Insulting outbursts during succession dispute not actionable; appeal on moral damages rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 08 decembrie 2021

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Olt la data de 13 martie 2020, sub nr. x/2020, în temeiul prevederilor art. 1357 şi art. 1381 C. civ., reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B.,a solicitat instanţei obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 RON, reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat acesteia ca urmare a expresiilor verbale folosite de pârât şi atitudinea jignitoare manifestată faţă de aceasta.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 582 din 07 octombrie 2020, Tribunalul Olt a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A., şi a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând daune morale şi la plata sumei de 1 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 43 din data de 25 februarie 2021,Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 582 din 7 octombrie 2020 pronunţată de Tribunalul Olt, a admis apelul formulat de pârâtul B. împotriva aceleiaşi sentinţe, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei precum şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 43 din data de 25 februarie 2021a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A..

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat "constatarea prejudiciului cauzat de pârât acesteia prin expresiile verbale folosite şi atitudinea ostilă şi jignitoare manifestată faţă de reclamantă şi obligarea pârâtului să îi achite suma de 500.000 RON cu titlu de pretenţii reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat reclamantei, având în vedere dispoziţiile reglementate de art. 1357 C. civ.

Recurenta a criticat soluţia instanţei de apel, indicând ca temei de drept dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea incidenţei motivului de casare, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 1357 şi art. 1381 din C. civ. din perspectiva în care, deşi a reţinut existenţa expresiilor jignitoare şi a atitudinii ostile ale pârâtului adresate reclamantei, a apreciat, în mod greşit, că acestea nu afectează dreptul la imagine al reclamantei protejat de art. 252 din C. civ., şi ca atare, nu sunt întrunite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale.

În continuare, a arătat că instanţa de apel a făcut o aplicare şi interpretare greşită şi a prevederilor art. 72 şi art. 75 din C. civ., reţinând că expresiile jignitoare ale pârâtului nu sunt suficiente să determine o minimă atingere adusă imaginii şi reputaţiei profesionale a reclamantei. De asemenea, susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că prin atitudinea sa, pârâtul nu a avut intenţia de a ofensa, de a o denigra sau a-i leza demnitatea reclamantei, adresându-i-se acesteia în virtutea relaţiei de convieţuire pe care reclamanta a avut-o cu fratele pârâtului, atâta timp cât prevederile legale protejează dreptul la imagine, onoare şi demnitate al oricărei acesteia, atât în calitatea sa de avocat, cât şi de femeie.

În susţinerea motivului de casare, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că nu pot fi primite statuările instanţei de apel potrivit cărora expresiile jignitoare au fost exprimate de pârât sub efectul stresului psihic şi emoţiilor generate de interogatoriul şi de cercetarea la faţa locului, efectuate cu ocazia dezbaterii succesiunii mamei acestuia, în contextul în care aceste evenimente au avut loc la un interval de timp de o lună, ceea ce demonstrează că atitudinea ostilă a acestuia a fost una premeditată.

De altfel, reţinerile instanţei cu privire la acest aspect sunt infirmate şi de împrejurarea că în cei 20 de ani de când reclamanta se află în relaţie cu fratele pârâtului, nu a avut legături cu acesta care să îi permită un astfel de comportament.

În susţinerea aceleiaşi critici, recurenta reclamantă a mai arătat că motivarea instanţei de apel este contradictorie având în vedere că, deşi constată că mesajul transmis de către pârât prin utilizarea acestor sintagme nu este unul laudativ sau apreciativ, conduita acestuia nefiind nici etică şi nici onorabilă, prin hotărârea pronunţată validează conduita acestuia, reţinând că atitudinea pretins defăimătoare provine de la o persoană matură, implicată în actul de justiţie în virtutea profesiei exercitate de expert agricol, care are cunoştinţă de normele de procedură civilă şi de consecinţele nerespectării unor norme elementare de conduită socială. Din aceeaşi perspectivă, recurenta reclamantă susţine că reţinerilecurţii de apel sunt contrare textelor de lege din perspectiva în care analiza conduite reprobabile a pârâtului este examinată în contextul relaţiilor de familie existente între reclamantă şi pârât, iar nu şi în raport de profesia sa de avocat.

Prin urmare, apreciază că atitudinea pârâtului nu poate fi reţinută ca fiind una generată de situaţii anterioare tensionate şi care ar justifica comportamentul jignitor al acestuia faţă de reclamantă, motivarea instanţei de apel în această privinţă fiind contrară textului de lege, contradictorie, simplistă şi părtinitoare, care a înlăturat toate apărările formulate de către reclamantă.

Totodată, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului având în vedere că atitudinea pârâtului B. "nu a fost conform normelor de procedură şi a codului de conduită socială pentru apărarea interesului legitim în cadrul procesului de partaj".

Prin motivele de recurs, depuse ulterior la dosarul cauzei, recurenta reclamanta a reiterat aspecte legate de aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor legale care reglementează antrenarea răspunderii civile delictuale, respectiv art. 1349 din C. civ. din perspectiva în care nu a reţinut că proba faptei ilicite este suficientă pentru a putea fi reţinută şi existemţa prejudiciului moral, celelalte elemente privind raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu fiind prezumate.

În continuare, arată că, în cauză, reclamanta a suferit un prejudiciu moral nepatrimonial, ca urmare a unei fapte ilicite şi culpabile a pârâtului care a adus atingere valorilor care definesc personalitatea umană, şi care, deşi nu poate fi evaluat în bani, dă naştere la dreptul la repararea acestuia.

De asemenea, a arătat că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile exoneratoare de răspundere civilă delictuală prevăzute de art. 1351 din C. civ., reţinute de instanţa de apel ca fiind reprezentate de "o tulburare spontană, datorată unui proces care a debutat în urmă cu 5 ani".

5. Apărările formulate în cauză

La data de 14 iunie 2021, intimatul pârât B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru imposibilitatea încadrării aspectelor invocate în motivele de casare, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte va constata că excepţia nulităţii recursului invocată, prin întâmpinare, de intimatul B. este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

Înalta Curte constată că cererea de recurs a fost fundamentată, în drept, pe dispoziţiile art. 488, alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea incidenţei motivelor de casare invocate, recurenta reclamantă a susţinut existenţa unei motivări contradictorii din perspectiva în care, deşi instanţa de apel a reţinut că "mesajul transmis de pârât prin utilizarea sintagmelor nu este unul laudativ sau apreciativ, conduita acestuia nefiind nici onorabilă şi nici etică", prin soluţia pronunţată, a validat conduita manifestată de pârât, aspecte care pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs reglementat prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

De asemenea, în argumentarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a pretins aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 71, art. 72, art. 75, art. 1349, art. 1351, art. 1357 şi art. 1381 din C. civ., respectiv a dispoziţiilor art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva în care a reţinut că afirmaţiile jignitoare şi ostile ale pârâtului nu pot atrage antrenarea răspunderii civile delictuale a acestuia pentru afectarea dreptului la imagine al reclamantei, protejat de art. 252 din C. civ., aspecte care pot fi subsumate cazului de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, examinarea deciziei recurate urmează a fi realizată prin prisma criticilor de nelegalitate susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. care se vădesc a fi nefondate, având în vedere următoarele considerente:

Din perspectiva invocării motivului de nelegalitate reglementat de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se susţine o contradicţie în motivarea deciziei în sensul că, deşi s-a reţinut că expresiile utilizate de pârât şi adresate reclamatei nu pot fi validate, nefiind nici etice şi nici onorabile, aceste considerente sunt în antiteză cu cele care, în fapt, validează comportamentul pârâtului, şi cu soluţia din dispozitiv.

Din aceeaşi perspectivă, recurenta reclamantă susţine că reţinerile curţii de apel sunt contrare textelor de lege în sensul că analiza conduitei reprobabile a pârâtului este examinată în contextul relaţiilor de familie existente între reclamantă şi pârât, iar nu şi în raport de profesia sa de avocat.

Critica este nefondată.

Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă considerente contradictorii în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora sau există contradicţie între considerente şi dispozitiv.

Or, în cauză, decizia cuprinde în considerente situaţia de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care fundamentează în mod logic, soluţia adoptată.

În acest sens, Înalta Curte constată că, în considerentele deciziei recurate s-a reţinut, în urma evaluării probatoriului, că faptele imputate pârâtului au constat în proferarea unor expresii pe calea unor intervenţii, orale, directe, făcute în două momente procesuale tensionate ale procesului de partaj în care sunt implicate părţile, ceea ce a condus la lipsirea pârâtului de orice posibilitate de a le reformula, retracta sau cosmetiza înainte de a fi făcute publice.

De asemenea, s-a reţinut implicarea personală a reclamantei în soluţionarea litigiului de partaj în cursul căruia au fost adresate replicile pretins ofensatoare, context în care s-a reţinut că expresiile nu au vizat componenta strict profesională a participării reclamantei în procesul respectiv, ci, preponderent, calitatea acesteia de partener de cuplu al fratelui pârâtului, de peste 20 de ani, ceea ce i-a permis acesteia să cunoască în mod direct împrejurările ce au constituit obiect al disputelor între părţile acelui litigiu şi s-a apreciat că expresiile folosite apar că au fost adresate de pârât reclamantei ca unei persoane din cercul familial care ar cunoaşte în mod direct că realitatea ar fi alta decât cea prezentată în proces de partea adversă.

În acest context, s-a apreciat că termenii uzitaţi reprezintă doar o exteriorizare necenzurată a stării psihice a pârâtului, a subconştientului acestuia, respectiv că, în viziunea pârâtului, nu a existat, la momentul respectiv, o distincţie clară sau o delimitare între imaginea şi interesul procesual al fratelui său, C., oponentul său în partaj, pe de o parte, şi imaginea apărătorului acestuia, A., pe de altă parte, dată fiind relaţia intimă, de cuplu, existentă între cei doi, implicarea reclamantei în litigiul succesoral fiind de natură emoţională, aspect ce rezultă clar din dorinţa evidentă de a-şi ajuta partenerul de cuplu să obţină satisfacţia dorită în acel litigiu.

În condiţiile în care instanţa de apel nu s-a limitat la analiza faptelor imputate pârâtului, ci, s-a raportat la contextul în care acestea au fost săvârşite, ci la atitudinea psihică a pârâtului şi la scopul urmărit de acesta, respectiv a realizat propriul examen de necesitate şi proporţionalitate a ingerinţei solicitate a fi dispuse în cauză, în sensul că a analizat dacă această ingerinţă corespunde unui nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale şi de a păstra un just echilibru între imperativele apărării drepturilor individuale şi cele ale protejării interesului general, între mijloacele folosite şi scopul urmărit, cu luarea în considerare a ansamblului elementelor ce constituie criterii ale analizei în materia libertăţii de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementate în plan intern, iar în urma acestei analize a concluzionat, motivat, că măsura dispusă de prima instanţă nu îndeplineşte această cerinţă, critica recurentei nu relevă o contradicţie între considerentele deciziei civile recurate, aptă să susţină incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Contrar afirmaţiilor din recurs, considerentele deciziei adoptate de instanţa de apel, întemeiază în mod coerent soluţia pronunţată, în funcţie de circumstanţele particulare ale cauzei şi de apărările formulate de părţile litigante, în paradigma acţiunilor de drept comun întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, cu valorificarea raţionamentelor expuse de instanţa de contencios european a drepturilor omului în jurisprudenţa sa relevantă în această materie.

Ca atare, se constată că motivarea deciziei nu este lacunară şi că aceasta reflectă particularităţile cazului dedus judecăţii şi cuprinde aprecierea instanţei de apel, raportată la principiile care se degajă din jurisprudenţa CEDO care trebuie avute în vedere în analiza impusă de circumstanţele cauzei.

Nici criticile relative la considerentele deciziei recurate circumscrise aceloraşi circumstanţe factuale reţinute, în sensul că mesajul transmis de pârât prin utilizarea sintagmelor şi expresiilor adresate reclamantei, nu a vizat componenta profesională a reclamantei, ci calitatea sa de persoană din cercul familial, cu care fratele intimatului a convieţuit o perioadă lungă de timp, calitate în care a avut posibilitatea de a cunoaşte împrejurările asupra cărora purta litigiul derulat între părţi - în contextul în care reclamanta susţine lipsa unor legături între aceasta şi pârât, care să permită comportamentul incriminat, respectiv cele circumscrise statuărilor instanţei de apel potrivit cărora expresiile jignitoare au fost exprimate de pârât sub efectul stresului psihic şi emoţiilor generate de interogatoriul şi de cercetarea la faţa locului, efectuate cu ocazia administrării expertizei în litigiul care are ca obiect dezbaterea sucesiunii mamei acestuia, deşi, potrivit recurentei, aceste evenimente au avut loc la un interval de timp de o lună, ceea ce ar demonstra că atitudinea ostilă a acestuia a fost una premeditată, nu au aptitudinea de susţine acest motiv de recurs.

Aceasta întrucât considerentele în discuţie au fost expuse de către instanţa de apel cu ocazia reevaluării împrejurărilor de fapt care au generat pretinsele afirmaţii denigratoare. Or, interpretarea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurentă a probelor şi aprecierea asupra acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

În consecinţă, se reţine că, în realitate, prin construcţia juridică prezentată reclamanta urmăreşte reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea stabilită de instanţa devolutivă, ca efect al analizei coroborate a probelor apreciate ca fiind concludente sub aspectul analizat, contrar prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Totodată, cu referire la susţinerea recurentei reclamante conform căreia "motivarea instanţei este contrară legii din perspectiva în care reţine că atitudinea reprobabilă a pârâtului a vizat calitatea reclamantei de persoană din cercul familial al părţii adverse, iar nu calitatea sa de avocat", respectiv că soluţia adoptată ar reprezenta o încurajare a pârâtului în a perpetua acest comportament, Înalta Curte reţine că aspectele învederate nu pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. care priveşte exclusiv ipoteza nemotivării, sau a unei motivări străine ori contradictorii; or, prin critica formulată, se afirmă o pretinsă motivare a instanţei de apel "contrară legii", nevizată de acest motiv de recurs.

În acest punct, trebuie menţionat de asemenea, că soluţia pronunţată în cauză nu poate fi echivalată cu acordarea unui gir necondiţionat pentru conduite ilicite, viitoare ale pârâtului, în raport cu reclamanta, întrucât analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale trebuie făcută în mod adecvat circumstanţelor particulare ale fiecărei speţe.

În fine, în ceea ce priveşte afirmaţia recurentei reclamante conform căreia "nu este de acord cu motivarea instanţei conform căreia atitudinea pârâtului este una de excepţie pe fondul unei situaţii profund tensionate, manifestările pârâtului fiind suficiente pentru a atrage răspunderea sa delictuală", Înalta Curte reţine că aceasta exprimă, de fapt, nemulţumirea recurentei reclamante cu privire la aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor care reglementează condiţiiile angajării răspunderii civile delictuale raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii, şi care, deci, nu reclamă o analiză din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată, aşadar, că, din perspectiva analizei prezente, nu pot fi identificate aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate sub aspectul motivării care să justifice incidenţa motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., aşa cum se susţine prin memoriul de recurs.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte reţine că, respingând apelul reclamantei şi dispunând admiterea apelului pârâtului, Curtea de Apel Craiova a apreciat că faptele imputate acestuia nu depăşesc limitele de exprimare impuse de necesitatea respectării art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv că, raportat la gravitatea concretă a faptelor săvârşite, la circumstanţele în care au fost acestea săvârşite, la vinovăţia pârâtului şi scopul urmărit de acesta, reclamanta nu a suferit un prejudiciu în legătură cu afirmaţiile pârâtului care să atragă, cu necesitate, răspunderea acesteia din perspectiva dispoziţiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, măsura solicitată de reclamantă fiind apreciată ca disproporţionată raportat la scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Prin criticile formulate în dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1381 şi art. 1357 din C. civ., respectiv că se impunea obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral înregistrat atât din perspectiva atingerii aduse demnităţii şi onoarei, cât şi a reputaţiei sale profesionale.

Or, dincolo de faptul că argumentul invocat de către recurentă în sensul că s-ar fi reţinut eronat că este primordial dreptul la liberă exprimare al pârâtului, nu este susţinut de considerentele deciziei civile recurate, trebuie observat că recurenta nu a dezvoltat veritabile critici de nelegalitate sub acest aspect.

Astfel, recurenta nu a combătut raţionamentul instanţei de apel, care realizând o analiză complexă a condiţiilor răspunderii civile delictuale în situaţia particulară în care cele două drepturi garantate în mod egal de legislaţia naţională şi convenţională (dreptul la demnitate şi reputaţie, circumscris dreptului la viaţă privată al reclamantei şi dreptul la liberă exprimare al pârâtului) a conchis, raportat la natura expresiilor proferate de pârât şi la circumstanţele în care faptele analizate au fost săvârşite, că afirmaţiile considerate jignitoare de către reclamantă au fost exprimate, în mod izolat, accidental, într-o modalitate care nu este de natură să afecteze justul echilibru ce ar trebui să existe între libertatea de exprimare a unei persoane şi dreptul la reputaţie al celeilalte.

Se observă, în acest sens, că în recurs, recurenta reclamantă a reiterat susţinerile din apel privitoare la natura afirmaţiilor incriminate, contextul proferării acestora şi propria sa opinie asupra modalităţii în care instanţa de apel ar fi trebuit să aprecieze asupra cerinţei prejudiciului şi proporţionalităţii şi necesităţii sancţionării pârâtului, prin obligarea acestuia la plata unor daune morale, susţinând că deşi a făcut dovada existenţei unei fapte ilicite, circumscrise unui limbaj suburban, ofensator şi a prejudiciului înregistrat, instanţa de apel ar fi ignorat prin decizia recurată gravitatea faptelor, vârsta pârâtului şi profesia acestuia, reţinând greşit, prin decizia recurată, că expresiile incriminate au fost proferate sub imperiul unui stres necontrolabil, respectiv că atitudinea pârâtului a fost una de excepţie, pe fondul unei situaţii profund tensionate anterior sau implicarea personală a recurentei în acest litigiu, ignorând, totodată, lipsa unor relaţii apropiate între părţile litigante anterior derulării litigiului generat de succesiunea mamei pârâtului sau durata procedurii judiciare.

Înalta Curte subliniază însă, că în considerarea caracterului extraordinar al căii de atac a recursului, judecata în această cale de atac implică în mod exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, fiind necesar, totodată, ca prin criticile formulate titularul căii de atac să evidenţieze în mod particular pretinsele erori din raţionamentul logico-judiciar al instanţei de apel, nefiind permisă reiterarea susţinerilor proprii ale părţii.

Or, în concret, deşi recurenta-reclamantă susţine că aceste argumente nu vizează modalitatea de apreciere a probelor în apel, ci vizează o aplicare eronată a textelor de lege incidente pricinii, Înalta Curte constată că o atare critică nu evidenţiază greşeli de interpretare sau aplicare a unor norme legale sau convenţionale, ci propria viziune a recurentei asupra încadrării în drept a situaţiei de fapt a pricinii.

În plus, deşi se susţine în recurs că instanţa de apel ar fi statuat, în mod simplist şi părtinitor asupra vinovăţiei şi atitudinii pârâtului la momentul proferării expresiilor incriminate, trebuie observat că inclusiv tranşarea acestei chestiuni litigioase presupune exclusiv analiza probatoriului.

În plus, în ceea ce priveşte aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 1349 din C. civ., Înalta Curte constată că recurenta - reclamantă s-a rezumat în a reda textul legal fără a aduce argumente, raportat la considerentele reţinute de curtea de apel.

Tot astfel, invocând aplicarea eronată a prevederilor art. 71, art, 72, art. 75 şi art. 252 din C. civ., respectiv a art. 10 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor omului, recurenta reclamantă susţine că atitudinea pârâtului nu a fost conformă nici normelor de conduită civilizată şi nici celor de procedură, în timp ce propria sa conduită a fost una corespunzătoare, astfel că, în mod eronat s-a apreciat că pârâtul a acţionat pentru apărarea unui interes legitim, cu încălcarea standardului de protectie a dreptului la viaţă privată, de care trebuie să se bucure orice persoană.

În contextul factual stabilit de instanţele fondului, instanţa de recurs reţine că instanţa de apel a avut de determinat dacă, în circumstanţele concrete ale litigiului, faptele pârâtului constând în admonestarea reclamantei şi proferarea, la adresa acesteia, a unor expresii care, generic şi privite în mod izolat, au un petenţial ofensator, raportat la contextul în care au fost săvârşite - pe fondul unui proces patrimonial, în care pârâtul are calitatea de parte, iar reclamanta, în calitate de avocat al părţii adverse, a avut o implicare emoţională directă, ca partener de viaţă al fratelui pârâtului, parte litigantă în acel proces - este o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală pe planul dreptului intern iar, pe planul dispoziţiilor convenţionale, dacă această faptă, pretins săvârşită cu depăşirea limitelor dreptului recunoscut de lege, ar putea avea valenţa unei ingerinţe în dreptul la viaţă privată a reclamantei, respectiv dacă, prin faptele imputate, intimatul s-a plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10, cu consecinţa încălcării art. 8 al Convenţiei europene a drepturilor omului.

Astfel, luând în considerare paradigma controlului Curţii Europene în această materie, trebuie avut în vedere echilibrul ce trebuie păstrat între cele două drepturi, deopotrivă garantate convenţional şi contextul în care s-a manifestat dreptul la liberă exprimare - aspect de o importanţă majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, căruia Curtea europeană îi acordă o atenţie sporită, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmaţiile (cauza Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, par. 62).

Deşi din interpretarea dispoziţiilor art. 10 din Conveţia europeană a drepturilor omului, rezultă că exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi", astfel că el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale, o atare posibilitate impune verificarea celor trei condiţii impuse de textul convenţional, respectiv ca această ingerinţă, imixtiune, atingere a dreptului la liberă exprimare să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale.

Testul de necesitate impune, aşadar, ca instanţa să verifice dacă există un echilibru între ingerinţa dispusă şi valoarea ocrotită şi dacă motivele invocate de stat sunt suficiente şi pertinente pentru a justifica măsura dispusă. De asemenea, este necesar ca ingerinţa dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).

Reţinând aceste coordonate ale examinării, sub aspectul verificării îndeplinirii condiţiilor reglementate de art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, a statuat instanţa de apel că afirmaţiile pârâtului nu justificau, raportat la contextul în care au fost proferate şi la scopul urmărit de pârât, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, sancţionarea conduitei pârâtului prin obligarea sa la plata daunelor morale, în temeiul răspunderii civile delictuale.

Se impune a fi menţionat, sub acest aspect, că instanţa de apel a arătat maniera în care, în plan subiectiv, s-a reflectat în conştiinţa pârâtului confruntarea sa cu un adversar în justiţie, rudă apropiată, susţinut în toate demersurile de către reclamantă, partenera sa de viaţă, context în raport cu care, se vădeşte a fi corectă concluzia desprinsă de instanţa devolutivă în sensul că pentru a putea fi calificată şi încadrată în definiţia faptei ilicite, intervenţia pârâtului concretizată în proferarea expresiilor ce constituie obiect al prezentei analize, chiar realizată într-o modalitate neprocedurală şi care poate fi apreciată, privită în mod izolat, ca neconformă strandardelor sociale, nu putea fi desprinsă de contextul faptic al derulării procesului respectiv, spre a fi transpusă în cel al scopului şicanator şi denigrator şi a relei-credinţe.

Contrar afirmaţiilor din recurs, în cauză nu a fost reţinută nici lipsa potenţialului ofensator al expresiilor proferate de către pârât şi nici existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere civilă, ci, s-a apreciat, raportat la circumstanţele factuale particulare ale cauzei, că faptele imputate pârâtului -constând în afirmaţiile proferate de acesta cu ocazia administrării probei cu interogatoriu şi a cercetării la faţa locului, în prezenţa experţilor topo, în litigiul succesoral în care reclamanta îl reprezenta, în calitate de avocat, pe fratele pârâtului - nu au fost săvârşite în scopul vădit al discreditării recurentei şi a afectării imaginii sale publice, ci ca o formă de exteriorizare a percepţiei individuale şi subiective divergente a pârâtului şi a reclamantei, în legătură cu starea de fapt din litigiul succesoral derulat cu partenerul de viaţă al recurentei.

Se impune a fi observat, deopotrivă, că argumentele din recurs nu au aptitudinea de a releva că faptele imputate pârâtului au fost săvârşite cu intenţia de a aduce atingere drepturilor personale nepatrimoniale ale recurentei, întrucât susţinerile acesteia nu sunt decât rodul unei opinii individuale cu privire la modalitatea în care s-au derulat procedurile judiciare, în litigiul succesoral, şi în privinţa gravităţii faptelor şi scopului urmărit de pârât.

În acest context, fiind chemată să verifice echilibrul între cele două drepturi concurente ale părţilor implicate şi identificând premisa care a justificat atitudinea subiectivă a intimatului în proferarea expresiilor în privinţa cărora reclamanta a susţinut că i-au afectat dreptul la onoare, demnitate şi reputaţie, inclusiv sub aspect profesional, instanţa de apel a reţinut, argumentat şi judicios, că acţiunile pârâtului nu se plasează în afara limitelor de protecţie ale dreptului la liberă exprimare şi nu justifică raportat la circumstanţele factuale concrete în care au fost săvârşite faptele imputate şi la finalitatea urmărită, intervenţia instanţei şi sancţionarea conduitei pârâtului, pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

De vreme ce, potrivit situaţiei de fapt a cauzei, pe care se grefează controlul de legalitate în recurs, rezultă că toate afirmaţiile intimatului au fost făcute sub efectul stresului psihic şi emoţiilor generate pârâtului, parte litigantă în litigiul succesoral, în timpul administrării probelor în acel litigiu, de modalitatea în care s-a derulat litigiul respectiv, pe fondul implicării personale a reclamantei, în valorificarea drepturilor procesuale ale partenerului său de viaţă, iar în cauză nu s-a ignorat conţinutul concret al acestor afirmaţii ci, au fost avute în vedere circumstanţele în care a fost exercitat dreptul la exprimare şi efectele concrete produse asupra imaginii reclamantei, demnităţii şi onoarei acesteia, Înalta Curte constată că raţionamentul juridic expus de instanţa de apel care, în analiza chestiunii litigioase referitoare la depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, s-a raportat la reperele consacrate în jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa respectării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, în speţă, (jurisprudenţă care împreună cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale formează un bloc de convenţionalitate ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale) nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de faţă şi nici a acestei jurisprudenţe.

De asemenea, cu privire la pretinsa aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiilor art. 1351 din C. civ., Înalta Curte constată că în cauză, instanţa de apel nu a reţinut incidenţa vreunei cauze exoneratoare de răspundere, din perspectiva intervenirii unei forţe majore sau a cazului fortuit, care să permită controlul de legalitate de către instanţa de recurs, în aplicarea prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Raportat la considerentele anterior prezentate, argumentul recurentei reclamante potrivit căreia probarea faptei ilicite este suficientă pentru a se reţine existenţa prejudiciului moral, nu are aptitudinea de a reliefa, nelegalitatea deciziei civile recurate, aceasta cu atât mai mult cu cât, în speţă, nu s-a reţinut o omisiune a reclamantei de a proba prejudiciul invocat, ci s-a constatat că, aşa cum s-a arătat deja în cele ce preced, raportat la contextul factual particular al pricinii, gravitatea faptelor şi efectele produse în concret nu reclamă cu necesitate intervenţia autorităţilor statului.

Nefondate sunt şi argumentele prin care recurenta tinde la a evidenţia lipsa de imparţialitate a judecătorilor din apel, în legătură cu modalitatea în care aceştia au analizat probatoriul şi au concluzionat asupra temeiniciei apărării pârâtului în sensul că expresiile incriminate au fost proferate sub imperiul unei puternice tensiuni emoţionale generate de existenţa litigiului succesoral, în care reclamanta a avut la rândul său o implicare emoţională, personală, directă.

Aceasta întrucât, lipsa de imparţialitate nu poate fi dedusă din simpla relatare a părţii pretins vătămate, ci trebuie să rezulte din acte sau fapte concrete ale judecătorilor, săvârşite în timpul instrumentării procesului, privit în ansamblul său, care să creeze o suspiciune rezonabilă asupra nepărtinirii acestora în judecarea cauzei.

Or, în cauză, recurenta nu aduce astfel de argumente ci, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., critică modalitatea în care instanţa devolutivă a apreciat probatoriul, în ansamblu, conform principiului liberei aprecieri a probelor, stabilind situaţia de fapt.

În consecinţă, câtă vreme în susţinerea acestei critici nu se aduc argumente care să justifice fie ignorarea unor probe cărora legea să le confere o valoare doveditoare superioară, fie încălcarea unor norme de drept materiale sau procesual, acest argument care relevă, în esenţă, o pretinsă eroare săvârşită de instanţa de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanţei de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuţie a situaţiei de fapt.

Or, motivarea cererii de recurs în acord cu prevederile art. 486 din C. proc. civ. implică determinarea greşelilor imputate instanţei şi argumentarea criticilor formulate. În caz contrar, indicarea unuia dintre cazurile limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., devine pur formală şi nu învesteşte, în mod legal, instanţa de recurs cu exercitarea controlului de legalitate.

Pentru toate aceste considerente, găsind nefondate criticile din recurs, în ansamblul lor, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 43/2021 din 25 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul B..

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 43/2021 din 25 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 08 decembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.