Nullity of post-1990 property transfers alleged to circumvent expropriation restitution: temporal application of statutory alienation prohibitions and res judicata of administrative decisions

Şedinţa publică din data de 08 decembrie 2021

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

I.1 Primul ciclu procesual:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 01 august 2012, sub nr. x/2012, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii S.C. D., S.C. E. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L.: să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 septembrie 2001 de BNP F., până la concurenţa suprafeţei de teren de 5.805 mp şi a construcţiilor aflate pe acest teren,încheiat între S.C. D. (în calitate de vânzător) şi S.C. E. S.R.L.; să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 02 decembrie 2002 de BNP F., încheiat între S.C. E. S.R.L. şi S.C. E., până la concurenţa suprafeţei de 5.805 mp şi a construcţiilor aflate pe acesta; să se constate nulitatea absolută parţială a actului de alipire încheiat de S.C. E., autentificat sub nr. x din 26 august 2005 de BNP F. până la concurenţa suprafeţei de 5.805 mp şi a construcţiilor aflate pe acesta, precum şi obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 5.805 mp şi construcţiile existente pe acest teren.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin încheierea pronunţată la data de 16 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cererea de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la data de 26 septembrie 2001, de BNP F., reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii.

Prin sentinţa civilă nr. 179/19 februarie 2014, tribunalul a reţinut că reclamanţii au solicitat prin cererea de chemare în judecată, potrivit principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, şi constatarea nulităţii absolute parţiale a actelor de vânzare-cumpărare subsecvente contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la data de 26 septembrie 2001 de BNP F., respectiv a actului autentificat la data de 02 decembrie 2002 de BNP F., încheiat între S.C. E. S.R.L. şi S.C. E., până la concurenţa suprafeţei de 5.805 mp şi a construcţiilor aflate pe acesta şi a actului de alipire încheiat de S.C. E., autentificat la data de 26 august 2005 de BNP F., până la concurenţa suprafeţei de 5.805 mp şi a construcţiilor aflate pe acesta.

A reţinut tribunalul că, în condiţiile în care actul principal nu a fost anulat, fiind admisă sub acest aspect excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, actele subsecvente nu pot fi anulate în virtutea principiului de drept invocat.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 161A/6 aprilie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi, ca nefondat.

I.4. Hotărârea pronunţată în recurs.

Prin decizia nr. 2457/04 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat recurenţii-reclamanţi, a casat decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 179 din 19 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Bucureşti.

II. Al doilea ciclu procesual.

II.1. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 28 decembrie 2015, sub nr. x/2016.

II.2 Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 415/09 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, pe fond, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca nefondată. De asemenea, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. D. S.A. în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

II.3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 671A/19 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 415/09 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi S.C. D. S.A. şi S.C. E. S.R.L., ca nefondat; i-a obligat pe apelanţi la plata cheltuielilor de judecată către intimata S.C. E., în cuantum de 5000 RON.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a apreciat că nu este fondată critica prin care s-a susţinut că prima instanţă a făcut o analiză parţială şi greşită a dispoziţiilor cuprinse în decizia de casare.

A reţinut instanţa de apel incidenţa dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., respectiv că prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, sub un prim aspect, că termenul special de prescripţie de 18 luni, reglementat de art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001 modificată, calculat de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, vizează exclusiv actele juridice încheiate anterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (respectiv datei de 14 februarie 2001), iar în speţă, încheierea contractelor de vânzare-cumpărare care fac obiectul acţiunii în nulitate s-a realizat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind aplicabil astfel regimul nulităţii absolute de drept comun, sub aspectul imprescriptibilităţii acţiunii în nulitate.

Sub un alt aspect, Înalta Curte a stabilit că soluţia de respingere a cererii de revendicare prin compararea titlurilor nu este motivată corespunzător, prin raportare la dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi ale art. 6 par. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează motivarea hotărârilor judecătoreşti ca o garanţie a procesului echitabil.

Critica referitoare la respingerea cererii de conexare a prezentului dosar cu dosarul nr. x/2009, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu a fost considerată un veritabil motiv de casare, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de recurs statuând că, dacă această cerere va fi reiterată în rejudecarea cauzei, va incumba instanţelor de fond obligaţia de a verifica dacă sunt întrunite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 164 C. proc. civ.

A arătat curtea de apel că apelanţii-reclamanţi nu au indicat, în concret, în ce fel a nesocotit prima instanţă limitele casării, iar din analiza punctuală a hotărârii apelate, în raport de limitele casării, se poate observa că cererea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26 august 2001, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2 decembrie 2002 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26 august 2005 a fost analizată şi soluţionată în contextul regimului nulităţii absolute de drept comun, sub aspectul imprescriptibilităţii acţiunii în nulitate.

A reţinut, de asemenea, instanţa de apel că cererea de conexare a dosarelor nu a fost reiterată (judecata în dosarul nr. x/2009, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fiind suspendată), iar soluţia de respingere a cererii de revendicare prin compararea titlurilor a fost motivată.

Motivul de apel prin care au fost formulate critici referitoare la modalitatea în care prima instanţă a stabilit situaţia de fapt şi a aplicat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a fost găsit nefondat.

S-a reţinut că prima instanţă a stabilit, pe baza probatoriului administrat, că au fost încheiate trei acte juridice, respectiv: 1) contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26 septembrie 2001, prin care S.C. D. a vândut către S.C. E. S.R.L. imobilul teren intravilan în suprafaţă de 8353 mp şi construcţia cu o suprafaţă construită de 2950,61mp edificată pe acest teren; 2) contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/09 decembrie 2002, prin care a fost dezmembrată o suprafaţă de 6162,80 mp şi vândută de S.C. E. S.R.L. către S.C. E. S.R.L. şi 3) actul de alipire autentificat sub nr. x/26 august 2005 vizând lotul A (în suprafaţă de 6162,80 mp şi construcţia în suprafaţă construită de 1445,57 mp) şi lotul B (în suprafaţă de 2190,74 mp şi construcţia în suprafaţă construită de 1504,04 mp).

Reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a celor trei contracte, până la concurenţa suprafeţei de 5805 mp şi a construcţiilor aflate pe acest teren, temeiul juridic fiind reprezentat, conform precizării depuse la data de 7 octombrie 2016, de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 - Procedura de restituire Capitolul 3, art. 20 şi de dispoziţiile art. 948 pct. 2 (referitor la consimţământ) şi pct. 4 (referitor la cauza ilicită), art. 953 şi art. 966 şi urm. privind frauda la lege, din C. civ. de la 1864; printr-un capăt de cerere distinct s-a solicitat revendicarea imobilului prin comparare de titluri, în temeiul art. 480 C. civ.

Curtea de apel a apreciat că instanţa nu a fost învestită cu analizarea modului în care a fost soluţionată notificarea în cadrul etapei administrative a procedurii de restituire demarate de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001 şi nici cu cenzurarea hotărârii nr. 10/13 septembrie 2001, emisă de S.C. D., astfel că nu a analizat, cu prilejul exercitării controlului judiciar, criticile expuse de apelanţii-reclamanţi cu privire la aceste aspecte.

În examinarea criticilor privitoare la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 cu ocazia încheierii celor trei acte juridice, a menţionat că pot fi analizate doar motivele de nulitate contemporane încheierii contractelor.

A reţinut instanţa de apel că la data încheierii primului act juridic supus analizei (26 septembrie 2001) legea, în forma consolidată la data de 13 august 2001, nu cuprindea în Capitolul III - proceduri de restituire, nicio interdicţie de înstrăinare. La data celui de-al doilea act juridic (09 decembrie 2002), legea avea forma introdusă prin actualizarea din 10 iulie 2002 şi, de asemenea, nu cuprindea nicio interdicţie de înstrăinare.

La data încheierii actului de alipire, 26 august 2005, după consolidarea legii din 25 iulie 2005, a fost introdus alin. (4^1) al art. 20 de pct. 50 al art. I din Titlul I din Legea nr. 247 din 19 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 653 din 22 iulie 2005.

Acest text avea următorul conţinut: sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi.

A reţinut instanţa de apel că această interdicţie de înstrăinare vizează imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a legii de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public.

Or, cum actul de alipire nu a vizat un imobil deţinut de o entitate din categoria celor vizate de interdicţie, ci a fost încheiat între două persoane juridice de drept privat (societăţile comerciale cu răspundere limitată S.C. E. S.R.L. şi S.C. E. SRL), actului juridic a cărui nulitate se solicită, nu-i este aplicabil acest text de lege.

Constatând că apelanţii nu au indicat, în concret, nesocotirea vreunei norme imperative din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a apreciat că în mod corect prima instanţă a înlăturat motivul de nulitate întemeiat pe acest act normativ.

Examinând, în continuare, criticile prin care apelanţii-reclamanţi au susţinut că sancţiunea nulităţii actelor juridice este atrasă de încălcarea dispoziţiilor art. 948 pct. 2 şi 4 C. civ., referitoare la consimţământ şi cauza licită, condiţii esenţiale pentru încheierea valabilă a convenţiilor, curtea de apel le-a găsit nefondate.

În acest sens a reţinut că, din perspectiva viciului de consimţământ al persoanei juridice la semnarea actelor juridice, apelanţii au arătat că, deşi nulitatea actelor ar putea fi relativă, totuşi, modul de încheiere a acestor acte juridice, de către aceleaşi persoane fizice, reprezentând în acelaşi moment, atât pe vânzătoare, cât şi pe cumpărătoare, după o procedură de soluţionare a notificării formulate în baza Legii 10/2001, confirmă o dată în plus reaua-credinţă şi intenţia de a sustrage imobilul de la aplicarea corectă a Legii 10/2001.

S-a apreciat că aspectul invocat de apelanţi nu se subsumează viciilor de consimţământ reglementate de lege, respectiv: eroarea, dolul şi violenţa şi leziunea, astfel că motivul de apel este nefondat.

Cu referire la cauza ilicită, despre care apelanţii au arătat că ar consta în faptul că atât vânzătoarea S.C. D., cât şi cumpărătoarea S.C. E. S.R.L., au fost reprezentate de aceleaşi persoane fizice, care au conlucrat în scopul ilicit de a sustrage imobilul atât din patrimoniul S.C. D., dar în mod deosebit de a-l restitui în natura adevăraţilor proprietari de drept[...], curtea de apel a reţinut că situaţia prezentată drept cauză ilicită, aduce mai degrabă în discuţie dubla reprezentare, care ar putea cauza prejudicii decurgând din conflictul de interese, însă, sancţiunea aplicabilă într-o atare situaţie este nulitatea relativă, susceptibilă de a fi invocată doar de persoana ocrotită, deci de reprezentat, în termenul de prescripţie prevăzut de lege.

A mai reţinut instanţa de apel că nu poate fi primită nici susţinerea prin care apelanţii au invocat cauza ilicită din perspectiva încheierii actului de vânzare-cumpărare cu dezmembrare între S.C. E. S.R.L. (în calitate de vânzător) şi S.C. E. S.R.L. (în calitate de cumpărător) autentificat sub nr. x/09 decembrie 2002, act încheiat în timp ce pe rolul instanţelor de judecată, se judeca dosarul nr. x/2002 al Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, prin care s-ar fi urmărit fraudarea creditorilor (G.).

În opinia curţii de apel, cauza ilicită constând în fraudarea drepturilor creditorilor (a reclamanţilor) nu se poate susţine câtă vreme, la data încheierii actelor juridice a căror nulitate se invocă nu exista, potrivit Legii nr. 10/2001, nicio interdicţie de înstrăinare; în ceea ce priveşte actul încheiat la data de 09 decembrie 2002, legea avea forma introdusă prin actualizarea din 10 iulie 2002 şi nu cuprindea nicio interdicţie de înstrăinare.

Cu referire la acţiunea în revendicare prin comparare de titluri, prin care reclamanţii au solicitat să fie obligată pârâta S.C. E. S.R.L. să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 5805 mp şi construcţiile existente pe acesta, curtea de apel a reţinut că reclamanţii au invocat drept titlu de proprietate actul dotal autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat sub nr. x/27 ianuarie 1915.

Conform notificării nr. 1567/08 august 2001, reclamanţii au solicitat în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a întregului imobil, compus din teren în suprafaţă de circa 6.000 mp şi construcţii; prin Hotărârea nr. 10/13 septembrie 2001, S.C. D. a respins cererea de restituire în natură şi, în raport de dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a îndrumat notificatorii să formuleze cereri de restituire în natură către APAPS şi, respectiv, către persoana juridică deţinătoare. Hotărârea nu a fost contestată, nefiind astfel supusă controlului judiciar.

Cu referire la titlul pârâtei s-a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26 septembrie 2001, S.C. D. a înstrăinat către S.C. E. S.R.L. o suprafaţă de teren de 8353 mp împreună cu construcţiile de tip industrial aflate pe teren. Conform contractului de vânzare cumpărare cu dezmembrare autentificat sub nr. x/09 decembrie 2002, a fost dezmembrată o suprafaţă de 6162,80 mp, care a fost vândută de S.C. E. S.R.L. către S.C. E. S.R.L..

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/22 aprilie 2005, a fost vândută de către S.C. E. S.R.L., către S.C. E. S.R.L., o suprafaţă de teren de 2190,74 mp, iar prin actul de alipire autentificat sub nr. x/26 august 2005 s-au adăugat lotul A, în suprafaţă de 6162,80 mp şi construcţia în suprafaţă construită de 1445,57 mp şi lotul B în suprafaţă de 2190,74 mp şi construcţia în suprafaţă de 1504,04 mp.

Vânzătoarei S.C. D., privatizată integral la data de 9 iunie 1995, conform contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 223/9 iunie 1995, i-a fost emis de către Ministerul Agriculturii Alimentaţiei Publice şi Pădurilor, în baza Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/20 august 1996, asupra unei suprafeţe de 64.955 mp, din care face parte şi suprafaţa înstrăinată.

A reţinut instanţa de apel că apelanţii-reclamanţi susţin că privatizarea a fost efectuată nelegal şi că în mod nelegal a fost emis şi certificatul de proprietate, susţineri care nu au fost verificate de instanţe în raport de cadrul procesual obiectiv şi subiectiv şi de imperativul respectării principiului disponibilităţii părţilor; susţinerile apelanţilor-reclamanţi privitoare la reaua-credinţă a intimatelor-pârâte au fost apreciate de instanţa de apel ca fiind nedovedite şi lipsite de relevanţă faţă de obiectul şi temeiul de drept al cererii de chemare în judecată.

La soluţionarea acţiunii, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanţii au mai promovat o acţiune în revendicare în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.R.L., care a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 738/19 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2009, rămasă definitivă prin respingerea, ca nefondat, a apelului, conform deciziei civile nr. 21 A/24.01.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, şi irevocabilă prin respingerea, ca nefondat, a recursului, astfel cum reiese din decizia nr. 7394/04 decembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; prima instanţă a argumentat că o nouă acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. este neîntemeiată, statuările hotărârilor judecătoreşti menţionate opunându-se cu putere de lucru judecat, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.

Sub acest aspect, curtea de apel a reţinut că apelanţii nu au dedus judecăţii critici concrete, afirmând generic că soluţia instanţei de fond după casare nu analizează si nu argumentează în niciun fel excepţia, în condiţiile în care cele trei elemente: părţi, obiect si cauza, nu sunt întrunite si deci nu operează în cauza de faţă. De asemenea, a reţinut că autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, de excepţie procesuală, conform art. 1201 C. civ. şi de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze un anumit fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (art. 1200 C. civ.).

S-a constatat că analiza a fost efectuată de prima instanţă din perspectiva dispoziţiilor art. 1200 C. civ., ca efect pozitiv al lucrului judecat, aspectele dezlegate anterior impunându-se în acest proces fără posibilitatea de a se statua diferit.

A menţionat curtea de apel că prima instanţă nu a admis excepţia de lucru judecat, care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o nouă judecată şi presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi şi cauză), care împiedică repetarea judecăţii, ci a judecat reţinând efectul pozitiv al lucrului judecat care se impune într-un al doilea proces în legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis şi a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

De asemenea, în motivarea soluţiei pronunţate, curtea de apel a arătat că, în opinia sa, în cauză există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, însă faţă de limitele devoluţiunii stabilite de criticile formulate de apelanţi, acest aspect nu mai poate fi repus în discuţie. De altfel, efectul substanţial este acelaşi, câtă vreme cele statuate în primul proces s-au impus în cauza de faţă cu valoare de adevăr. În esenţă, în primul proces s-a reţinut că pârâta a exhibat un titlu valabil iar reclamanţii nu deţin un bun actual ori o speranţă legitimă din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei CEDO, simpla lor solicitare de a obţine un bun preluat de stat nereprezentând un bun actual sau o speranţă legitimă (cauza Poenaru c. României).

Pentru considerentele expuse, curtea de apel a respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi, ca nefondat; în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., i-a obligat pe aceştia la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă S.C. E. S.R.L., reduse potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (3) din acelaşi act în raport de complexitatea cauzei.

2. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 671A/19 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs recurenţii-reclamanţi C. şi A. solicitând,în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei pronunţate în apel în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinţei primei instanţe, iar, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 299 şi următoarele şi ale art. 304 - 316 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi arătând că în speţă sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, recurenţii-reclamanţi au expus istoricul fazelor procesuale anterioare, subliniind că în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia de casare în mod irevocabil şi obligatoriu pentru instanţa de trimitere în sensul că imobilul preluat fără titlu valabil se va restitui în natură, respectiv că dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 exclud posibilitatea salvgardării efectelor juridice prin invocarea bunei-credinţe.

Au susţinut recurenţii că aceste două considerente obligatorii pentru instanţa de trimitere urmau a fi interpretate în raport de obiectul procesului - instituţia nulităţii absolute a actelor juridice, care sancţionează categoric actele juridice încheiate cu încălcarea condiţiilor prevăzute de lege, lăsându-le fără niciun efect juridic.

S-a arătat, de asemenea, că în cel de-al doilea ciclu procesual, după casare, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile instanţei de recurs şi considerentele exprimate de această instanţă, a făcut o analiză parţială şi eronată, depăşind apărările formulate de părţi şi a apreciat, din proprie iniţiativă, că interdicţia prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sancţionată cu nulitatea absolută, nu este incidentă în cauză; pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Din perspectiva limitelor învestirii, recurenţii au susţinut că la judecata în fond după casare instanţa nu era învestită prin cererea de chemare în judecată cu privire la interdicţia prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea 10/2001, având în vedere că această dispoziţie legală nu exista la momentul formulării cererii de chemare în judecată (2002), ci era învestită cu cererea de constatare a nulităţii celor trei acte juridice încheiate după apariţia Legii nr. 10/2001, în varianta în vigoare la data încheierii acestora.

În plus, instanţa de fond, după casare, a interpretat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001 apreciind că pârâta D., deţinătoare a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1993, nu are obligaţia legală să restituie în natură imobilul în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, deşi imobilul a fost preluat de Statul Român fără titlu legal.

Au învederat că în acest fel, în rejudecare, instanţa de fond a refuzat orice analiză a celor trei capete de cerere din acţiune cu privire la nulitatea absolută a actelor juridice şi, pe cale de consecinţă, a respins şi cererea de revendicare imobiliară.

Recurenţii-reclamanţi au menţionat că în faza procesuală a apelului au depus, în cadrul probei cu înscrisuri, copia cererii de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 11 mai 1994, sub nr. x/1994, prin care au solicitat, în contradictoriu cu S.C. D., să se constate că sunt proprietarii terenului în cauză şi, după caz, să se dispună restituirea acestuia, să fie despăgubiţi la justa valoare sau să li se ofere un teren echivalent. Prin urmare, autorităţile Statului Român au fost sesizate cu revendicarea acestui teren încă din 1991, iar intimata S.C. D. cunoştea din anul 1994 că acest imobil aparţine familiei Teodorescu şi că a fost preluat abuziv de Statul Român.

Au învederat recurenţii că, de asemenea, au depus la judecata în apel copia cererii de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2002 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, dosar care a primit nr. x/2009 la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; în cadrul acestui dosar, i-au chemat în judecată, în calitate de pârâţi pe S.C. D., AVAS, Ministerul Agriculturii Alimentaţiei şi Pădurilor, SIF Muntenia şi S.C. E. S.R.L., solicitând constatarea nulităţii absolute a Certificatului de Proprietate seria x nr. x/20 august 1996 şi revendicarea imobilului. Acest dosar se află în apel, după casare, fiind suspendat succesiv, până la soluţionarea prezentului dosar (nr. x/2016).

S-a menţionat că această probă a fost administrată pentru a dovedi reaua-credinţă a S.C. D. şi a persoanelor din consiliul de administraţie care au creat S.C. E. S.R.L. în scopul de a sustrage imobilul aflat în litigiu de la obligaţia de restituire în natură în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

În dezvoltarea primului motiv de recurs recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a reinterpretat în mod greşit cadrul juridic aplicabil în speţa dedusă judecăţii şi a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, respectiv o hotărâre dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, ceea ce atrage incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a reţinut în mod greşit regimul juridic aplicabil în cauză, plecând de la premisa că notificarea formulată de G. în baza Legii nr. 10/2001 era adresată S.C. D., societate comercială privatizată, care nu avea obligaţia de a o soluţiona. De asemenea, în mod greşit a apreciat că întrucât actele juridice a căror nulitate absolută s-a solicitat au fost încheiate între două persoane juridice de drept privat, nu sunt aplicabile interdicţiile imperative prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Cu referire la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data de 14 februarie 2001) recurenţii au arătat că instanţa de apel a reţinut că interdicţia de vânzare vizează imobilele (teren şi construcţii) care erau deţinute la data intrării în vigoare a legii de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de o altă persoană juridică de drept public, deşi alin. (1) al acestei dispoziţii, în forma existentă în august 2001, prevede că: "Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare."

Au învederat recurenţii că, prin urmare, Legea nr. 10/2001 trebuie respectată şi de "orice altă persoană juridică", în speţă S.C. D., care deţinea imobilul şi care avea obligaţia să dispună, prin dispoziţie motivată, restituirea în natură a imobilului, în condiţiile în care acesta era preluat de Statul Roman fără titlu valabil.

Or, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, făcând o greşită aplicare a legii.

Sub un alt aspect, recurenţii-reclamanţi au arătat că decizia care face obiectul controlului judiciar este nelegală întrucât în mod greşit curtea de apel a apreciat că, faţă de limitele învestirii sub aspectul obiectului cererii, nu se impune a analiza criticile privitoare la modalitatea de soluţionare a notificării în cadrul etapei administrative a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi a celor prin care s-a solicitat cenzurarea Hotărârii nr. 10/13 septembrie 2001, emisă de D..

În opinia recurenţilor, acest raţionament juridic al instanţei de apel, conform căruia analizarea situaţiei de fapt şi de drept care a stat la baza încheierii actelor juridice a căror nulitate absolută au solicitat a fi constatată a fost refuzată a priori, este profund nelegal deoarece modul de soluţionare a notificării nr. 1567/08 august 2001, formulată de reclamanţi, prefaţează abuzul de drept, respectiv fraudarea Legii nr. 10/2001 de către reprezentanţii S.C. D..

Recurenţii au arătat că reprezentanţii legali ai intimatei S.C. D. au încălcat cu rea-credinţă dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în sensul că, deşi aveau cunoştinţă de pretenţiile reclamanţilor, inclusiv din solicitările şi acţiunile judiciare promovate anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, la scurt timp după primirea notificării formulate în baza Legii 10/2001, prin care se solicita restituirea în natură a suprafeţei de teren, au declanşat procedura de dezmembrare a imobilelor, prin Hotărârea din 05 septembrie 2001, şi au respins cererea de restituire în natură a terenului situat în Bucureşti, str. x (fost 7-9) sector 2, prin Hotărârea nr. 10 a consiliului de administraţie, reţinând în mod eronat că terenul a fost trecut cu titlu valabil în proprietatea statului şi a intrat în mod legal în patrimoniul S.C. D., conform certificatului de proprietate seria x nr. x/20 august 1996.

S-a învederat că, întrucât terenul în cauză a fost trecut fără titlu legal în proprietatea statului comunist, intimata S.C. D. nu a făcut dovada situaţiei contrare (în sensul că nu a arătat care este pretinsul titlu legal al statului), iar privatizarea nu a fost legală, această intimată era obligată sa dispună restituirea în natură a terenului către adevăraţii proprietari.

Au subliniat recurenţii că în calitate de deţinătoare a terenului, în cazul respingerii cererii de restituire în natură, intimata S.C. D. avea obligaţia să propună acordarea de masuri reparatorii conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Însă, pentru a-şi menţine în mod ilegal proprietatea asupra terenului, reprezentanţii intimatei-pârâte S.C. D. au întocmit actele juridice de înstrăinare a terenului, pe care le-au ascuns timp de 5 ani.

Au mai arătat recurenţii că în mod eronat intimatele S.C. D. şi S.C. E. susţin că ar fi comunicat hotărârea de respingere a notificării către reclamanţi. În realitate, aceştia le-au adus la cunoştinţă hotărârea şi au comunicat-o Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului pentru a proceda la acordarea de masuri reparatorii, în aprilie 2016.

Sub un alt aspect, s-a arătat că intimatele au dat dovadă de rea-credinţă în sensul că, deşi au susţinut contrariul, nu au propus notificatorilor acordarea în proprietate a altei suprafeţe de teren şi nici alte măsuri reparatorii; mai mult, intimata S.C. D. nu a respectat termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001 de comunicare a hotărârii şi de suspendare a oricăror proceduri până la soluţionarea contestaţiei, ci a procedat la încheierea actelor de înstrăinare în sensul că la data de 17 septembrie 2001 pârâta S.C. D., reprezentată de asociaţii din S.C. E. S.R.L., prin actul autentificat sub nr. x încheiat la 17 septembrie 2001, au decis dezmembrarea imobilelor, pentru a putea fi înstrăinate, iar la data de 26 septembrie 2001, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26 septembrie 2001, S.C. D. a vândut către S.C. E. S.R.L. suprafaţa de teren de 5805 mp provenind de la familia recurenţilor-reclamanţi şi construcţiile existente pe acest teren.

În opinia recurenţilor, încheierea acestui act juridic, dar şi a celorlalte doua acte juridice încheiate ulterior la 02 decembrie 2002 şi 26 august 2005, având ca obiect terenul aflat în litigiu, sunt acte juridice ilegale, întocmite cu încălcarea gravă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a prevederilor art. 948 pct. 2 şi 4 din C. civ. de la 1864.

Făcând referire la procedura de restituire prevăzută de Cap. III, art. 20, art. 23 alin. (2), art. 24 alin. (3)1, art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, şi la prevederile art. 11 alin. (2) din normele de aplicarea acestei legi, recurenţii-reclamanţi au conchis că, la o analiză atentă a modului de soluţionare a notificării pe care au formulat-o în baza Legii nr. 10/2001, rezultă cu certitudine reaua-credinţă a S.C. D., prin reprezentanţii săi legali, şi încălcarea gravă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, privind procedura de soluţionare a notificărilor, cu intenţia clară şi categorică de a sustrage acest teren de la procedura de restituire în natură; instanţa de apel, refuzând analizarea situaţiei de fapt şi de drept contemporane momentului încheierii actelor juridice, a pronunţat o hotărâre nelegală.

Au arătat recurenţii că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că primul act juridic încheiat la 26 septembrie 2001 şi cel de al doilea act juridic, încheiat la 09 decembrie 2002, nu erau supuse niciunei interdicţii din perspectiva Legii nr. 10/2001 în varianta în vigoare la momentul încheierii actelor juridice, respectiv că apelanţii-reclamanţi nu au indicat în mod concret încălcarea, nesocotirea vreunei norme imperative din Legea nr. 10/2001.

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de control judiciar, au refuzat să facă o analiză corectă şi completă a situaţiei de fapt şi de drept invocate de reclamanţi, iar intimaţii-pârâţi au încălcat cu rea-credinţa şi în scop de fraudă, întreaga Lege nr. 10/2001, scopul şi spiritul acestui act normativ fiind de a restitui persoanelor îndreptăţite bunurile imobile preluate în mod abuziv, ilegal şi fără titlu valabil în perioada 1945-1989.

S-a menţionat că dispoziţiile legale încălcate de intimaţi sunt indicate atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în motivele de apel, respectiv art. 1, art. 2. art. 3. art. 4, art. 9, art. 20, art. 24 şi art. 46 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005 pe care recurenţii le-au şi redat în cuprinsul memoriului de recurs.

În privinţa celui de al treilea act juridic, încheiat la 26 august 2005, s-a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că entitatea juridica nu era supusă niciunei interdicţii şi că, fiind încheiat între două persoane juridice de drept privat, actul juridic ar fi perfect legal.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au învederat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv i-a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic, pronunţând o hotărâre nelegală, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a înlăturat în mod nelegal toate criticile formulate cu privire la: modul de încheiere a celor trei acte juridice a căror nulitate absolută au solicitat-o, încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi fraudarea aceluiaşi act normativ în scopul sustragerii imobilului de la restituirea în natură.

Au arătat că instanţa de apel nu a analizat şi nu a răspuns motivat criticilor formulate de reclamanţi în apel, ceea ce reprezintă o încălcare a legii şi a normelor cuprinse în regulamentul de ordine interioară a instanţelor.

Astfel, în legătura cu primul motiv de apel, instanţa de apel a reţinut că apelanţii-reclamanţi nu au indicat în concret, punctual, în ce modalitate prima instanţă a nesocotit limitele casării.

Au arătat recurenţii că prin primul motiv de apel au reluat considerentele prin care Înalta Curte a reţinut că recursul este fondat, respectiv: "Primul motiv de recurs prin care se critică interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată,cu consecinţa soluţionării greşite a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, este fondat.

Făcând referire la prevederile art. 45 alin. (1), (2), (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată, recurenţii au arătat că termenul de un an prevăzut de alin. (5) al art. 45 a fost prelungit succesiv prin Ordonanţa de Urgenta a Guvernului nr. 109/2001 pentru prelungirea unor termene prevăzute de Legea nr. 10/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 13 august 2001 şi prin Ordonanţa de Urgenta a Guvernului nr. 145/2001, pentru prelungirea unor termene prevăzute de Legea nr. 10/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 12 noiembrie 2001, împlinindu-se la data de 14 august 2002.

Din interpretarea raţională şi sistematică a dispoziţiilor legale evocate, rezultă că domeniul de aplicabilitate al acestora se raportează la acţiunea în anularea sau în declararea nulităţii actelor de înstrăinare inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu sau fără titlu valabil, încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În cazul actelor juridice de înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care vizează imobile preluate de stat fără titlu valabil, se poate confirma nulitatea, în situaţia existenţei bunei-credinţe a părţii dobânditoare.

O asemenea ipoteză de validare nu poate fi recunoscută pentru situaţia în care contractul se încheie ulterior intrării în vigoare a actului normativ şi pentru care, dimpotrivă, legiuitorul a prevăzut, prin dispoziţia art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sancţiunea nulităţii absolute, fără posibilitatea salvgardării efectelor juridice prin invocarea bunei-credinţe.

În acelaşi sens, termenul special de prescripţie de 18 luni, reglementat de art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001 modificată, calculat de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, vizează exclusiv actele juridice încheiate anterior apariţia Legii nr. 10/2001, respectiv datei de 14 februarie 2001.

Or, în speţă, încheierea contractelor de vânzare-cumpărare care au făcut obiectul acţiunii în nulitate exercitate de reclamanţii-recurenţi din prezentul litigiu s-a realizat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv în 26 august 2001 (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x), 2 decembrie 2002 (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x) şi 26 august 2005 (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x), ceea ce determina scoaterea lor din sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001."

Faţă de aceste considerente ale instanţei anterioare de recurs, recurenţii-reclamanţi au învederat că argumentarea instanţei de apel, expusă în decizia recurată, încălcă grav dispoziţiile deciziei de casare, plecând de la preluarea fără titlu legal a terenului de către Statul Român, transmiterea ilegală a acestuia către S.C. D. şi, ulterior, încheierea celor 3 acte juridice a căror nulitate absolută se solicită, în fraudarea Legii nr. 10/2001, cu scopul de a se refuza restituirea în natură a imobilului către adevăraţii proprietari, prin încălcarea normelor legale privind soluţionarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 şi a procedurilor legale de restituire a acestor bunuri imobile preluate abuziv de stat, hotărârea pronunţată fiind nelegală.

În ceea ce priveşte motivul de apel prin care au fost deduse critici referitoare la modalitatea în care prima instanţă a stabilit situaţia de fapt şi a aplicat în cauza dedusă judecăţii dispoziţiile Legii nr. 10/2001, motiv de apel pe care instanţa de apel l-a apreciat nefondat, recurenţii au arătat că instanţa de apel a refuzat să analizeze titlul de proprietate pe care l-au invocat şi a acordat valenţă juridică titlului de proprietate invocat de pârâţi, plecând de la certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996 şi vânzarea de acţiuni (ceea ce, în opinia instanţei de apel, ar exclude obligaţia de restituire în natura a imobilului), refuzând să analizeze materialul probator administrat în dosarul nr. x/2009 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, suspendat, din care rezultă că G. a solicitat constatarea nulităţii absolute a Certificatului nr. x/1996 şi revendicarea imobilului, în contradictoriu cu toate organismele de privatizare şi, în mod deosebit, cu S.C. D..

Au arătat recurenţii-reclamanţi că, în cadrul acestui proces (declanşat în anul 2002), intimata S.C. D. a ascuns cu rea-credinţă încheierea celor trei acte juridice de înstrăinare, fapt descoperit abia în anul 2005, cu ocazia efectuării unei expertize tehnice de identificare a imobilului.

De asemenea, au arătat că instanţa de apel a refuzat să analizeze procedura de soluţionare a notificării în cadrul etapei administrative şi procedura de cenzurare a Hotărârii nr. 10/13 august 2001, emisă de S.C. D., situaţii de fapt şi de drept care au precedat cu câteva zile încheierea celor trei acte juridice de înstrăinare, încheiate în fraudarea Legii nr. 10/2001 cu intenţia clară ca S.C. D. să nu dispună restituirea în natura a imobilului.

În legătură cu condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind nulitatea absolută a actelor juridice, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală sub un dublu aspect.

Astfel, pe de o parte, a făcut o interpretare şi aplicare greşită a normei legale prevăzute de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cu referire la imobilele preluate fără titlu, atât în ceea ce priveşte actele juridice de înstrăinare, cât şi în ceea ce priveşte actele încheiate în cadrul procesului de privatizare, apreciind în mod nelegal că nu s-ar aplica în cauza dedusă judecăţii.

Pe de altă parte, instanţa de apel a refuzat, în mod nelegal, să reţină reaua-credinţă a intimatei-pârâte S.C. D. la încheierea actelor juridice a căror nulitate absolută a fost invocată în speţă, în condiţiile în care a fost probată reaua-credinţă a acestei intimate, atât anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, cât şi după apariţia acestui act normativ, în condiţiile în care, fără a respecta termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind contestarea soluţiei de respingere a notificării, a încheiat cele două acte juridice de înstrăinare prin declaraţii false, iar ulterior, în cadrul dosarului nr. x/2009 provenind din dosarul nr. x/2002, a ascuns întreaga operaţie, cu scopul evident de a nu restitui în natură imobilul.

Au arătat recurenţii-reclamanţi că, în aceste condiţii, solicită instanţei de recurs să reanalizeze întregul material probator şi să constate că cele trei acte juridice au fost încheiate de intimaţi prin fraudarea Legii nr. 10/2001 cu scopul de a refuza restituirea în natură a imobilului şi de a-l transfera în interes privat, caz de nulitate absolută prevăzut de numeroase dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, în special de dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

S-a susţinut că, urmare constatării nulităţii absolute a celor trei acte juridice de înstrăinare, întregul teren în suprafaţă de cca. 6000 mp, preluat în mod ilegal de la reclamanţi, revine în patrimoniul intimatei S.C. D., care are obligaţia să-1 restituie în natură, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a pronunţat o soluţie greşită cu referire la capătul de cerere prin care s-a solicitat revendicarea imobilului.

Astfel, după casare, instanţa de fond a respins cererea de revendicare, apreciind că se opune excepţia puterii de lucru judecat, fără posibilitatea dovedirii unei situaţii contrare.

Instanţa de apel a apreciat că în cauză există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză şi că, faţă de faptul că reclamanţii nu deţin un bun actual ori o speranţă legitimă în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cererea de revendicare a fost în mod legal respinsă.

În opinia recurenţilor, hotărârile instanţelor de fond sunt nelegale, deoarece în cauză nu există identitate de părţi, obiect şi cauză, prin raportare la un alt dosar, iar reclamanţii au speranţa legitimă ca cererea de constatare a nulităţii absolute a tuturor actelor juridice, inclusiv a actelor de privatizare încheiate abuziv (plecând de la eliberarea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996, act juridic ce provine de la un neproprietar, şi continuând cu cele trei acte juridice de înstrăinare încheiate de intimaţi cu rea-credinţă în scopul fraudării Legii nr. 10/2001), să fie urmată în mod legal de restituirea în natură a imobilului, fie prin soluţionarea acestui dosar, fie prin soluţionarea dosarului nr. x/2009 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, suspendat până la soluţionarea prezentului dosar.

Pentru motivele invocate, recurenţii-reclamanţi au solicitat, în principal, admiterea recursului, constatarea nulităţii absolute a celor trei acte juridice de înstrăinare şi, în condiţiile în care imobilul se va întoarce în patrimoniul S.C. D., să fie obligată această intimată, în temeiul art. (1) şi urm. din Legea 10/2001, să le restituie în natură imobilul situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 5805 mp.

În subsidiar, în ipoteza în care va fi admisă cererea de constatare a nulităţii absolute a celor trei acte juridice de înstrăinare, cu consecinţa revenirii imobilului în patrimoniul intimatei S.C. D., iar cererea de revendicare imobiliară formulată în cauză ar fi respinsă, recurenţii-reclamanţi au arătat că vor solicita repunerea pe rol a dosarului nr. x/2009 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă având ca obiect cererea de constatare a nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi revendicare imobiliară.

3. Apărările formulate în cauză.

În cauză a formulat întâmpinare intimata-pârâtă E. S.R.L. solicitând, în principal, anularea recursului, ca nemotivat, iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Cu referire la excepţia nulităţii recursului, intimata-pârâtă a susţinut, în esenţă, că susţinerile formulate recurenţii-reclamanţi nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate şi nu pot fi subsumate motivelor de recurs prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ.

Excepţia nulităţii recursului a fost soluţionată prin încheierea din 24.11.2021, instanţa de recurs dispunând respingerea acesteia, pentru motivele prezentate în cuprinsul încheierii menţionate, care nu se mai impun a fi reluate.

Pe fond, intimata-pârâtă a susţinut recursul nu este întemeiat, recurenţii-reclamanţi făcând o confuzie voită între problematica interdicţiei de înstrăinare (apărută în Legea nr. 10/2001 abia prin modificarea introdusă prin Legea nr. 135/15 octombrie 2014 pentru modificarea alin. (5) al art. 21 din Legea nr. 10/2001) şi procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În acelaşi mod, recurenţii-reclamanţi încearcă să inducă ideea obligativităţii instanţelor de fond/apel de a analiza condiţiile de restituire a imobilului ce face obiectul prezentei cauze, deşi aceste condiţii puteau fi analizate exclusiv în cadrul unei eventuale contestaţii împotriva Dispoziţiei nr. 10/13 septembrie 2001, emisă de S.C. D., contestaţie pe care recurenţii nu au formulat-o.

A mai arătat intimata că recurenţii-reclamanţi încearcă să inducă în eroare instanţa de judecată şi cu privire la comunicarea Dispoziţiei nr. 10/13 septembrie 2001, emisă de S.C. D., în sensul că, deşi susţin că ar fi luat cunoştinţă despre acest înscris în anul 2016, există înscrisuri doveditoare că aceştia au luat cunoştinţă de dispoziţia menţionată anterior datei de 10 mai 2002.

Recurenţii-reclamanţi ignoră în mod voit şi momentul la care Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin introducerea interdicţiei de înstrăinare, deoarece forma pe care o invocă a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare abia prin modificarea introdusă prin Legea nr. 135 din 15 octombrie 2014 pentru modificarea alin. (5) al art. 21 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, interdicţia de înstrăinare a imobilelor supuse procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 invocată de recurenţii-reclamanţi nu exista în Legea nr. 10/2001 la data la care au fost încheiate contractele de vânzare a căror nulitate se solicită. Cu toate acestea, în recurs, recurenţii-reclamanţi invocă tocmai această prevedere a Legii nr. 10/2001 care nu exista la momentul la care se impune a fi făcută analiza de legalitate a actelor juridice deduse judecaţii.

În opinia intimatei-pârâte, toate argumentele de nelegalitate ori netemeinicie privind modalitatea de soluţionare a notificării formulate de recurenţii-reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001 privind imobilul în discuţie ar fi trebuit ridicate de aceştia exclusiv în cadrul procedurii de contestare a dispoziţiei, de care însă recurenţii-reclamanţi nu au uzat.

Cu referire la susţinerile expuse în cuprinsul celui de-al doilea motiv de recurs, intimata a arătat, în esenţă, că recurenţii-reclamanţi îşi propun să obţină parcurgerea etapei contestaţiei împotriva dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001, în afara cadrului legal de reglementare a acesteia, în condiţiile în care aceştia nu au formulat contestaţie nici în anul 2002, nici în 2016 (când susţin că ar fi luat cunoştinţă de dispoziţie).

În ceea ce priveşte al treilea motiv de recurs, intimata-pârâtă a arătat că recurenţii-reclamanţi au formulat deja mai multe acţiuni in revendicare, care au fost respinse irevocabil, şi nu au atacat în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, dispoziţia de respingere a notificării lor.

Decizia de casare nr. 2657/04 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu dă câştig de cauză recurenţilor-reclamanţi, ci doar înlătură prescripţia, trimiţând la o analiză a fondului litigios, analiză pe care, atât instanţa de fond, în rejudecare, cât şi instanţa de apel subsecventă au efectuat-o în mod judicios şi corect.

Din perspectiva temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, intimata a arătat că recurenţii-reclamanţi au invocat atât dreptul comun (art. 480 C. civ.), cât şi Legea nr. 10/2001, deşi cele două temeiuri de drept nu pot fi invocate simultan; pe de altă parte, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii aveau obligaţia de a uza de prevederile acestei legi speciale. Acţiunea în revendicare putea fi admisibilă doar în ipoteza în care legea specială nu ar fi oferit un remediu efectiv recurenţilor. Or, în speţă, recurenţii nu au uzat de posibilitatea de a promova contestaţia prevăzută de Legea nr. 10/2001, împotriva Hotărârii nr. 10/13 septembrie 2001, emisă de S.C. D..

A conchis intimata-pârâtă că, faţă de hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cererilor deduse judecăţii de către reclamanţi, în mod corect capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară a fost respins, cu atât mai mult cu cât reclamanţii nu deţin un bun actual şi nu au, în sensul domeniului de aplicare al Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului o speranţă legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce vor succede:

O primă critică susţinută în cadrul primului motiv de recurs - întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ. vizează faptul că instanţa de apel a reţinut eronat regimul juridic al litigiului pendinte, respectiv că a plecat de la premisa eronată că notificarea formulată de G. era adresată S.C. D., iar această societate comercială nu avea obligaţia de a soluţiona respectiva notificare, precum şi că actelor juridice a căror nulitate se solicită nu li se aplică interdicţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru că ele au fost încheiate între două persoane juridice de drept privat.

Înalta Curte constată că premisele astfel evocate de recurenţi nu au corespondent în hotărârea supusă controlului judiciar, ele reprezentând numai ipoteze propuse de recurenţi spre a fundamenta argumentele critice pe care le-au dezvoltat.

Lecturarea deciziei pronunţate în apel relevă fără echivoc constatarea instanţei de prim control judiciar - făcută în contextul limitelor devoluţiunii permise de calea de atac a apelului - în sensul că notificarea pe care autorii reclamanţilor recurenţi au formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată prin Hotărârea nr. 10/13.09.2001 emisă de entitatea notificată S.C. D. - în sensul respingerii notificării -, iar prezenta cauză nu oferă un cadru procesual care să facă posibilă verificarea legalităţii sau temeiniciei soluţiei de respingere a demersului de notificare pe temeiul Legii 10/2001.

Această concluzie a instanţei de prim control judiciar relevă o judicioasă aplicare a principiului de drept specialia generalibus derogant, în contextul în care s-a acordat prevalenţă reglementărilor conţinute de Legea nr. 10/2001 relativ la efectele actelor juridice care au fost emise în derularea procedurilor reglementate de acest act normativ special.

În acest punct al analizei trebuie amintit că Hotărârea nr. 10/13.09.2001 emisă de entitatea notificată - S.C. D. - constituie un act juridic ce putea fi suspus controlului judecătoresc numai în condiţiile exercitării căii de atac a contestaţiei, conform art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară republicării.

Existenţa reglementării speciale relative la menţionata cale de atac impune concluzia priorităţii şi exclusivităţii utilizării respectivei proceduri şi, implicit, a interdicţiei de verificare, într-o acţiune de drept comun, a legalităţii actului juridic prin care s-a soluţionat notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 şi care a devenit definitiv prin neexercitarea contestaţiei menţionate.

La aceeaşi concluzie conduce şi principiul general de drept al legalităţii căilor de atac, principiu potrivit căruia căile de atac sunt numai cele deschise de lege şi trebuie exercitate în condiţiile şi termenele prescrise prin lege.

Astfel, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a menţionatelor principii de drept apreciind că excedează cadrului procedural o analiză a argumentelor critice pe care reclamanţii recurenţi le-au expus relativ la chestiuni ce vizează modul de soluţionare a notificării, respectiv la legalitatea şi temeinicia Hotărârii nr. 10/13.09.2001 emisă de S.C. D.. Nu este aşadar incidentă o ipoteză care să poată fi subsumată nici motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază nefondată şi critica prin care se susţine că aprecierea potrivit căreia numai persoanelor juridice de drept public le revine obligaţia de a acorda măsuri reparatorii sub forma restituirii în natură ar ilustra împrejurarea că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării aduse acestui act normativ prin Legea nr. 247/2005.

Interpretarea dată de instanţa de apel menţionatei norme juridice este rezultatul unei interpretări raţionale, teleologice şi sistematice, din ansamblul reglementărilor ce se regăsesc în conţinutul Legii nr. 10/2001 reieşind cu claritate că, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, acestea se adresează entităţilor de stat ori acelor entităţi (persoane juridice) ce au drept trăsătură caracteristică faptul că statul deţine calitatea de acţionar într-o măsură suficientă încât aceasta să suporte sarcina (povara materială) a restituirii în natură a imobilelor pe care le-a preluat anterior (sub administrarea unui regim politic totalitar şi abuziv).

Legea nr. 10/2001 reprezintă actul normativ prin care statul şi-a asumat obligaţia de a acorda reparaţii pentru măsuri abuzive luate de autorităţile publice în perioada regimului comunist, o atare finalitate a acestei legi neputând conduce la o altă concluzie decât aceea că obligaţiile specifice de stabilire şi acordare a măsurilor reparatorii incumbă doar acelor persoane juridice al căror patrimoniu are o legătură juridică cu patrimoniul statului.

Asemenea repere de identificare a entităţilor cărora le incumbă obligaţia de restituire în natură sunt de natură a conduce la concluzia că sintagma "orice altă persoană juridică" utilizată în redactarea art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se referă la eventuale alte forme de constituire şi funcţionare a entităţilor juridice deţinătoare (raportat la cele explicit enumerate de text: regie autonomă, societate sau companie naţională, societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, o organizaţie cooperatistă), iar nu - astfel cum propun recurenţii - la o instituirea vreunei obligaţii de acordare a reparaţiilor în sarcina persoanelor juridice de drept privat în al căror patrimoniu nu se regăseşte o participare a autorităţilor publice.

În concluzie, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut atât o corectă interpretare, cât şi o judicioasă aplicare în cauză a prevederilor art. 20 alin. (1) şi alin. (4) indice 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, fiind nefondată susţinerea recurenţilor în sensul că decizia recurată ar fi - din această perspectivă- lipsită de temei legal.

Se impune a fi subliniat faptul că menţionata analiză a fost realizată doar în coordonatele evaluării capătului de cerere referitor la nulitatea actului de alipire autentificat sub nr. x din data de 26.08.2005 de S.C. E., reţinând instanţa de apel că numai la momentul încheierii acestui act juridic era reglementată această interdicţie de înstrăinare.

Cu privire la cererea de constatare a nulităţii contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x/26.09.2001 şi nr. y/09.12.2002, s-a apreciat că acestea nu sunt afectate de viciul nulităţii pentru că la datele la care ele au fost perfectate nu era reglementată prin art. 20 din legea specială de restituire o interdicţie de înstrăinare. Or, cu privire la această statuare nu s-a formulat vreo critică în recurs.

Relativ la aprecierea instanţei de apel în sensul că nu a fost sesizată cu soluţionarea notificării din cadrul etapei administrative a procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, recurenţii au expus opinia că este consecinţa unui raţionament "profund nelegal", însă nu au evidenţiat vreun reper concret de natură a permite a se stabili pretinsa nelegalitate a deciziei recurate.

Înalta Curte notează că procesul civil este subordonat, printre altele, principiului general de drept al disponibilităţii, principiu care îşi găseşte expresie normativă în prevederile art. 129 alin. ultim din C. proc. civ. astfel: "În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecaţii". În plus, judecata în apel este limitată la aspectele care au format obiect al învestirii primei instanţe, această regulă fiind explicit înscrisă în art. 295 alin. (1) din C. proc. civ. care prevede "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecata şi nici nu se pot face alte cereri noi".

Or, judecata realizată de instanţa de apel reflectă tocmai conformarea faţă de aceste rigori specifice procesului civil, ele constituind veritabile obstacole legale în a se evalua acele critici din apel ce priveau modalitatea în care S.C. D. a apreciat asupra valabilităţii titlului statului şi a soluţionat notificarea pe care reclamanţii recurenţi au formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care acţiunea în justiţie pendinte nu a avut vreun capăt de cerere care să reprezinte o contestaţie (exercitată cu respectarea cerinţelor impuse de Legea nr. 10/2001) îndreptată împotriva Hotărârii prin care entitatea notificată a soluţionat respectiva notificare.

Prin urmare, ampla expunere din memoriul de recurs referitoare lipsa de conformitate a soluţiei date notificării (pe care au formulat-o cu privire la imobilul în litigiu) faţă de procedura de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001 nu poate determina o evaluare a respectivelor argumente în prezenta etapă procesuală, pentru că acestea rămân chestiuni care excedează cadrului procesual astfel cum el a fost stabilit la judecata în primă instanţă a pricinii.

Având în vedere că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară care, potrivit prevederilor art. 304 raportat la art. 299 alin. (1) din C. proc. civ., permite a se realiza exclusiv o evaluare a legalităţii deciziei atacate cu recurs, Înalta Curte nu poate proceda la reevaluarea probelor şi a situaţiei de fapt ce a fost stabilită prin decizia supusă controlului judiciar.

Astfel, nu pot forma obiect de analiză argumentele prin care recurenţii evocă împrejurarea că actele juridice a căror nulitate s-a cerut în speţă ar fi fost încheiate "cu rea credinţă şi cu intenţia clară de a încălca dispoziţiile Legii nr. 10/2001".

Instanţa de apel a analizat aceste argumente ale recurenţilor reclamanţi, concluzionând în sensul că nu a existat vreo interdicţie legală de înstrăinare la datele la care au fost încheiate actele translative de proprietate a căror nulitate s-a invocat în speţă, că hotărârea nr. 10/2001 emisă de S.C. D. nu a fost niciodată contestată şi că, circumscris cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, nu a fost dovedită în alt mod intenţia părţilor contractante de a frauda interesele reclamanţilor (echivalent cauzei ilicite).

Ţinând seama de limitele arătate ale judecăţii în recurs şi de faptul că recurenţii nu au relevat vreun aspect de nelegalitate a menţionatei evaluări pe care instanţa de apel a realizat-o cu privire împrejurarea (afirmată de reclamanţii-recurenţi) că pârâţii ar fi încheiat actele juridice a căror nulitate a fost invocată în scopul fraudării intereselor familiei Teodorescu, nu există temei spre a se reţine, din această perspectivă, vreun viciu de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar pendinte.

Este nefondată susţinerea recurenţilor în sensul că instanţa de apel ar fi refuzat analizarea situaţiei de fapt şi de drept concomitente încheierii actelor juridice la care se referă litigiul.

Reiese cu evidenţă, din considerentele deciziei recurate, că evaluarea situaţiei de fapt şi a cadrului normativ relevant soluţionării pricinii au fost tocmai cele contemporane încheierii actelor juridice a căror nulitate a fost invocată de reclamanţi, anume: legalitatea contractelor de vânzare cumpărare x/26.09.2001 şi nr. y/09.12.2002 a fost verificată prin raportare la conţinutul normativ pe care Legea nr. 10/2001 îl avea la datele la care acestea au fost perfectate.

Totodată, instanţa de prim control judiciar a făcut explicit precizarea că interdicţia de înstrăinare conţinută în art. 20 alin. (4) indice 1 din Legea nr. 10/2001 a fost ulterior introdusă în corpul actului normativ, respectiv prin Legea nr. 247/2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 653/22.07.2005.

Împrejurarea că instanţa de apel a reţinut o situaţie deosebită de cea afirmată de reclamanţii recurenţi nu reprezintă un refuz de a analiza situaţia dedusă judecăţii, astfel cum eronat afirmă recurenţii, ci ilustrează aprecierea în sensul netemeiniciei pretenţiilor formulate de aceştia ca urmare a exercitării atribuţiilor conferite prin art. 129 alin. (4) şi (5) din C. proc. civ., anume acelea de a stabili adevărul judiciar prin prisma probelor administrate şi de a identifica şi aplica normele legale care sunt efectiv incidente situaţiei deduse judecăţii.

Simplul fapt că părţile reclamante au expus o opinie cu privire la situaţia de fapt şi la legea aplicabilă nu era de natură a obliga instanţa să preia şi să consfinţească respectiva opinie, conform art. 129 alin. (1) teza finală din C. proc. civ. fiind necesar ca afirmaţiile făcute în cadrul procesului civil să fie fundamentate prin probe propuse şi administrate de părţi.

Nu pot fi validate nici argumentele care aduc în discuţie ignorarea de către instanţa de apel a incidenţei prevederilor art. 46 din Legea 10/2001, în forma anterioară republicării acestui act normativ.

Înalta Curte notează că, în faţa instanţei de apel nu a fost invocată o critică în sensul că în art. 46 din Legea 10/2001 se regăseau interdicţii de înstrăinare care au fost nesocotite la încheierea actelor juridice care formează obiect al cauzei de faţă.

Într-o atare situaţie şi raportat la rigorile care se desprind din prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. - conform căruia "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţa"- se constată că nu a existat suportul critic necesar spre a permite instanţei de prim control judiciar să evalueze dintr-o atare perspectivă legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe. Prin urmare, nu există temei spre a se reţine că decizia recurată ar fi afectată de viciul de nelegalitate al omisiunii de a verifica şi/sau reţine existenţa unei interdicţii de înstrăinare impuse prin art. 46 alin. (2) din Legea 10/2001.

De altfel, Înalta Curte notează că cele trei acte juridice a căror nulitate s-a invocat în speţă au fost încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, interpretarea logică şi gramaticală a acestui text de lege - pe care recurenţii înşişi îl citează- relevă că în sfera lui de incidenţă intră acele acte juridice ce erau în fiinţă la data intrării în vigoare a actului normativ special. Astfel, se prevede că: "actele juridice de înstrăinare (...) având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil,sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credinţă".

Chiar instituirea, prin cel de-al cincilea alineat al art. 46, a unui termen special de prescripţie care a început să curgă la data intrării în vigoare a legii speciale ilustrează intenţia legiuitorului de a subsuma domeniului de aplicare a acestui articol de lege exclusiv acele acte de înstrăinare ce erau în fiinţă la data edictării sale.

În acelaşi sens, sunt, de altfel şi statuările obligatorii din decizia civilă nr. 2457/04.11.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. Prin urmare, nu poate fi validată susţinerea recurenţilor referitoare la faptul că prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 în forma anterioară republicării acestui act normativ, ar trebui interpretate în sensul în care trebuia reţinută, în speţă, o interdicţie de înstrăinare de natură a atrage nulitatea acestor acte juridice.

Deşi recurenţii afirmă în argumentarea celui de-al doilea motiv de recurs că instanţa de apel a refuzat analiza întregului material probator, aceştia nu au relevat elemente probatorii lăsate neanalizate de instanţa de apel.

Totodată, afirmaţia din recurs în sensul că instanţa de apel ar fi refuzat să analizeze materialul probator administrat în dosarul nr. x/2009 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, din care rezultă că G. a solicitat constatarea nulităţii absolute a Certificatului nr. x/1996 şi revendicarea imobilului, în contradictoriu cu toate organismele de privatizare şi, în mod deosebit, cu S.C. D., nu poate susţine un viciu de legalitate al hotărârii criticate în recurs, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat deja anterior, în prezenta pricină nu a fost supusă cenzurii instanţei legalitatea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate menţionat.

Susţinerea potrivit căreia "analiza întregului material probator dovedeşte fără putinţă de tăgadă o situaţie de fapt şi de drept complet contrară" reprezintă în realitate o critică adusă modului în care instanţa de apel a evaluat probatoriul administrat, critică ce nu poate forma obiect de analiză în recurs pentru că nu vizează vreun aspect de nelegalitate dintre cele limitativ stabilite prin art. 304 din C. proc. civ. Aprecierea probelor reprezintă un atribut conferit de lege instanţelor de fond, conform prevederilor art. 167-168 şi art. 295 raportat la art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., atribut care nu poate fi supus controlului judiciar în recurs atâta vreme cât legea nu stabileşte un mod anume în care să se facă interpretarea probelor.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se mai afirmă şi că instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, fiind invocate prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ.

Subsumat acestui enunţ, se reproşează instanţei de apel că a apreciat eronat că nu s-a indicat în mod concret, punctual, în ce fel prima instanţă a încălcat limitele casării.

Or, dincolo de faptul că, determinarea limitelor casării, conform art. 315 din C. proc. civ., nu presupune o interpretare a unui act juridic, în sensul motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., critica astfel susţinută este nefondată faţă de faptul că, astfel cum recurenţii înşişi precizează, s-au limitat la a cita considerentele deciziei de casare în fundamentarea susţinerii (din apel) potrivit căreia limitele casării nu au fost respectate.

În condiţiile în care prima instanţă a realizat o nouă judecată în fond subsecvent deciziei de casare menţionate, iar devoluţiunea din apel este limitată la aspectele concret criticate prin cererea de apel, instanţa de prim control judiciar avea a verifica şi stabili conformitatea noii judecăţi cu decizia de casare prin prisma criticilor de nelegalitate sau de netemeinicie pe care apelanţii au înţeles să le formuleze.

Or, într-un asemenea context de analiză, evocarea considerentelor deciziei de casare nu era de natură să releve în mod necesar greşeli ale judecăţii de fond subsecvente, instanţa de apel având competenţa şi obligaţia de a stabili dacă argumentele concret expuse de parte au valoare de critici punctuale la adresa judecăţii ce se regăseşte în hotărârea (pronunţată în rejudecare) ce era atacată cu apel.

Astfel, aprecierea instanţei de apel în sensul că nu s-a indicat concret şi punctual în ce fel prima instanţă a nesocotit limitele casării relevă exercitarea competenţei de a da calificarea legală adecvată argumentelor din memoriul de apel, în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (1) raportat la art. 129 din C. proc. civ., iar nu o omisiune de a analiza un motiv de apel ori o interpretare greşită a actului dedus judecăţii cum eronat susţin recurenţii.

Argumentul din recurs potrivit căruia instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile deciziei de casare este unul care porneşte de la o premisă eronată, anume aceea că litigiul priveşte un teren care a fost preluat fără titlu legal de către stat, că imobilul trebuia restituit în natură de către S.C. D. şi că încheierea celor trei acte juridice (a căror nulitate se invocă) a fost făcută în frauda dreptului recurenţilor reclamanţi de a beneficia de restituirea în natură a imobilului.

Astfel cum s-a reţinut în cadrul primului motiv de recurs, o asemenea premisă este una care nu îşi găseşte corespondent în situaţia de fapt reţinută în speţă, aşa încât toată construcţia argumentativă pe care recurenţii au dezvoltat-o plecând de la menţionata ipoteză apare ca fiind vădit nefondată.

Susţinerile repetate ale recurenţilor prin care, sub diverse forme, aceştia pretind că argumentele lor îndreptate împotriva contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi au fost formulate, nu în scopul analizării cauzelor de nulitate a hotărârii nr. 10/2001, ci drept reper al nelegalităţii acestor contracte nu pot fi avute în vedere pentru aceleaşi considerente: o declarare a nevalabilităţii hotărârii menţionate în cadrul contestaţiei speciale reglementate de art. 24 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară republicării, nu a avut loc anterior, iar în cadrul actualei judecăţi hotărârea în discuţie necontestată, se impune cu titlu legal şi valabil, emiterea unor judecăţi de valoare asupra legalităţii acesteia nemaiputând fi realizată decât cu eludarea normei legale anterior evocate şi a principiului disponibilităţii procesului civil.

Lipsa de eficienţă a procedurii speciale, pe care recurenţii au urmat-o nu îşi are cauzalitatea decât în decizia acestora de a nu formula contestaţie în baza Legii nr. 10/2001 împotriva hotărârii prin care le-a fost soluţionată notificarea, (supunând astfel cenzurii instanţei competente atât chestiunile vizând comunicarea acestei hotărâri către recurenţi, valabilitatea titlului statului asupra imobilului notificat, competenţa S.C. D. de a soluţiona notificarea) pentru a-şi asigura astfel accesul la măsurile reparatorii reglementate de legea specială de vreme ce, potrivit regimului legal al bunurilor înstrăinate prin actele juridice a căror nulitate se invocă, legiuitorul a prevăzut toate măsurile necesare asigurării unei forme de reparaţie pentru fostul proprietar (restituirea în natură, acordarea altor bunuri în compensaţie, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent).

Sub un alt aspect, se reproşează instanţei de apel modul în care a realizat analiza comparativă între titlul de proprietate invocat de reclamanţii recurenţi şi titlu de proprietate al pârâţilor, evocând aspecte ale situaţiei de fapt pe care au susţinut-o pe parcursul procesului.

Şi în acest caz recurenţii tind la a determina o reevaluare a probelor administrate pe parcursul litigiului pendinte şi a altor litigii care s-au derulat ori sunt în curs între părţi, cu neobservarea faptului că un astfel de demers nu este posibil pentru că nu se încadrează în coordonatele controlului de nelegalitate permis de art. 304 din C. proc. civ.

Mai susţin recurenţii că instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prin aceea că a refuzat să reţină reaua credinţă a S.C. D. la încheierea actelor juridice a căror nulitate s-a invocat.

Înalta Curte notează că această critică are ca fundament opinia recurenţilor în sensul că probatoriul administrat ar demonstra o atitudine constată de rea credinţă a S.C. D., iar instanţa de apel nu ar fi dat corecta interpretare acestui probatoriu. Or, în mod evident o atare critică este una care priveşte modalitatea de evaluare a probelor, şi - pentru aceleaşi raţiuni expuse în precedent - nu poate forma obiect de analiză în recurs.

De altfel, lipsa de consistenţă a acestei critici este evidenţiată prin chiar argumentele expuse în memoriul de recurs, în sensul că ceea ce urmăresc recurenţii este reintrarea imobilului înstrăinat în patrimoniul S.C. D.. Or, în condiţiile în care recurenţii nu au înţeles să conteste hotărârea nr. 10/2001 emisă de S.C. D., prin care li s-a respins cererea de restituire în natură, este evident că prezentul demers judiciar nu are aptitudinea de a declanşa un control judiciar asupra hotărârii menţionate şi de a-i repune pe recurenţi în situaţia în care notificarea lor nu ar fi fost soluţionată.

Or, nu poate fi ignorat faptul că, în speţă, regimul juridic aplicabil imobilului înstrăinat prin actele juridice a căror nulitate se invocă, este cel guvernat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv faptul că, în lipsa contestării sale, prin intermediul căii de atac speciale, hotărârea nr. 10/2001 se bucură de prezumţia de validitate. Deopotrivă, aşa cum corect au observat instanţele de fond, recurenţii nu deţin o hotărâre judecătorească prin care să li se fi recunoscut, potrivit dreptului comun sau legii speciale, dreptul la restituirea în natură a imobilului, respectiv că, prin sentinţa civilă nr. 738/19.05.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 7394/04.12.2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost soluţionată cererea lor de revendicare a aceluiaşi imobil, s-a statuat că aceştia nu deţin un "bun actual".

În acest context factual, au fost pe bună dreptate, apreciate ca excedând cadrului procesual stabilit în cauză şi declarate drept ineficace juridic argumentele reclamanţilor din apel în sensul că Statul român ar fi preluat imobilul fără titlu şi la intenţia de fraudare a drepturilor lor de către S.C. D., la momentul respingerii notificării, aceste critici fiind circumscrise, în esenţă, ideii de nelegalitate a hotărârii nr. 10/2001.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs - fundamentat pe prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. - se susţine că instanţa de apel a soluţionat în mod greşit capătul de cerere referitor la revendicarea imobilului.

Înalta Curte notează că instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţei reţinând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în ce priveşte trăsăturile juridice ale titlurilor de proprietate exhibate de părţi în cadrul revendicării prin comparare de titluri.

Chiar dacă a opinat în sensul că este îndeplinită şi tripla identitate necesară spre a opera efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, opinia astfel exprimată de instanţă are valenţele unor considerente indiferente, respectiv unele ce nu sprijină soluţia asupra apelului, atâta vreme cât cererea în revendicare nu a fost apreciată nefondată pe temeiul excepţiei procesuale a autorităţii de lucru judecat, ci a fost respinsă ca netemeinică în urma judecării ei pe fond şi valorificării autorităţii de lucru judecat ca prezumţie-mijloc de probă.

Prin urmare, este inutil a se analiza în cadrul recursului pendinte dacă există sau nu tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză) cerută pentru a opera efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care soluţia asupra apelului nu este rezultatul valorificării acestui efect juridic.

Se cuvine a fi observat, deopotrivă, că instanţa de apel a reţinut că "reclamanţii nu deţin un bun actual ori o speranţă legitimă din perspectiva art. 1 din Protocolul I la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei CEDO, simpla lor solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual nicio speranţă legitimă (cauza Poenaru c. României)".

Astfel, în mod neechivoc fost avut în vedere reperul juridic al speranţei legitime, în cadrul analizei comparative a titlurilor de proprietate exhibate de părţi, instanţa indicând şi reperele normative şi jurisprudenţiale după care a făcut această evaluare.

Afirmaţia recurenţilor în sensul că ei justifică o speranţă legitimă în cererea de revendicare a imobilului ce formează obiectul litigiului nu relevă vreun viciu de nelegalitate a menţionatei evaluări făcute de instanţa de apel, ci are ca punct de plecare reiterarea situaţiei de fapt pe care aceştia au susţinut-o în speţă.

Or, reperul faptic astfel propus de recurenţi nu poate constitui suportul unei analize în cadrul prezentului recurs, atâta vreme cât s-a stabilit că probatoriul administrat nu a demonstrat situaţia descrisă de părţile reclamante.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, astfel cum acesta a fost susţinut prin criticile analizate în precedent.

În consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a se dispune respingerea recursului.

În ce priveşte cererea intimatei pârâte E. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că nu au fost administrate dovezi referitoare la faptul că această parte ar fi efectuat asemenea cheltuieli în cadrul recursului pendinte.

În lipsa oricăror dovezi pertinente relative la cheltuielile astfel solicitate şi ţinând seama că partea avea obligaţia de a administra asemenea dovezi conform prevederilor art. 129 alin. (1) teza finală C. proc. civ., urmează a se constata netemeinicia acestei cereri şi a se dispune respingerea ei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii C. şi A., împotriva deciziei civile nr. 671A din 19 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimata E. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 08 decembrie 2021.