continuare.

Keywords

AI generated
standing to appeal counterclaim civil judgment real property right of return retention of title

Cited Legislation

AI generated
art. 18 lit. C) din Legea nr. 10/2001
.că în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, sunt incidente dispoziţiile art. 18 lit. C) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită trebuie să urmeze procedura administrativă prealabilă, prevăzută de art.
art. 643 C. civ
Cât priveşte lipsa calităţii procesuale active a reclamantei A., instanţa de apel soluţionează această excepţie prin motivarea că, în conformitate cu dispoziţiile art. 643 C.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Sunt fondate motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
art. 45 din Legea nr. 10/2001
Acest contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat pe cale judecătorească, autoarea reclamantei neînţelegând să uzeze de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001
Aplicarea şi interpretarea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, invocată de instanţa de apel, nu este relevată în cauză, având în vedere că nu în acest temei i s-a recunoscut autoarei reclamantei dreptul de proprietate în cauză.
art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001
112/1995, Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat, într-un recurs în anulare, o hotărâre prin care a fost respinsă acţiunea în revendicare a foştilor proprietari, cumpărătorii au bună credinţă, actul neputând fi anulat decât în baza dispoziţiilor art. 45 alin.
art. 1865 C. civ
Or, potrivit art. 1865 C. civ.
art. 1866 C. civ
de la 1864 întreruperea civilă operează printr-o cerere făcută în judecată, fie introductivă de instanţă sau numai incidentă într-o instanţă deja începută, dar potrivit art. 1866 C. civ.

Cited Case Law

AI generated
decizia nr. 1222/1995
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2022

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 noiembrie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, sub nr. x/2015, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat obligarea acesteia să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, Str. x, Nr. 16, respectiv etajul 1 compus din 4 camere, hol, culoar, sas, baie, bucătărie, parter compus din 1 camera, bucătărie, cămară, vestibul, în suprafaţă utilă totală de 152,37 mp, 33,56 mp de teren situat sub construcţie şi 12,81% reprezentând cota parte indiviză din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi la plata cheltuielilor de judecată.

La 18 ianuarie 2016, pârâta B. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat instanţei de judecată ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să oblige reclamanta şi pe C., la plata despăgubirilor care reprezintă sporul de valoare adus imobilului revendicat, la valoarea actualizată, constând în contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate la imobilul situat în Bucureşti, Str. x, Nr. 16.

De asemenea, a solicitat ca instanţa de judecată să îi acorde un drept de retenţie asupra imobilului până la plata efectivă a acestor despăgubiri.

Prin sentinţa civilă nr. 2318 din 2 martie 2016, Judecătoria Sector 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sector 4 şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1680 din 21 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a respins excepţia inadmisibilităţii invocată din oficiu, ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâta-reclamantă, ca neîntemeiată; a admis cererea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta B.; a obligat pârâta-reclamantă să-i lase reclamantei-pârâte în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x; a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată; a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 7160,95 RON cu titlul de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru şi a luat act că pârâta-reclamantă nu solicită cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 778 A din 17 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B., a schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a admis în parte cererea reconvenţională, precizată.

A obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 111.584 RON, cu titlu de îmbunătăţiri, a dispus un drept de retenţie asupra imobilului în favoarea pârâtei-reclamante până la plata sumei de 111.584 RON şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâta B. la data de 19 octombrie 2020.

În motivarea recursului s-au arătat în esenţă următoarele.

Instanţa de apel nu a analizat împrejurarea că, anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat, într-un recurs în anulare, o hotărâre prin care a fost respinsă acţiunea în revendicare a foştilor proprietari, cumpărătorii au bună credinţă, actul neputând fi anulat decât în baza dispoziţiilor art. 45 alin. (2).

Prin recursul în anulare s-a consolidat calitatea de proprietar cu titlu valabil al statului, sub acest aspect existând autoritate de lucru judecat deoarece s-a respins acţiunea care a format obiectul dosarului nr. x/1994, astfel că cele două sentinţe sunt contradictorii.

Dispoziţia nr. 1646/01.08.1998 a Primarului General este lovită de nulitate absolută deoarece la data emiterii acesteia, Primăria Municipiului Bucureşti nu mai era proprietară a imobilului situat în Bucureşti, str. x, această decizie nu avea obiect, bunul aflându-se în proprietatea pârâtei-reclamante.

Instanţa de apel reţine că titlul reclamantei este preferabil, însă motivarea este în contradicţie cu faptul că prima hotărâre pronunţată în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al lui D. a fost o hotărâre de respingere a acţiunii formulate de aceasta, astfel că pârâta-reclamantă a dobândit un drept consolidat. Pârâta-reclamantă a considerat că această motivare este nelegală deoarece titlul său este consolidat potrivit dreptului intern pentru faptul că acţiunea în revendicare a reclamantei a fost iniţial respinsă prin hotărârea Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie care, prin decizia civilă nr. 2107/26.06.1996, pronunţată în dosarul nr. x/1996, a admis recursul în anulare declarat de procurorul general, a casat decizia civilă nr. 1222/23.05.1995 a Tribunalului Bucureşti, respingând apelul împotriva sentinţei civile nr. 552/24.01.1995 pronunţată de Judecătoria Sector 4. Ca urmare a acestei hotărâri s-a anulat dispoziţia nr. x/25.08.1995, prin care se dispusese restituirea proprietăţii lui D., prin dispoziţia nr. x/16.10.1996.

Faptul că reclamanta nu a uzat de dispoziţiile speciale în materie - Legea 10/2001 şi nu şi-a înscris imobilul în cartea funciară este de natură să consolideze dreptul pârâtei-reclamante.

Mai mult decât atât, în anul 2001, pârâta-reclamantă a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti în dosarele nr. x/12.07.2001 şi nr. y/11.04.2006 despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x, deci, după ce a rămas irevocabilă sentinţa civilă nr. 8415/02.12.201997, în aceste condiţii, chiar reclamanta a pus la îndoială de dreptul său de proprietate.

Instanţa de apel a reţinut că nu pot fi primite susţinerile pârâtei-reclamante cu privire la împrejurarea că au fost interpretate greşit dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a ICCJ sub aspectul că reclamanta ar putea beneficia de măsuri reparatorii. A considerat că este nelegală această interpretare deoarece prin respectiva decizie se face referire expresă la această posibilitate:" . . . . . . . . . .că în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, sunt incidente dispoziţiile art. 18 lit. C) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită trebuie să urmeze procedura administrativă prealabilă, prevăzută de art. 21 şi următoarele din lege", lucru pe care autoarea reclamantei 1-a şi făcut solicitând despăgubiri pentru imobilul în litigiu. Faţă de decizia ICCJ nr. 33/2008 nu se poate spune că reclamanta avea deschisă calea dreptului comun, decât în anumite condiţii.

La data încheierii de vânzare - cumpărare au fost deja epuizate căile legale pentru realizarea dreptului de proprietate, acest lucru însemnând că obligaţia generală de conduită a părţilor contractante, de prudenţă şi diligentă - implicând şi informarea asupra posibilităţilor efective pe care fostul proprietar le mai putea valorifica în viitor pentru retrocedarea imobilului - a fost pe deplin respectată, nemaiexistând o altă cale de atac predictibilă prin care să poată fi invalidată această hotărâre.

La momentul cumpărării nu se putea reţine că preluarea de către stat a imobilului a avut un caracter abuziv şi că la data cumpărării statul nu a fost proprietar faţă de decizia civilă nr. 2107/26.06.1996 a Curţii Supreme de Justiţie. Toată argumentaţia instanţei de apel nu ţine seama de rigorile procedurale, principiile de drept incidente în cauză şi puterea obligatorie a deciziei nr. 33/2008 a ICCJ.

Cât priveşte prescripţia achizitivă de 10-20 ani, pârâta-reclamantă a considerat că sunt îndeplinite cerinţele legale care reglementează materia în sensul că posesia sa a fost de bună credinţă faţă de argumentele pe care le-am expus mai sus cu privire la faptul că a cumpărat după ce Curtea Supremă admisese recursul în anulare şi astfel a avut credinţa de nezdruncinat că reclamanta epuizase toate căile de redobândire a bunului şi că statul şi-a consolidat calitatea de proprietar, că acesta este proprietarului bunului pe care 1-a cumpărat.

Instanţa de apel a reţinut că după apariţia sentinţei civile nr. 8415/02.12.1997, pe de o parte s-a întrerupt cursul posesiei şi, pe de altă parte, posesia pârâtei-reclamante nu mai putea fi considerată utilă deoarece putea, cu minime diligente, să ştie că, printr-o hotărâre judecătorească, definitivă, autoarei reclamantei i se recunoscuse dreptul de proprietate.

Această motivare este nelegală deoarece, procesul nu s-a desfăşurat în contradictoriu cu pârâta-reclamantă pentru a se putea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1865 vechiul C. civ. referitoare la întreruperea posesiei.

Chiar dacă posesia utilă a pârâtei-reclamante ar începe să curgă după data de 02.12.1997, data sentinţei civile, urmează să se constate că şi din acel moment nu am avut vreo tulburare din partea reclamantei, dreptul său nefiind invocat niciun moment după aceasta dată până la data introducerii acţiunii în revendicare.

Cât priveşte lipsa calităţii procesuale active a reclamantei A., instanţa de apel soluţionează această excepţie prin motivarea că, în conformitate cu dispoziţiile art. 643 C. civ., fiecare coproprietar poate sta singur injustiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare. Această motivare este străină de argumentele prin care a motivat pârâta-reclamantă solicitarea.

Din certificatul de moştenitor nr. x/23.10.2000, emis de BNP E. imobilul din str. x nu a fost avut în vedere la data dezbaterii succesiunii, deşi sentinţa civilă nr. 8415 a fost pronunţată în anul 1997.

Reclamanta a optat în cadrul dezbaterii succesiunii pentru calitatea de moştenitor cu titlu particular care nu îi conferă niciun drept asupra imobilului situat în str. x, ci doar asupra unei cote de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, şos. x. Este evident că, în calitate de legatar cu titlu particular, reclamanta nu poate dobândi decât imobilul care face obiectul legatului.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, suma acordată cu acest titlu este cea a îmbunătăţirilor fără TVA, respectiv 111.584 RON. Pe de o parte, suma pe care o constituie sporul de valoare adus imobilului este de 159.500 RON fără TVA şi 175.008 cu TVA aferent materialelor. Suma care trebuia să îi fie acordată pârâtei-reclamante este de 173.008 RON deoarece acesta sumă reprezintă valoarea sporului de valoare adus imobilului care trebuie să cuprindă şi suma care reprezintă TVA.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului, iar pe fond a cerut respingerea acestuia.

Prin încheierea din 19 octombrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta B., împotriva deciziei nr. 778A din 17 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2016 şi a fixat termen de judecată la data de 25 ianuarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondată excepţia nulităţii recursului având în vedere că o parte din motivele de recurs formulate, pot fi analizate din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., aşa cum se va reţine în continuare.

Sunt fondate motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care se susţine încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează apărarea dreptului de proprietate prin acţiunea în revendicare, coroborate cu normele specifice situaţiei în speţă, date de faptul că imobilul în cauză face parte din categoria celor trecute în proprietatea statului în perioada 1945-1989.

Astfel cum au reţinut instanţele de fond, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/31.03.1997 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, apelanta pârâtă B. a dobândit etajul imobilului în litigiu, acesta reprezentând titlul de proprietate al recurentei asupra imobilului în cauză.

Acest contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat pe cale judecătorească, autoarea reclamantei neînţelegând să uzeze de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte constatarea faptului că imobilul a intrat în proprietatea statului fără titlu, această constatare putea produce efecte împotriva pârâtei din prezenta cauză în cadrul unei cereri de constatare a nulităţii contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cerere care nu a fost formulată în cadrul termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Atâta timp cât acest contract este valabil, nefiind anulat, recurenta pârâtă are un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Nefiind formulată cerere de constatare a nulităţii contractului pentru cauză ilicită, pârâta cumpărătoare este prezumată a fi cumpărătoare de bună credinţă.

Reclamanta îşi justifică dreptul de proprietate prin sentinţa civilă nr. 8415/2.12.1997, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis acţiunea formulată de D. - autoarea reclamantei A., împotriva Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâtul să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti.

Având în vedere că reclamanta a obţinut o hotărâre judecătorească împotriva statului prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului naţionalizat anterior, potrivit jurisprudenţei CEDO (de ex. cauza Porţeanu împotriva României, cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României), şi aceasta are un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la CEDO, cel puţin în raport cu statul.

În ceea ce priveşte data de la care reclamanta se poate prevala de acest bun, ţinând cont de situaţia specifică a imobilului în cauză, aceasta este data la care hotărârea, prin care statul a fost obligat la restituirea bunului, a devenit irevocabilă, şi anume anul 1997, întrucât potrivit principiilor care decurg din jurisprudenţa CEDO "135. (…) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).//136. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX)."

O astfel de legislaţie este reprezentată, printre altele, raportat la situaţia specifică a imobilului în cauză, de H.G. nr. 11/1997, temei de drept în raport de care s-a apreciat, în cadrul celui de-al doilea litigiu, că nu are autoritate de lucru judecat hotărârea pronunţată în cadrul procesului anterior, finalizat cu decizia nr. 2107/26.06.1996 a ICCJ prin care s-a desfiinţat decizia Tribunalului Bucureşti, prin care fusese admisă prima acţiune în revendicare a imobilului în cauză.

Aplicarea şi interpretarea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, invocată de instanţa de apel, nu este relevată în cauză, având în vedere că nu în acest temei i s-a recunoscut autoarei reclamantei dreptul de proprietate în cauză.

Ca atare, mutatis mutandis reclamanta se prevalează de o hotărâre judecătorească ce generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Întrucât atât reclamanta, cât şi pârâta se prevalează de un bun, trebuie determinat care dintre drepturile de proprietate este mai caracterizat.

Aşa cum reiese din cele expuse mai sus, titlul de proprietate al pârâtei este anterior dreptului de proprietate de care se poate prevala reclamanta ca reprezentând un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, şi ca atare, din această perspectivă, este preferabil.

Titlul pârâtei este preferabil şi aplicând principiul stabilităţii raporturilor juridice, raportat la faptul că, deşi se află în posesia hotărârii judecătoreşti irevocabile care a generat în patrimoniul autoarei reclamantei noul drept de proprietate din anul 1997, nu a făcut nici un demers judiciar pentru a recupera bunul de la pârâtă (proprietară a apartamentului în cauză din martie1997) până în noiembrie 2015, anul formulării acţiunii ce face obiectul prezentului dosar, neformulând nici cererea de constatare a nulităţii contractelor acesteia în termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În urma examinării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.

Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Astfel, de exemplu, în Cauza Raicu contra României s-a apreciat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăţi distorsionate "legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (para. 37).

De asemenea, în alte cauze, de exemplu în Cauza Răţeanu contra României (para. 23) Curtea Europeană a considerat că "în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1". În acelaşi sens sunt şi paragrafele 96 şi 97 din hotărârea pronunţată cauza Dickmann şi Gion împotriva României, invocată de către intimata reclamantă.

Astfel, în acest caz, s-ar putea considera că ar exista o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 dacă respingerea acţiunii în revendicare ar fi însoţită de absenţa totală a unei despăgubiri.

Această situaţie nu se verifică în cazul de faţă, având în vedere că reclamanta a formulat cerere de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nu a făcut dovada că această cerere i-ar fi fost respinsă. De asemenea, nu a făcut dovada că ar fi cerut în temeiul dreptului comun despăgubiri de la stat pentru imobilul pe care statul prin reprezentanţii săi a fost obligat să i-l restituie, dar în fapt statul s-a aflat în imposibilitatea de a face acest lucru, întrucât apartamentul în cauză fuseseră înstrăinat anterior unui cumpărător de bună credinţă.

În consecinţă, ţinând cont că prin aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează apărarea dreptului de proprietate prin acţiunea în revendicare, coroborate cu normele specifice aplicabile situaţiei imobilului în speţă, instanţa de apel a considerat nefondat apelul şi întemeiată acţiunea în revendicare, acest motiv de recurs este fondat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se critică modul în care a fost analizată de către instanţa de apel apărarea de fond referitoare la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de scurtă durată (prescripţia achizitivă de 10-20 ani), în mod corect a susţinut recurenta că prin decizia atacată s-a reţinut în mod greşit că prin pronunţarea sentinţei civile nr. 8415/02.12.1997 s-a întrerupt cursul prescripţiei, atâta timp cât acea sentinţă nu a fost pronunţată în contradictoriu cu aceasta.

Or, potrivit art. 1865 C. civ. de la 1864 întreruperea civilă operează printr-o cerere făcută în judecată, fie introductivă de instanţă sau numai incidentă într-o instanţă deja începută, dar potrivit art. 1866 C. civ. de la 1864 întreruperea civilă nu foloseşte decât celuia ce o face şi nu vatămă decât celui contra cărui se face, în speţă neregăsindu-se situaţiile de excepţie prevăzute la în articolele 1872 şi 1873 şi altele asemenea.

În legătură cu constatarea instanţei de apel că posesia nu mai poate fi considerată utilă deoarece apelanta putea, cu minime diligenţe, să ştie că, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, autoarei reclamantei i se recunoscuse dreptul de proprietate asupra imobilului pe care-l ocupa, sunt de reţinut următoarele.

În mod corect a susţinut recurenta că în conformitate cu art. 1847 C. civ., ca să se poate prescrie, se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, acestea fiind caracteristicile posesiei utile.

Or, nu rezultă din motivarea instanţei de apel care dintre aceste caracteristici ale posesiei pentru a fi considerată utilă, ar fi fost viciate prin aceea că apelanta putea, cu minime diligenţe, să ştie că, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, autoarei reclamantei i se recunoscuse dreptul de proprietate asupra imobilului pe care-l ocupa.

În plus, instanţa de apel a reţinut că din cuprinsul art. 1895 C. civ., una din condiţiile cerute pentru dobândirea proprietăţii prin prescripţia de 10 până la 20 de ani este aceea ca posesia exercitată să fie una de bună-credinţă şi că potrivit dispoziţiilor art. 1898 C. civ., buna-credinţă este credinţa achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea, dar nu a formulat vreo concluzie în sensul că pârâta ar fi fost de rea credinţă la data dobândirii imobilului în cauză de la stat.

Este de reţinut că buna credinţă reprezintă convingerea greşită a posesorului că a dobândit bunul imobil de la adevăratul proprietar, bună credinţă ce trebuie să existe la momentul dobândirii bunului, nefiind necesar ca aceasta să existe pe tot parcursul exercitării posesiei.

Or, pârâta a susţinut că a cumpărat imobilul în cauză după ce decizia nr. 1222/1995 a Tribunalului Bucureşti - prin care fusese iniţial admisă acţiunea în revendicare formulată de autoarea reclamantei - a fost desfiinţată ca urmare a admiterii recursului în anulare, şi anterior formulării următoarei acţiuni în revendicare din 8.04.1997.

Ca atare, această apărare de fond a pârâtei nu a fost analizată în mod corect şi complet de către instanţa de apel, pentru a se ajunge la concluzia că nu ar fi îndeplinite condiţiile pentru constatarea intervenirii prescripţiei achizitive de scurtă durată, fiind astfel îndeplinite condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 raportat la pct. 8 C. proc. civ.

Este fondat, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivul de recurs prin care s-a susţinut instanţa de apel a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., cu motivarea străină de argumentele prin care a motivat pârâta-reclamantă excepţia invocată, reţinând că, în conformitate cu dispoziţiile art. 643 C. civ., fiecare coproprietar poate sta singur injustiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.

Or, aşa cum corect a arătat recurenta, excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de aceasta privea faptul că reclamanta, nu ar fi avut calitatea de legatar cu titlu particular cum a pretins prin cererea de chemare în judecată, iar în calitate de legatar cu titlu particular nu poate dobândi decât imobilul care face obiectul legatului.

În consecinţă, soluţia cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active aşa cum a fost formulată de către pârâtă nu este motivată de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte motivele de recurs prin care se critică, legat de soluţionarea cererii reconvenţionale, modalitatea de determinare a sumei acordate cu titlul de spor de valoare adus imobilului în litigiu prin îmbunătăţirile necesare şi utile, pe de o parte în sensul că suma acordată trebuia să fie mai mare, iar pe de altă parte în sensul că trebuia acordată şi suma reprezentând TVA, este de reţinut că prin aceste critici se tinde la reevaluarea probatoriului administrat în cauză, constituind motive de netemeinicie iar nu de nelegalitate, şi ca atare, nu pot face obiectul recursului conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 496, 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B., împotriva deciziei nr. 778A din 17 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. Casează decizia şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2022.