Former tenants barred from market-price restitution after sale annulled; State's appeal annulled for lack of legal-error grounds.

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 06.10.2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român, prin Municipiul Timişoara, în principal, să se dispună obligarea pârâtului la restituirea preţului de piaţă actual al imobilului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.09.1996, conform art. 501 din Legea 10/2001; în subsidiar, să se dispună obligarea pârâtului la restituirea preţului actualizat al imobilului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.09.1996, conform art. 50 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 în condiţiile în care nu sunt îndeplinite condiţiile art. 501 din lege, indexat cu indicele de inflaţie; obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, conform art. 48 din Legea nr. 10/2001; instituirea unui drept retenţie asupra bunului imobil din litigiu, în favoarea reclamantului, în raport cu prevederile art. 2495 din C. civ., până la plata efectivă a despăgubirilor.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 48, art. 50 alin. (2) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, art. 1336 şi urm., art. 1344 C. civ., art. 1 din Protocol nr. 1 CEDO.

Pârâtul Statul Român, prin Municipiul Timişoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi a H.G. nr. 250/2007, întrucât potrivit art. 50 din lege, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2)1 se face de Ministerul Finanţelor Publice.

Pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice au formulat întâmpinare prin care au solicitat, pe cale de excepţie, să se constate lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice Bucureşti şi să se constate că doar Municipiul Timişoara, ca şi continuator al fostei D. S.A. Timişoara, are calitatea de reprezentant în cauză al pârâtului Statul Român, iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.

La termenul de judecată din data de 14.03.2018, reprezentanta reclamanţilor a depus la dosar precizare prin care a arătat că valoarea imobilului ce face obiectul cauzei este, conform expertizelor notariale pe anul 2017-2018, de 74.800 euro, echivalentul a 347.820 RON.

Prin sentinţa nr. 2923/14.03.2018, Judecătoria Timişoara a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa nr. 1629/11.12.2019, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamanţilor suma de 29.552,71 RON reprezentând actualizare cu rata inflaţiei până în luna iulie 2018 a preţului plătit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/17.09.1996, încheiat cu D., sumă ce se va actualiza în continuare cu rata inflaţiei până la data plăţii efective şi a respins, în rest, acţiunea.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 171/28.10.2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelurile formulate de pârâtul Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român şi de reclamanţii B., C. împotriva sentinţei; a respins, ca inadmisibil, apelul incident formulat de reclamantul A. la apelul principal formulat de reclamanţii B., C. şi a respins apelul incident formulat de acelaşi reclamant (A.) la apelul principal formulat de pârâtul Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii s-au declarat recursuri astfel:

1) Recursul declarat de reclamanţii B. şi C. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.. În motivarea căii de atac declarate, aceştia au susţinut următoarele critici de nelegalitate:

- În cauză, au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 în aprecierea condiţiilor pentru acordarea preţului de piaţă (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Susţin că interpretarea acestor dispoziţii legale trebuie realizată în spiritul şi raţiunea acestei norme, raţiune care a fost aceea de a oferi o măsură de reparaţie (despăgubire) pentru prejudiciul cauzat proprietarilor de bună-credinţă ale căror titluri sunt desfiinţate din culpa statului român, deşi aceştia s-au întemeiat în mod legitim pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995. Deci, nu poate fi irelevantă buna sau reaua credinţă în ipoteza în care se analizează dacă este îndeplinită condiţia respectării prevederilor Legii nr. 112/1995. Cumpărătorul unui astfel de imobil a fost de bună-credinţă, carte trebuie luată în considerare în aprecierea aspectului dacă la momnetul încheierii contractului, au fost sau nu respectate prevederile legii nr. 112/1995.

Imobilul situat în Piaţa Doiceşti nr. 1, Timişoara nu era declarat monument istoric sau din patrimoniul naţional la data încheierii contractului, evidenţa acestor imobile, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, la care face referire art. 8 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 nu era divulgată particularilor la momentul 17.09.1996 chiar şi dacă ar fi existat.

Din perspectiva cumpărătorului de bună-credinţă, a cărui informaţie cu privire la calitatea de monument istoric a imobilului cumpărat nu îi era accesibilă şi care a fost fraudat de către partea care avea obligaţia de informare cu privire la acest aspect esenţial, prevederile Legii nr. 112/1995 au fost respectate. Prejudiciul, în acest caz, trebuie reparat în integralitate, sub forma acordării modalităţii celei mai înalte de reparaţie: restituirea preţului de piaţă al imobilului, în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Consideră că nu li poate opune puterea de lucru judecat a hotărârii prin care a fost constată nulitatea contractului de vânzare deoarece în respectivul litigiu, îndeplinirea prevederilor legii speciale a fost analizată din perspectiva dispunerii nulităţii, în timp ce în litigiul de faţă îndeplinirea prevederilor legii speciale trebuie analizată din perspectiva acordării reparaţiei (despăgubirilor).

Dacă în primul caz, judecata este înfăptuită pe criterii obiective, ce ţin de validitatea încheierii unui contract, în cazul acordării despăgubirilor trebuie evaluată atitudinea subiectivă a părţilor contractului cu privire la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dată fiind calitatea foştilor chiriaşicumpărărtori, de victimă a prejudiciului creat de persoana îndreptăţită la reparaţie.

În cauză este aplicabil principiul error communis facit jus, întrucât E., la momentul încheierii contractului, nu putea cunoaşte, în mod obiectiv, calitatea de monument istoric a imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995; nu putea şti că este activă interdicţia de vânzare cuprinsă în art. 10 din această lege, sub sancţiunea nulităţii absolute; vânzătorul era singurul care cunoştea calitatea de monument istoric a imobilului şi nu a informat cumpărătorul cu privire la acest aspect; vânzătorul era un agent al statului, acesta din urmă fiind chemat în prezentul cadru procesual pentru a-l despăgubi pe cumpărătorul de bună-credinţă.

Astfel, dacă aceste argumente nu s-au putut valorifica pe tărâmul nulităţii (în mod previzibil, pentru că nulitatea a fost cerută într-un litigiu având ca obiect revendicarea imobilului), iar dreptul de proprietate nu a putut fi conservat, atunci ele trebuie valorificate în prezentul litigiu, în cadrul stabilirii existenţei şi întinderii obligaţiei de reparaţie faţă de cumpărătorii de bună-credinţă, chestiune care implică o apreciere subiectivă, spre deosebire de analizarea condiţiilor de validitate a contractului.

Toate circumstanţele de fapt conduc la concluzia că prevederile Legii nr. 112/1995 au fost respectate, situaţie faţă de care incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 a fost greşit înlăturată de către instanţa de apel.

- În cauză, au fost nesocotite dispoziţiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 1701 C. civ., respectiv art. 466 alin. (1) şi art. 467 C. proc. civ., în analizarea cererii de restituire a sporului de valoare adus imobilului (art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.).

Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 466 alin. (1) şi ale art. 467 C. proc. civ., sens în care este incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Astfel, partea este îndreptăţită să formuleze calea de atac a apelului împotriva întregii hotărâri, fără a fi obligată să recurgă la procedura completării. Recurenţii nu s-au aflat în niciuna dintre situaţiile în care puteau face apel principal, limitativ reglementate de dispoziţiile art. 467 C. proc. civ.. Prin urmare, a fost corectă solicitarea în sensul pronunţării instanţei de apel asupra unei cereri nesoluţionate de către prima instanţă, având în vedere şi efectul devolutiv al apelului.

Este corectă solicitarea despăgubirilor de la pârâţi, contrar celor reţinute de către prima instanţă cu încălcarea dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Explicaţia rezidă în faptul că acest text de lege reprezintă o ipoteză specială de aplicare a garanţiei contra evicţiunii. Or, potrivit art. 1701 alin. (3) C. civ., "Dacă lucrul vândut are, la data evicţiunii o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, sporul de valoare acumulat până la data evicţiunii.".Cu alte cuvinte, plata contravalorii sporului de valoare adus imobilului este în sarcina vânzătorului, în speţa noastră a titularului obligaţiei de restituire a preţului: statul român.

- În cauză, au fost încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. privind motivarea hotărârii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Motivul de apel circumscris nemotivarii primei hotărâri a fost, de asemenea, respins de către Curtea de Apel Timişoara, din moment ce, deşi succint, sentinţa Tribunalului Timiş ar fi fost suficient motivată în fapt şi în drept. Acest raţionament nu poate subzista, fiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Potrivit acestor norme de procedură care atrag sancţiunea nulităţii, considerentele unei hotărâri trebuie să cuprindă motivele pentru care s-au admis sau înlăturat toate susţinerile părţilor. Or, este evident (iar instanţa de apel a reţinut acest lucru) că, din moment ce prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii privind plata contravalorii sporului de valoare generat de efectuarea de către subsemnaţii a cheltuielilor necesare şi utile, hotărârea primei instanţe este nemotivată. Astfel, în mod greşit a reţinut instanţa de apel îndeplinirea standardului motivării, încălcând astfel art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Vătămarea recurenţilor este evidentă, din moment ce aceştia au fost privaţi de o soluţie judiciară asupra unei cereri cu care au învestit instanţa de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

2)Prin recursul declarat de reclamantul A. s-a solicitat admiterea acestuia, cu consecinţa admiterii acţiunii şi obligării pârâţilor la restituirea preţului de piaţă actual al imobilului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.09.1996, conform art. 501 din Legea nr. 10/2001, obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor reprezentând sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă, prin lucrările necesare şi utile efectuate, în conformitate cu art. 48 din Legea nr. 10/2001, obligarea intimaţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată pentru toate etapele procesuale.

În motivarea memoriului de recurs, acesta a reiterat motivele de recurs regăsite şi în memoriul reclamanţilor B. şi C., anterior prezentate.

Ca şi aceştia, reclamantul şi-a întemeiat calea de atac declarată tot pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

3)Recursul declarat de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Ministerul Finanţelor Publice (în nume propriu), prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac declarate, s-a susţinut că în mod greşit instanţa de apel nu a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, în condiţiile în care doar municipiul Timişoara are calitate de reprezentant al Statului Român, ca şi continuator al D. S.A. Timişoara.

În materia închirierilor şi vânzărilor de locuinţe către populaţie în baza baza Legii nr. 112/1995 Statul Român a fost reprezentat de către unităţile de stat specializate în vânzarea de locuinţe, în speţă de către D. S.A. Timişoara, iar nu de către Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.

Mai mult, pretenţiile reclamanţilor reprezentând preţul de piaţă actual al apartamentului cumpărat decurg dintr-un contract de vânzare-cumpărare în care Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte contractantă, iar o eventuală obligare a Ministerului Finanţelor Public ar echivala cu încălcarea principiului relativităţii efectelor contractului.

Dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu stabilesc expres nicio calitate procesuală pasivă în cauzele având ca obiect restituirea preţului, ci se precizează doar sursa din care se efectuează restituirea acestuia, aspect care nu este însă de natură să atragă calitatea procesuală pasivă în cauză a Ministerului Finanţelor Publice.

Pe fondul cauzei, recurenţii-pârâţi arată că situaţia reclamanţilor nu se circumscrie dispoziţiilor art. 50 alin. (2)1 şi 3, art. 501 din Legea nr. 10/2001, aceştia neavând dreptul la restituirea preţului de piaţă, ci la restituirea preţului actualizat plătit efectiv.

Prin interpretarea per a contrarie a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, rezultă că în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare anulate pe cale judecătorească au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 reclamanţii (chiriaşi foşti proprietari) nu au dreptul la restituirea preţului de plată al imobilului.

Aceasta interpretare este confirmată şi de dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, care tratează în mod distinct cele doua situaţii, respectiv cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 si cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Reclamanţii nu au făcut dovada faptului că menţionatul contract de vânzare-cumpărare nr. x/16.07.1997 a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situaţie în care acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Ca urmare, reclamanţii nu au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, neîncadrându-se în prevederile art. 50 alin. (2)1 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, ci eventual doar la restituirea preţului actualizat plătit efectiv de către aceştia, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Întrucât însă aceştia nu au formulat un asemenea capăt de cerere, atare pronunţare ar semnifica un plus petita.

Chiar în ipoteza formulării unui capăt de cerere subsidiar privind obligarea pârâţilor la plata preţului actualizat plătit efectiv, acesta este neîntemeiat întrucât în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. civ., care prevăd că:

"Stipulaţia prin care vânzătorul se descarcă de răspunderea pentru evicţiune, nu-l scuteşte de a restitui preţul, în caz de evicţiune, afară numai dacă cumpărătorul a cunoscut, la facerea vânzării, pericolul evicţiunii, sau dacă a cumpărat pe răspunderea sa proprie."

Reclamanţii nu se pot prevala de propria lor culpă pentru a se apăra şi a obţine un beneficiu, respectiv obligarea pârâţilor la restituirea preţului actualizat plătit pentru aceste imobile, potrivit principiului de drept exprimat în adagiul nemo auditor suam turpitudinem alegans.

Reclamanţii nu pot solicita eventual decât preţul efectiv plătit si nereactualizat, suma care poate fi obţinută doar de la Municipiul Timişoara, continuator al D..

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22.09.2021 completul de filtru a admis în principiu recursurile reclamanţilor şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestora la data de 08.12.2021. Prin aceeaşi încheiere, recursul pârâţilor a fost apreciat nul pentru neîncadrare, observându-se că acesta conţine o reproducere identică a criticilor formulate pe calea apelului, asupra cărora instanţa devolutivă deja s-a pronunţat.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 04.03.2021 (data fax), în termen legal, recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice şi a Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamanţilor, ca neîntemeiat, admiterea recursului Statului Român, iar pe cale de excepţie să se constate lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice Bucureşti, doar Municipiul Timişoara, în calitate de continuator al fostei D. S.A. Timişoara având calitatea de reprezentant al Statului Român.

Situaţia reclamanţilor nu se circumscrie dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel încât aceştia nu au dreptul la restituirea preţului de piaţă, ci la preţul actualizat plătit efectiv.

Reclamanţii nu au făcut dovada că menţionatul contract de vânzare-cumpărare nr. x/16.07.1997 a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situaţie din care rezultă că încheierea contractului s-a realizat cu eludarea actului normativ, sens în care dreptul reclamanţilor priveşte restituirea preţului achitat efectiv. Cum însă aceştia nu au formulat un astfel de capăt subsidiar de cerere, instanţa nu poate acorda ceea ce nu s-a cerut.

La data de 29.03.2021 (data poştei), în termen legal, recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinarea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice şi a Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român. Recurentul-reclamant a solicitat înlăturarea apărărilor din cadrul actului procedural, admiterea recursului propriu conform celor dezvoltate în memoriul de recurs şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată pentru toate etapele procesuale. S-a invocat, prin răspunsul la întâmpinare, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a DGRFP Timişoara şi decăderea Statului Român, prin Municipiul Timişoara şi a Ministerului Finanţelor Publice din dreptul de a propune probe şi a formula excepţii, întrucât nu s-a formulat întâmpinare. S-a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către DGRFP Timişoara şi înlăturarea tuturor celorlalte apărări formulate de cătrea aceasta pe fondul cauzei, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi s-a arătat că temeiul acţiunii nu este răspunderea contractuală pentru evicţiune, ci este reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Recurentul-reclamant este îndreptăţit la restituirea preţului de piaţă actual al imobilului în litigiu ori, în subsidiar, la preţul actualizat al imobilului, potrivit argumentelor din memoriul propriu de recurs.

La data de 29.03.2021 (data poştei) în termen legal, recurenţii-reclamanţi B. şi C. au formulat răspuns la întâmpinarea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice şi a Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român. Recurenţii-reclamanţi s-au prevalat de aceleaşi apărări formulate şi de recurentul-reclamant A..

La data de 02.04.2021 (data email), în termen legal, recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul reclamanţilor B. şi C., prin care a solicitat admiterea recursului acestora şi obligarea intimaţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată pentru toate etapele procesuale. La aceeaşi dată, acelaşi recurent a formulat întâmpinare la recursul pârâţilor, invocând excepţia de nulitate pentru nemotivare, iar în subsidiar solicitând respingerea recursului şi judecata în lipsă.

La data de 22.04.2021, în termen legal, recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinarea recurentului-reclamant A., arătând că se raliază apărărilor acestuia.

Recurenţii-pârâţi nu au depus răspuns la întâmpinare.

La 02.04.2021 (data email), în termen legal, recurenţii-reclamanţi B. şi C. au formulat întâmpinare la recursurile declarate de pârâţi şi de recurentul-reclamant A., solicitând admiterea recursului reclamantului, constatarea nulităţii recursului pârâţilor pentru nemotivare, iar în subsidiar, respingerea, ca nefondat, a acestui din urmă recurs.

La data de 22.04.2021, în termen legal, recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinarea celorlalţi recurenţi-reclamanţi, arătând că se raliază apărărilor acestora.

Recurenţii-pârâţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

1).Analizând cu prioritate recursurile formulate de reclamanţii B., C. şi A. - singurele care au fost încuviinţate în principiu prin încheierea acestei instanţe din 22.09.2021 - împotriva hotărârii instanţei de apel, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora, potrivit celor ce urmează.

Prealabil analizei criticilor comune expuse în motivarea celor două memorii distincte de recurs, se impune observaţia că nu există niciun impediment de ordin procedural în ceea ce priveşte analiza şi soluţionarea pe fond a recursului formulat de reclamantul A., care a susţinut, ca şi recursul celorlalţi doi reclamanţi, critici în legătură cu dezlegarea pe fond dată raporturilor juridice litigioase prin decizia atacată. Acest lucru este posibil dat fiind că, în calea de atac a apelului, această parte a fost titularul a două memorii de apel incident (cu conţinut identic), unul formulat la apelul principal al celorlalţi doi reclamanţi, ce a fost respins ca inadmisibil prin decizia atacată, iar altul formulat la apelul principal al pârâtului Statului român, care a beneficiat de o examinare pe fond şi care a primit o soluţie de respingere (ca nefondat).

Aşadar, chiar în lipsa altor precizări venite din partea acestui reclamant, se înţelege că pe calea recursului acesta nu a atacat decât acea parte a hotărârii din apel ce a dat o dezlegare pe fond raporturilor litigioase deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată şi, ulterior, prin apelul incident formulat la apelul principal al Statului român, nefiind contestată soluţia de respingere ca inadmisibil a apelului incident formulat la apelul principal exercitat de ceilalţi doi reclamanţi.

- În mod nefondat s-a criticat pe calea celor două recursuri, pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 (forma republicată), în baza cărora s-a cerut prin acţiunea reclamanţilor acordarea preţului de piaţă al apartamentului pe care aceştia l-au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, dar a cărui proprietate au pierdut-o în concursul cu succesorii în drepturi ai fostului proprietar, respectiv apartamentul nr. x din Timişoara, Piaţa Doiceşti nr. 1, judeţul Timiş.

În esenţă, argumentele pentru care reclamanţii au pretins greşita aplicare a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, au fost întemeiate pe buna lor credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/17.09.1996 (a cărui nulitate absolută pentru încălcarea interdicţiei legale de înstrăinare a bunului imobil, a fost constatată în mod definitiv şi irevocabil în litigiul înregistrat sub nr. x/2005*, finalizat prin decizia civilă nr. 3075/11.11.2014 a I.C.C.J.), pe necunoaşterea calităţii de monument istoric sau bun cultural a imobilului în care locuiau, pe calitatea lor de victimă a agenţilor statului (societăţile prin care bunul a fost vândut) care aveau obligaţia să-i informeze asupra interdicţiei care acţiona în legătură cu apartamentul, interdicţie instituită prin art. 10 teza a II-a din Legea nr. 112/1995, pe inopozabilitatea dezlegărilor date de instanţe în dosarul nr. x/2002, pe obiectul diferit al analizei pe care instanţele sunt obligate să o întreprindă în acest dosar în raport cu cea din litigiul având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare. În sfârşit, reclamanţii au invocat incidenţa principiului error comunis facit jus şi au susţinut că la momentul încheierii contractului ei nu au putut cunoaşte, în mod obiectiv, calitatea de monument istoric a imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.

În mod evident, astfel după cum corect au stabilit ambele instanţe de fond, niciuna din aceste apărări nu sunt relevante în soluţionarea acţiunii deduse judecăţii, prin care reclamanţii au solicitat recunoaşterea dreptului lor de a fi despăgubiţi, în principal, prin acordarea preţului de piaţă al apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, dar de a cărei proprietate au fost evinşi, iar în subsidiar, prin acordarea preţului din contract, în valoare actualizată.

Tărâmul legal pe care are loc judecata unei atare acţiuni este unul precis reglementat, regăsit în cuprinsul art. 501 (preţ de piaţă) sau, după caz, în art. 50 alin. (2) (preţul din contract, actualizat) din Legea nr. 10/2001. Stabilirea drepturilor cuvenite foştilor chiriaşi, cumpărători de imobile în temeiul Legii nr. 112/1995, a căror proprietate aceştia au pierdut-o, presupune a decela, în raport cu situaţia fiecăruia, după cum aceasta corespunde cazului în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (ipoteză regăsită atunci când bunul este câştigat de fostul proprietar pe calea acţiunii în revendicare), situaţie în care despăgubirea se acordă la nivelul valorii de piaţă a bunului în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001; de asemenea, după cum aceasta corespunde cazului în care contractele de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, situaţie în care despăgubirea se acordă la nivelul preţului din contract, în valoare actualizată.

Buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători ori principii consacrate în alte domenii (în care se pune în discuţie dobândirea dreptului de proprietate sau salvarea actului juridic de la sancţiunea nulităţii), precum error communis facit jus, nu au fost prevăzute drept criterii de aplicare a celor două norme legale special reglementate pentru tipurile de despăgubiri ce se acordă în situaţiile mai sus prezentate.

Cât priveşte situaţia contractului de vânzare-cumpărare pe care reclamanţii l-au încheiat pentru dobândirea apartamentului în cauză, aceasta a fost cercetată şi stabilită cu putere de lucru judecat în litigiul anterior, înregistrat sub nr. x/2005*, finalizat prin pronunţarea deciziei civile nr. 3075/11.11.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca fiind aceea a contractului încheiat cu încălcarea unei norme imperative care instituia interdicţia de vânzare a locuinţelor situate în imobile monumente istorice, respectiv a art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 (aplicate în corelare cu cele ale art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001), aşadar cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (în termenii art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001).

Odată judecată, situaţia legală a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/17.09.1996 nu ar mai putea fi supusă unei noi evaluări, aşa după cum propun reclamanţii atunci când susţin că au fost de bună-credinţă la încheierea acestuia, că nu au fost informaţi de societatea vânzătoare în legătură cu categoria de monument istoric în care a fost încadrat imobilul, că nu au avut posibilitatea, în mod obiectiv, de a cunoaşte această calitate, că nu puteau şti că în privinţa sa este activă interdicţia legală de înstrăinare prevăzută în art. 10 din Legea nr. 112/1995. Se opune la aceasta, în temeiul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat a hotărârilor din litigiul precedent, în care s-a constatat nulitatea absolută a contractului şi au fost înlăturate justificat toate aceste apărări deduse judecăţii de reclamanţi din nou în litigiul pendinte.

Tot efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat se opune şi în privinţa solicitării reclamanţilor de a se reţine, pentru aceleaşi argumente, că, în ceea ce îi priveşte, contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului s-a încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995. De bună seamă că, unul şi acelaşi contract nu poate fi constatat nul pentru încheierea sa cu încălcarea legii, în privinţa vânzătorului, dar considerat valabil şi încheiat cu respectarea legii în privinţa cumpărătorului.

Nu poate fi primită nici susţinerea reclamanţilor prin care au argumentat de ce nu li s-ar putea opune puterea de lucru judecat a hotărârilor prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv că ar exista perspective diferite de verificare şi aplicare a dispoziţiilor legii speciale, influenţate de obiectele diferite ale litigiilor: în litigiul precedent au fost verificate condiţiile nulităţii, pe când în cel de faţă trebuie verificate condiţiile acordării reparaţiei (despăgubirilor).

Este lipsită de orice suport în conţinutul normei, pretins a fi fost greşit aplicată de instanţa de apel (art. 501), afirmaţia reclamanţilor în sensul că la baza acordării despăgubirilor (preţ de piaţă/preţ actualizat din contract) s-ar regăsi atitudinea subiectivă a părţilor contractului cu privire la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Un atare conţinut al normelor legale implicate în soluţionarea cauzei - art. 501 şi art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (forma republicată) - nu există.

Dimpotrivă, cum s-a arătat în cele de mai sus, tipul de despăgubire cuvenită chiriaşilor cumpărători care au pierdut proprietatea locuinţelor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995 depinde de situaţia legală a contractelor pe care aceştia le-au încheiat, după cum s-a stabilit (ca în cazul de faţă) că acestea au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (pronunţându-se nulitatea lor), sau cu respectarea acestor prevederi (bunul fiind pierdut de această dată prin efectul admiterii acţiunii în revendicare a fostului proprietar).

Or, de vreme ce, în mod definitiv şi irevocabil s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/17.09.1996 s-a realizat cu încălcarea interdicţiei legale instituite prin art. 10 din Legea nr. 112/1995, aşadar cu eludarea dispoziţiilor acestei legi, s-a apreciat corect că în privinţa reclamanţilor nu sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, ci acelea regăsite în cuprinsul art. 50 alin. (2) din acelaşi act normativ, care le dau dreptul la o despăgubire egală cu preţul din contract, în valoare actualizată, drept recunoscut în mod legal acestora prin hotărârea primei instanţe.

- Criticile formulate în legătură cu soluţia dată pretenţiei reclamanţilor întemeiată pe dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, republicată, privitoare la sporul de valoare adus imobilului, au fost susţinute şi pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, dar şi pe temeiul pct. 8 C. proc. civ.

Pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a pretins o încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 466 alin. (1) şi 467 C. proc. civ., reclamanţii susţinând, în esenţă, că nu s-au aflat în niciuna din situaţiile în care să nu poată face apel principal, fiind corect să solicite pe calea apelului pronunţarea instanţei asupra unei cereri nesoluţionate de tribunal, în considerarea efectului devolutiv al acestei căi de atac.

Înalta Curte apreciază critica drept nefondată.

În acest sens, reţine că soluţia de respingere a "celorlalte pretenţii" deduse judecăţii, pronunţată de tribunal, în absenţa unei justificări a respingerii sporului de valoare cerut în baza art. 48 din Legea nr. 10/2001, republicată, a fost criticată de reclamanţi în calea de atac a apelului ca încălcare a normei legale implicate (art. 48), ca omisiune de analiză şi pronunţare a primei instanţe, dar şi ca încălcare a obligaţiilor impuse instanţei prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în privinţa motivării hotărârii (nemotivare).

Or, răspunzând acestor critici, instanţa de apel a arătat corect că, în măsura în care judecata astfel înfăptuită în primă instanţă este criticată drept omisiune a tribunalului de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere - cel relativ la acordarea sporului de valoare - devin incidente dispoziţiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ. care dau calea remedierii omisiunilor instanţelor de a se pronunţa în procedura completării hotărârii, însă cu corolarul limitelor date de obligativitatea acestei proceduri, constând în aceea că potrivit art. 445 C. proc. civ., completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 444 C. proc. civ.

Acest considerent nu semnifică, însă, o încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 466 alin. (1) şi ale 467 C. proc. civ., cum pretind reclamanţii, întrucât tocmai dispoziţiile art. 445 din acelaşi cod generează acel caz în care partea nu are deschisă calea de a face apel împotriva nesoluţionării unei pretenţii deduse judecăţii prin omisiunea primei instanţe de a se pronunţa.

Critica adusă soluţiei date acestei pretenţii, pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondată, neputând fi reţinută o încălcare a dispoziţiilor art. 1701 C. civ. - cum s-a susţinut de către reclamanţi - când în discuţie este vorba despre relaţii sociale reglementate prin norme speciale (art. 501, respectiv art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, forma republicată) care înlătură de la aplicare regulile de drept comun reglementate de C. civ. în materia contractului de vânzare-cumpărare, respectiv cele privitoare la obligaţiile ce incumbă vânzătorului unui bun (obligaţia de garanţie) în caz de evicţiune.

De altfel, în speţă, niciun moment nu s-a pus în discuţie aplicarea dispoziţiilor dreptului comun în rezolvarea diferendului dintre părţi, reclamanţii înşişi pretinzând prin cererea de chemare în judecată acordarea sporului de valoare adus apartamentului, prin îmbunătăţirile necesare şi utile, conform art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Or, în acord cu conţinutul acestei dispoziţii legale speciale, (regăsit ca atare în normă încă din anul 2009), indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii chiriaşilor pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, revine persoanei îndreptăţite, iar nu Statului român sau Primăriei Timişoara, cum s-a pretins prin cererea reclamanţilor.

Astfel fiind, este corect răspunsul dat de instanţa de apel criticii reclamanţilor prin care s-a susţinut că tribunalul ar fi soluţionat această pretenţie cu încălcarea dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, forma republicată.

- Nefondate sunt şi criticile reclamanţilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu referire la încălcarea obligaţiilor instanţei impuse prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. relative la motivarea hotărârii. Subsumat acestui motiv de recurs, reclamanţii au supus cenzurii din perspectiva îndeplinirii obligaţiei legale de a motiva hotărârea nu decizia instanţei de apel, ci pe acea a tribunalului şi răspunsul dat criticii lor, în acest conţinut, de către curtea de apel, susţinând că nu poate fi considerată motivată hotărârea primei instanţe din moment ce acesta nu s-a pronunţat asupra cererii de acordare a sporului de valoare.

Critica de nelegalitate nu poate fi primită întrucât, atunci când pretind neîndeplinirea standardului motivării hotărârii de primă instanţă, reclamanţii invocă argumentul nepronunţării tribunalului asupra capătului de cerere relativ la acordarea sporului de valoare adus apartamentului, conform art. 48 din Legea nr. 10/2001, republicată. Or, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, nepronunţarea instanţei asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, poate fi remediată doar pe calea procedurii completării hotărârii, iar nu pe calea apelului sau recursului, după cum prevede norma art. 445 C. proc. civ.

Aceasta întrucât omisiunea rezolvării uneia/unora din pretenţiile deduse judecăţii generează un viciu de nelegalitate distinct, separat de cel al nemotivării hotărârii, şi care nu poate fi valorificat pe calea apelului sau recursului la hotărâre, sub forma viciului nemotivării capătului de cerere, despre care se afirmă că ar fi fost, în realitate, lăsat nesoluţionat.

În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile formulate de reclamanţii B., C., precum şi de reclamantul A..

2).În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât Statul român, acesta va fi anulat în temeiul dispoziţiilor art. 489 C. proc. civ. întrucât, aşa cum s-a reţinut prin raportul asupra recursurilor, acesta, deşi formal încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu se circumscrie niciuneia din ipotezele reglementate de art. 488 C. proc. civ., observându-se că reprezintă o preluare identică a apărărilor formulate prin motivele de apel - asupra cărora instanţa devolutivă deja s-a pronunţat -, fără a supune în mod real controlului de legalitate al instanţei de recurs, de o manieră critică, dezlegările date acestora de către curtea de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B., C. precum şi de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 171 din 28 octombrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Anulează recursul recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2021.