Loss of leasing opportunity and civil liability: absence of causal link between failure to rectify land registry and unrealized lease contract

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti, secţia civilă, la data de 21 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii, în solidar, să îi plătească o despăgubire periodică, fie anuală în valoare de 90.000 RON, fie lunară în valoare de 7.500 RON, pentru o perioadă de 5 ani, începând de la data înregistrării procesului, pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantei privind pierderea oportunităţii de închiriere a terenului său cu suprafaţa de 35.000 m.p. situat în comuna Budeasa, judeţul Argeş, conform ofertei de închiriere primite la data de 11 aprilie 2017 de către reclamantă din partea B. S.R.L., cu cheltuieli de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Piteşti:

Prin sentinţa civilă nr. 197100 din data de 13 martie 2018, Judecătoria Piteşti, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

I.3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 229 din data de 4 iunie 2019, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

I.4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă:

Prin decizia civilă nr. 2039 din data de 12 august 2020, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 229 din data de 4 iunie 2019 a Tribunalului Argeş, secţia civilă.

I.5. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A..

Printr-o primă critică, invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 229/2019 pronunţate de Tribunalu Argeş.

Astfel, a arătat că instanţa de apel a reţinut corect că au intrat în puterea lucrului judecat "statuările primei instanţe referitoare la constatarea ca fiind îndeplinite primele trei condiţii ale răspunderii civile delictuale...", însă, atunci când a reţinut că există prejudiciu, nu a observat că tribunalul a stabilit că "acesta este reprezentat de pierderea unei oportunităţi de a încheia contractul de locaţiune cu privire la respectiva suprafaţă de teren şi, inevitabil, pierderea unei oportunităţi de a câştiga anumite sume de bani".

În opinia recurentei-reclamante, în condiţiile în care instanţa de fond stabilise deja că este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte, iar "fapta ilicită imputată pârâtei este reprezentată de inacţiunea acesteia de a-şi rectifica cartea funciară cu privire la dreptul de proprietate faţă de respectiva suprafaţa de teren, altfel că reclamanta a fost în imposibilitate de a-şi intabula dreptul de proprietate cu privire la acel teren", este evident că aceasta stabilise iniţial că prejudiciul suferit este consecinţa faptei ilicite a pârâţilor şi, implicit, că există şi legătură de cauzalitate.

Ca atare, a apreciat că statuările ulterioare ale tribunalului în sensul că nu ar exista legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu reprezintă o greşeală de judecată, care trebuia reparată de instanţa de apel, care, însă, a comis aceeaşi greşeală şi a încălcat autoritatea lucrului judecat al primului considerent din sentinţă, redat anterior.

A mai susţinut recurenta-reclamantă şi că, în speţă, considerentele deciziei nu se referă la lămurirea chestiunii dacă fapta ilicită a pârâţilor era sau nu aptă să producă prejudiciul, ci constituie o demonstraţie a existenţei unei împrejurări necontestate, respectiv aceea că legea nu impune forma autentică pentru validarea încheierii unui contract de închiriere.

Recurenta-reclamantă a considerat că acest aspect nu era esenţial în cauză, ci era important a se stabili, în funcţie de conţinutul ofertei de închiriere, care configura obiectul şi scopul viitorului contract, dacă obligaţiile locatorului, specifice acestui contract concret, puteau fi îndeplinite fără ca dreptul de proprietate al acestuia să fie intabulat în cartea funciară.

Totodată, a arătat că încercarea de a demonstra că respectivul contract nu trebuie încheiat în formă autentică şi faptul că nu era necesar ca dreptul de proprietate al locatorului să fie înscris în cartea funciară încalcă şi ea puterea de lucru judecat a sentinţei, contrazicându-se implicit existenţa prejudiciului, situaţie în care se află şi considerentele deciziei prin care se pune la îndoială însăşi existenţa ofertei de închiriere sau a seriozităţii sale.

Prin cea de-a doua critică, recurenta-reclamantă a susţinut incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

A arătat că instanţa de apel, care a stabilit că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, a aplicat greşit prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ., în condiţiile în care tribunalul stabilise că fapta ilicită constă în inacţiunea intimatei-pârâte de a-şi rectifica cartea funciară cu privire la dreptul de proprietate pentru respectiva suprafaţă de teren, astfel că reclamanta a fost în imposibilitate de a-şi intabula propriul drept de proprietate cu privire la acel teren, iar prejudiciul constă în pierderea unei oportunităţi de a încheia contractul de locaţiune cu privire la respectiva suprafaţă de teren şi, inevitabil, pierderea unei oportunităţi de a câştiga anumite sume de bani, deci stabilise implicit care este cauza producerii prejudiciului.

În opinia recurentei-reclamante, aceste prevederi sunt aplicate greşit şi pentru că instanţa de apel nu a determinat care este cauza prejudiciului a cărui existenţă a fost stabilită definitiv.

De asemenea, a invocat că, interpretând restrictiv conţinutul ofertei de închiriere şi reţinând că ofertantul nu a condiţionat încheierea contractului de existenţa formei autentice şi nici de intabularea dreptului de proprietate al locatorului, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1272 alin. (1) C. civ., aplicabile, potrivit art. 1325 din acelaşi act normativ, şi în cazul actelor juridice unilaterale, oferta de a contracta fiind un asemenea act.

A mai arătat şi că, întrucât, potrivit ofertei de închiriere, contractul urma să fie încheiat pentru a-i permite locatarului să edifice o serie de construcţii pe teren, în temeiul art. 1272 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 şi art. 44 alin. (2) din Norma metodologică din 23 noiembrie 2009 pentru aplicarea Legii nr. 50/1991, recurentei-reclamante, în calitate de locator, îi revenea obligaţia legală de a obţine autorizaţia de construire, însă, în absenţa înscrierii dreptului său de proprietate în cartea funciară, nu ar fi putut să-şi îndeplinească obligaţia.

În opinia sa, această imposibilitate de executare a obligaţiei menţionate, determinată de fapta ilicită a intimaţilor-pârâţi de a nu-şi rectifica propria carte funciară a fost cauza pentru care contractul nu a putut fi încheiat.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a susţinut că există legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, iar instanţa de apel, care a reţinut contrariul, a încălcat toate prevederile legale anterior menţionate.

Totodată, a considerat că este lipsit de relevanţă faptul că, în regulă generală, legea nu impune forma autentică ad validitatem pentru încheierea contractelor de închiriere şi nici nu obligă la intabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor care urmează a fi închiriate.

De asemenea, a invocat că instanţa de apel a făcut abstracţie de faptul că, potrivit art. 877 C. civ., drepturile tabulare se dobândesc numai prin înscriere în cartea funciară, iar faptul că nu şi-a putut înscrie dreptul în cartea funciară a ridicat semne de întrebare pentru ofertant, cu atât mai mult cu cât în cartea funciară statul continua să figureze ca proprietar.

A menţionat că durata contractului urma să fie de 5 ani, iar, potrivit art. 641 alin. (4) C. civ., locaţiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani sunt asimilate actelor de dispoziţie, astfel că, pentru a face contractul opozabil terţilor, inclusiv celor care ar fi putut dobândi de la recurenta-reclamantă dreptul de proprietate asupra terenului, era necesară notarea sa în cartea funciară, aşa cum prevede art. 902 alin. (2) pct. 6 C. civ.

Recurenta-reclamantă a subliniat că, în condiţiile în care nu îşi intabulase dreptul de proprietate, iar terenul era înscris pe numele altui proprietar, nu era posibilă nici notarea contractului de închiriere.

Totodată, a arătat că, încercând să demonstreze că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru repararea prejudiciului determinat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj, instanţa de apel a argumentat, pe de o parte, că încheierea contractului de închiriere nu era certă şi, pe de altă parte, că nu a primit şi alte oferte de închiriere, de la alte persoane.

Ca atare, recurenta-reclamantă a considerat că, procedând în acest mod, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1385 alin. (4) C. civ. care se referă la pierderea unei şanse de a obţine un avantaj, iar nu la pierderea unui avantaj cert şi care nu impun ca şansele respective să fi fost multiple.

În plus, a arătat că gradul de certitudine al obţinerii avantajului este doar un criteriu de evaluare a cuantumului prejudiciului reparabil, prevederea legală respectivă fiind în sensul că "reparaţia va fi proporţională cu posibilitatea obţinerii avantajului".

A precizat că, datorită imposibilităţii încheierii contractului de închiriere, a pierdut avantajul patrimonial pe care i l-ar fi conferit încasarea chiriei pe termen de 5 ani şi a apreciat că proporţia care trebuia să fie avută în vedere la stabilirea întinderii reparaţiei era de 100%.

Prin cea de-a treia critică, recurenta-reclamantă a invocat incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, a apreciat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 224 C. proc. civ., potrivit cărora era obligată să pună în discuţia părţilor orice chestiune de fapt sau de drept de care apreciază că depinde soluţionarea cauzei şi pe cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care o obligă să indice probele pe baza cărora a reţinut o anumită situaţie de fapt.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat că, în considerentele deciziei, instanţa a inserat o serie de argumente menite să demonstreze că, în realitate, nici nu ar fi existat o ofertă de închiriere şi că toate înscrisurile cu care recurenta-reclamantă a dovedit existenţa şi conţinutul corespondenţei dintre ofertant şi aceasta au fost scrise de aceeaşi persoană sau că oferta nu era serioasă, chestiuni care nu au fost puse în discuţia părţilor, fiindu-i încălcat dreptul la apărare, instituit de art. 13 C. proc. civ.

De asemenea, a susţinut că instanţa nu a indicat care sunt probele administrate în timpul cercetării judecătoreşti şi care au condus-o la această concluzie, în realitate, asemenea probe nefiind administrate în şedinţă publică (instanţa nu a efectuat o verificare de scripte în condiţiile art. 303 C. proc. civ., şi nici nu a fost invocată, în temeiul art. 304 C. proc. civ., comiterea unui fals în redactarea ofertei de închiriere), ci a făcut doar unele aprecieri subiective, care nu corespund realităţii.

A arătat că, în realitate, caracterele cu care au fost scrise toate înscrisurile în discuţie sunt diferite, iar semnătura ofertantului prezintă diferenţe evidente faţă de semnătura procuratorului.

Cu privire la pretinsa neseriozitate a ofertei, a apreciat că aceasta este combătută de proba cu expertiza tehnică efectuată în dosar de expertul C., care, în completarea lucrării pe care a efectuat-o, soluţionând obiecţiunile părţilor la lucrarea iniţială, a concluzionat că valoarea de piaţă a închirierii unui asemenea teren este de 489.153 RON.

Prin cererea de completare a motivelor recursului, depusă în data de 11 ianuarie 2021, recurenta-reclamantă, cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că, prin hotărârea dată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în sensul încălcării prevederilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ. privind limitele devolutive ale apelului, datorită invocării unei pretinse lipse a altor oferte de închiriere pentru terenul recurentei-reclamante, deşi, potrivit limitelor devolutive ale apelului, instanţa de apel trebuia să judece apelul doar cu privire la oferta de închiriere în discuţie din faţa primei instanţe.

Raportat la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ. (când hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii), a arătat că instanţa a reţinut incomplet fapta ilicită a intimatei-pârâte Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea, respectiv doar în ceea ce priveşte nerectificarea la timp a cărţii funciare privind terenul de 34.331 m.p., deşi, în realitate, mai sunt încă două împrejurări de fapt care alcătuiesc fapta ilicită a intimaţilor, şi anume: refuzul intimaţilor de a-şi muta bornele topografice de pe teren şi nerespectarea dimensiunilor terenului său, conform sentinţei civile definitive nr. 7952/2012 a Judecătoriei Piteşti, privind fondul dreptului, cu ocazia rectificării cadastrale tardiv efectuate de intimata-pârâtă Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea, la data de 23 noiembrie 2018.

Totodată, a precizat că instanţa de apel a pus la îndoială existenţa prejudiciului său, deşi valoarea prejudiciului a fost stabilită prin completarea la raportul de expertiză tehnică, cu privire la care părţile adverse nu au formulat obiecţiuni, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 17 mai 2019 a Tribunalului Argeş.

A menţionat că, în speţă, cuantumul prejudiciului său în valoare de 489.153 RON, necontestat de intimaţii-pârâţi, a fost stabilit prin completarea raportului de expertiză tehnică de evaluare a prejudiciului, efectuat în primă instanţă.

Recurenta-reclamantă a apreciat şi că susţinerile instanţei de apel în sensul inexistenţei probelor care să ateste refuzul ofertantului de închiriere a terenului său, condiţionat de intabularea dreptului de proprietate al recurentei-reclamante asupra terenului ofertat la închiriere, precum şi faptul că menţionarea în oferta de închiriere a deciziei civile definitive nr. 3249/2015 a Tribunalului Argeş nu ar avea semnificaţia unei deduceri implicite a unei astfel de condiţionări sunt contradictorii cu două împrejurări certe de fapt.

Astfel, a arătat că interesul ofertantului la închirierea sa, privind respectarea ambelor obligaţii judiciare stabilite prin decizia menţionată, a fost atât de mare încât ofertantul a îndeplinit obligaţia judiciară de mutare a bornelor topografice ale intimaţilor-pârâţi, iar, pe de altă parte, deducerea implicită a condiţionării de către ofertantul la închiriere a încheierii contractului de rectificarea cărţii funciare a intimaţilor-pârâţi cu privire la Lacul de acumulare Bascov de pe râul Argeş, pe al cărui mal se află terenul său ofertat la închiriere, şi, implicit, condiţionarea de intabulare a dreptului său de proprietate rezultă din simpla menţionare a deciziei civile definitive nr. 3249/2015 a Tribunalului Argeş în oferta de închiriere; autorizarea administrativă a ofertantului la construirea bazei de agrement preconizate, autorizare subsecventă închirierii terenului său, depindea sine qua non de intabularea dreptului său de proprietate.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel avea obligaţia să cunoască prevederile legale în materie de autorizare administrativă a edificării construcţiilor (Legea nr. 50/1991) şi, implicit, a legislaţiei cadastrale.

A subliniat că preconizatul contract de închiriere a terenului său nu era un scop în sine pentru ofertantul la închiriere, ci acesta ar fi fost încheiat de ofertant în scop de profit, or, pentru a obţine profit, ofertantul la închiriere trebuia să construiască baza de agrement pe terenul în discuţie, iar condiţia legală de a obţine actele subsecvente închirierii terenului - certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire - era ca ofertantul la închiriere să facă dovada cadastrului asupra terenului propus la închiriere; însă, terenul său, la data ofertei de închiriere, încă mai figura în cadastrul intimaţilor-pârâţi, astfel că nu putea face dovada intabulării dreptului său de proprietate, datorită suprapunerii de cadastre, fapt nepermis de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Argeş, datorită legislaţiei cadastrale în vigoare.

A mai considerat că sunt contradictorii susţinerile instanţei de apel privind, pe de o parte, faptul că, prin răspunsul său, ar fi declinat oferta de închiriere, iar, pe de altă parte că acesta n-ar putea avea relevanţă juridică în cauză întrucât provine de la recurenta-reclamantă.

A arătat că, în realitate, prin răspunsul său la oferta de închiriere, doar a precizat ofertantului faptul că nu şi-a putut intabula dreptul de proprietate asupra terenului, datorită nerectificării prealabile a cadastrului intimaţilor-pârâţi asupra acestuia, iar, pe de altă parte, răspunsul său are deplină relevanţă în cauză, întrucât completează în mod firesc oferta de închiriere şi, totodată, nu se poate reţine că a fost întocmit pro causa, având în vedere că acesta a fost datat şi trimis la vremea respectivă prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

De asemenea, a apreciat că este ilogic ca ofertantul să îşi răspundă singur la propria ofertă de închiriere, în atare situaţie neîntâlnindu-se cele două acorduri de voinţă specifice contractelor bilaterale sinalagmatice.

În opinia recurentei-reclamante sunt contradictorii şi susţinerile instanţei de apel privind pretinsa existenţă a unor elemente grafice identice între oferta de închiriere şi răspunsul recurentei-reclamante la oferta de închiriere, pe de o parte, iar, pe de altă parte, între menţiunile de pe plicurile de expediere a acestora.

A susţinut că aceste constatări ale instanţei de apel sunt contradictorii cu realitatea şi îi favorizează pe intimaţii-pârâţi, în condiţiile în care oferta de închiriere a fost redactată la calculator, folosindu-se caractere rotunjite ce imită scrierea olografă, iar răspunsul său este redactat la calculator cu litere de tipar obişnuite.

În ceea ce priveşte menţiunile de pe plicuri, a precizat că, în speţă, cele de pe plicul ofertei de închiriere sunt redactate pe calculator cu litere de tipar, iar menţiunile de pe plicul de trimitere a răspunsului la oferta de închiriere sunt olografe.

Cu trimitere la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că, prin decizia atacată, instanţa de apel a încălcat prevederile legii materiale, respectiv art. 1349, art. 1357, art. 1359, art. 1381-1383, art. 1385 alin. (4) şi art. 1386 C. civ., întrucât a susţinut că n-ar exista legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul său cuantificat prin completarea raportului de expertiză.

Recurenta-reclamantă a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a ignorat faptul că intimata-pârâtă Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea, administrator al Lacului Bascov de pe râul Argeş, a abuzat de poziţia sa de putere publică, or, în sistemul de drept român, se sancţionează şi culpa cea mai uşoară şi, cu atât mai mult, culpa gravă, în speţă, aceasta fiind reprezentată de săvârşirea cu vinovăţie de către intimaţii-pârâţi a faptei ilicite constând în: nerectificarea în termen legal, din cadastrul Lacului Bascov, a terenului pe care l-a dobândit definitiv în instanţă; refuzul intimaţilor-pârâţi de a-şi muta bornele topografice de pe terenul său; nerespectarea dimensiunilor terenului său, conform raportului de expertiză topografică aferent sentinţei civile definitive nr. 7952/2012 a Judecătoriei Piteşti, cu ocazia rectificării tardive, efectuate la data de 23 noiembrie 2018, când intimaţii-pârâţi au rectificat cadastral un teren cu alte dimensiuni decât cele arătate în decizia anterior menţionată.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a susţinut că prima instanţă a soluţionat în mod corect aspectele legate de trei dintre elementele răspunderii civile delictuale - fapta ilicită, vinovăţia şi prejudiciul cauzat - şi în mod eronat pe cel vizând legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

În ceea ce priveşte instanţa de apel, a apreciat că aceasta, care a fost învestită, prin apelul său, cu lămurirea celui de-al patrulea element al răspunderii civile delictuale (legătura de cauzalitate), practic, nu a judecat nimic şi a încălcat limitele devolutive ale apelului, invocând pretinsa lipsă a unor alte oferte de închiriere pentru terenul în discuţie şi ajungând, în mod eronat, să pună la îndoială existenţa primelor trei elemente ale răspunderii civile delictuale, intrate sub puterea lucrului judecat prin neapelare - fapta ilicită, vinovăţia şi prejudiciul.

I.6. Apărările formulate în cauză:

Întâmpinările:

În termen legal, intimata-pârâtă Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Sub un prim aspect, a susţinut că, în cauză, nu este îndeplinită niciuna dintre condiţiile răspunderii civile delictuale, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 1349 şi 1357 C. civ.

A arătat că nu există o faptă ilicită şi niciun fel de vinovăţiei din partea sa, putându-se observa că a iniţiat demersuri în vederea rectificării cărţii funciare înainte ca recurenta-reclamantă să fi primit pretinsa ofertă de închiriere, din probele administrate în cauză, rezultând că documentaţia cadastrală a fost depusă înainte ca partea adversă să primească oferta de închiriere, atât timp cât această ofertă poartă data de 6 aprilie 2017, iar încheierea de respingere a intabulării poartă aceeaşi dată.

Totodată, a precizat că, deşi sentinţa pronunţată de prima instanţă îi este favorabilă, în mod greşit instanţa de fond a reţinut existenţa faptei ilicite, în condiţiile în care a întreprins toate demersurile necesare rectificării cărţii funciare cu mult timp înainte de primirea pseudo ofertei de închiriere, respingerea nedatorându-se vreunei culpe proprii (depunerea incompletă a documentaţiei, lipsa vreunui act etc), ci suprapunerii parţiale a terenurilor statului cu terenurile altor persoane fizice.

Intimata-pârâtă a subliniat că nimeni cu ştia de existenţa acestor suprapuneri până ce Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu a respins documentaţia de rectificare a cărţii funciare, aceasta fiind singura instituţie care deţine evidenţa înregistrărilor de cadastru şi publicitate imobiliară.

A apreciat că recursul este nefondat, tribunalul şi instanţa de apel constatând în mod corect că nu există o legătură de cauzalitate între pretinsa neîndeplinire a obligaţie de rectificare a cărţii funciare şi neîncheierea contractului de închiriere, motivarea instanţei fiind judicioasă.

A susţinut că este certă întocmirea pro causa a tuturor documentelor înaintate instanţei, iar încercarea recurentei-reclamante de a induce faptul că nu se putea încheia contractul fără intabulare nu are o justificarea legală sau faptică.

Totodată, a considerat că nu este îndeplinită nici condiţia privind existenţa prejudiciului, oferta de închiriere fiind emisă pro causa şi neexistând niciun motiv pentru care aceasta să fie valabilă numai 10 zile, în condiţiile în care era una serioasă, nici caracteristicile şi nici amplasarea terenului ce ar fi făcut obiectul ofertei de închiriere nemodificându-se.

A mai arătat intimata-pârâtă că preţul pretins a reprezenta chiria, inclusiv cel stabilit prin expertiză, sunt nerealiste, în condiţiile în care pe acel teren, ce nu este inclus în intravilanul localităţii, nu se poate construi, decât în mod excepţional putându-se edifica doar nişte construcţii provizorii, în care nu s-ar fi putut desfăşura decât, cel mult, o activitate sezonieră, iar împrejurarea că pe malul drept se află hotelul "D.", în oglindă cu terenul recurentei-reclamante, nu are nicio relevanţă.

În opinia intimatei-pârâte, partea adversă urmăreşte o îmbogăţire fără just temei, în detrimentul Statului Român şi a arătat că recurenta-reclamantă putea solicita, în temeiul art. 898 şi urm. C. civ., înscrierea provizorie, până la lămurirea înscrierilor din cartea funciară, a dreptului de proprietate asupra terenului în speţă.

Susţinând că recurenta-reclamantă nu îşi poate invoca propria culpă în nesocotirea înscrierii provizorii a proprietăţii sale, în condiţiile în care intimata-pârâtă Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea nu a avut posibilitatea să facă aceste rectificări, posibilitate a cărei neîndeplinire excede culpei sale, a apreciat că este vădit faptul că prezenta acţiune şi, implicit, recursul sunt nefondate.

De asemenea, a considerat că un ultim argument în susţinerea neseriozităţii ofertei înaintate, sesizat şi de instanţa de judecată, constă tocmai în lipsa oricărei alte oferte de închiriere a terenului respectiv, începând cu anul 2017 şi până în prezent, în condiţiile în care în anii 2017, 2018 şi 2019 pretinsele dezvoltării economice au fost excepţionale.

A susţinut că motivul de recurs potrivit căruia s-a încălcat autoritatea de lucru judecat este nefondat, curtea de apel reţinând în considerentele hotărârii recurate faptul că au intrat în puterea lucrului judecat statuările primei instanţe referitoare la îndeplinirea primelor trei condiţii ale răspunderii civile delictuale şi a arătat că urmează că verifice dacă este sau nu îndeplinită condiţia legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă.

A apreciat că în mod corect instanţa de apel a constatat că nerectificarea cărţii funciare şi imposibilitatea de a-şi intabula proprietate nu au nicio legătură cu neîncheierea pretinsului contract de închiriere.

Totodată, a considerat că este nefondat şi motivul de recurs prin care s-a susţinut încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de apel nefiind învestită cu cercetarea şi determinarea aspectelor legate de existenţa prejudiciului, ci aceasta a reţinut că nu există legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Sub acest aspect, precum şi în ceea ce priveşte încercarea de a demonstra faptul că terţul ce a făcut oferta de închiriere ar fi condiţionat valabilitatea ofertei de intabularea dreptului de proprietate, a susţinut că motivele de recurs invocate de către recurenta-reclamantă sunt speculative.

De asemenea, în opinia intimatei-pârâte, instanţa de apel nu a încălcat vreo regulă de procedură de natură a atrage sancţiunea nulităţii deciziei recurate.

Astfel, a arăta că instanţa de apel a făcut propriile aprecieri cu privire la probele depuse de recurenta-reclamantă, însă nu aceste aprecieri au fost cele care au condus la soluţia respingerii apelului, ci constarea lipsei legăturii de cauzalitate între prejudiciu şi pretinsa vinovăţiei a intimatei-pârâte Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea; înscrisurile analizate de către instanţă - oferta de închiriere şi răspunsul recurentei-reclamante - nu au fost depuse de către o altă parte, ci de însăşi recurenta-reclamantă, constatările instanţei fiind făcute cu prilejul judecării cauzei, după încheierea dezbaterilor.

Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în termen legal, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei pronunţate de Curtea de Apel Piteşti.

A susţinut că instanţa de apel a constatat în mod corect că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar afirmaţiile recurentei-reclamante potrivit cărora intimaţii-pârâţi nu au rectificat benevol menţiunile din cartea funciară sunt nefondate, în condiţiile în care intimata-pârâtă Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea a iniţiat procedurile şi a solicitat Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Argeş rectificarea documentaţiei cadastrale cu diminuarea suprafeţei sale de teren deţinut în administrare, conform sentinţei civile nr. 7952 din data de 27 septembrie 2012 a Judecătoriei Piteşti.

A menţionat că respingerea cererii de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară s-a datorat existenţei unei suprapuneri a documentaţiei cadastrale ce aparţine terenului administrat de intimata-pârâtă Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea cu cea ce aparţine terenului unei persoane private; soluţionarea acestei suprapuneri nu a ţinut numai de intimata-pârâtă, ci şi de proprietarul parcelei de teren în privinţa căreia există suprapunerea, astfel că, instituţia s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă să facă acest lucru.

Totodată, a apreciat că nu poate fi luată în considerare afirmaţia făcută de recurenta-reclamantă în sensul că intabularea dreptului de proprietate este o condiţie sine qua non pentru exercitarea dreptului de proprietate în sens juridic, în realitate, existenţa şi exercitarea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor acestuia neavând nicio legătură cu intabularea dreptului, această operaţiune fiind făcută strict pentru a se asigura opozabilitate faţă de terţi.

A arătat că recurenta-reclamantă urmăreşte o îmbogăţire fără justă cauză, în condiţiile în care intimata-pârâtă Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea şi-a îndeplinit obligaţia de predare a terenului ce a făcut obiectul revendicării, iar prin procesul-verbal de punere în posesie nr. x din 28 noiembrie 2013, acest teren a ajuns în posesia recurentei-reclamante, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei chiar de către partea adversă.

Intimatul-pârât a mai susţinut şi că recurenta-reclamantă şi-a exercitat pe deplin prerogativele dreptului de proprietate, procedând la desfiinţarea bornelor topografice ce au aparţinut intimatei-pârâte Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea, fiind evident că a luat în posesie terenul şi are toate atributele proprietăţii, inclusiv dreptul de dispoziţie.

Totodată, a arătat că recurenta-reclamantă putea solicita, conform dispoziţiilor art. 898 şi urm. C. civ., înscrierea provizorie, până la lămurirea înscrierilor din cartea funciară, a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

În opinia intimatului-pârât, instanţa de apel a reţinut în mod temeinic şi legal faptul că probele administrate nu au fost de natură a dovedi îndeplinirea condiţiei răspunderii civile delictuale privind legătura de cauzalitate între fapta intimaţilor-pârâţi şi prejudiciul recurentei-reclamante.

De asemenea, a apreciat că este nefondat motivul de recurs referitor la încălcarea autorităţii de lucru judecat, curtea de apel stabilind fără echivoc faptul că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei legături între faptă şi prejudiciu.

A mai susţinut şi că în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu există probe din care să rezulte refuzul B. S.R.L. de a încheia contractul de închiriere cu privire la terenul respectiv, condiţionat de lipsa intabulării în cartea funciară.

Ca atare, a considerat că instanţa de apel a analizat toate aspectele menţionate de către recurenta-reclamantă şi a înlăturat întemeiat criticile aduse sentinţei tribunalului.

Răspunsul la întâmpinare:

Recurenta-reclamantă A., în termen legal, a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimaţii-pârâţi combătând apărările formulate de către părţile adverse.

Astfel, recurenta-reclamantă, în cuprinsul răspunsului la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea, în esenţă, a susţinut că instanţa nu a reţinut că nu sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale, ci că nu ar exista legătura de cauzalitate între fapta ilicită a intimaţilor-pârâţi şi prejudiciu şi, mai mult, motivarea pretinsei absenţe a legăturii de cauzalitate vine în contradicţie cu cele statuate de instanţa de fond atunci când aceasta a reţinut că există un prejudiciu.

A arătat că instanţa de apel a încălcat puterea lucrului judecat al statuărilor tribunalului referitoare la existenţa faptei ilicite, vinovăţia intimaţilor-pârâţi şi existenţa prejudiciului, în condiţiile în care intimaţii-pârâţi nu au declarat apel împotriva sentinţei.

Totodată, a apreciat că pretinsele impedimente pe care intimata-pârâtă le-ar fi întâmpinat în demersurile de rectificare a cărţii funciare nu au existat, ci au fost create în mare măsură chiar de către aceasta.

A precizat că, odată cu predarea terenului către Comisia locală de fond funciar, intimata-pârâtă era obligată să îşi modifice în mod corespunzător documentaţia cadastrală, să predea înscrisurile necesare înscrierii dreptului de proprietate al noului proprietar şi să-şi rectifice în mod corespunzător cartea funciară.

În atare condiţii, a considerat că, dacă intimaţii-pârâţi ar fi început imediat procedurile pentru rectificarea înscrierilor în cartea funciară, ar fi avut timp să soluţioneze suprapunerile pe care le-au constatat ulterior şi ar fi finalizat în timp util rectificarea cărţii funciare.

A subliniat recurenta-reclamantă că fapta ilicită constă în neexecutarea benevolă a obligaţiilor intimaţilor-pârâţi de rectificare a cărţii funciare şi de mutare a bornelor.

De asemenea, a arătat că a fost nevoită să îi cheme în judecată pe intimaţii-pârâţi, acţiunea sa fiind admisă prin sentinţa civilă nr. 12068 din data de 12 decembrie 2014 a Judecătorie Piteşti, modificată prin decizia civilă nr. 3249 din 27 octombrie 2015 a Tribunalului Argeş şi încheierea de îndreptare a erorii materiale din 10 noiembrie 2015.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că intimaţii-pârâţi au executat parţial cele dispuse prin hotărâre, abia la data de 23 noiembrie 2018, dar această executare a fost necorespunzătoare prin aceea că nu au fost respectate dimensiunile terenului aflat în proprietatea sa, aşa cum au fost acestea stabilite prin raportul de expertiză tehnică ce a stat la baza sentinţei civile nr. 7952/2012 a Judecătorie Piteşti.

În ceea ce priveşte obligaţia de mutare a bornelor, a menţionat că pe acesta a executat-o personal, pe cheltuiala intimaţilor-pârâţi, aşa cum rezultă din sentinţa civilă definitivă nr. 9844 din 22 noiembrie 2017 a Judecătoriei Piteşti.

A mai apreciat şi că susţinerile părţilor adverse în sensul că ar fi putut să îşi intabuleze provizoriu dreptul de proprietate sunt nefondate, având în vedere dispoziţiile art. 878 alin. (3) C. civ. şi faptul că este, ca şi Statul Român, proprietar exclusiv, iar înscrierea dreptului său în cartea funciară nu se poate realiza decât după înlăturarea în modul dispus de către instanţă a suprapunerii documentaţiilor cadastrale.

Totodată, a arătat că este adevărat că, în prezent, terenul figurează în extravilan, dar el se află chiar la limita intravilanului, ceea ce face destul de facilă urmarea procedurilor de schimbare corespunzătoare a PUG-ului, pentru a permite construirea, iar, în acelaşi timp, în absenţa unei documentaţii cadastrale, existau dubii cu privire la configuraţia exactă a terenului.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor, recurenta-reclamantă a reluat susţinerile din răspunsul la întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea, referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a puterii lucrului judecat a celor statuate de tribunal cu privire la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite şi a vinovăţiei intimaţilor-pârâţi.

În plus, a apreciat că nu pot fi luate în considerare argumentele intimatului-pârât prin care s-a susţinut că intimata-pârâtă Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea nu a săvârşit fapta ilicită şi că aceasta nu ar fi putut să rectifice cartea funciară pentru că nu ar fi colaborat în acest sens, având în vedere că, sub acest aspect, sentinţa tribunalului a intrat în puterea lucrului judecat.

Pe de altă parte, a arătat că intimaţii-pârâţi nu i-au cerut concursul în scopul indicat, ci s-au opus cererii sale.

De asemenea, a considerat că şi încercarea de a demonstra că nu trebuia încheiat contractul în formă autentică şi nu era necesar ca dreptul de proprietate al locatorului să fie înscris în cartea funciară încalcă şi ea puterea de lucru judecat a sentinţei, pentru că se contrazice existenţa prejudiciului.

Totodată, a susţinut că, potrivit art. 1325 C. civ., prevederile art. 1272 alin. (1) din acelaşi act normativ sunt aplicabile şi în cazul actelor juridice unilaterale, or, scopul pentru care ofertantul dorea să încheie contractul era acela de a edifica o serie de construcţii.

A subliniat că, având în vedere că, potrivit ofertei de închiriere, contractul urma să fie încheiat pentru a-i permite locatarului să edifice o serie de construcţii pe teren, în temeiul art. 1272 alin. (1) C. civ., coroborat cu art. 7 lit. b) din Legea nr. 50/1991 şi art. 44 alin. (2) din Norma metodologică de aplicare a acestei legi, îi revenea, în calitate de locator, obligaţia legală de a obţine autorizaţia de construire; or, în absenţa înscrierii dreptului său de proprietate în cartea funciară, nu ar fi putut să-şi îndeplinească obligaţia.

Ca atare, a apreciat că este lipsit de relevanţă în speţă faptul că, în regulă generală, legea nu impune forma autentică ad validiatem pentru încheierea contractelor de închiriere şi nici nu obligă la intabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor care urmează să fie închiriate.

Recurenta-reclamantă a precizat că, în temeiul art. 453 C. proc. civ., solicită obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

I.7. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 8 februarie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la fila. 1 din dosarul de recurs).

I.8. Procedura derutată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă:

Prin încheierea de şedinţă din data de 26 octombrie 2021, prezentul recurs a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată la data de 7 decembrie 2021, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării pe fond a căii de atac, termen la care instanţa a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Printr-o primă critică adusă deciziei recurate, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 229/2019 a Tribunalului Argeş, secţia civilă, fiind astfel incident, în opinia sa, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Potrivit temeiului de drept pe care partea şi-a întemeiat acest motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Verificând incidenţa în speţă a acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că instanţa de apel, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, prin dezlegările date în cuprinsul hotărârii atacate, nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a celor statuate în cauză de către tribunal cu privire la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite şi a vinovăţiei intimaţilor-pârâţi.

Astfel, prin sentinţa pronunţată în cauză, tribunalul a reţinut că "fapta ilicită imputată intimatei-pârâte este reprezentată de inacţiunea acesteia de a nu-şi rectifica cartea funciară cu privire la dreptul de proprietate faţă de respectiva suprafaţă de teren astfel că reclamanta a fost în imposibilitate de a-şi intabula dreptul de proprietate cu privire la acel teren".

În ceea ce priveşte prejudiciul, a constatat că acesta "este reprezentat de pierderea unei oportunităţi de a încheia contractul de locaţiune cu privire la respectiva suprafaţă de teren şi, inevitabil, pierderea oportunităţii de a câştiga anumite sume de bani…".

Referitor la vinovăţie, a arătat că această condiţie a răspunderii civile delictuale este îndeplinită, având în vedere că intimata-pârâtă, deşi a încercat, nu a depus toate diligenţele în scopul rectificării cărţii funciare de la începutul procedurii administrative, ci doar după respingerea cererii de rectificare de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Argeş, reuşind să realizeze obligaţia ce trebuia îndeplinită în anul 2016 abia ulterior, în anul 2019.

Totodată, tribunalul a constatat că nu este îndeplinită ultima condiţie a răspunderii civile delictuale, respectiv cea reprezentată de legătura de cauzalitate dintre fapta intimatei-pârâte şi prejudiciul recurentei-reclamante, apreciere care a fost criticată de recurenta-reclamantă prin apelul formulat.

Or, statuările tribunalului cu privire la primele trei condiţii ale răspunderii civile delictuale, anterior arătate, ce au dobândit autoritate de lucru judecat prin neapelarea sentinţei sub aceste aspecte, nu au fost contrazise de către instanţa de apel, care, în analiza existenţei sau nu a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, a cercetat dacă fapta ilicită imputată intimatei-pârâte a dus la producerea prejudiciului suferit de recurenta-reclamantă, respectiv la pierderea oportunităţii de a încheia contractul de locaţiune, cu consecinţa obţinerii anumitor sume de bani, în condiţiile în care partea a pretins că nerectificarea cărţii funciare de către intimata-pârâtă a făcut ca respectivul contract să nu mai fie încheiat.

Curtea de apel a arătat că, făcând o proprie analiză a materialului probator, a ajuns la concluzia că nu există probe care să dovedească că refuzul ofertantului B. S.R.L. de a încheia contractul de închiriere s-a datorat lipsei intabulării în cartea funciară a dreptului de proprietate al recurentei-reclamante/lipsei formei autentice a unui astfel de act.

Ca atare, se poate observa că această constatare a instanţei de apel nu încalcă în niciun fel autoritatea de lucru judecat a celor statuate de către prima instanţă cu privire la împrejurările ce reprezintă în cauză fapta ilicită imputată intimatei-pârâte, prejudiciul suferit de către recurenta-reclamantă sau care determină concluzia existenţei vinovăţiei intimatei-pârâte, necontrazicând sub niciun aspect cele arătate de către tribunalul referitor la aceste trei condiţii ale răspunderii civile delictuale, a căror îndeplinire a fost reţinută în speţă.

Totodată, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, aspectul analizat de către instanţa de apel este cel relevant în verificarea îndeplinirii condiţiei privind existenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul pretins şi nu stabilirea împrejurării dacă obligaţiile locatorului, specifice acestui contract, puteau fi îndeplinite fără ca dreptul de proprietate al acestuia să fie intabulat în cartea funciară, în condiţiile în care, pe de o parte, îndeplinirea obligaţiilor este o chestiune ce ţine de executarea contractului de închiriere şi nu de încheierea lui, iar, pe de altă, parte, din oferta de închiriere şi răspunsul recurentei-reclamante la aceasta, nu rezultă că perfectarea contractului era condiţionată de încheierea acordului între părţi în formă autentică sau că ofertantul ar fi invocat vreo chestiune care, din această perspectivă, l-ar determina să nu mai încheie contractul.

Nu se poate reţine că argumentele instanţei de apel referitoare la faptul că încheierea contractului nu era condiţionată de intabularea dreptului de proprietate al recurentei-reclamante şi de forma autentică a actului sau cele privind neseriozitatea ofertei ar încălca statuările primei instanţe cu privire la existenţa prejudiciului, întrucât chiar instanţa de apel a reţinut că existenţa prejudiciului a intrat sub autoritate de lucru judecat, iar considerentele deciziei nu combat în niciun fel faptul că recurenta-reclamantă a pierdut oportunitatea de a încheia respectivul contract şi, implicit, de a obţine o sumă de bani, respectiv că a suferit acest prejudiciu.

Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a arătat că prejudiciul recurentei-pârâte sau fapta ilicită şi vinovăţia intimatei-pârâte nu există sau că acestea nu sunt reprezentate de faptele sau împrejurările reţinute de către tribunal în considerentele sentinţei, ci a validat constatarea primei instanţe în sensul că nu este îndeplinită condiţia privind legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a intimatei-pârâte şi prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă, întrucât faptul că intimata-pârâtă nu a depus toate demersurile pentru rectificarea cărţii funciare încă de la începutul procedurii administrative, ce ar fi dus la imposibilitatea de intabulare a dreptului recurentei-reclamante, nu a determinat neîncheierea contractului de închiriere a terenului în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat de către recurenta-reclamantă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este nefondat.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1357 alin. (1) şi ale art. 1385 alin. (4) C. civ. şi a încălcat dispoziţiile art. 1272 alin. (1) C. civ.

Potrivit art. 1357 alin. (1) C. civ.:

"Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare".

Recurenta-reclamantă a invocat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a acestor dispoziţii legale atunci când a stabilit că nu există legătura de cauzalitate între fapta ilicită săvârşită de intimata-pârâtă şi prejudiciul care i-a fost cauzat, întrucât nu a determinat care este cauza prejudiciului a cărui existenţă a stabilită definitiv.

Din analiza dispoziţiilor legale anterior citate, rezultă că, pentru ca obligaţia de dezdăunare să ia fiinţă, trebuie să se stabilească existenţa unei legături de la cauză la efect între fapta ilicită comisă de intimata-pârâtă şi prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă.

Stabilirea legăturii de cauzalitate între fapta autorului şi dauna încercată de cealaltă parte este o chestiune de fapt lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorilor de fond, proba existenţei acestei legături aparţinând recurentei-reclamante.

Or, în cauză, curtea de apel, analizând materialul probator propus de recurenta-reclamantă, a reţinut că acesta nu confirmă, sub aspectul situaţiei de fapt, legătura de cauzalitate - condiţie a răspunderii civile delictuale - între fapta ilicită săvârşită de intimata-pârâtă şi prejudiciul cauzat acesteia, reţinute cu autoritate de lucru judecat, respectiv între inacţiunea intimatei-pârâte de a nu-şi rectifica la timp cartea funciară, cu efectul punerii recurentei-reclamante în imposibilitate de a-şi intabula dreptul de proprietate cu privire la teren şi pierderea de către recurenta-reclamantă a oportunităţii de a încheia contractul de locaţiune cu privire la respectiva suprafaţă de teren şi, prin urmare, pierderea oportunităţii de a câştiga anumite sume de bani.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel nu era ţinută a identifica care este în fapt cauza ce a determinat pierderea de către aceasta a oportunităţii încheierii contractului de locaţiune şi, implicit, de a obţine anumite sume de bani, ci avea obligaţia de a verifica dacă există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs, astfel cum acestea au fost individualizate şi reţinute în cauză cu autoritate de lucru judecat de către tribunal.

În speţă, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor cumulative cerute de art. 1357 alin. (1) C. proc. civ. pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimaţilor-pârâţi, după ce s-a constatat existenţa atât a prejudiciului, cât şi a faptei ilicite săvârşite, are relevanţă legătura de cauzalitate dintre acestea două şi nu cea dintre prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă şi o altă faptă ilicită care nu a fost reţinută ca fiind cea săvârşită în speţă de intimata-pârâtă.

Ca atare, Înalta Curtea constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normei de drept material anterior evocate, criticile recurentei-reclamante sub acest aspect fiind nefondate.

De asemenea, nu pot fi primite cele susţinute de către recurenta-reclamantă în sensul nesocotirii prin decizia recurată a prevederilor art. 1272 alin. (1) C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că, în condiţiile în care nu există probe în sensul că B. S.R.L. ar fi invocat în vreun fel imposibilitatea respectării de către recurenta-reclamantă a obligaţiilor contractuale care s-ar fi născut sau că ar fi avut loc măcar discuţii între posibilii contractanţi, asupra acestor aspecte, odată cu mutarea bornelor topografice sau la orice alt moment, invocarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor art. 1786, art. 1793 şi art. 1794 C. civ. este lipsită de relevanţă.

A mai arătat curtea de apel că din existenţa acestor prevederi legale nu se poate deduce împrejurarea că societatea nu ar fi încheiat contractul de închiriere fără intabularea dreptului de proprietate al recurentei-reclamante, precum şi că în cauză nu s-a dovedit că exista riscul unei tulburări de fapt sau de drept, aceasta fiind teoretică şi eventuală.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că, în speţă, contractul urma să fie încheiat pentru a-i permite locatarului să edifice o serie de construcţii şi, în raport de prevederile art. 1272 alin. (1) C. civ. coroborate cu cele ale art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 şi art. 44 alin. (2) din Norma metodologică din 23 noiembrie 2009 pentru aplicarea Legii nr. 50/1991, îi revederea obligaţia legală de a obţine autorizaţia de construcţie pentru a cărei eliberare era necesară depunerea unei documentaţii din care nu puteau să lipsească extrasul de plan cadastral şi extrasul de carte funciară actualizate; or, în absenţa înscrierii dreptului său de proprietate în cartea funciară, nu ar fi putut să-şi îndeplinească obligaţia.

Totodată, a arătat că, raportat la art. 641 alin. (4) C. civ. şi la împrejurarea că durata contractului urma să fie de 5 ani, pentru a face contractul opozabil terţilor, inclusiv celor care ar fi dobândit ulterior dreptul de proprietate asupra terenului, era necesară notarea în cartea funciară, aşa cum prevede art. 902 alin. (2) pct. 6 C. civ., notare care nu era posibilă întrucât terenul era înscris pe numele altui proprietar.

Referitor la aceste susţineri, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că, în condiţiile în care încheierea contractului de închiriere nu era condiţionată de forma autentică, iar recurenta-reclamantă nu a probat faptul că ofertantul ar fi susţinut vreo tulburare de fapt sau de drept, aceste aspecte sunt lipsite de relevanţă în cauză.

Astfel, potrivit art. 1781 C. civ., contractul de locaţiune este unul consensual, care se încheie prin simplul consimţământ al părţilor, fără ca legea să prevadă pentru validitatea lui, îndeplinirea unor condiţii de formă.

Totodată, susţinerea recurentei-reclamante privind necesitatea notării în cartea funciară a contractului de închiriere, raportat la prevederile art. 641 alin. (4) şi art. 902 alin. (2) pct. 6 C. proc. civ., nu are relevanţă din perspectiva analizei în prezenta cauză a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, întrucât aceste dispoziţii legale privesc aspecte ce ţin de opozabilitatea contractului faţă de terţi şi nu de încheierea acestuia şi având în vedere că prejudiciul suferit de către parte s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că este reprezentat de pierderea oportunităţii de încheiere a contractului, iar probele administrate nu au făcut dovada că ofertantul ar fi condiţionat perfectarea acordului de voinţă de forma autentică a actului, respectiv de intabularea dreptului de proprietate al recurentei-reclamante.

De asemenea, nu se poate reţine că lipsa intabulării dreptului de proprietate al recurentei-reclamante ar fi putut determina neîncheierea contractului de închiriere, având în vedere şi că, potrivit ofertei, termenul acestuia urma să fie de 5 ani, iar prevederile art. 1784 alin. (3) C. civ. recunosc şi dreptul persoanelor care, potrivit legii, nu pot face decât acte de administrare să încheie contracte de locaţiune cu condiţia ca termenul acestora să nu depăşească 5 ani.

Recurenta-reclamantă a mai criticat decizia recurată, susţinând şi că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1385 alin. (4) C. civ., care se referă la pierderea unei şanse de a obţine un avantaj, iar nu la pierderea unui avantaj cert şi nu impun ca şansele respective să fie multiple.

În ceea ce priveşte această critică, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că susţinerile formulate de către recurenta-reclamantă din această perspectivă nu pot fi reţinute, fiind lipsită de relevanţă în cauză aprecierea întinderii reparaţiei cuvenite.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1385 alin. (4) C. proc. civ., invocate de către recurenta-reclamantă:

"Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei".

Aceste dispoziţii legale se referă la întinderea reparaţiei, chestiune ce s-ar fi impus a fi analizată doar în situaţia în care s-ar fi constatat că este atrasă răspunderea civilă delictuală a intimaţilor-pârâţi, or, în cauză, s-a reţinut tocmai că nu sunt întrunite condiţiile unei atare răspunderi, dat fiind că nu există legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită săvârşită de intimata-pârâtă Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea şi prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă.

Cum instanţa de apel nu a procedat la o apreciere asupra întinderii prejudiciului, nu se poate reţine că ar fi încălcat prevederile art. 1385 alin. (4) C. civ., prin cele constatate cu privire la incertitudinea încheierii contractului sau la împrejurarea că recurenta-reclamantă nu a primit şi alte oferte de închiriere de la alte persoane, cum în mod nefondat a susţinut recurenta-reclamantă.

Totodată, nu pot fi reţinute cele arătate de recurenta-reclamantă în susţinerea incidenţei motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin completarea motivelor de recurs, prin care aceasta a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1349, art. 1357, art. 1359, art. 1381-1383, art. 1385 alin. (4) şi art. 1386 C. civ.

Astfel, recurenta-pârâtă a invocat că instanţa de apel a ignorat mai multe împrejurări, respectiv: faptul că intimata-pârâtă a abuzat de poziţia sa de putere publică, nerectificarea în termen legal din cadastrul Lacului Bascov a terenului său, refuzul intimaţilor-pârâţi de a-şi muta bornele topografice de pe terenul său, precum şi nerespectarea dimensiunilor terenului conform raportului de expertiză aferent sentinţei civile nr. 7952/2012 a Judecătoriei Piteşti, cu ocazia rectificării cadastrale tardive.

Înalta Curte constată că aceste aspecte tind a demonstra vinovăţia intimatei-pârâte, vinovăţie care deja a fost constatată în cauză cu autoritate de lucru judecat şi nu au nicio relevanţă din perspectiva analizei ce vizează legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită reţinută în sarcina intimatei-pârâte şi prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, susţinut în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., partea a invocat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 224 C. proc. civ., pe cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, precum şi dreptul său la apărare, recunoscut de art. 13 C. proc. civ.

Contrar aprecierii recurentei-reclamante, o astfel de încălcare nu avut loc, în condiţiile în care cele reţinute de către curtea de apel şi la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă prin cererea de recurs, au fost rezultatul analizării de către instanţa de apel a probatorului administrat în cauză, probe care, de altfel, au fost aduse chiar de către recurenta-reclamantă.

De asemenea, este nefondată şi susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia instanţa de apel nu a indicat care sunt probele administrate în timpul cercetării judecătoreşti şi care au condus-o la concluzia că în realitate nu ar fi existat o ofertă de închiriere şi că toate înscrisurile cu care a dovedit existenţa şi conţinutul corespondenţei purtate cu ofertantul au fost scrise de aceeaşi persoană, au fost constituite pro cauza sau că oferta nu era serioasă.

Astfel, în cauză, argumentul care a determinat concluzia lipsei legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită a intimatei-pârâte şi prejudiciul suferit de către recurenta-reclamantă a fost necondiţionarea încheierii contractului de locaţiune de forma autentică, iar, în cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel a arătat că, din conţinutul ofertei de închiriere nu rezultă o atare condiţionare, iar singura probă din care ar putea rezulta acest aspect este înscrisul suplimentar depus în apel, constând în răspunsul recurentei-reclamante la oferta promitentei de închiriere a terenului în discuţie, trimis prin poştă la 14 aprilie 2017 .

Ca atare, instanţa de apel a arătat în mod clar care sunt probele a căror analiză a determinat concluzia lipsei legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi care a dus la soluţia de respingere a apelului.

Simpla nemulţumire a recurentei-reclamante cu privire la de valoarea probantă dată de către instanţa de apel probelor administrate în cauză nu poate duce la concluzia încălcării normelor procedurale şi a principiilor invocate de către parte în dezvoltarea acestui motiv de recurs, cu atât mai mult cu cât instanţei de recurs nu îi este permisă o reapreciere a probelor administrate de către instanţele de fond, întrucât o atare conduită ar reprezenta cercetarea unor motive de netemeinicie şi nu de nelegalitate a hotărârii atacate, contrar normei cuprinse la art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căreia recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Tot critici de netemeinicie a hotărârii recurate, ce nu pot fi primite de instanţa de recurs, sunt şi cele arătate, prin completarea motivelor de recurs, în susţinerea incidenţei motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a invocat încălcarea prevederilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a celor constate de către instanţa de apel cu privire la lipsa altor oferte, întrucât aceste susţineri vizează situaţia de fapt.

În plus considerentul instanţei de apel prin care aceasta a făcut referire la lipsa unei alte oferte la închirierea terenului în cauză, reprezintă un argument suplimentar în susţinerea inexistenţei legăturii de cauzalitate analizate în cauză, alături de cel prin care a reţinut că înscrisurile depuse de către recurenta-reclamantă (oferta de închiriere şi răspunsul recurentei-reclamante) nu fac dovada condiţionării încheierii contractului de forma notarială.

Prin urmare, şi în lipsa acestui argument suplimentar, concluzia instanţei ar fi fost tot în sensul că nu s-a făcut dovada existenţei legăturii de cauzalitate care ar fi fost de natură să atragă antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatelor-pârâte.

Invocând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, prin completarea motivelor de recurs, a susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii.

Însă, din analiza acestor motive de recurs, rezultă că, deşi a făcut referire la contrarietatea considerentelor deciziei atacate, în realitate, recurenta-reclamantă a arătat că aprecierea instanţei de apel în sensul inexistenţei probelor care să ateste refuzul ofertantului de a încheia contractul de locaţiune, în lipsa intabulării dreptului său de proprietate, este în contradicţie cu două împrejurări de fapt, pe care le-a apreciat a fi certe, respectiv: faptul că interesul ofertantului privind respectarea ambelor obligaţii judiciare stabilite prin decizia civilă nr. 2349/2015 a Tribunalului Argeş a fost atât de mare încât a îndeplinit obligaţia de mutare a bornelor topografice ale intimaţilor-pârâţi de pe terenul său, iar deducerea implicită a condiţionării de rectificarea cărţii funciare şi intabularea dreptului său de proprietate rezultă din menţionarea deciziei anterior arătate în oferta de închiriere.

În cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel, analizând împrejurările de fapt enumerate la pct. 2 lit. a)-h) din motivele de apel (între care se regăsesc şi cele la care recurenta-reclamantă a făcut trimitere prin completarea motivelor de recurs), a ajuns la concluzia că acestea nu pot fi reţinute ca probă pentru legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Or, invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ. presupune indicarea de către parte a unor considerente contrare cuprinse în raţionamentul instanţei care a determinat adoptarea soluţiei pronunţate şi nu susţinerea unei contradicţii între concluzia instanţei, rezultată din analiza probelor administrate în cauză, şi aspecte ale situaţie de fapt, astfel cum aceasta este prezentată de către recurenta-reclamantă, ca urmare a propriei aprecieri asupra probelor pe care le-a depus la dosar.

Ca atare, aceste susţineri ale recurentei-reclamante nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate care să poată fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege şi care să fie supusă analizei instanţe de recurs.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, aşa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai poate reanaliza înscrisurile depuse la dosar.

Totodată, nu pot fi primite cele invocate referitor la pretinsa contradicţie între considerentele instanţei de apel prin care aceasta a reţinut, pe de o parte, că prin răspunsul său recurenta-reclamantă ar fi declinat oferta de închiriere, iar, pe de altă parte, că acest act nu ar putea avea relevanţă juridică în cauză întrucât provine de la aceasta.

Astfel, nu se poate constata existenţa unor considerente contradictorii sub aspectul susţinut de către recurenta-reclamantă, în condiţiile în care nu împrejurarea că aceasta a declinat oferta de închiriere prin scrisoarea adresată societăţii este argumentul fundamental care a determinat aprecierea instanţei în sensul inexistenţei legăturii de cauzalitate, ci această concluzie este rezultatul analizei tuturor probelor propuse de către recurenta-pârâtă, în contextul căreia instanţa de apel, referindu-se la răspunsul transmis prin poştă la 14 aprilie 2017 de către recurenta-reclamantă societăţii care a făcut oferta de închiriere, printre alte argumente, a arătat că "nu poate reţine ca dovedită condiţia legăturii de cauzalitate doar prin acest înscris, chiar dacă ar fi completată cu prezumţii simple, în condiţiile în care înscrisul provine de la însăşi reclamanta...".

Prin urmare, nu este vorba despre o contradicţie a considerentelor instanţei, ci despre analiza şi interpretarea probelor administrate în cauză şi prezentarea argumentelor pentru care curtea de apel a apreciat că actele depuse de către recurenta-reclamantă nu fac dovada existenţei în cauză a legăturii de cauzalitate.

În plus, aşa cum s-a mai arătat, atare susţineri, care nu reprezintă critici de nelegalitate a hotărârii atacate, ci de netemeinicie a acesteia, vizând aprecierea probelor de către instanţa de apel, nu pot fi supuse analizei în faza procesuală a recursului.

De asemenea, nu pot fi convertite în veritabile motive de recurs, apte să demonstreze nelegalitatea hotărârii recurate, criticile recurentei-reclamante prin care aceasta a invocat o pretinsă contrarietate cu realitatea a celor reţinute de către instanţa de apel cu privire la existenţa unor elemente grafice identice între oferta de închiriere şi răspunsul său la aceasta, pe de o parte, iar, pe de altă parte, între menţiunile de pe plicurile de expediere ale acestora.

Astfel, aşa cum s-a mai arătat, susţinerea tezei a II-a a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. presupune indicarea unor considerente contradictorii din cuprinsul hotărârii atacate şi nu o contradicţie dintre cele reţinute de către instanţă şi realitatea pretinsă de către parte, iar, în plus, modul de apreciere a probelor de către instanţa de apel nu poate fi cenzurat în calea extraordinară de atac a recursului, atare susţineri neputând fi încadrate în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, faţă de cele anterior arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 2039 din data de 12 august 2020 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2021.