Military aviation insurance liability: Appeal allowed, decision quashed and case remanded for application of specific statutory compensation regime

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată la data de 17 noiembrie 2017, pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia-Turzii şi Ministerul Apărării Naţionale, au solicitat:

- obligarea pârâţilor, în solidar, la achitarea contravalorii în RON a sumei de 100.000 euro (la cursul de schimb al B.N.R. valabil în ziua plăţii), cu titlul de despăgubiri, către A. şi B.;

- obligarea pârâţilor, în solidar, la achitarea contravalorii în RON a sumei de 100.000 euro (la cursul de schimb al B.N.R. valabil în ziua plăţii), cu titlul de despăgubiri, către C., D., E., F., G. şi H.;

- obligarea pârâţilor, în solidar, la achitarea contravalorii în RON a sumei de 100.000 euro (la cursul de schimb al B.N.R. valabil în ziua plăţii), cu titlul de despăgubiri, către I. şi J.;

- obligarea pârâţilor, în solidar, la plata dobânzii legale aferente sumelor antemenţionate, calculate de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective;

- obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în proces.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, în primul ciclu procesual:

Prin sentinţa civilă nr. 294/F din data de 21 iunie 2018, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis acţiunea formulată de către reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J., în contradictoriu cu pârâţii şi, în consecinţă, a obligat pe pârâţi, în solidar, să achite:

- în favoarea reclamanţilor A. şi B. suma de 100.000 euro, în echivalent RON la data plăţii şi dobânda legală aferentă, calculată de la data introducerii acţiunii, 17.11.2017, până la momentul achitării sumei.

- în favoarea reclamanţilor C., D., E., F., G., H. suma de 100.000 euro, în echivalent RON la data plăţii şi dobânda legală aferentă, calculată de la data introducerii acţiunii, 17.11.2017, până la momentul achitării sumei arătate.

- în favoarea reclamanţilor I. şi J. suma de 100.000 euro, în echivalent RON la data plăţii şi dobânda legală aferentă, calculată de la data introducerii acţiunii, 17.11.2017, până la momentul achitării sumei arătate.

- în favoarea reclamanţilor A., B. suma de 8.245 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

- în favoarea reclamanţilor C., D., E., F., G., H. suma de 8.245 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

- în favoarea reclamanţilor I. şi J. suma de 8.245 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în primul ciclu procesual:

Prin decizia civilă nr. 36/A din data de 27 februarie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al UM 01969 Câmpia Turzii, împotriva sentinţei civile nr. 294/F din data de 21 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârâţi să plătească reclamanţilor suma de 80.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plăţii), în loc de 100.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plăţii).

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în primul ciclu procesual:

Prin decizia nr. 1455 din data de 9 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale - în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al Unităţii Militare nr. 01969 Câmpia Turzii - împotriva deciziei nr. 36/A din 27 februarie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual:

Prin decizia civilă nr. 273/A din data de 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al UM 01969 Câmpia Turzii, împotriva sentinţei civile nr. 294/F din data de 21 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârâţi să plătească reclamanţilor suma de 80.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plăţii), în loc de 100.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plăţii).

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate în rejudecare de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al U.M. 01969 Câmpia Turzii.

II.1. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al U.M. 01969 Câmpia-Turzii, în esenţă, a susţinut că decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, arătând următoarele:

- motivarea instanţei de apel este contradictorie, întrucât, pe de o parte, îi conferă Ministerului Apărării Naţionale rolul de legiuitor şi o obligaţie de rezultat în ceea ce priveşte adoptarea unui act normativ care să asigure punerea în aplicare a art. 49 din Legea nr. 35/1990, iar, pe de altă parte, evidenţiază o obligaţie de diligenţă a ministerului de a întreprinde demersurile necesare adoptării unui act normativ care să reglementeze, în concret, domeniul de aplicare şi condiţiile de asigurare, inclusiv prin ordin al ministrului, cu toate că prevederile art. 49 din Legea nr. 35/1990, coroborate cu cele ale art. 2213 din C. civ. sunt de strictă interpretare şi aplicare, condiţiile de asigurare fiind cele prevăzute prin lege specială, nu prin orice alt act normativ, înţeles în mod generic;

- interpretând prevederile art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, în forma în vigoare la data de 21 noiembrie 2014, rezultă că acestea impun două concluzii: prima, că personalul aeronautic este asigurat de drept, prin însăşi voinţa legii, pentru situaţiile în care s-ar produce accidente de aviaţie urmate de deces sau invaliditate totală sau parţială; a doua, că stabilirea, în concret, a condiţiilor de asigurare, a raporturilor dintre asigurat şi asigurator, precum şi a drepturilor şi obligaţiilor părţilor trebuie prevăzute prin lege;

- asigurarea de drept, fiind o asigurare obligatorie, se reglementează prin lege specială, conform art. 2213 C. civ.

- făcând o aplicare greşită a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 şi ale art. 2213 C. civ., prin raportare la art. 5 lit. c) din Legea nr. 346/2006, instanţa de apel a considerat, fără niciun temei legal, că pârâta se află în culpă şi a apreciat că aceasta este îndeplinită sub forma neglijenţei, în concret a neîndeplinirii obligaţiei de a întreprinde demersurile necesare pentru aplicarea dispoziţiilor art. 49, iar în cauză există şi un raport de cauzalitate între inacţiunea, omisiunea pârâţilor şi prejudiciul suferit de reclamanţi;

- în lipsa unei obligaţii legale de diligenţă, apreciată de instanţă ca omisiune, de a efectua demersurile necesare pentru adoptarea unei legi speciale, cu atât mai puţin, de adoptare a unui act normativ de punere în aplicare a unei legi speciale inexistente, motivele reţinute de instanţa de apel sunt nelegale şi nu pot duce decât la casarea hotărârii;

- în ceea ce priveşte forma vinovăţiei, potrivit art. 28 din noul C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o;

- prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Cluj, s-a reţinut, pe baza probelor administrate, că accidentul a fost consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută, intervenită intempestiv, nedatorându-se unor motive tehnice sau erori umane ale membrilor echipajului sau a oricărui militar care a asigurat şi servit zborul, astfel că nu elicopterul IAR 330 sau echipajul acestuia a fost cauza accidentului, ci factorii obiectivi concretizaţi în condiţiile meteo nefavorabile întâlnite în timpul zborului, a căror evoluţie concretă nu a putut fi prevăzută;

- prin încheierea nr. 80 din 10 noiembrie 2017, Tribunalul Militar Cluj a reţinut că la originea catastrofei aeriene s-a aflat un factor obiectiv concretizat în condiţii meteo nefavorabile întâlnite pe timpul zborului, după ce echipajul a trecut de localitatea Mediaş şi a căror evoluţie concretă nu a putut fi prevăzută;

- în lipsa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, nu există răspundere civilă delictuală;

- instanţa de apel nu şi-a însuşit opinia conform căreia stabilirea înţelesului exact al dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 trebuie să se facă şi prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ care, deşi nu se aplică şi cadrelor militare, stabileşte reperele şi principiile în materia asigurărilor pentru accidente de muncă şi boli profesionale;

- excluderea personalului militar de la aplicarea prevederilor Legii nr. 346/2002, prin dispoziţiile art. 5 alin. (2), are ca raţiune faptul că această categorie de persoane beneficiază de prevederi similare, mai favorabile, cuprinse în acte normative cu caracter special;

- contrar celor reţinute de instanţă, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 2236 şi 2230 C. civ., deoarece, pe de o parte, art. 2213 C. civ. prevede expres că asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale, adică nu sunt aplicabile, nici măcar prin analogie, nici prevederile C. civ. în ceea ce priveşte asigurarea de persoane, nici prevederile Legii nr. 14/1998 privind asigurarea facultativă, iar pe de altă parte, Ministerul Apărării Naţionale corect a aplicat dispoziţiile legale cuprinse în actele normative care reglementează sistemul propriu şi a acordat toate despăgubirile prevăzute de acestea;

- contrar considerentelor reţinute de instanţa de apel, întrucât în cauză s-a constatat existenţa cazului fortuit, pârâţii sunt exoneraţi de răspunderea civilă delictuală, iar aceste dispoziţii legale acţionează în favoarea pârâţilor.

Prin precizările depuse la data de 11 martie 2021, recurenţii-pârâţi au solicitat pronunţarea unei încheieri de admitere în principiu a recursului şi stabilirea termenului de judecată, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat pentru motivele dezvoltate în cuprinsul acesteia, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenţii-pârâţi nu au depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 26 octombrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al U.M. 01969 Câmpia Turzii, împotriva deciziei civile nr. 273 A din 26 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 07 decembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al U.M. 01969 Câmpia Turzii, este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Se reţine că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe instituţia răspunderii civile delictuale solidare a pârâţilor, reclamanţii solicitând antrenarea acesteia ca urmare a omisiunii culpabile a autorităţilor competente, reprezentate în cauză de către pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, de a adopta măsuri legale sau de a întreprinde demersuri în vederea adoptării unei legi speciale pentru a asigura punerea în aplicare a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României.

Reclamanţii au susţinut că această conduită omisivă a pârâţilor reprezintă cauza care i-a pus în imposibilitate de a încasa suma asigurată (indemnizaţia) pentru producerea accidentului aviatic soldat cu decesul autorilor lor - căpitan K., maistru militar clasa I L. şi comandor, instructor-şef de zbor M. care participau la o misiune de zbor, în cadrul unui exerciţiu militar efectuat cu elicopterul militar x nr. x, aparţinând U.M. 01969 Câmpia-Turzii, riscul sau evenimentul care ar fi trebuit să fie asigurat (decesul, în acest caz), producându-se la data de 21.11.2014, pe raza localităţii Mălâncrav, judeţul Sibiu.

Intimaţii-reclamanţi, în calitate de urmaşi ai autorilor lor, au solicitat cu titlu de despăgubiri (damnum emergens şi lucrum cessans) suma de câte 100.000 euro, conform petitului cererii, echivalentul daunelor morale ca urmare a suferinţelor psihice cauzate de pierderea soţului, fiului sau, după caz, a tatălui, precum şi dobânda legală aferentă sumei de 100.000 euro, calculată de la data de 21.11.2014 (data producerii accidentului aviatic) până la plata efectivă a sumei; cuantumul despăgubirii pretinse de la pârâţi a fost aproximat de aceştia, prin substituirea condiţiilor de asigurare care ar fi trebuit, în aprecierea acestora, să fie reglementate prin lege, în sensul celor prevăzute de art. 49 din Legea nr. 35/1990.

Înalta Curte constată că norma a cărei nerespectare au invocat-o reclamanţii, la data 21.11.2014 (data producerii accidentului aviatic) prevedea astfel:

"Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviaţie, urmate de deces sau invaliditate totală sau parţială. Condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege."

Instanţa de apel, prin interpretarea acestei norme a stabilit două concluzii, anume: a) că personalul aeronautic este asigurat de drept, adică prin însăşi voinţa legii, pentru situaţiile în care s-ar produce accidente de aviaţie urmate de deces sau de invaliditate totală sau parţială; b) că stabilirea în concret, într-o măsură suficient clară şi detaliată a condiţiilor de asigurare, a raporturilor dintre asigurat şi asigurător ori drepturile şi obligaţiile părţilor, trebuie realizate prin lege.

În acest context, curtea de apel a reţinut, în acord cu dispoziţiile de principiu cuprinse în art. 49 din Legea nr. 35/1990, că se impunea existenţa unui act normativ care să prevadă în mod complet şi clar condiţiile şi efectele asigurării de drept a personalului aeronautic.

Totodată, s-a apreciat că recurentului-pârât Ministerul Apărării Naţionale îi revenea obligaţia de a adopta un act normativ (ordin de ministru/norme) ori să întreprindă demersuri concrete pentru a iniţia un proiect de lege în Parlament pentru a asigura punerea în aplicare a prevederilor art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, act normativ care, având caracter de lege specială, să determine, în afara oricărui echivoc, regimul juridic al asigurării la care norma invocată se referă, deci inclusiv drepturile celui asigurat sau, după caz, ale altor beneficiari.

Aşa fiind, rezultă că instanţa de apel a apreciat că doar legiuitorul sau emitentul actului administrativ cu caracter normativ avea posibilitatea de a stabili că pentru existenţa valabilă a asigurării de drept, la care se referă art. 49 din Statut, nu era necesară şi încheierea unui contract/poliţă de asigurare, fiind suficientă numai calitatea de personal aeronautic.

Curtea de apel a înlăturat susţinerile pârâţilor care s-au raportat, în apărările formulate în cauză, pentru demonstrarea asigurării de drept, la perspectiva istorico-teleologică a reglementării cu acest obiect, întrucât o dispoziţie corespunzătoare reglementărilor anterioare, respectiv art. 148 alin. (3) din Legea nr. 1890/1932 sau art. 151 alin. (1) din Decretul Regal nr. 109/1936, nu a fost inserată şi în actul normativ care reglementează în prezent această materie - Legea nr. 35/1990.

De asemenea, au fost considerate nerelevante susţinerile pârâţilor prin care s-a arătat că stabilirea înţelesului exact al prevederilor art. 49 din Statut nu ar putea fi făcută prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, apreciindu-se că acest act normativ nu se aplică şi cadrelor militare, astfel cum înşişi pârâţii au recunoscut.

În aceste condiţii, s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a stabilit, în aplicarea regulii potrivit căreia în lipsa unei reglementări speciale, se aplică reglementarea generală în materie, anume că era necesară încheierea unui contract de asigurare, în sensul celor prevăzute de art. 2199 şi 2200 C. civ., precum şi, cu privire la asigurarea de persoane, de art. 2227 C. civ.

Cum dispoziţiile art. 49 din Statut impuneau un caracter obligatoriu asigurării la care ele se referă, instanţa de apel a apreciat că în cauză sunt incidente şi prevederile art. 2213 C. civ., potrivit cărora asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale.

Înalta Curte constată că recurenţii-pârâţi, prin motivele de recurs se prevalează de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că, pe de o parte, decizia recurată conţine argumente contradictorii, iar pe de altă parte, că este dată cu aplicarea greşită a legii.

Prioritar, însă, vor fi analizate criticile privind aplicarea greşită a legii, întrucât se apreciază că, în măsura în care curtea de apel nu a identificat şi aplicat corect normele de drept incidente pentru soluţionarea raportului juridic litigios, sancţionarea unora dintre contradicţiile din cuprinsul motivării devine o chestiune subsidiară şi, ca atare, lipsită de relevanţă ori chiar lipsită de obiect.

Din interpretarea prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, anterior citate, forma în vigoare la data producerii accidentului aviatic, soldat cu decesul mai multor persoane, între care şi autorii intimaţilor-reclamanţi, Înalta Curte reţine că, în termenii acestei norme, intra sub incidenţa asigurării de drept personalul aeronautic, categorie profesională destinatară a acestei norme juridice.

Având în vedere calitatea de căpitan, comandor şi, respectiv maistru militar în aviaţia militară a autorilor intimaţilor-reclamanţi, este fără dubiu că în privinţa acestora erau incidente prevederile Legii nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, dat fiind domeniul de reglementare al acestui act normativ, motiv pentru care, intimaţii, în calitatea lor de urmaşi ai celor decedaţi, sunt îndreptăţiţi a se prevala de dispoziţiile art. 49 din acest act normativ.

Din perspectiva chestiunilor ce interesează speţa de faţă, Înalta Curte apreciază că relevante sunt prevederile art. 6 şi 7 din lege, potrivit cărora:

"Se consideră personal aeronautic cadrele militare, soldaţii şi gradaţii voluntari, elevii şi studenţii din instituţiile militare de învăţământ de aviaţie, militarii în termen, rezerviştii concentraţi cu scoatere din producţie şi personalul civil din Ministerul Apărării Naţionale, militarii detaşaţi în economia naţională, precum şi personalul din alte instituţii sau structuri care, în baza calificării deţinute şi a funcţiilor pe care le îndeplineşte, desfăşoară activităţi aeronautice militare."

Iar art. 7 din aceeaşi lege prevede astfel:

"Personalul aeronautic din aviaţia militară se compune din:

a) personalul aeronavigant;

b) personalul nenavigant (de sol)."

Fiind vorba despre statutul personalului aeronautic din aviaţia militară, astfel cum însuşi titlul Legii nr. 35/1990 indică, dar şi cum în mod expres se arată prin dispoziţiile art. 6 din lege, anterior citate, personalul aeronautic, între alţii, este compus din cadre militare care "în baza calificării deţinute şi a funcţiilor pe care le îndeplineşte, desfăşoară activităţi aeronautice militare."

Semnificaţia acestei observaţii priveşte concluzia caracterului Legii nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României de lege specială în raport cu prevederile Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, întrucât personalul aeronautic din aviaţia militară este, totodată, şi personal militar.

În acest sens sunt prevederile art. 1 şi 2 din Legea nr. 80/1995, potrivit cărora:

Art. 1: "Prin cadre militare, în sensul prezentei legi, se înţelege cetăţenii români cărora li s-a acordat grad de ofiţer, maistru militar sau subofiţer, în raport cu pregătirea lor militară şi de specialitate, în condiţiile prevăzute de lege.

Cadrele militare sunt în serviciul naţiunii."

Art. 2 stabileşte astfel:

"(1) Potrivit gradelor pe care le au, cadrele militare sunt constituite în corpul subofiţerilor, corpul maiştrilor militari şi corpul ofiţerilor.

(2) Gradele cadrelor militare, în ordinea lor ierarhică, sunt:

(...) B. Maiştri militari:

a) maistru militar clasa a IV-a;

b) maistru militar clasa a III-a;

c) maistru militar clasa a II-a;

d) maistru militar clasa a I;

e) maistru militar principal. (...)

C. Ofiţeri:

a) ofiţeri cu grade inferioare:- sublocotenent, respectiv aspirant pentru cei din marina militară;- locotenent;- căpitan;

b) ofiţeri cu grade superioare:

- maior, respectiv locotenent-comandor pentru cei din aviaţia şi marina militară;- locotenent-colonel, respectiv căpitan-comandor pentru cei din aviaţia şi marina militară;- colonel, respectiv comandor pentru cei din aviaţia şi marina militară;

c) generali şi amirali, prevăzuţi la alin. (2)1 paragraful B lit. c)".

Odată stabilit acest raport lege generală - lege specială, Înalta Curte apreciază că se antrenează efectul aplicării reglementării din legea generală acolo unde legea specială nu prevede soluţii proprii, derogatorii de la dreptul comun în materie, normele speciale, în acest caz, fiind adoptate în considerarea specificului activităţii aviaţiei militare, sens în care sunt şi prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Ca atare, faţă de caracterul special al reglementărilor în acest domeniu, rezultă că instanţa de apel în mod nelegal a confirmat dezlegarea dată de prima instanţă cu privire la caracterul de drept comun sau de reglementare generală pentru materia în discuţie în privinţa dispoziţiilor din C. civ.

Înalta Curte apreciază că o astfel de dezlegare a instanţelor de fond ignoră actele normative cu care Legea nr. 35/1990 era în directă conexiune, în special, cu Legea nr. 80/1995, regulă de interpretare desprinsă din observarea dispoziţiilor art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/1990: "Actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care: a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune."

Această premisă greşit stabilită a prilejuit instanţei de apel, totodată, confirmarea concluziei tribunalului privind aplicabilitatea în cauză atât a prevederilor art. 2199 şi art. 2200 din C. civ., cât şi a art. 2213 din acelaşi cod, cea din urmă normă stabilind necesitatea existenţei unei legi speciale în privinţa asigurărilor obligatorii.

În acest context, este de precizat că incidenţa art. 2213 din C. civ., (referitoare la asigurările obligatorii pentru care este necesară adoptarea unor legi speciale), exclude aplicabilitatea concomitentă în privinţa aceluiaşi raport juridic obligaţional a dispoziţiilor art. 2199 şi a art. 2200 din C. civ. privitoare la asigurarea facultativă (guvernată de regulile din C. civ.).

Înalta Curte apreciază că în considerarea determinării raportului corect dintre lege generală - lege specială (Legea nr. 80/1995 - Legea nr. 35/1990) devin relevante referirile recurenţilor-pârâţi la prevederile art. 21 din Legea nr. 80/1995, înlăturate în mod greşit de instanţe din ansamblul normelor de drept cu relevanţă pentru soluţionarea raportului juridic litigios; această normă stabileşte astfel:

"Ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor în activitate şi celor în rezervă, concentraţi sau mobilizaţi în unităţile militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acţiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul forţelor internaţionale destinate menţinerii păcii ori constituite în scopuri umanitare.

Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmaşilor celor decedate, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului. (...)"

Revenind la analiza art. 49 din Legea nr. 35/1990, Înalta Curte constată, contrar celor reţinute de curtea de apel şi criticate în mod fondat de către recurenţi, că norma în discuţie nu prevede obligaţia de a se încheia un contract/poliţă de asigurare, ci stipulează că personalul aeronautic "se asigură de drept", adică automat, prin efectul legii, iar teza a doua a aceleiaşi norme ("Condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege") statuează modul în care se concretizează o asemenea asigurare, respectiv că efectele acestei asigurări de drept (drepturile şi obligaţiile părţilor din acest raport de asigurare sui generis) se stabilesc prin lege.

Aceste constatări atrag concluzia că în domeniul de aplicare a acestei norme nu este necesară încheierea unui contract sau a unei poliţe de asigurare.

Dispoziţiile anterior menţionate sunt în concordanţă cu cele din dreptul comun în materia asigurărilor, în vigoare la data adoptării Legii nr. 35/1990, respectiv cu Decretul nr. 471/1971 cu privire la asigurările de stat, care, la art. 4, reglementa două forme de asigurare: asigurările prin efectul legii şi asigurările facultative.

Art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 471/1971 stabilea că "drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege", spre deosebire de "asigurările facultative" pentru care "drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare", potrivit art. 6 alin. (2) din acelaşi decret.

Acest act normativ a fost în vigoare până la 31 ianuarie 1996, fiind abrogat şi înlocuit prin Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cel din urmă act normativ fiind în vigoare la data producerii catastrofei aviatice soldate cu decesul autorilor reclamanţilor.

Conform acestei reglementări, asigurările sunt de două feluri: asigurări obligatorii şi asigurări facultative, ele fiind definite de art. 2 şi 3 din lege în următorii termeni:

"în asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat şi asigurător, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare" iar "în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege."

Ca atare, pentru asigurările de drept (noţiune care nu se suprapune celei de asigurare obligatorie), care operează prin efectul legii, dacă sunt îndeplinite cerinţele premisă pentru incidenţa normei (în speţă, calitatea de personal aeronautic), nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, drepturile şi obligaţiile părţilor fiind stabilite prin "lege", iar noţiunea de lege trebuie să fie interpretată lato sensu, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, aceasta putând fi reprezentată şi de un act normativ adoptat de guvern ori un act administrativ cu caracter normativ (ordin de ministru).

Or, atât în cazul asigurărilor obligatorii, cât şi a celor facultative este necesară încheierea unei poliţe de asigurare, în primul caz fiind vorba despre o obligaţie legală a destinatarilor legilor speciale, la care dispoziţiile art. 2213 din C. civ. fac trimitere, pe când în ipoteza asigurărilor facultative, încheierea poliţei de asigurare rămâne o opţiune, o facultate a subiectelor de drept civil, guvernată de principiul libertăţii contractuale, conform art. 1169 din C. civ.

La rândul său, Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România a fost în vigoare de la 01 februarie 1996 până la 18 septembrie 2016, când a fost abrogată prin art. 40 din Ordonanţa de urgenţă 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi înlocuită parţial prin dispoziţii din C. civ., aprobat prin Legea nr. 287/2009, în vigoare din data de 01.10.2011.

Conform art. 2213 C. civ., reţinute ca incidente de curtea de apel, în vigoare la data producerii evenimentului, asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale.

Astfel de acte normative speciale sunt, de exemplu, Ordonanţa de urgenţă 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, la care s-a făcut anterior referire, Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren şi inundaţiilor etc.

Or, mecanismele descrise de aceste legi speciale presupun încheierea unei polite de asigurare, precum şi participanţii obişnuiţi în raporturile juridice obligaţionale de asigurare - asigurat şi asigurător (societăţile de asigurare), întocmai ca în cazul asigurărilor facultative, reglementate la nivelul normelor generale de C. civ.

În aceste condiţii, Înalta Curte, contrar celor reţinute de instanţa de apel, apreciază că nu pot fi incidente asigurării de drept prevăzute de dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 niciuna dintre dispoziţiile art. 2199 - 2241 ale Capitolului nr. XVI din C. civ., al cărui titlu este Contractul de asigurare şi se referă în mod exclusiv la alte categorii de asigurări, anume la asigurările facultative; concluzia este similară în ceea ce priveşte aplicabilitatea prin analogie a prevederilor Legii nr. 15/1998 cu privire la asigurările facultative de bunuri, persoane şi răspundere civilă în Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne şi Ministerul Justiţiei, reţinută de instanţa de apel.

Aşa fiind, se constată că deşi pârâţii au susţinut în mod constant pe parcursul soluţionării cauzei că actele normative care reglementează un sistem propriu de asigurări sunt Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare (cu referire la art. 21), Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar şi Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar", instanţa de apel nu a motivat în mod corespunzător înlăturarea acestora de la aplicabilitate şi a recurs la aplicarea prin analogie a unui act normativ neincident în speţă, anume Legea nr. 15/1998 referitor la categoria asigurărilor facultative.

Potrivit celor arătate în considerente precedente, Legea nr. 80/1995 constituie legea generală în raport cu prevederile Legii nr. 35/1990, astfel încât, pentru lămurirea înţelesului art. 49 din Legea nr. 35/1990 (normă specială), instanţa de apel era datoare să observe conţinutul prevederilor art. 21 din Legea nr. 80/1995, în măsura în care considera că nu există un act normativ adoptat pentru asigurarea aplicării dispoziţiilor art. 49 sau pentru aplicarea, în completarea dispoziţiilor legii speciale, a unor norme din legea generală referitoare la acelaşi aspect.

Înalta Curte apreciază că este lipsit de relevanţă raportul temporal dintre legea generală (ulterioară, din anul 1995) şi legea specială (anterioară, din anul 1990), în absenţa unei reguli în acest sens în conţinutul prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, cu atât mai mult cu cât la data producerii accidentului aviatic (21.11.2014), ambele acte normative erau în vigoare în fondul activ al legislaţiei.

În ceea ce priveşte Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 şi Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992, se reţine că aceste acte normative, astfel cum recurenţii au susţinut, conţin informaţii clasificate, fiind, prin urmare, supuse dispoziţiilor Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte, ca şi instanţa de apel, raportându-se la acestea, în măsura şi în limitele în care recurenţii le-au invocat.

Această instanţă de recurs nu a fost însă în posesia acestora pentru a verifica dacă din conţinutul lor rezultă sau nu că asigurarea de drept a personalului din care făceau parte autorii reclamanţilor a fost reglementată de unul din aceste acte normative, dată fiind calitatea acestora de cadre militare.

Pe de altă parte, nici din conţinutul hotărârii recurate nu reiese că aceste documente au fost la dispoziţia instanţei de judecată şi că acestea au fost avute în vedere pentru pronunţarea soluţiei.

Cu toate acestea, se constată că în analizarea apărării pârâţilor cu privire la sumele şi indemnizaţiile încasate sau aflate în curs de încasare de către intimaţii-reclamanţi, în baza H.G. nr. 0435/04.08.1992, a Ordinului general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992, a O.U.G. nr. 82/2006 şi a art. 21 din Legea nr. 80/1995, instanţa de apel a concluzionat, fără o demonstraţie juridică adecvată, că "acestea nu suplinesc actul normativ care era necesar pentru a permite aplicabilitatea efectivă a dispoziţiilor de la art. 49 mai sus redat, câtă vreme aceste acte normative nu cuprind dispoziţii din care să rezultate fără echivoc că au fost edictate în acest scop, al punerii în aplicare a art. 49 din Legea nr. 35/1990, respectiv că au fost achitate cu titlu de indemnizaţie de asigurare."

Or, în condiţiile în care pârâţii au invocat încă de la prima instanţă şi au susţinut în mod constant pe parcursul soluţionării cauzei, în toate etapele procesuale, inclusiv prin motivele de recurs întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că aplicarea prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/21.11.1990 privind statutul personalului aeronautic este asigurată prin adoptarea H.G. nr. 0435/1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar, prin Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar", precum şi prin O.U.G.. nr. 82/2006 pentru recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor drepturi acestuia şi urmaşilor celui decedat, curtea de apel era ţinută a verifica în mod real şi efectiv aceste susţineri ale pârâţilor, făcând necesarele corelaţii cu prevederile Legii nr. 80/1995, în sensul celor arătate în cuprinsul prezentelor considerente.

În plus, Înalta Curte apreciază că aceste acte normative au aptitudinea de a asigura punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 printr-un mecanism legal echivalent celui reglementat prin Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, apărare a pârâţilor înlăturată, de asemenea, de curtea de apel.

Cel din urmă act normativ în al cărui domeniul de aplicare, conform art. 5 alin. (2), nu intră personalul militar în activitate, personalul care îşi desfăşoară activitatea în instituţiile din sectorul de apărare etc., descrie şi reglementează un mecanism similar de asigurare prin efectul legii (de drept) care exclude încheierea unui contract de asigurare şi nici nu presupune identificarea în calitate de asigurător a unei societăţi de asigurare, precum în cazul asigurărilor obligatorii şi al celor facultative.

Mai mult, recurentul Ministerul Apărării Naţionale a susţinut că aceste despăgubiri se plătesc din bugetul său, iar nu prin intermediul unei societăţi de asigurare, întocmai ca indemnizaţiile ce se achită din bugetul asigurărilor sociale de stat, în caz de invaliditate cauzată prin accidente de muncă sau boli profesionale, suferite de angajaţii care nu au un statut stabilit prin legi speciale şi, deci, în privinţa cărora sunt incidente prevederile Legii nr. 346/2002.

Totodată, Înalta Curte constată că însuşi titlul H.G. nr. 0435/1992 (dezvăluit ca atare de către pârâţii înşişi) indică în mod explicit că acest act normativ reglementează despăgubirile acordate militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar.

Prin urmare, se apreciază că instanţa de apel avea suficiente elemente pentru a justifica în drept dezlegarea dată acestei apărări a pârâţilor, iar nu să reţină, nemotivat, că "aceste acte normative nu cuprind dispoziţii din care să rezultate fără echivoc că au fost edictate în acest scop, al punerii în aplicare a art. 49 din Legea nr. 35/1990, respectiv că au fost achitate cu titlu de indemnizaţie de asigurare."

O motivare corespunzătoare a acestei concluzii, ar fi presupus să se demonstreze de ce aceste sume calificate drept despăgubiri de către însuşi emitentul actului administrativ normativ (indemnizaţia de asigurare având natura juridică a unei dezdăunări pentru producerea riscului asigurat) nu constituie modalitatea de despăgubire (fie a militarilor/personalului aeronautic, dacă accidentul sau catastrofa s-a soldat cu pierderea capacităţii de a continua serviciul militar, fie a urmaşilor acestora, în cazul în care a intervenit decesul militarului sau a persoanei care se încadrează în noţiunea de personalul aeronautic) pentru producerea riscului asigurat - accidentul sau catastrofa aviatică - care a generat prejudiciul a cărui reparare se asigură - deces, în speţă - în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar, chiar în condiţiile în care riscul asigurat a fost cauzat de condiţiile meteo nefavorabile.

Aceste evaluări nu ar putea fi realizate direct în această etapă procesuală, având în vedere că instanţa de recurs efectuează un control de legalitate a deciziei recurate, iar analiza instanţei de apel din perspectiva celor anterior enunţate nu a fost realizată în mod efectiv.

Drept urmare, în rejudecare, instanţa de apel, în condiţiile Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare şi cu respectarea procedurii prevăzute de Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 140/6 februarie 2014 pentru aprobarea Regulamentului privind accesul judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la informaţii clasificate secrete de stat şi secrete de serviciu, va proceda la consultarea celor două actele normative menţionate care conţin informaţii clasificate şi le va corobora şi cu prevederile Legii nr. 80/1995, precum şi, dacă va fi cazul, şi cu cele ale O.U.G. nr. 82/2006, act normativ cu regim obişnuit de accesibilitate.

Totodată, în măsura în care limitele devoluţiunii în apel şi regulile de judecată în calea de atac o vor permite, curtea de apel, în rejudecare, va identifica, în termenii acestor acte normative, care sunt urmaşii cărora li se recunoaşte dreptul la dezdăunări, precum şi modalitatea de stabilire a acestor despăgubiri (forfetar, pe cote-părţi ori pe cote succesorale), în cazul în care categoria urmaşilor la care acestea fac referire reprezintă o noţiune distinctă de categoria succesorilor celui decedat, specifică dreptului comun ori vizează chiar moştenitorii acestuia.

Având în vedere cele anterior menţionate, Înalta Curte apreciază că devin de importanţă subsidiară celelalte critici ale recurenţilor-pârâţi dezvoltate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., caracterul fondat al acestui motiv de casare fiind deja reţinut (formal, având în vedere că prevederile C. civ. nu sunt incidente speţei) în privinţa argumentelor contradictorii ale instanţei de apel cu privire la constatarea aplicabilităţii concomitente a dispoziţiilor art. 2199 art. 2200, art. 2227 şi, respectiv a art. 2213 din C. civ., dar şi al aplicării prin analogie a prevederilor Legii nr. 15/1998.

Înalta Curte va înlătura însă ca nefondate criticile recurenţilor cu privire la împrejurarea că instanţa de apel nu a reţinut, în baza art. 28 din C. proc. pen., autoritatea de lucru judecat a soluţiei date în dosarul penal în care s-au efectuat cercetări după producerea accidentului aviatic, precum şi cele referitoare la existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere - cu referire la cazul fortuit - reglementată ca atare de art. 1351 alin. (3) din C. civ., ca fiind "un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs."

În ceea ce priveşte primul aspect, se reţine că prevederile art. 28 din C. proc. pen. au în vedere premisa pronunţării unei hotărâri definitive de o instanţă penală, iar nu emiterea unor acte de procedură de către procuror, acestea nefiind acte de procedură înzestrate cu autoritate de lucru judecat (în speţă, ordonanţa de clasare din 23.06.2017 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Cluj).

Referitor la invocarea unei cauze exoneratoare de răspundere (cazul fortuit), pe lângă împrejurarea că recurenţii înşişi au susţineri contradictorii referitoare la această chestiune, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 (lege specială) exclud fără echivoc posibilitatea reţinerii unei astfel de apărări (posibil a fi valorificată în cazul asigurărilor guvernate de normele C. civ.), întrucât accidentul aviatic reprezintă însuşi riscul asigurat prin efectul legii, independent de cauza producerii evenimentului asigurat (condiţii meteo nefavorabile, în acest caz), astfel încât, despăgubirile, într-o asemenea situaţie, se acordă indiferent de existenţa sau inexistenţa cazului fortuit.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., constatând întrunite cerinţele cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8, va admite recursul declarat de pârât şi va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al U.M. 01969 Câmpia Turzii, împotriva deciziei nr. 273/A/2020 din data de 26 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2021.