Moral damages claim revived: restitution delay ruling quashed and remanded for retrial.

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 11.03.2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General la plata unei despăgubiri de 50.000 euro cu titlu de daune morale pentru nesoluţionarea în termen rezonabil a notificării sale nr. 1864/20.07.2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2826/04.12.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, a obligat pârâţii, în solidar, la plata daunelor morale în sumă de 3.000 RON către reclamantă, precum şi a cheltuielilor de judecată în sumă de 215 RON, taxă judiciară de timbru.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 563A din data de 5 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 2826 din 04.12.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu apelantul - pârât Municipiul Bucureşti prin primarul general, şi intimata - pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General; a admis apelul formulat de apelantul - pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva aceleiaşi sentinţe şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a declarat recurs reclamanta A..

II.1. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat, în esenţă, următoarele:

Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură de la art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât deşi pârâta Primăria Municipiului Bucureşti nu a formulat apel, admiţând apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, curtea de apel a schimbat sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată faţă de toţi pârâţii.

Recurenta apreciază că prin decizia recurată instanţa de apel nu putea respinge cererea de chemare în judecată şi în privinţa pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, întrucât, în speţă, nu se verifica niciuna dintre ipotezele de la art. 477 alin. (2) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti era limitat la soluţia de admitere dată cererii de chemare în judecată, astfel încât nu tindea la anularea sentinţei, ci doar la reformarea ei.

Mai precizează că obiectul cauzei este divizibil, pentru că fapta de nesoluţionare a notificării comisă în procedurile administrative ale pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, este diferită de fapta Municipiului Bucureşti de a lua măsurile necesare pentru ca procedurile administrative ale Primăriei Municipiului Bucureşti să se desfăşoare conform legii şi cu respectarea termenului rezonabil pentru soluţionarea notificărilor formulate de persoanele îndreptăţite.

Cu alte cuvinte, responsabilitatea juridică a pârâţilor pentru nesoluţionarea notificării în termen rezonabil se întemeiază pe fapte ilicite distincte, astfel că, în raport de aceste aspecte, recurenta susţine că instanţa de apel nu putea reforma sentinţa sentinţa decât în privinţa părţii căreia i-a admis apelul, respectiv numai în privinţa apelantului-pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susţine că decizia recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privitoare la răspunderea juridică pentru nesoluţionarea în termen rezonabil a unei cereri, precum şi a celor referitoare la răspunderea juridică pentru prejudiciul moral cauzat printr-o faptă ilicită care aduce atingere dreptului la demnitate recunoscut persoanei

Recurenta arată că răspunderea pentru nesoluţionarea în termen rezonabil a notificării sale survine în condiţiile art. 41 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, potrivit căruia "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".

Această prevedere convenţională este direct aplicabilă în dreptul intern, în virtutea principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, iar instanţa judecătorească naţională are obligaţia, în temeiul principiului interpretării conforme a dreptului intern cu normele dreptului Uniunii Europene, să respecte întocmai jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, recurenta învederează că indiferent de aprecierile instanţei de apel privitoare la necesitatea dovedirii efectivităţii prejudiciului moral pe care l-a suferit, reiterează faptul că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost sancţionată nesoluţionarea în termen rezonabil a cererilor de restituire/despăgubire cu privire la imobilele preluate abuziv de stat, sens în care recurenta a invocat încă prin motivele cererii de chemare în judecată în cuprinsul căreia a indicat şi jurisprudenţă relevantă.

Astfel, instanţa europeană a constatat deja faptul încălcării art. 6 paragraful 1 din Convenţie, cu referire la nerespectarea termenului rezonabil, de către autorităţile statului român, inclusiv de către pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, şi existenta unui prejudiciului moral cauzat de această conduită.

În mod evident, este vorba despre nerespectarea termenului rezonabil pentru soluţionarea notificării sale, respectiv intervalul scurs de la data înregistrării acesteia (20 iulie 2001) şi până la soluţionare, iar nu de intervalul dintre rămânerea definitivă a hotărârii date în dosarul nr. x/2018, prin decizia civilă nr. 159A/11.02.2019 a Curţii de Apel Bucureşti.

De altfel, chiar prin această decizie, instanţa reţinea pasivitatea pârâţilor timp de 17 ani; drept urmare, nu avea nicio relevanţă în speţa de faţă faptul că notificarea a fost soluţionată după 7 luni de la data pronunţării deciziei definitive nr. 159A.11.02.2019, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Recurenta apreciază că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea jurisprudenţei CEDO şi a art. 41 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, întrucât nu era necesar să dovedească efectivitatea prejudiciului moral în condiţiile în care existenţa unui asemenea prejudiciu a fost deja statuat în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, acesta fiind cauzat prin faptul că autorităţile nu au statuat cu promptitudine asupra cererilor de restituire.

În opinia recurentei, atât existenţa, cât şi efectivitatea prejudiciului moral sunt dovedite în cauză chiar prin înscrisurile care au fost anexate acţiunii, precum şi de cele aflate în dosarul administrativ constituit prin depunerea notificării, aceste înscrisuri atestând fără niciun fel de dubiu că notificarea sa putea fi soluţionată cu mult timp înainte de pornirea procesului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 şi în care a obţinut obligarea pârâtului municipiul Bucureşti la soluţionarea notificării.

În continuarea cererii de recurs, recurenta face referire la mai multe înscrisuri depuse în dosarul administrativ, învederând că a depus de-a lungul timpului toate înscrisurile suplimentare ce i-au fost solicitate de către intimata-pârâtă în vederea soluţionării notificării.

Cum aprecierea materialului probator al cauzei nu intră în competenţa instanţei de recurs, aceste susţineri ale recurentei din cuprinsul cererii de recurs nu vor fi redate în prezentele considerente.

Conduita pârâtelor nu a atras "o simplă încălcare a unui drept subiectiv", astfel cum a apreciat curtea de apel, ci este vorba despre o conduită continuă ce a durat peste 17 ani, de a încălca obligaţia de soluţionare a notificării într-un termen rezonabil, conduită care, prin durata sa excesivă, este aptă să producă prin ea însăşi consecinţa unei stări de angoasă, de nemulţumire, de incertitudine pentru recurenta-reclamantă, într-o manieră care legitimează pretenţia de dezdăunare pentru acest prejudiciu moral.

Recurenta mai arată că la dosarul cauzei există înscrisuri care atestă caracterul nejustificat al pasivităţii pârâţilor şi al abuzului de drept pe care aceştia l-au comis împotriva sa, înscrisuri care atestă că notificarea sa putea fi soluţionată încă din anul 2014, cu 4 ani mai înainte de a formula acţiunea în dosarul în care s-a pronunţat decizia definitivă nr. 159A/11.02.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, pentru ca pârâţii să-şi îndeplinească obligaţia de soluţionare a notificării, aceştia ignorând chiar şi o hotărâre judecătorească definitivă.

Recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea şi aplicarea greşită chiar şi a normelor de drept material naţional care reglementează răspunderea delictuală pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, respectiv art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357 etc. din C. civ.

Aceasta apreciază ca evidentă conduita ilicită a pârâţilor, constatată deja ca atare în considerentele deciziei civile nr. 159A/11.02.2019 a Curţii de Aple Bucureşti, astfel încât este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite pentru declanşarea răspunderii civile delictuale, răspundere care poate fi angajată şi pentru cea mai uşoară culpă.

Or, în cazul său, vinovăţia pârâtelor îmbracă forma intenţiei directe, întrucât pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti nu doar că au stat în pasivitate, în mod nejustificat, timp de 17 ani fără a soluţiona notificare, ci chiar cunoşteau că notificarea sa putea fi soluţionată.

Mai mult decât atât, chiar şi după pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive menţionate, aceştia au continuat să stea în pasivitate, astfel încât, recurenta a fost nevoită să recurgă la executarea silită a hotărârii, cu obligarea pârâţilor la suportarea unor penalităţi corespunzătoare, în temeiul art. 906 din C. proc. civ.

Toate aceste împrejurări atestă gravitatea conduitei ilicite a pârâţilor pentru că au încălcat legea nerespectând termenele impuse pentru soluţionarea notificării sale: art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi, ulterior, art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, fiind neîndoielnic că aceştia au comis o faptă ilicită deosebit de gravă, care i-a cauzat un prejudiciu moral, constând într-o stare de angoasă, de nemulţumire şi de incertitudine, întrucât a fost pusă în situaţia de a-şi vedea drepturile şi interesele legitime încălcate şi desconsiderate ani de-a rândul, chiar şi după un proces soldat cu o hotărâre definitivă care a necesitat executarea silită.

Contrar opiniei instanţei de apel, recurenta susţine că nu trebuia să fie pusă în situaţia de a recurge la formularea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 din cauza conduitei pârâţilor, astfel cum a fost explicată prin Decizia nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite, în condiţiile în care obligaţia de soluţionare a notificării este o obligaţie legală, iar aceasta trebuia să fie executată în mod voluntar de către pârâţi, în virtutea unei conduite de respectare a legii, impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie nu doar cetăţenilor, ci şi autorităţilor şi instituţiilor statului român.

Ca atare, recurenta consideră că argumentul instanţei de apel în sensul că reclamanta putea apela încă din anul 2007 la acţiunea reglementată de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, invocat pentru a scuza comportamentul ilicit al pârâţilor, ar fi trebui să fi fost avut în vedere de instanţă ca un argument suplimentar care explică gravitatea conduitei ilicite a pârâţilor. Recurenta a fost nevoită să apeleze la instanţa de judecată tocmai din cauza nerespectării obligaţiei juridice, impuse de lege în sarcina intimaţilor respectiv, de a soluţiona notificarea în termenul legal sau cel puţin într-un termen rezonabil.

În opinia sa, în cauză sunt îndeplinite toate condiţiiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, atât din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a art. 41 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, dar şi din perspectiva normelor de drept material naţional.

Singurul aspect asupra căruia instanţa de apel era ţinută a se pronunţa era cel al proporţionalităţii reparaţiei în raport cu gravitatea faptei ilicite comise de pârâţi (întinderea prejudiciului moral), aspect care făcea obiectul apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului, dar care nu a fost analizat de către instanţa de apel, întrucât s-a apreciat că "în raport de soluţia dată apelului formulat de apelantul-pârât ... nu se mai impune analiza criticilor apelantei-reclamante care vizau cuantumul daunelor morale acordate de prima instanţă."

Din perspectiva întinderii prejudiciului moral suferit, echitatea şi rezonabilitatea impun ca reparaţia să fie una pe măsura conduitei ilicite, respectiv să se ţină seama de dreptul încălcat (dreptul la soluţionarea notificării într-un termen rezonabil) şi de consecinţele concrete şi evidente produse ca urmare a încălcării acestui drept, respectiv împiedicarea recurentei de a avea acces la măsurile reparatorii prevăzute de lege pentru imobilul preluat abuziv timp îndelungat în condiţiile unei pasivităţi intenţionate a pârîţilor.

Recurenta a învederat că, în susţinerea recursului, înţelege să se folosească de proba cu înscrisuri noi, respectiv înscrisuri referitoare la executarea silită a deciziei definitive nr. 159A/11.02.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, sens în care anexează memoriului de recurs copii certificate pentru conformitate cu originalul de pe încheierea de încuviinţare a executării silite din 27.03.2019, dată în dosarul nr. x/2019 de Judecătoria sectorului 5; procesul-verbal din 20.05.2019 de constatare a neexecutării obligaţiei de a face, dosar nr. x/2019, B. şi C.; extras de pe portalul instanţelor de judecată privind încheierea de aplicare de penalităţi din 20.09.2019, dosar nr. x/2019, Judecătoria sectorului 5.

II.2. Apărările formulate în cauză

În cauză nu a fost formulată întâmpinare de către intimaţi.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamanta A. este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Pretenţia dedusă judecăţii a vizat solicitarea reclamantei de a se dispune obligarea pârâţilor, în solidar, la acordarea unor daune morale de 50.000 euro pentru nesoluţionarea în termen a notificării nr. x/20.07.2001, formulate de aceasta în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru preluarea abuzivă a imobilului compus din terenul de 157,33 mp, situat în Bucureşti şi locuinţa situată la demisol, având 3 camere, 4 culoare, baie, bucătărie, wc şi pivniţă.

Instanţele de fond au reţinut că, de-a lungul timpului, reclamanta a adresat pârâţilor mai multe cereri pentru soluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, iar în anul 2018 a formulat o cerere de chemare în judecată având ca obiect obligarea unităţii deţinătoare la soluţionarea notificării.

Prin sentinţa civilă nr. 1139/12.06.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 159A/11.02.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, cererea a fost soluţionată, astfel că pârâtul Municipiul Bucureşti a fost obligat să soluţioneze notificarea nr. x/20.07.2001, sens în care sentinţa apelată a fost schimbată.

În vederea aducerii la îndeplinire a obligaţiei stabilite prin hotărârea judecătorească definitivă anterior evocată, reclamanta s-a adresat B.E.J.A. C. şi C. cu cerere de executare silită, executare silită ce a fost încuviinţată prin încheierea pronunţată la 27.03.2019 de Judecătoria Sector 5 Bucureşti, în dosarul nr. x/2019.

Prin procesul-verbal din data de 20.05.2019, executorul judecătoresc a constatat neîndeplinirea obligaţiei de a face stabilite prin titlul executoriu în sarcina debitorului Municipiul Bucureşti prin Primar General, situaţie în care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata penalităţilor pentru neexecutare, cererea admisă prin încheierea definitivă pronunţată de Judecătoria Sector 5 Bucureşti la data de 20.09.2019 în dosarul nr. x/2019.

La data de 26.09.2019, Primarul General al Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia nr. 21281 prin care a propus acordarea de măsuri compensatorii prin puncte pentru apartamentul nr. x aflat la demisolul imobilului din Bucureşti, str. x, compus din 3 camere, bucătărie, baie, wc, vestibul, 3 culoare, pivniţă, în suprafaţă utilă de 79,53 mp, reprezentând o cotă indiviză de 50% din imobil, precum şi terenul în suprafaţă de 156 mp, imposibil de restituit în natură persoanei îndreptăţite, A..

Ulterior, la 11.03.2019, reclamanta a recurs la formularea cererii de chemare în judecată în cauza de faţă, prin care a pretins acordarea unor daune morale pentru durata excesivă a procedurii în etapa administrativă, atribuită de legiuitor, prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în competenţa unităţii detinătoare sau, după caz, a entităţii notificate, în speţă, competenţa revenind Municipiului Bucureşti, prin Primar General.

Prima instanţă a admis în parte cererea formulată de reclamantă, dispunând obligarea pârâţilor, în solidar, la 3.000 RON daune morale, iar instanţa de apel, învestită fiind cu apelurile declarate de către reclamantă şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, a admis apelul formulat de pârât, a schimbat în tot sentinţa apelată, respingând, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată; apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

Prin recursul de faţă, din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine încălcarea de instanţa de apel a limitelor devoluţiunii în apel determinate de ceea ce s-a apelat, regulă stabilită de art. 477 din C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că instanţa de apel nu putea ajunge la reformarea soluţiei şi în privinţa Primăriei Municipiului Bucureşti, întrucât, dintre pârâţii chemaţi în judecată, a declarat apel numai Municipiul Bucureşti, prin Primar General.

Înalta Curte apreciază a fi nefondat acest motiv de recurs, întrucât, aşa cum reiese din expozeul deciziei de faţă, recurenta-reclamantă însăşi, prin cererea de chemare în judecată, a opus pretenţia sa ambilor pârâţi, considerând că aceştia sunt ţinuţi a răspunde solidar în raportul juridic obligational dedus judecăţii.

Se constată că atare modalitate de formulare a cererii de chemare în judecată, dată fiind natura delictuală a răspunderii a cărei antrenare a intenţionat-o reclamanta, corespunde dispoziţiilor art. 1370 din C. civ., potrivit cărora: "Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă."

Solidaritatea din raportul juridic obligaţional se transpune şi în plan procesual, iar din această perspectivă, prezintă interes pentru soluţionarea acestei critici, dispoziţia de la art. 60 din C. proc. civ. - regimul juridic al coparticipării procesuale.

Această normă de procedură, la alin. (1), stabileşte regula independenţei procesuale a părţilor în proces pentru cauzele cu mai mulţi reclamanţi şi/sau mai multi pârâţi, regulă ce este aplicabilă în cazul în care nu se verifică premisele situaţiei de excepţie reglementate la alin. (2) din aceeaşi normă.

Art. 60 alin. (2) din C. proc. civ. prevede astfel: "(2) Cu toate acestea, dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor ori pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviinţate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură profită şi celorlalţi. Când actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va ţine seama de actele cele mai favorabile."

Aplicând aceste norme procedurale la speţă, Înalta Curte constată că recurenta susţine în mod nefondat că apelul declarat doar de către pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, era lipsit de efecte în privinţa poziţiei procesuale a copârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, obligată în solidar cu apelantul la plata unor daune morale către reclamantă, potrivit soluţiei date de tribunal.

Dispoziţiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. reprezintă, între altele, o transpunere în etapa căii devolutive de atac, a regulii precitate de la art. 60 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel, art. 477 alin. (1) prevede că "instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilie expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată."

Aceasta înseamnă că dacă numai un pârât dintre cei obligaţi în solidar la prima instanţă declară apel, instanţa de apel, în cazul reformării soluţiei, va fi ţinută să procedeze identic şi pentru pârâtul solidar care nu a formulat apel, dată fiind regula de procedură instituită de art. 60 alin. (2) din C. proc. civ.. pentru cazul coparticipării procesuale obligatorii.

În plus, Înalta Curte, reţine că prima instanţă, în considerentele sentinţei, a motivat solidaritatea pârâţilor în raportului juridic obligational, iar asupra acestei dezlegări niciunul dintre apelanţi nu a formulat vreo critică, eventual, prin susţinerea unor argumente vizând divizibilitatea obligaţiei, a cărei cauză juridică să fi fost existenţa unor fapte juridice ilicite distincte, iar nu interdependente ca în speţă, astfel cum se reţinuse prin sentinţa apelată.

Drept urmare, această dezlegare a tribunalului, în privinţa calificării juridice a raportului juridic obligaţional sub aspectul pluralităţii debitorilor ţinuţi a răspunde solidar, este intrată sub autoritate de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

De aceea, teza obligaţiei divizibile susţinute de către recurenta-reclamantă în dezvoltarea primului motiv de recurs, reprezintă o susţinere nouă în recurs, formulată omisso medio, într-o vădită contradicţie cu poziţia sa până la momentul acestei etape procesuale, astfel încât, aceasta nu poate fi analizată de instanţa de recurs, date fiind şi prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază însă a fi fondate criticile susţinute de recurenta-reclamantă pe temeiul celui de-al doilea motiv de recurs - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin acest motiv, recurenta-reclamantă susţine greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material, sens în care face referire la dispoziţiile art. 41 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

S-a susţinut că această prevedere convenţională este direct aplicabilă în dreptul intern, în virtutea principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, precum şi faptul că instanţa naţională are obligaţia, în temeiul principiului interpretării conforme a dreptului intern cu normele dreptului Uniunii Europene, să respecte întocmai jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, recurenta a învederat că indiferent de aprecierile instanţei de apel privitoare la necesitatea dovedirii prejudiciului moral pe care l-a suferit, reiterează faptul că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost deja sancţionată nesoluţionarea în termen rezonabil a cererilor de restituire/despăgubire cu privire la imobilele preluate abuziv de stat, potrivit exemplificărilor din motivele cererii de chemare în judecată.

Se reţine că recurenta-reclamantă a invocat răspunderea civilă delictuală solidară a pârâţilor chemaţi în judecată, solicitând repararea prejudiciului moral ce i-a fost cauzat prin nesoluţionarea culpabilă un interval de peste 17 ani a notificării adresate Municipiului Bucureşti în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, imputându-le pârâţilor depăşirea unui termen rezonabil de soluţionare a cererii, astfel cum acest concept este dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea prevederilor art. 6 paragr. 1 din Convenţie.

Înalta Curte constată că ambele instanţe de fond au reţinut absenţa unui temei juridic în dreptul intern în cuprinsul legii reparatorii, de natură a fi aplicabil în mod direct pretenţiilor reclamantei.

Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a reclamat încălcarea dreptului de soluţionare într-un termen rezonabil a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 din perspectiva art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului sau la nivelul standardului de protecţie recunoscut în jurisprudenţa sa de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în aplicarea acestei norme convenţionale, Înalta Curte constată că ambele instanţe de fond au reţinut că răspunderea civilă delictuală - fie dispoziţiile din reglementarea anterioară - 998-999 C. civ., fie art. 1357 şi urm. din C. civ. actual - constituie remediul din dreptul intern susceptibil a permite instanţei naţionale evaluarea pretinselor încălcări ale dispoziţiilor art. 6 paragr. 1 din Convenţia europeană.

Concluzia anterioară se fundamentează pe împrejurarea că punerea în aplicare şi apărarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie revin în primul rând autorităţilor naţionale, iar mecanismul de soluţionare a plângerilor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prezintă un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale de apărare a drepturilor omului.

Or, din acest motiv, art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului obligă statele membre să pună la dispoziţia cetăţenilor săi, în dreptul intern, o cale de atac efectivă (recurs efectiv) pentru a se permite reclamarea, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, a unor încălcări materiale ale Convenţiei, înainte de activarea mecanismului internaţional de plângere în faţa Curţii de la Strasbourg.

Enunţând în mod explicit obligaţia statelor de a proteja drepturile omului în primul rând în propria ordine juridică, art. 13 stabileşte în beneficiul justiţiabililor o garanţie suplimentară pentru respectarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie.

Din perspectiva art. 13 din Convenţie, dispoziţiile din C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală corespund cel mai bine acestei finalităţi, în absenţa unui remediu procedural specific în legile speciale care să permită reclamarea în justiţie a acestui tip de încălcare.

Este de precizat că dispoziţiile constituţionale - art. 11 alin. (2) - stabilesc prioritatea reglementărilor internaţionale la care România este parte dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Prin urmare, în cazul în care standardul de protecţie a noţiunii de termen rezonabil este superior în jurisprudenţa CEDO, instanţele interne vor da prioritate Convenţiei europene a drepturilor omului şi jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg care, împreună, alcătuiesc blocul de convenţionalitate.

Înalta Curte apreciază că în mod eronat, în contextual speţei de faţă, recurenta-reclamantă se raportează la dreptul Uniunii Europene, chiar în condiiţiile existenţei Cartei europene a drepturilor omului şi în ordinea juridică a Uniunii, în cauză, interesând în mod direct jurisprudenţa CEDO, ce constituie reper jurisprudenţial şi pentru instanţele Uniunii Europene.

Cele două mecanisme cu efecte şi pentru ordinea juridică internă nu pot fi confundate, România devenind parte a Convenţei europene a drepturilor omului prin Legea nr. 30/1994 de ratificare a convenţiei, în timp ce aderarea la Uniunea Europeană şi la tatatele constitutive ale Uniunii, a avut loc la 1 ianuarie 2007, raportul dintre dreptul Uniunii şi dreptul naţional fiind statuat prin prevederile art. 148 din Constituţie.

În pricina de faţă, se constată că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel s-au raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, analizând cauza în baza raţionamentului instanţei europene pentru evaluarea unei plângeri întemeiate pe art. 6 paragr. 1 din Convenţie, însă, instanţa de apel nu a avut în vedere dezlegări relevante ale instanţei de contencios european din perspectiva respectării de către autorităţile statului a unui termen rezonabil în soluţionarea unei cereri formulate de justiţiabili în baza legilor naţionale, cereri prin care se declanşează o procedură obligatorie, prealabilă sesizării instanţei de judecată.

Or, aşa cum s-a reţinut în mecanismul Legii nr. 10/2001 persoanele care se considerau îndreptăţite la măsurile reparatorii reglementate prin această lege specială, în temeiul art. 22 din lege, aveau obligaţia formulării, în termenul imperativ stabilit de lege, a unei notificări adresate fie unităţii deţinătoare a imobilului a cărui restituire se cerea, fie entităţii desemnate de lege cu soluţionarea notificării, astfel încât, după intrarea în vigoare a acestei legi reparatorii, nu a mai fost posibilă formularea unei cereri de chemare în judecată pentru a se solicita sancţionarea încălcării dreptului de proprietate prin preluarea abuzivă de către stat a imobilelor în perioada 1945-1989.

Această concluzie decurge din principiul specialia generalibus derogant, principiu aplicat şi în decizia de unificare a practicii judiciare, pronunţată în recurs în interesul legii, anume Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Mecanismul Legii nr. 10/2001 este conceput în două etape: etapa administrativă (formularea şi soluţionarea notificării), prealabilă şi obligatorie, şi etapa judiciară, ulterioară şi facultativă, ce se declanşa prin eventuala contestare a dispoziţiei emise în soluţionarea notificării.

Prin edictarea art. 25 alin. (1) din lege, legiuitorul a pus la dispoziţia unităţilor deţinătoare un interval de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, pentru emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate de soluţionare a cererii.

Cu toate că recurenta-reclamantă a solicitat repararea prejudiciului moral cauzat prin durata excesivă a procedurii (peste 17 ani), prin luarea în calcul a intervalului dintre formularea notificării şi emiterea dispoziţiei de Primarul General al Municipiului Bucureşti, instanţa de apel s-a raportat, în stabilirea duratei procedurii, la perioada dintre data sesizării instanţei de judecată - 20.08.2018 - în dosarul nr. x/2018, soluţionat definitiv prin decizia civilă nr. 159A/11.02.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă (prin care reclamanta a obţinut obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la soluţionarea notificării) şi data emiterii dispoziţiei nr. 21281/26.09.2019 de către Primarul General al Municipiului Bucureşti, aşadar, la un interval de 7 luni, cu includerea în calculul acestui interval şi a duratei procedurii de executare silită, parte a procesului civil, conform jurisprudenţei CEDO (de exemplu, hotărârea pronunţată în Cauza Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, pct. 40).

Or, atare dezlegare a curţii de apel este greşită întrucât, sub acest aspect, era necesar a se avea în vedere caracterul prealabil al procedurii administrative, precum şi faptul că această procedură prealabilă sesizării instanţei de judecată era obligatorie, potrivit celor deja arătate; în plus, trebuie precizat că sesizarea instanţei de judecată, în concepţia legii, avea ca obiect contestarea, în temeiul art. 26 alin. (3) din lege, a dispoziţiei emise în soluţionarea notificării, iar nu formularea unei cereri prin care să se tindă la obţinerea executării silite în natură a unei obligaţii de a face.

Formularea fie a unei cereri în obligaţie de a face (obligarea entităţii notificate de a soluţiona notificarea prin emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate, ca urmare a depăşirii în mod culpabil a termenului stabilit de lege), fie a unei cereri prin care se solicita instanţei de judecată soluţionarea pe fond a notificării, în suplinirea competenţelor entităţilor notificate, au reprezentat mecanisme dezvoltate pe cale jurisprudenţială pentru deblocarea disfuncţiilor în aplicarea legii speciale, jurisprudenţă ce a fost unificată prin Deciziile nr. 9/2006 şi 20/2007, pronunţate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite, acestea nefiind soluţii integrate în lege sau care să se regăsească în concepţia originară a actului normativ.

Chiar şi astfel, mecanismul Legii nr. 10/2001 şi, ulterior nefuncţionarea Fondului "Proprietatea" reglementat prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, au generat în continuare deficienţe sistemice care, în cele din urmă, au condus la pronunţarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii pilot în Cauza Maria Atanasiu ş.a. în 22 noiembrie 2010, dublată de măsura suspendării tuturor cauzelor cu acest obiect aflate pe rolul său.

După procedura hotărârii pilot, autorităţile române au adoptat Legea nr. 165/2013, iar acest nou act normativ de modificare şi completare a legilor reparatorii anterioare, a fost evaluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea pronunţată la 29 aprilie 2014 în Cauza Preda ş.a. împotriva României, apreciindu-se, la acel moment, că noul mecanism legislativ este unul eficace, oferind, în principiu, un cadru accesibil şi efectiv pentru soluţionarea plângerilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor, în absenţa, la acel moment, a unei practici judiciare şi administrative în aplicarea prevederilor noii legi (paragr. 119-132).

Revenind la chestiunea duratei procedurii susceptibilă a fi luată în considerare în cauza de faţă, Înalta Curte constată că în mod fondat recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, având în vedere că intervalul de referinţă pentru cauză era cel cuprins între formularea notificării (20.07.2001) şi emiterea dispoziţiei de către Primarul General al Municipiului Bucureşti (26.09.2019), în urma obţinerii unui titlu executoriu cu acest obiect, obligaţie adusă la îndeplinire pe cale de executare silită (epuizarea raportului juridic de reparaţie în contradictoriu cu pârâţii din acest dosar).

În materie civilă, termenul rezonabil prevăzut de art. 6 paragr. 1 din Convenţie începe să curgă, de principiu, de la data sesizării instanţelor.

Or, instanţa europeană a statuat deja că în cazul în care sesizarea instanţelor este împiedicată, până la epuizarea unor proceduri prealabile, (precum în speţă), termenul va începe să curgă de la data declanşării acestor proceduri prealabile sesizării instanţei (Cauza Vallee, hotărârea din 26 aprilie 1994, paragr. 33).

Prin urmare, în rejudecare, instanţa de apel va evalua dacă durata procedurii, astfel stabilită, în aplicarea jurisprudenţei CEDO, a fost una rezonabilă sau, dimpotrivă, excesivă, astfel cum recurenta-reclamantă pretinde.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că este necesară dovedirea prejudiciului moral pretins a-i fi fost produs prin durata excesivă a procedurii de soluţionare a notificării, în condiţiile în care nici în jurisprudenţa instanţelor naţionale şi nici doctrina în materie nu stabilesc o altă cerinţă decât aceea a justificării prejudiciilor morale, iar nu dovedirea lor.

Pe de altă parte, nici în această privinţă, curtea de apel nu a avut în vedere jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care temeiul juridic al răspunderii civile delictuale îndeplineşte în cauza de faţă rolul remediului legal în dreptul intern (recurs efectiv, conform art. 13 din Convenţia europeană) pentru evaluarea duratei rezonabile a procedurii de soluţionare a notificării - cauza cererii de chemare în judecată (aşadar, a unei pretinse încălcări a art. 6 paragr. 1 din Convenţie).

Sub acest aspect, curtea de apel a reţinut că pentru obligarea pârâtului la plata daunelor morale solicitate este necesar să se fi produs efectiv un prejudiciu moral ca urmare a încălcării unui drept subiectiv. Simpla încălcare a unui drept subiectiv nu conduce de plano la concluzia producerii unui prejudiciu moral titularului dreptului subiectiv şi la naşterea obligaţiei corelative a autorului faptei ilicite de plată a unor despăgubiri, fapta ilicită şi prejudiciul moral fiind condiţii distincte în cazul răspunderii civile delictuale. Acestea din urmă nu se prezumă, ci este necesar a fi dovedite.

Înalta Curte constată că prin aceste dezlegări instanţa de apel a nesocotit cele deja statuate de instanţa de contecios european care a admis în jursprudenţa sa (de exemplu, Hotărârea pronunţată în cauza Burdov contra Rusei din 15 ianuarie 2009, paragr. 100,) că "Există o prezumţie puternică, care însă poate fi combătută, că procedurile excesiv de lungi vor cauza prejudicii morale. Curtea consideră că această prezumţie este deosebit de puternică în privinţa întârzierii excesive în executarea de către Stat a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva acestuia, având în vedere frustrarea inevitabilă cauzată de neonorarea de către stat a datoriilor, precum şi faptul că reclamantul a trecut deja prin procedurile judiciare şi a obţinut câştig de cauză."

Curtea europeană a reţinut în mod constant, în jurisprudenţa sa, existenţa unui prejudiciu moral ce rezultă din durata excesivă a unor proceduri chiar în cauzele contra României, într-un context factual similar celui din cauza de faţă (de ex. paragr. 87 din Hotărârea pronunţată la Cauza Viaşu contra României din 9 decembrie 2008 etc.).

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă şi va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 563A din data de 5 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2021.