Compensation for property in Northern Bukovina: cassation dismissed for failure to prove ownership via certified documents

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra cauzei de faţă costată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia civilă, la data de 25 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, anularea Hotărârii nr. 2352 din data de 5 decembrie 2018, emise de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti şi, pe cale de consecinţă, anularea deciziei nr. 6033 din data de 25 august 2020 prin care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a validat această hotărâre, respectiv să fie obligate pârâtele să elibereze o nou hotărâre/decizie de acordare a despăgubirilor solicitate conform cererii nr. x din data de 5 mai 2004, depuse iniţial la Comisia Judeţeană Suceava în temeiul Legii nr. 290/2003.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 380 din data de 21 februarie 2021 Tribunalul Suceava a admis excepţia inadmisibilităţii; a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de către reclamanţii A., B. şi C., privind anularea hotărârii nr. 2352 din data de 5 decembrie 2018, emise de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 şi a respins, ca nefondată, cererea privind anularea deciziei nr. 6033 din data de 25 august 2020 emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă:

Prin decizia nr. 661 din data de 23 iunie 2021, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 380 din data de 21 februarie 2021 pronunţate de Tribunalul Suceava în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003.

I.4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C..

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă:

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 27 august 2021, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 2.

I.6. Motivele de recurs:

Fără a proceda la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. au solicitat admiterea recursului şi schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

În esenţă, au arătat că, prin decizia recurată, curtea de apel a respins apelul pe care l-au formulat în prezenta cauză, care are ca obiect anularea decizie nr. 6033 din data de 25 august 2020 emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, pe motiv că nu au făcut dovada dreptului de proprietate privind bunurile care au rămas în Bucovina de Nord-Ucraina, la data părăsirii forţate a domiciliului.

Au susţinut recurenţii-reclamanţi că au solicitat despăgubiri pentru bunurile rămase în Bucovina de Nord-Ucraina, deţinute de D., iar dovezile depuse la dosar, cu care au înţeles să facă dovada dreptului la despăgubiri, îndeplinesc cerinţele art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Recurenţii-reclamanţi au subliniat faptul că art. 4 din Legea nr. 164/2014 nu prevede că atestarea dreptului de proprietate se face în mod expres cu acte de proprietate (carte funciară, titlu de proprietate etc), întrucât aceste documente nu existau în respectiva perioadă.

Au arătat că au depus la dosar acte certificate de autorităţile competente din Ucraina, respectiv adeverinţa nr. x/2004, eliberată de Comitetul Executiv al Radei comunale Sepit, care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, aşa cum prevede art. 4 din Legea nr. 164/2014.

După ce, în prealabil, au indicat înscrisurile depuse la dosarul cazei, recurenţii-reclamanţi au susţinut faptul că dovada refugiului au făcut-o cu Tabelul nominal întocmit în anul 1944, eliberat de Primăria comune Ulma, prin care se arată că numitul D. a lui E., figurează înscris la poziţia 123, cu cetăţenii "Sovietici", ce s-au refugiat din Şipotele Sucevei - Ucraina (fostă U.R.S.S.).

Au precizat că aceste documente au fost completate şi cu declaraţii ale martorilor (autentificate) şi au mai depus la dosar: dovada corespondenţei purtate cu Arhivele Naţionale Suceava, Primăria comunei Ulma, judeţul Suceava, răspunsul primit de la aceste instituţii şi documentele de expediţie eliberate de Compania Naţională Poşta Română.

I. 7. Apărările formulate în cauză:

Întâmpinările:

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Poprietăţilor a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, raportat la prevederile art. 634 alin. (1) pct. 4, ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ. şi la cele ale art. 8 din Legea nr. 164/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2018, pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În susţinerea excepţiei a arătat că, potrivit dispoziţiilor legale anterior evocate, calea de atac permisă de lege pentru cenzurarea unei hotărâri pronunţate asupra cererii de chemare în judecată prin care se solicită anularea unei decizii este apelul şi nu recursul, hotărârea tribunalului fiind supusă apelului, a cărui soluţionare intră în competenţa curţii de apel.

Totodată, a susţinut că potrivit art. 457 C. proc. civ. în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

De asemenea, au invocat faptul că, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.

Ca atare, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Poprietăţilor a apreciat că, în speţă, decizia curţii de apel nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, fiind pronunţată în cadrul soluţionării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.

Concluzionând, a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii recursului şi, pe cale de consecinţă, respingerea recursului ca inadmisibil.

În termen legal, intimata-pârâtă Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, a invocat dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 164/2014 şi a făcut trimitere la procedura administrativă de soluţionare a cererilor de despăgubire a prejudiciilor la care se referă Legea nr. 290/2003.

Astfel, a arătat că legiuitorul a prevăzut două faze de control: faza administrativă, când controlul se realizează de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Poprietăţilor prin decizia adoptată potrivit art. 7 din lege, şi faza controlului judiciar, care se realizează de către instanţa civilă competentă, respectiv tribunalul în primă instanţă şi de către curtea de apel în faza apelului, fiind incidente prevederile art. 96 şi 97 C. proc. civ.

A subliniat intimata-pârâtă Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 că nici legea specială (Legea nr. 290/2003-Legea nr. 164/2014) şi nici dreptul comun (de procedură civilă) nu au prevăzut în mod expres aptitudinea/dreptul părţilor interesate la dobândirea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 290/2003 de a formula o cerere de recurs împotriva deciziilor pronunţate de curţile de apel în procedura apelului, o astfel de decizie având caracter definitiv.

De asemenea, a arătat că potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ.:

"hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele prevăzute de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

A apreciat că, în dispozitivul deciziei atacate, s-a arătat în mod greşit că aceasta este supusă recursului, în 30 de zile de la comunicare, fiind ignorate dispoziţiile legii speciale şi cele ale C. proc. civ. anterior menţionate - curtea de apel atribuind recurenţilor-reclamanţi un drept procesual la exerciţiul căii extraordinare de atac a recursului, drept care nu le este recunoscut de lege şi pe care aceştia, prin promovarea prezentei cereri de recurs, îl exercită în mod abuziv şi fără drept, cu încălcarea prevederilor art. 459 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Totodată, intimata-pârâtă Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că, prin motivarea cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au expus aceleaşi motive de fapt care au stat la baza cererii de apel şi care se referă numai la interpretarea pretins eronată a dovezilor pe care le-au administrat în susţinerea admisibilităţii cererii de despăgubire.

De asemenea, a arătat că părţile adverse nu au indicat în mod explicit care dintre prevederile legii speciale sau/şi ale dispoziţiilor de drept comun au fost încălcate de către intimatele-pârâte, de tribunal sau de către curtea de apel, susţinerile acestora nereferindu-se la o nelegalitate/greşită aplicare a prevederilor legii speciale şi nu se subordonează niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Ca atare, faţă de cele anterior arătate şi de împrejurarea că recurenţii-reclamanţi au uzat de prevederile art. 470 C. proc. civ. prin promovarea cererii de apel, a solicitat să se constate că recursul este nemotivat şi, în consecinţă, aplicarea sancţiunii reglementate de art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Pe fondul căii de atac, intimata-pârâtă Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 a susţinut legalitatea şi temeinicia considerentelor reţinute de către Curtea de Apel Suceava în decizia recurată, în raport de care a fost respinsă ca neîntemeiată/insuficient motivată cererea de apel şi, implicit, cererea de chemare în judecată.

A reiterat susţinerea potrivit căreia recurenţii-reclamanţi nu au formulat nicio critică referitoare la nelegalitatea aplicării/interpretării Legii nr. 290/2003 - Legii nr. 164/2014, cererea de recurs fiind identică în motivare cu cererea de apel.

Totodată, a precizat că instanţa de apel a soluţionat calea de atac dând eficienţă prevederilor art. 4 şi art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 164/2014 în raport cu dovezile administrate de recurenţii-reclamanţi în dosarul administrativ şi, ulterior, în dosarul judiciar.

În opinia sa, instanţa de apel a constatat în mod corect că, în speţă, cerere de despăgubire la care recurenţii-reclamanţi se referă este insuficient motivată, lipsind dovezile de admisibilitate impuse de legea specială pe care recurenţii-reclamanţi au avut deplina aptitudine de a le dobândi şi administra în procedura administrativă şi în cea judiciară, dar pe care în mod culpabil nu le-au administrat, deşi au fost notificaţi pentru aceasta.

A susţinut că aceeaşi situaţie de fapt subzistă şi în prezent, recurenţii-reclamanţi insistând în rejudecarea pe fond a cererii de despăgubire şi acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 290/2003 pentru bunurile revendicate, numai în baza dovezii testimoniale şi a unor adeverinţe, chiar împotriva unor declaraţii pe care le-au autentificat, din care a rezultat că în fapt bunurile revendicate nu au fost abandonate forţat de către autorul lor, regăsindu-se, la data pretinsului abandon, în posesia unor rude ale defunctului proprietar, asupra lor fiind exercitată de către aceştia posesia, sub nume de proprietar.

De asemenea, a subliniat că Legea nr. 290/2003 se referă la un anumit prejudiciu, prezumat legal că există dacă se face dovada prevăzută la art. 1 alin. (1) şi alin. (2) din această lege, iar aceste din urmă înscrisuri/dovezi la care recurenţii-reclamanţi se referă şi care susţin cererea de despăgubire a acestora, în fapt, răstoarnă prezumţia de existenţă a prejudiciului, respectiv a existenţei abandonului forţat al bunurilor în beneficiul U.R.S.S., fără o justă despăgubire ulterioară din partea acestui stat sau/şi a Statului Român.

Răspunsul la întâmpinare:

Recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. nu au formulat răspuns la întâmpinările depuse de către intimatele-pârâte.

I.8. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă:

După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 20 octombrie 2021, în cauză a fost fixat termen de judecată, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, la data de 7 decembrie 2021, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare, atât asupra excepţiilor invocate, cât şi a recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Prioritar, analizând excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează a fi prezentate.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursului invocată atât de intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cât şi de intimata-pârâtă Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 prin Prefect, Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2018 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a altor acte normative, prevăd următoarele:

"Deciziile de validare/invalidare ale Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii."

Având în vedere că, prin norma de drept anterior enunţată, s-a statuat că aceste litigii nu mai sunt de competenţa secţie de contencios administrativ, ci de competenţa secţiilor civile, fără vreo derogare în ceea ce priveşte regimul căilor de atac, rezultă că, în speţă, hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal este supusă atât apelului, cât şi recursului, conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ., nefiind incidenţă situaţia reglementă de teza finală a alin. (2) al aceluiaşi articol, în condiţiile în care legea nu prevede că hotărârea primei instanţe, pronunţată în această materie, este supusă numai apelului.

În plus, contrar susţinerilor intimatei-pârâte Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 prin Prefect, regula este cea potrivit căreia hotărârile curţilor de apel, pronunţate în soluţionarea apelurilor declarate împotriva sentinţelor date de către tribunale, sunt supuse recursului, iar excepţiile de la această regulă sunt cele reglementate în mod expres de către legiuitor.

Ca atare, nu poate fi reţinut nici argumentul intimatei-pârâte Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 prin Prefect, potrivit căruia nici legea specială şi nici dreptul comun nu au prevăzut în mod expres, în materia litigiilor în care se solicită despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003, dreptul părţilor de a formula o cerere de recurs împotriva deciziilor pronunţate de curţile de apel în procedura apelului.

În ceea ce priveşte susţinerea acestei intimate-pârâte potrivit căreia recursul ar fi inadmisibil şi prin raportare la prevederile art. 459 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceste prevederi legale se referă la ordinea de declarare a căilor de atac, ordine care în cauză a fost respectată, în condiţiile în care recurenţii-reclamanţi au atacat cu apel sentinţa pronunţată de tribunal, iar, ulterior, au formulat calea extraordinară de atac a recursului împotriva deciziei prin care a fost soluţionat apelul.

Prin urmare, constatând că prezentul recurs este admisibil, neoperând nicio excepţie care să excludă hotărârile pronunţate în apel în această materie de la exercitarea acestei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va respinge excepţia inadmisibilităţii recursului invocată, prin întâmpinări, de către intimatele-pârâte.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 prin Prefect, Înalta Curte reţine că sancţiunea nulităţii reglementată de art. 489 alin. (1) C. proc. civ. intervine dacă recursul nu a fost motivat în termen legal, iar nulitatea prevăzută la alin. (2) al aceluiaşi articol intervine atunci când niciuna dintre criticile formulate de către parte nu poate fi încadrată în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În condiţiile în care recursul a fost declarat în termen legal (acest aspect, de altfel, nefiind contestat în cauză), iar calea de atac a fost motivată prin însăşi cererea de recurs, Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 489 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, reţine că nu sunt aplicabile prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, din lecturarea cererii de recurs, rezultă că recurenţii-reclamanţi au înţeles să critice decizia instanţei de apel pretinzând o greşită aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, susţinere ce se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nici împrejurarea că recurenţii-reclamanţi au uzat de calea de atac a apelului nu este de natură a determina incidenţa excepţiei nulităţii recursului, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, criticile formulate în această fază procesuală vizează argumentele curţii de apel şi o pretinsă aplicare greşită a unei norme de drept de către această instanţă.

Ca atare, faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 prin Prefect.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

În esenţă, prin cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi au criticat decizia pronunţată de instanţa de apel, susţinând că, prin aceasta, s-a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, care nu prevăd că atestarea dreptului de proprietate se face în mod expres cu acte de proprietate (carte funciară, titlu de proprietate etc).

Or, instanţa de apel a reţinut tocmai că prevederile legale anterior menţionate nu impun depunerea titlurilor de proprietate pentru bunurile rămase în teritoriile de unde s-a refugiat o persoană, ci doar a documentelor care atestă că a avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii. Totodată, a precizat că acest aspect poate rezulta şi din evidenţele autorităţilor publice de la vremea respectivă.

Prin urmare, a arătat că urmează a analiza materialul probatoriu pe care părţile l-au indicat prin cererea de apel, urmând să stabilească dacă au fost depuse la dosar înscrisuri certificate de autorităţile competente, care, completate cu declaraţii de martori, să ateste existenţa dreptului la despăgubiri.

Fără a reanaliza probele administrate în cauză şi cercetate de către curtea de apel - o reanalizare a probelor deja administrate nefiind permisă instanţei de recurs -, Înalta Curtea constată că, prin decizia recurată, s-a reţinut că recurenţii-reclamanţi nu au făcut dovada cu înscrisuri certificate de autorităţi, care să poată fi completate cu declaraţii de martori, în privinţa dreptului de proprietate al lui D. a lui E., autorul recurenţilor-reclamanţi, asupra bunurilor în litigiu.

Totodată, a arătat instanţa de apel că declaraţiile autentificate sub nr. x din 23 aprilie 2004 şi nr. 1220 din 21 septembrie 2020 sunt de fapt declaraţii ale recurenţilor-reclamanţi A. şi C., susţineri proprii ale acestora în legătură cu bunurile care au aparţinut autorului lor şi pentru care se solicită acordarea de despăgubiri, înscrisuri care nu pot fi valorificate ca şi mijloace de probă pentru dovedirea pretenţiilor concrete care au fost supuse spre cercetare instanţei de judecată, în condiţiile în care în speţă nu îşi găsesc aplicarea prevederile H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

În ceea ce priveşte declaraţiile de martori depuse la dosarul de fond, a reţinut că acestea, singure, fără a fi coroborate cu alt material probatoriu, impus expres de prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, nu pot dovedi dreptul de proprietate al autorului recurenţilor-reclamanţi asupra bunurilor în discuţie.

Verificând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la aplicarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a acestor dispoziţii legale, susţinerile recurenţilor-reclamanţi fiind nefondate.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, recurenţii-reclamanţi au solicitat anularea Hotărârii nr. 2352 din data de 5 decembrie 2018 a Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiul Bucureşti şi, pe cale de consecinţă, anularea Deciziei nr. 6033 din data de 25 august 2020 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care s-a validat această hotărâre.

Aşa cum s-a susţinut în cauză şi cum rezultă din înscrisurile depuse în susţinerea cererii de chemare în judecată, cererea de acordare a despăgubirilor sau/şi a compensaţiilor pentru bunurile în litigiu a fost formulată în temeiul Legii nr. 290/2003.

În ceea ce priveşte înscrisurile care trebuie să fie depuse în susţinerea unei asemenea cereri, art. 2 pct. 4 din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările şi completările ulterioare, prevedeau următoarele:

"(4) Cererile sunt însoţite de acte doveditoare certificate de autorităţi. În situaţia imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate".

Însă, aşa cum în mod corect a constatat instanţa de apel, în prezenta speţă, raportat la situaţia concretă de fapt reţinută, aceste prevederi nu se aplică, fiind incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, care nu mai recunosc posibilitatea dovedirii dreptului la despăgubire prin declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, în situaţia în care partea a făcut dovada imposibilităţii de a procura acte certificate de la autorităţi.

Aceasta, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, cererea de acordare a despăgubirilor fusese deja depusă (în termen legal) şi nu fusese încă soluţionată, iar, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, dispoziţiile acestui act normativ referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică "cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Astfel, cererea de acordare a despăgubirilor a fost formulată în anul 2004 (fiind înregistrată sub nr. x din data de 5 mai 2004 la Comisia Judeţeană Suceava pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi, ulterior, sub nr. x din data 10 octombrie 2006 la Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 290/2013), iar, la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 (18 decembrie 2014), aceasta nu fusese soluţionată (Hotărârea Comisiei Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2013 a fost dată la data de 5 decembrie 2018, iar Decizia de validare nr. 6033 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţii a fost dată la 25 august 2020).

Ca atare, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea în speţă a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, analizând dacă s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului recurenţilor-reclamanţi asupra bunurilor în litigiu, în conformitate cu aceste prevederi legale, respectiv cu înscrisuri certificate de autorităţi, care să poată fi completate cu declaraţii de martori.

În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de către recurenţii-reclamanţi referitoare la valoarea probantă a înscrisurilor depuse în susţinerea acţiunii, în sensul că acestea ar atesta existenţa dreptului la despăgubiri, Înalta Curte constată că nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, întrucât vizează netemeinicia hotărârii instanţei de apel şi nu nelegalitatea acesteia şi, astfel cum s-a mai arătat, reanalizarea probelor administrate de instanţele de fond nu este permisă în faza recursului, această cale extraordinară de atac urmărind să supună analizei conformitatea hotărârii recurate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, faţă de cele anterior arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 661 din data de 23 iunie 2021 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2021.