Defamation claim against public intellectual: appellate failure to analyze factual basis and bad faith distinct from value judgments, and procedural error in annulment for unstamped appeal without proper notice

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 12.12.2018, reclamanţii A. şi S.C. B. S.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., obligarea acestuia la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale, constând în onoare, demnitate, reputaţie şi imagine, prin acuzaţiile mincinoase şi prin declaraţiile denigratoare şi defăimătoare susţinute pe blogul personal al pârâtului în data de 15.08.2018 şi în interviul dat D. pentru o teză de doctorat dedicată rolului intelectualilor publici în perioada de după 1989. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtului la publicarea hotărârii judecătoreşti, pe cheltuiala sa, pe blogul personal, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 72, art. 73, art. 252, art. 253 alin. (4), art. 257, art. 1357 şi urm. C. civ., ale art. 8, art. 30 alin. (6) şi art. 31 din Constituţia României, precum şi ale art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2. Sentinţa Tribunalului Iaşi

Prin sentinţa nr. 1425/02.10.2019, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins acţiunea; a luat act că pârâtul înţelege să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Decizia Curţii de Apel Iaşi

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin decizia nr. 481/20.10.2020, prin care s-a respins apelul reclamantului A. împotriva sentinţei şi s-a anulat, ca insuficient timbrat, apelul declarat de reclamanta S.C. B. S.A. împotriva aceleiaşi hotărâri.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, solicitând casarea, în tot, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei oricărei alte instanţe de acelaşi grad, în baza motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

O primă critică a fost invocată în susţinerea nelegalităţii soluţiei de anulare a apelului declarat de B. S.A., ca fiind insuficient timbrat.

S-a arătat că în motivarea deciziei se afirmă în mod neadevărat că instanţa a dispus înştiinţarea apelantei B. S.A. cu privire la obligaţia de achitare a taxei judiciare de timbru în cuantum de 2.833 RON.

Apelanţii au fost citaţi cu menţiunea de a achita taxele judiciare de timbru doar în procedura de regularizare a apelului, când ambilor apelanţi le-a fost pus în vedere să achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 50 de RON, taxe de timbru achitate de aceştia.

În dovedire, au ataşat comunicările de adrese din data de 21.01.2020, precum şi toate citaţiile primite în faza de apel, din care au arătat că se desprinde concluzia că B. S.A. nu a fost citată cu privire la obligaţia de achitare a taxei judiciare de timbru în cuantum de 2.833 RON.

Referitor la criticile de fond, aduse soluţiei de respingere a apelului reclamantului A., prin prisma motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel şi-a însuşit în totalitate raţionamentul primei instanţe şi că hotărârea este lipsită de motivare.

S-a arătat că situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu este în conformitate cu realitatea şi s-au făcut ample referiri la împrejurările de fapt.

Totodată, s-a subliniat că instanţa de apel nu a trecut printr-un filtru propriu afirmaţiile pârâtului atunci când a apreciat că acestea reprezintă judecăţi de valoare, lipsind raţionamentul juridiciar al adoptării soluţiei.

De asemenea, au fost redate, în mod exhaustiv, împrejurările de fapt ale pricinii, pentru a se trage concluzia că că afirmaţiile şi declaraţiile pârâtului la adresa nu sunt adevărate, ci, dimpotrivă, au caracter nereal şi calomnios.

S-a solicitat să se constate că motivarea instanţei de fond referitoare la faptul că reclamanţii nu au făcut dovada compunerii şi valorii patrimoniului fostei E. în momentul preluării de către B. S.A.., necenzurată în apel, este total greşită, în condiţiile în care pârâtul este cel care trebuie să facă dovada acestor afirmaţii, având în vedere că autorul informaţiilor trebuie să aducă probe în sprijinul afirmaţiilor sale, iar nu reclamanţii trebuie să facă dovada unui fapt negativ, anume că "nu este aşa cum a afirmat pârâtul".

S-au adus, de asemenea, critici cu privire la modul în care instanţa a apreciat "calomnia ştergerii datoriilor la stat" şi s-a expus istoricul situaţiei de fapt relevant în această privinţă. S-a susţinut că, în mod greşit, judecătorul fondului a reţinut că B. i s-ar fi şters vreo datorie existentă la bugetul de stat. S-a arătat că singura facilitate de care a beneficiat B., în perioada anilor 2000-2006, a fost eşalonarea şi amânarea Ia plată a datoriilor, ceea ce s-a realizat cu plata majorărilor de întârziere, nu gratuit.

În acest context, s-a arătat că orice afirmaţie privitoare la vreun favoritism datorat unei "bunăvoinţe politice", anume afirmaţia că "regimul F. a şters de două ori datoriile la bugetul de stat ale B." reprezintă o calomnie izvorâtă din dorinţa de a denigra imaginea grupului B. şi a preşedintelui acestuia.

Au fost formulate, totodată, critici cu privire la cele constatate de instanţele de fond în sensul că nu se poate reţine reaua-credinţă a pârâtului, deoarece afirmaţiile acestuia au fost făcute în cadrul unui interviu şi pârâtul este ziarist, ceea ce înseamnă că se bucură de o protecţie mai largă din partea Convenţiei europene a drepturilor omului. În această privinţă, s-a arătat că pârâtul însuşi a publicat interviul, pe blogul său, astfel încât calomniile au devenit publice, iar pârâtul nu este jurnalist de investigaţii.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost dezvoltat prin prisma normelor de drept material care conturează elementele răspunderii civile delictuale în raport cu modul de interpretare a noţiunilor de "bună-credinţă" şi "judecăţi de valoare".

S-a susţinut caracterul eronat al aprecierii instanţei în ceea ce priveşte interpretarea noţiunii de "judecăţi de valoare", arătându-se că afirmaţiile pârâtului nu reprezintă opinii personale, ci trebuie văzute ca acuzaţii denigratoare şi defăimătoare la adresa recurentului-reclamant.

S-a concluzionat în sensul că elementele răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite şi cererea de chemare în judecată trebuia admisă.

Astfel, s-a arătat că în ce priveşte fapta ilicită, aceasta constă în acţiunea de defăimare şi discreditare a recurenţilor-reclamanţi, prin invocarea unor acuzaţii lipsite de orice fundament real şi probator.

Pe acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o importantă distincţie între afirmarea unor fapte determinate şi cea a unor judecăţi de valoare, urmând a se avea în vedere că "existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de dovedit" (cauza Lingens c. Austriei).

Or, instanţa doar afirmă că spusele pârâtului sunt simple judecăţi de valoare, fără să argumenteze în vreun fel această afirmaţie. În realitate, este vorba despre "fapte" precise şi determinate, aşa cum sunt ele definite de jurisprudenţa instanţei de contencios european, despre care pârâtul ştia că nu sunt adevărate şi ca atare, acesta nu poate fi protejat de dreptul la libera exprimare.

Pârâtului îi revenea obligaţia de a furniza o bază suficientă a respectivelor afirmaţii, având obligaţia de a verifica faptele imputate recurenţilor-reclamanţi, însă acestea nu au fost probate. Or, informaţiile ce ar fi trebuit verificate erau uşor de obţinut, întrucât sunt publice.

La fel, în ce priveşte buna-credinţă a intimatului-pârât, s-a arătat că lipseşte analiza acestei condiţii, pe care trebuia să o realizeze instanţa de apel. Aceasta trebuia să aibă în vedere inclusiv aspectele legate de calitatea specifică pe care o are autorul faptei ilicite (profesor universitar) - persoană care prin afirmaţiile sale poate influenţa opinia publică, mijlocul prin care a fost difuzat mesajul şi impactul acestuia, publicul ţintă, contextul în care s-a transmis mesajul.

Referitor la vinovăţie, s-a arătat că pârâtul a conştientizat şi a urmărit consecinţele negative pe care aveau să le producă, prin susţinerea şi transmiterea lor publică, astfel de afirmaţii, iar prejudiciul s-a concretizat prin repercutarea acestor efecte negative în planul vieţii private şi al carierei profesionale a recurentului.

În ce priveşte raportul de cauzalitate, s-a susţinut că această condiţie a răspunderii civile delictuale a fost implicit demonstrată.

S-a solicitat casarea şi trimiterea cauzei oricărei alte instanţe de acelaşi grad, motivat de faptul că instanţa de apel nu a respectat principiile imparţialităţii şi independenţei, faţă de existenţa unor afinităţi locale.

5. Procedura filtru

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 25.05.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac, prin care s-a constatat, în privinţa recursului reclamantei S.C. B. S.A., că pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile formulate pe aspectul anulării apelului ca netimbrat, iar în ce priveşte recursul reclamantului A., s-a reţinut posibilitatea încadrării criticilor în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. Completul de filtru C3, stabilind că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin punctul de vedere la raport formulat în termen legal, intimatul-pârât a arătat că este de acord cu concluziile actului procedural în sensul admisibilităţii în principiu a recursului, dar că solicită respingerea, ca nefondat, a acestuia.

Referitor la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare invocate, a susţinut că argumentele subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. reprezintă în realitate critici de netemeinicie ce nu pot fi încadrate în dispoziţiile legale menţionate.

Singura critică încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este aceea privind anularea apelului S.C. B. S.A. ca fiind insuficient timbrat.

6. Apărări formulate în cauză

La data de 16.02.2021, în termen legal, intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de B. S.A. ca neîntemeiat, deoarece apelul acesteia a fost anulat ca insuficient timbrat, iar motivele de recurs pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea de recurs sunt inaplicabile.

În privinţa recursului declarat şi motivat de reclamantul A., a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat.

A apreciat că recursurile sunt nemotivate, întrucât argumentele prezentate de recurenţi ţin de propria interpretare dată faptelor, ceea ce nu poate fi considerat o critică de casare pentru motive de nelegalitate a hotărârii.

S-a solicitat respingerea celor două recursuri în procedura de filtru, deoarece nu sunt întemeiate pe motive reale de casare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursurile formulate în cauză, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în sensul considerentelor ce vor fi arătate.

1) Recursul reclamantei S.C. B. S.A.

-Astfel cum s-a susţinut prin criticile formulate, în mod eronat s-a dispus anularea apelului declarat de S.C. B. S.A., ca insuficient timbrat, reţinându-se că, deşi înştiinţată cu privire la obligaţia de a achita o taxă de timbru de 2.833 RON, aceasta nu s-a conformat, nesocotindu-şi o obligaţie legală, sancţionabilă în sensul în care s-a pronunţat instanţa.

În realitate, societatea reclamantă a fost citată cu menţiunea plăţii taxei judiciare de timbru de 50 RON (conform comunicării aflate la fila x, apel), obligaţie pe care şi-a îndeplinit-o (potrivit chitanţei, fila x, apel).

Ulterior, la termenul din 30.06.2020, urmare a solicitării avocatului intimatului-pârât şi în absenţa apelantei-reclamante, instanţa a procedat la verificarea timbrajului, a constatat că în raport cu dispoziţiile art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013, taxa de timbru în cazul persoanelor juridice nu este una fixă, ci se datorează la valoarea pretenţiilor (conform art. 23 alin. (1) pct. b coroborat cu art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013), punând în vedere apelantei (lipsă de la dezbaterile asupra timbrajului) achitarea unei taxe judiciare de 2.833 RON, pentru termenul acordat, din 15.09.2020.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, partea nu a fost înştiinţată asupra obligaţiei de plată a unei taxe judiciare de timbru în alt cuantum decât cel iniţial (neexistând la dosar niciun act procedural care să facă dovada comunicării acestei noi obligaţii stabilite în sarcina şi în absenţa apelantei).

Ca atare, instanţa de apel a făcut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 470 alin. (3) C. proc. civ. şi a dispus anularea apelului ca insuficient timbrat, câtă vreme nu a comunicat părţii, în condiţiile prevăzute de art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, cuantumul taxei de timbru pe care l-a stabilit ca fiind datorat.

Această neregularitate procedurală, care a avut drept consecinţă neanalizarea pe fond a criticilor deduse judecăţii în apelul societăţii-reclamante, atrage incidenţa motivului prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul căruia recursul S.C. B. S.A. va fi admis, cu consecinţa casării şi trimiterii spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.

2) Recursul reclamantului A. este fondat în privinţa criticilor referitoare la nemotivarea deciziei şi aplicabilitatea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, deşi învestită cu analiza unor critici punctuale care tindeau să demonstreze de ce este eronat raţionamentul primei instanţe a fondului, atunci când constată existenţa, pe de o parte, a unor judecăţi de valoare nesusceptibile de demonstraţii şi dovezi factuale şi, pe de altă parte, a unei baze factuale suficiente pentru a trage concluzia bunei-credinţe în demersul pârâtului de a face publice informaţii cu un anumit conţinut la adresa reclamantului, instanţa de apel se limitează, în principiu, la a arăta că "îşi însuşeşte în totalitate raţionamentul logico-juridic al tribunalului".

Or, deşi instanţă de fond devolutivă, curtea de apel este, în acelaşi timp, una de control judiciar, având de analizat, în limitele efectelor devolutive, date de dispoziţiile art. 476-478 C. proc. civ., criticile punctuale pentru care partea consideră că hotărârea atacată este nelegală.

Având în vedere că, prin apelul exercitat, reclamantul combătea, prin argumente proprii, circumscrise unor critici de netemeinicie şi nelegalitate, sentinţa tribunalului, instanţa de apel nu putea răspunde susţinerilor acestuia decât printr-o analiză punctuală, iar nu prin reiterarea raţionamentului primei instanţe "pe care şi l-a însuşit în totalitate" (şi care era unul realizat într-o primă judecată de fond şi, evident, fără a putea corespunde analizei unor critici de nelegalitate).

Astfel, faţă de aprecierea tribunalului, conform căreia noţiunea de "cadou" folosită în legătură cu situaţia B. şi "beneficiul" care i-ar fi fost acordat reclamantului, beneficiu care, potrivit considerentelor sentinţei, s-ar putea referi şi la un obiect lipsit de valoare materială sau cu o valoare insignifiantă, apelantul a susţinut că dimpotrivă, contextul în care a fost folosit termenul (în antiteză cu situaţia pârâtului) inducea o altă conotaţie, nefiind vorba doar de o figură de stil.

Instanţa de apel nu realizează însă, niciun fel de analiză în privinţa acestei critici, necesară, mai ales în contextul în care apelantul arăta că în mod greşit tribunalul i-a imputat acestuia că nu a făcut dovada compunerii şi valorii patrimoniului editurii, deşi o asemenea sarcină a probei revenea celui care făcuse respectiva afirmaţie.

De asemenea, cu privire la afirmaţia "scutirii de două ori de plata datoriilor la bugetul de stat", referitor la care tribunalul a reţinut că ar exista o bază factuală, în contextul în care în temeiul Ordinelor Ministrului Finanţelor nr. 1283/1998 şi nr. 288/1999, S.C. B. S.A. a beneficiat în cursul anului 2000 de "eşalonarea datoriilor şi scutirea de plata majorărilor de întârziere, ca urmare a achitării debitului", apelantul a susţinut că stabilirea situaţiei de fapt este eronată şi deformată, de natură a induce concluzia săvârşirii unei ilegalităţi în "ştergerea datoriilor la stat".

Aceasta, întrucât realitatea factuală a anilor 1999-2000 a fost aceea în care nenumărate firme, intrate în incapacitate de plată, au beneficiat, conform O.G. nr. 11/1996, de eşalonarea datoriilor acumulate la bugetul de stat, dar cu plata majorărilor de întârziere aferente.

În privinţa B., s-a arătat că aceasta a primit de la Ministerul Finanţelor eşalonarea, pe o perioadă de 4 ani, a datoriilor restante, fiind scutită de plata majorărilor de întârziere aferente acumulate până la data eşalonării, dar plătind, legal, majorările de întârziere aferente sumelor eşalonate acumulate pe toată perioada eşalonării, legalitatea acestor operaţiuni fiind constatată şi printr-un raport al Curţii de Conturi.

Aceste susţineri ale apelantului-reclamant, care tindeau la a demonstra lipsa de temeinicie şi de legalitate a considerentelor sentinţei, potrivit cărora s-a stabilit că, în prezenţa unei baze factuale, afirmaţiile pârâtului sunt protejate de dreptul la libera exprimare, rămân în afara oricărei analize a instanţei de apel.

Această verificare, în cadrul controlului care trebuia exercitat sub aspectul legalităţii, era cu atât mai necesară cu cât în stabilirea limitelor libertăţii de exprimare, astfel încât să nu aducă atingere drepturilor fundamentale ale altei persoane (dreptul la onoare, reputaţie, demnitate, la propria imagine) instanţa fondului a găsit - în acord şi cu jurisprudenţa Curţii europene - că este important să existe o bază factuală.

Or, ceea ce se pretindea prin motivele de apel, neanalizate de către instanţă, era tocmai inexistenţa acestei baze factuale, astfel cum fusese relevată de către pârât şi reţinută ca atare de către tribunal, în contextul în care, potrivit susţinerilor apelantului-reclamant, realitatea obiectivă a fost aceea a existenţei unui cadru normativ aplicabil tuturor celor care intrau sub incidenţa normelor respective (prevăzute de Ordonanţa Guvernului şi de Ordine ale Ministrului Finanţelor), deci şi în cazul editurii în discuţie care, după ce a beneficiat de o eşalonare a datoriilor bugetare, a plătit toate obligaţiile fiscale, inclusiv majorările de întârziere.

Mai mult, instanţa de apel, tranşând ea însăşi asupra bazei factuale a afirmaţiilor pârâtului, o identifică - după ce arătase anterior că îşi însuşeşte în totalitate raţionamentul primei instanţe - în mod diferit.

Astfel, în timp ce tribunalul apreciază că termenul "scutit" de datorii la bugetul statului, din afirmaţia pârâtului, este folosit în sens larg, ca "reflectând acordarea facilităţilor fiscale de care a beneficiat reclamanta ca persoană juridică", instanţa de apel consideră dimpotrivă, că a fost vorba de scutire (în sensul propriu al cuvântului) de la plata accesoriilor obligaţiilor bugetare restante.

De asemenea, criticile reclamantului în legătură cu inexistenţa bazei factuale în sensul reţinut de prima instanţă prezentau relevanţă şi pe planul atitudinii subiective a pârâtului, respectiv a bunei credinţe a acestuia, aptă să-i legitimeze, în prezenţa unei situaţii factuale nedenaturate, demersul de a transmite informaţii de interes public, cum au fost identificate cele referitoare la privatizarea unei edituri importante.

Apreciind în mod generic că "în raport cu conţinutul afirmaţiilor şi contextul în care au fost făcute, nu se poate reţine reaua-credinţă a pârâtului", astfel încât sunt "respectate limitele criticii şi dozei de exagerare permise de art. 10 CEDO în ce priveşte libertatea de exprimare", instanţa de apel ignoră din analiză critici punctuale care, în susţinerea apelantului-reclamant, ar fi conturat o altă situaţie factuală, ce nu ar fi oferit temei pentru asemenea afirmaţii ale pârâtului, care să fie caracterizate de bună-credinţă şi de natură să ofere informaţii corecte, demne de încredere, cu vizibilitate publică (postate pe un blog şi în conţinutul unei teze de doctorat).

La fel, este lăsată în afara analizei deciziei din apel susţinerea conform căreia în cauză nu ar fi vorba despre simple "opinii personale" exprimate, ci despre fapte precise imputate care, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, sunt supuse probaţiunii, spre deosebire de opiniile personale sau judecăţile de valoare.

Or, această modalitate de abordare a criticilor din apel este una care nesocoteşte exigenţele procedurale ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., conform cărora considerentele hotărârii trebuie să conţină " motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". Se încalcă totodată, cerinţele unei analize specifice judecăţii în calea de atac, în limitele devoluţiunii fixate prin criticile expres formulate, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, faţă de viciile constatate ale motivării deciziei din apel, care fac imposibilă verificarea, de către instanţa de recurs, a corectei aplicări a normelor de drept material interne (circumscrise instituţiei răspunderii civile delictuale) şi convenţionale (art. 10 CEDO), se va reţine incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul căruia recursul va fi admis, casată decizia atacată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe (iar nu altei instanţe egale în grad, cum a cerut recurentul, constatându-se că nu sunt date condiţiile art. 497 C. proc. civ., întrucât pentru situaţia pretinsă, a unor afinităţi locale, există alte remedii procedurale la îndemâna părţii).

Conform considerentelor expuse anterior, rejudecarea va privi ambele apeluri ale reclamanţilor, ţinând seama pe de o parte, că nelegala anulare, ca insuficient timbrat, a apelului S.C. B. S.A. şi situaţia de coparticipare procesuală (cu regimul juridic al acesteia dat de dispoziţiile art. 60 alin. (2) C. proc. civ.) în care se află cei doi reclamanţi impuneau oricum o judecată unitară a cauzei, dar avându-se în vedere, deopotrivă, viciile constatate ale motivării deciziei din apel, care vor fi înlăturate, cu ocazia rejudecării, printr-o analiză punctuală a criticilor deduse judecăţii.

În ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la greşita aplicare a normelor de drept substanţial, acesta nu mai poate face obiect de analiză pentru instanţa de recurs faţă de verificarea jurisdicţională care s-a impus a fi efectuată în mod prioritar, aspectele respective urmând a fi avute în vedere la rejudecare, conform art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 481 din 20 octombrie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2021.