Compensation awarded under Law 10/2001 not covered by eviction warranty; subsidiary claim time-barred and appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată şi apărările formulate la fond

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la 7 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa, prin primar, şi Primarul Municipiului Constanţa, în principal, desfiinţarea parţială a dispoziţiei nr. 2444 din 16 septembrie 2003 emise de Primarul Municipiului Constanţa în ceea ce priveşte măsura atribuirii în compensare a terenurilor situate în Constanţa; obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.132.994 RON, reprezentând valoarea estimată actuală a celor două terenuri; obligarea pârâţilor la plata daunelor interese estimate la 20.000 RON, reprezentând impozitele aferente celor două terenuri, achitate de reclamanţi la momentul declarării la organele fiscale; în subsidiar, au solicitat desfiinţarea parţială a dispoziţiei nr. 2444 din 16 septembrie 2003 emise de Primarul Municipiului Constanţa, în ceea ce priveşte măsura atribuirii în compensare a terenurilor situate în Constanţa; acordarea măsurilor reparatorii pentru cele două terenuri, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 165/2013; obligarea pârâţilor la plata daunelor interese, reprezentând impozitele aferente celor două terenuri, achitate de reclamanţi din momentul declarării la organele fiscale, estimate la 20.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 1337 şi următ. din C. civ. de la 1864 şi ale art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin primar, au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia tardivităţii cererii referitoare la desfiinţarea parţială a dispoziţiei nr. 2444 din 16 septembrie 2003, prin raportare la data comunicării către reclamanţi; cu privire la fondul cauzei, în ceea ce priveşte cererea principală, au învederat că, dată fiind procedura specială în cadrul căreia a fost emisă dispoziţia contestată, aceasta putea fi reformată/anulată numai potrivit reglementărilor prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001, pe care reclamanţii nu au urmat-o.

Referitor la cererea privind plata daunelor interese, reprezentând contravaloarea taxelor şi impozitelor aferente celor două imobile, începând de la data declarării acestora la organele fiscale, până în prezent, pârâţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 7 decembrie 2013, prin raportare la art. 2517 C. civ. şi art. 1 alin. (3) din Decretul nr. 167/1951.

2. Hotărârea Tribunalului Constanţa

Prin sentinţa nr. 2305 din 26 octombrie 2017, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru plata daunelor interese, reprezentând impozite achitate de reclamanţi, începând cu data declarării la organele fiscale, până la 07.12.2013, fiind respins acest capăt de cerere, ca prescris. A respins, ca nefondată cererea principală. A admis excepţia tardivităţii cererii subsidiare, cererea fiind respinsă, ca tardivă.

3. Decizia Curţii de Apel Constanţa

Prin decizia nr. 112 din 20 iulie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins apelul formulat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei nr. 2305 din 26 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Municipiul Constanţa, prin primar şi Primarul Municipiului Constanţa, ca nefondat. I-a obligat pe apelanţi la plata către intimaţi a sumei de 1.428 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu de avocat.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 112 din 20 iulie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii s-au referit la natura juridică şi efectele dispoziţiei de atribuire în compensare, la răspunderea unităţii deţinătoare, conform Legii nr. 10/2001 şi la aplicarea dispoziţiilor legale, referitoare la garanţia pentru evicţiune totală sau parţială, la situaţia de fapt rezultată în speţă; motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, a fost invocat cu referire la încălcarea principiului disponibilităţii, sub aspectul temeiului juridic şi al obiectului capătului subsidiar de cerere.

Recurenţii au susţinut că instanţa de apel a reţinut că dispoziţia de atribuire în compensare are natura juridică a unui act nenumit, cu un regim special, căruia nu i se poate aplica mecanismul garanţiei pentru evicţiune de drept comun.

Au apreciat că, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi până la data republicării sale, urmare modificărilor operate prin Legea nr. 247/2005, se puteau restitui în natură şi acorda în compensare bunuri afectate de servituţi, vicii sau orice fel de sarcini, cu obligaţia legală a unităţii deţinătoare de a verifica dacă bunul propus spre compensare era liber de construcţii definitive. În situaţia în care persoanele îndreptăţite la obţinerea măsurilor reparatorii acceptau bunurile, unitatea deţinătoare s-ar fi "dezînvestit" de obligaţia de soluţionare a notificărilor, caz în care orice nemulţumire cu privire la bunurile recepţionate se putea invoca în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Dacă dispoziţia ar fi fost emisă după modificările operate prin Legea nr. 247/2005, atunci, atât în privinţa restituirilor în natură, cât şi în cea a atribuirilor în compensare, ar fi existat obligaţia unităţilor deţinătoare de a nu restitui/atribui bunuri grevate total sau parţial de servituţi ori afectate de vicii, de amenajări de utilitate publică. În această ipoteză, au considerat că s-ar putea analiza răspunderea unităţilor deţinătoare, însă nu pe temeiul garanţiei pentru evicţiune, ci în baza unei răspunderi civile delictuale, de sine-stătătoare.

Recurenţii au susţinut că raţionamentul instanţei nu este în concordanţă cu spiritul şi scopul legilor reparatorii, fiind incomplet şi contradictoriu. În acest sens, au arătat că instanţa de apel nu s-a raportat la doctrina şi jurisprudenţa în materie şi nu a sesizat colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa în vederea promovării unui recurs în interesul legii, deşi nu era convinsă de justeţea propriei interpretări, dispoziţia de atribuire în compensare trebuind a fi asimilată unei dări în plată.

Au apreciat că ceea ce a conchis curtea este incomplet argumentat şi neîntemeiat. Deşi a reţinut că nu se pune problema existenţei unei convenţii sinalagmatice, a constatat că există un act juridic translativ de proprietate, nenumit, care nu poate fi asimilat unuia dintre actele juridice cunoscute, cu efecte translative similare.

Referitor la operaţiunea asimilării juridice, recurenţii au arătat că aceasta se impune, exclusiv, efectelor juridice sau situaţiilor nereglementate expres. În cazul oricărui act juridic prin care se transmite dreptul de proprietate asupra unui bun, transmiţătorul trebuie să garanteze pe beneficiar împotriva evicţiunii sau a viciilor.

Au menţionat că instanţa de apel a reţinut, conform deciziei nr. IX/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că dispoziţia de atribuire în compensare este un act juridic civil, translativ de proprietate, însă nu a identificat atributele acestui act, care este, în mod evident, un act juridic civil bilateral, cu titlu oneros, comutativ şi translativ de proprietate. Astfel cum s-a reţinut constant în literatura de specialitate, în cazul actelor nenumite se aplică regulile generale în materia obligaţiilor sau dacă acestea sunt neîndestulătoare, regulile actului juridic cu care se aseamănă cel mai mult.

Calificarea dispoziţiei de primar ca fiind un act juridic nenumit impune stabilirea regulilor aplicabile, prin raportare la actul juridic cu care se aseamănă cel mai mult, conform art. 1168 C. civ.. Necesitatea aplicării regulilor de drept comun referitoare la garanţia pentru evicţiune sau vicii decurge din raţiunea şi scopul Legii nr. 10/2001. Indiferent de forma avută la momentul adoptării sale, al emiterii dispoziţiei, al republicării în anul 2005 sau ulterior, acest act normativ nu poate fi interpretat în sensul că exonerează de răspundere în toate situaţiile unităţile deţinătoare, dacă au procedat la restituirea în natură sau la atribuirea în compensare a unor bunuri afectate de servituţi, sarcini, vicii sau defecte ori alte drepturi ale unor terţi.

În acest context, au arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale referitoare la natura şi efectele juridice ale dispoziţiei de atribuire în compensare, la prevederile Legii nr. 10/2001, ale C. civ., referitoare la interpretarea efectelor actelor juridice, ale contractului de vânzare-cumpărare şi/sau de dare în plată, răspunderea unităţii deţinătoare pentru evicţiune putând fi angajată şi în baza Legii nr. 10/2001, iar dacă se procedează la interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1337 - 1351 din C. civ. de la 1864, trebuie să se constate evicţiunea totală sau parţială.

Au susţinut că instanţa de apel a ignorat concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul D., în sensul că, numai în ipoteza devierii reţelelor de termoficare există posibilităţi reale de construire. Însă, din coroborarea concluziilor raportului de expertiză topografică cu cele ale raportului de expertiză în specialitatea arhitectură rezultă că, din cauza dispunerii reţelelor de termoficare, a zonelor de protecţie şi a modului în care Aleea Garofiţei intersectează cele două terenuri, este imposibilă valorificarea urbanistică a acestora.

În ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere care a fost precizat ultima dată în apel, în sensul că vizează acordarea de puncte, iar nu şi a altor bunuri în compensare, recurenţii au arătat că soluţia instanţei de apel asupra acestuia ignoră jurisprudenţa Curţii de Apel Constanţa, depusă la dosar, şi principiul disponibilităţii, ca principiu fundamental al procesului civil.

5. Întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare

La 15 decembrie 2020, intimaţii au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 238 RON, conform chitanţei nr. x din 7 ianuarie 2021, emise de Cabinet de Avocat E..

Recurenţii nu au depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Prin raportul întocmit în condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a apreciat că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din camera de consiliu din 30 septembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis în principiu recursul, stabilindu-se termen de judecată la 25 noiembrie 2021.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Situaţia de fapt dedusă judecăţii, necontestată de recurenţii din prezenta cauză, constă în aceea că prin Dispoziţia nr. 2444/16.09.2003 emisă de Primarul Municipiului Constanţa s-a respins cererea formulată de A., B., F. şi C., de restituire în natură a imobilelor ce au făcut obiectul notificării nr. x/06.08.2001 întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi s-a propus acordarea în echivalent în limita valorii bunurilor imposibil de restituit în natură a mai multor terenuri printre care şi terenul amplasat lângă bl. x în suprafaţă de 465,88 mp (în valoare de 27953 USD) şi terenul situat lângă bl. x în suprafaţă de 829,06 mp (în valoare de 49744 USD), terenuri ce fac obiectul cererii de faţă, prin certificatele de urbanism nr. x/17.09.2003 şi nr. y/17.09.2003, menţionându-se că folosinţa terenurilor este de "construcţii provizorii" şi că destinaţia acestora aprobată prin documentaţii de specialitate este de "locuinţe".

Această ofertă a fost acceptată de notificatori prin declaraţia încheiată la data de 08.10.2003, iar prin procesele-verbale nr. x/16.09.2003 şi nr. y/16.09.2003 s-a procedat la predarea-primirea celor două terenuri, aceste procese-verbale fiind însoţite şi de planurile de amplasament şi de delimitare a bunului imobil. Cele două imobile au fost intabulate în cartea funciară sub nr. x, respectiv x conform încheierilor emise de G. nr. x/23.12.2003 şi x/23.12.2003.

Din adresele nr. x/25.02.2016 şi nr. y/07.11.2016 emise de RADET Constanţa rezultă că pe Aleea x, în zona blocurilor x, acest operator deţine în administrare reţele termice de distribuţie agent termic secundar, proprietatea Consiliului Local Constanţa, aferente punctelor termice 72 şi 73 şi că, în conformitate cu art. 34 din Legea nr. 325/2006 există posibilitatea legală de a modifica un traseu de termoficare pe baza unui proiect de execuţie cu noul traseu al canalului termic, avizat de către furnizor, costurile de deviere fiind suportate de către solicitant.

De asemenea, din adresa nr. x/31.05.2017 emisă de Primăria Mun. Constanţa rezultă că terenurile situate în zona bl. x şi zona bl. x, evidenţiate pe planurile ataşate procesului-verbal de predare-primire, se suprapun peste Aleea x, reprezentată de planurile cadastrale, ediţia 1994-1997.

Reclamanţii, considerând că terenurile care le-au fost atribuite şi cu privire la care au fost puşi în posesie, au fost afectate încă de la început de sarcini neaparente, aparţinând administratorului reţelelor de termoficare RADET Constanţa, respectiv dreptul de servitute legală al Municipiului Constanţa, proprietarul acestor reţele şi că dreptul lor de proprietate asupra terenurilor este afectat de servitutea urbanistică reprezentată de traseul aprobat al Aleii Garofiţei, au formulat prezenta acţiune întemeiată pe elementele garanţiei vânzătorului pentru evicţiunea provenită prin fapta unui terţ, dar şi prin fapta sa.

Ca atare, în principal reclamanţii au solicitat desfiinţarea parţială a dispoziţiei nr. 2444/16.09.2003 emisă de Primarul Municipiului Constanţa în ceea ce priveşte măsura atribuirii în compensare a terenurilor situate în Municipiul Constanţa, Aleea x, zona bl. x (cartea funciară nr. 37855) şi zona bl. x (cartea funciară nr. x); obligarea pârâţilor la plata sumei de 1132994 RON reprezentând valoarea estimată actuală a celor două terenuri; obligarea pârâţilor la plata daunelor interese reprezentând impozitele aferente celor două terenuri, achitate de către reclamanţi din momentul declarării la organele fiscale, daune estimate la 20000 RON şi în subsidiar anularea aceleiaşi dispoziţii doar în ceea ce priveşte măsura atribuirii în compensare a terenurilor cu obligarea pârâţilor la acordarea măsurilor reparatorii pentru cele două terenuri conform dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013.

Instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru plata daunelor interese reprezentând impozite achitate de către reclamanţi începând cu data declarării la organele fiscale şi până la data de 07.12.2013, fiind respins acest capăt de cerere ca prescris. De asemenea, a respins ca nefondată cererea principală, s-a admis excepţia tardivităţii cererii subsidiare, fiind respinsă ca tardivă această cerere.

Soluţia a fost menţinută prin respingerea apelului de către Curtea de apel Constanţa, secţia I civilă, recurenţii criticând această ultimă hotărâre prin prisma incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenţii invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Se apreciază că, dincolo de nesocotirea doctrinei şi jurisprudenţei în materie, concluzia proprie a instanţei de apel este în realitate neargumentată complet şi neîntemeiată legal reţinându-se că nu ne-am afla în faţa unei convenţii sinalagmatice pentru că nu toate părţile acestui act juridic ar avea interese patrimoniale şi pentru că nu ar naşte obligaţii reciproce, deşi se admite că mecanismul încheierii acestui act presupune o ofertă şi acceptarea ei de către beneficiarul ofertei.

Mai susţin recurenţii că, deşi instanţa de apel constată că în speţă ne regăsim în faţa unui act juridic civil translativ de proprietate, nenumit, nu se arată motivele concrete, pentru care acesta nu ar putea fi asimilat unuia dintre actele juridice cunoscute cu efecte translative similare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând considerentele hotărârii ce face obiectul controlului judiciar, constată că aserţiunea nu este fondată, întrucât instanţa anterioară a motivat în mod corespunzător soluţia adoptată, aceasta fiind în concordanţă cu actele şi lucrările dosarului şi textele legale incidente în cauză şi nu există o contrarietate a considerentelor.

Astfel, prin decizia recurată instanţa de apel a analizat în detaliu atât doctrina cât şi practica judiciară invocată, pentru a stabili natura deciziei emisă în procedura Legii nr. 10/2001, respectiv dacă pot fi aplicate prin analogie dispoziţiile dreptului comun pentru a încadra această decizie în categoria actelor juridice deja cunoscute, dar a constatat că nici doctrina juridică şi nici practica judecătorească nu este unitară în calificarea deciziei emise în procedura Legii nr. 10/2001 drept un mijloc de stingere a obligaţiei, respectiv un act de dare în plată sau un act de vânzare-cumpărare, aşa cum susţin reclamanţii.

Curtea a adus argumente proprii, pertinente şi nicidecum străine de natura pricinii, în sensul că nu se poate asimila această decizie cu o convenţie de vânzare-cumpărare sau un act de dare în plată, iar faptul că instanţa de apel a procedat la propria interpretare a actelor şi lucrărilor dosarului şi a textelor legale incidente în cauză şi nu s-a raliat unei părţi a jurisprudenţei invocate de reclamanţi este în concordanţă cu principiile dreptului român care se întemeiază pe principiul legalităţii (conform art. 7 C. proc. civ.) şi nu pe precedentul judiciar, specific sistemului common law.

Astfel, instanţa de apel a arătat că, raportat la dispoziţiile art. 1100 C. civ. din 1864 (în vigoare la data emiterii dispoziţiei nr. 2444/2003), potrivit cărora "creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se datoreşte, chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare", darea în plată presupune un raport juridic obligaţional încheiat între părţi, deci o convenţie încheiată între cele două părţi ale acestui raport juridic.

Ca atare, a apreciat că, chiar dacă art. 24 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei nr. 2444/2003) se referă la acceptarea ofertei făcute de unitatea notificată, nu se poate considera că între părţi s-a încheiat un raport juridic obligaţional prin care fiecare parte s-a obligat la o anumită prestaţie către cealaltă parte pentru a se putea aprecia că decizia de atribuire în compensare reprezintă un act de dare în plată.

De asemenea, referitor la asimilarea deciziei emise de unitatea deţinătoare în baza Legii nr. 10/2001 cu contractul de vânzare-cumpărare a constatat că acesta, potrivit dispoziţiilor de drept material civil, reprezintă o convenţie sinalagmatică, cu titlu oneros, comutativă, prin care una din părţi (vânzătorul) strămută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte părţi (cumpărătorul) care se obligă a plăti vânzătorului preţul bunului vândut, astfel încât şi în privinţa acestui raport juridic a constatat că presupune naşterea unor obligaţii reciproce şi urmărirea unor interese patrimoniale din partea ambelor părţi, condiţii care nu se regăsesc în cazul deciziei de acordare în compensare a unor bunuri în situaţia imposibilităţii restituirii în natură a celor preluate abuziv.

Prin urmare, Curtea a apreciat în mod corect că dispoziţia emisă de primar de atribuire în compensare a unor imobile nu reprezintă un act de vânzare şi nici de dare în plată întrucât între unitatea notificată şi persoanele îndreptăţite la măsurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu s-a stabilit un raport obligaţional ci un raport de natură legală, prevăzut de lege, ale cărui coordonate sunt stabilite prin legea specială care a statuat la art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (la care face trimitere art. 24 alin. (4) că dispoziţia de atribuire în compensare reprezintă un înscris autentic ce face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra bunurilor imobile atribuite în compensare şi un titlu executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

În acest context nu se poate aprecia, aşa cum susţin recurenţii că instanţa de apel nu şi-a argumentat concluzia potrivit căreia nu se poate face încadrarea acestui act într-unul din actele juridice numite (act de vânzare-cumpărare, act bilateral, sinalagmatic, dare în plată, etc.), Curtea arătând în mod explicit că regimul acestuia este supus legii speciale, care nu a prevăzut că această decizie este asimilabilă unuia din actele juridice enumerate anterior, iar procedura de soluţionare şi modul de emitere a acesteia nu permit încadrarea într-unul din actele juridice numite, ea poate fi considerată un act juridic nenumit ale cărui caracteristici sunt cele menţionate de art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 anterior redat, dar şi de Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

Ca atare, instanţa de apel a adus argumente convingătoare, de natură a forma propria opinie, astfel încât nu se confirmă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu se poate constata, aşa cum solicită recurenţii, nici încălcarea dispoziţiilor art. 514 C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, deoarece, din studierea textului legal invocat de recurenţi rezultă că un complet al unei curţi de apel nu se află printre titularii dreptului de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei cu soluţionarea unui recurs în interesul legii.

Referitor la motivul de recurs încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că, potrivit acestuia, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Recurenţii au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material în ceea ce priveşte aplicarea regulii de interpretare prin asimilare a naturii şi efectelor Dispoziţiei primarului, apreciind că tocmai calificarea ca act nenumit impunea stabilirea regulilor aplicabile aspectelor nereglementate prin raportare la actul juridic cu care se aseamănă cel mai mult, această regulă de interpretare fiind în prezent consacrată expres în cadrul art. 1168 din noul C. civ., iar caracterul său translativ de proprietate era cel care impunea practic "asimilarea", nu în sensul egalităţii, ci al aplicării regulilor de drept comun referitoare la garanţia pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse.

Sub un prim aspect, instanţa de recurs remarcă faptul că actul juridic a cărui nulitate se cere, respectiv Dispoziţia nr. 2444 a Primarulului Municipiului Constanţa a fost emisă la data de 16.09.2003.

Trebuie menţionat că art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind noul C. civ. ce a intrat în vigoare de la 01 octombrie 2011, stipulează că actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

Întrucât actul juridic a cărei cenzură se solicită pe calea prezentei acţiuni a fost emis în anul 2003, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., se constată că prezentei acţiuni urmează a-i fi aplicate temeiurile corespunzătoare în materie, în măsura în care acestea se regăsesc în vechiul C. civ. de la 1864 şi nu ale noului C. civ., astfel cum au invocat recurenţii.

Ca atare, nu pot fi primite criticile recurenţilor în sensul că nu au fost aplicate dispoziţiile art. 1168 din noul C. civ., câtă vreme acest act normativ nu este aplicabil în cauză.

Pe cale de consecinţă, apare ca fiind fără relevanţă, din perspectiva economiei cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. susţinerea recurenţilor în sensul că Dispoziţia primarului ar fi un act juridic civil bilateral, respectiv o convenţie bilaterală rezultată din oferta şi acceptarea de către reclamanţi a ofertei efectuate de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, încheiată cu titlu oneros, comutativă şi translativă de proprietate.

Instanţa de recurs, constată că, şi în condiţiile în care s-ar fi acceptat calificarea dată de recurenţi dispoziţiei ca fiind o convenţie bilaterală şi oneroasă nenumită (deşi din analiza situaţiei de fapt dedusă judecăţii, nu a rezultat avantajul produs unităţii deţinătoare prin emiterea actului juridic prin care a transferat dreptul de proprietate din patrimoniul său în patrimoniul reclamanţilor), în lipsa indicării temeiului de drept din vechiul C. civ. încălcat de către instanţa de apel, nu poate primi susţinerea acestora de a se aplica regulile garanţiei pentru evicţiune prin asimilare cu cele prevăzute de C. civ. pentru vânzare cumpărare sau dare în plată.

Pe de altă parte, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, art. 1337 şi art. 1349 C. civ. din 1864 ce reglementează garanţia pentru evicţiune sunt aplicabile doar în situaţia reglementată de aceste dispoziţii, respectiv în cazul încheierii unui contract de vânzare, caz în care vânzătorul este obligat să îl garanteze pe cumpărător împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată a bunului vândut, fie pentru fapta unui terţ (dacă aceasta e întemeiată pe un drept născut anterior datei vânzării), fie pe fapta personală a vânzătorului indiferent de data săvârşirii ei. Aşa cum s-a arătat anterior, s-a stabilit că Dispoziţia primarului nu reprezintă un act de vânzare-cumpărare şi nici un act de dare în plată, iar procedura de soluţionare a notificării a fost finalizată încă din anul 2003 prin emiterea titlului de proprietate, predarea în folosinţă a terenurilor şi înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra acestora, dreptul de servitute menţinându-se cât timp există situaţia care a generat constituirea lui.

Recurenţii susţin că necesitatea aplicării regulilor de drept comun referitoare la garanţia pentru evicţiune sau pentru vicii decurge din chiar raţiunea şi scopul Legii nr. 10/2001, care indiferent de forma de la momentul adoptării sale, momentul emiterii Dispoziţiei analizate în acest dosar, momentul republicării sale în anul 2005 sau ulterior, nu pot fi interpretate în sensul că exonerează de răspundere în toate situaţiile unităţile deţinătoare, dacă s-a procedat la restituirea în natură sau atribuirea în compensare a unor bunuri afectate de servituţi, sarcini, vicii sau defecte ori alte drepturi ale unor terţi.

Arată că se impune a se reţine concluzia conform căreia unităţile deţinătoare care au atribuit în compensare bunuri ce s-au dovedit ulterior ca fiind afectate de servituţi, sarcini, vicii sau orice alte drepturi proprii sau ale unor terţi, răspund în principal în temeiul garanţiei pentru evicţiune de drept comun, instanţa de apel interpretând greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deoarece prin prisma raţiunii primare a actului normativ, legiuitorul a ţinut să precizeze că nu pot fi acordate bunuri grevate de diverse probleme, în caz contrar născându-se evident răspunderea unităţilor deţinătoare.

Cu privire la acest aspect, se reţine că modalitatea de aplicare a normelor Legii nr. 10/2001, lege specială, care prevedea o procedură strictă de emitere şi contestare a dispoziţiilor de restituire în natură sau în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, poate face obiectul cenzurii instanţelor judecătoreşti la solicitarea persoanelor care au formulat notificări sau se consideră îndreptăţite de a beneficia de dispoziţiile legii de reparaţie, în măsura în care acestea sunt sesizate, în termen legal, cu o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile aceluiaşi act normativ.

Analiza aspectelor care puteau fi invocate pe calea contestaţiei prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu mai poate face obiectul unei acţiuni de drept comun ulterioare introdusă de beneficiarii dispoziţiilor emise în baza acestei legi.

Pe de altă parte, Curtea de apel a considerat că dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii Dispoziţiei primarului, ce impun emitentului să transmită dreptul de proprietate în exclusivitate asupra unor bunuri libere de orice sarcini se referă la garanţiile reale şi nu la sarcinile izvorâte din servituţi naturale sau legale, privind protecţia mediului, sau asigurarea bunei vecinătăţi, care au un regim juridic diferit, şi ale căror efecte juridice continuă să se producă indiferent de succesiunea în timp a titularilor dreptului de proprietate asupra imobilului.

Această concluzie este în deplină concordanţă cu considerentele Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 618/2009 (publicată în M.O. nr. 446/29.06.2009) şi nr. 63/2011 (M.O. nr. 197/22.03.2011), conform cărora sintagma "libere de orice sarcini" vizează numai garanţiile reale, "ca mijloace juridice accesorii unui raport juridic de obligaţie, prin care creditorul îşi asigură posibilitatea realizării în natură a creanţei sale prin afectarea unui bun al debitorului, apărându-se împotriva eventualei insolvabilităţi a acestuia, iar nu şi asupra sarcinilor, care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. Astfel, nu intră sub incidenţa legii sarcinile izvorâte din servituţi naturale sau legale, privind protecţia mediului, sau asigurarea bunei vecinătăţi, care au un regim juridic diferit, şi ale căror efecte juridice continuă să se producă indiferent de succesiunea în timp a titularilor dreptului de proprietate asupra imobilului. Dreptul de servitute este un drept real principal, perpetuu, care se menţine atât timp cât există situaţia care a determinat constituirea lui, respectiv cât există cele două imobile: primul, asupra căruia se grevează sarcina, şi al doilea, pentru uzul şi utilitatea căruia se constituie servitutea".

Instanţa de recurs constată că, se confirmă raţionamentul Curţii de Apel care a arătat că dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ce prevăd că se restituie în natură partea de teren neafectată de servituţi legale, spaţii verzi sau alte amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale nu erau în vigoare la data emiterii Dispoziţiei nr. 2444/16.09.2003, acestea fiind iniţial introduse prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente iar apoi, în forma actuală, prin art. 48 din Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Raportat la dispoziţiile în vigoare ale Legii nr. 10/2001, la data emiterii Dispoziţiei primarului, rezultă că exista obligaţia ca verificările unităţii deţinătoare privind terenurile acordate în compensare să vizeze doar regimul acestora, respectiv dacă aparţin entităţii notificate, dacă au construcţii definitive şi dacă sunt libere, condiţii îndeplinite în speţă, aşa cum a rezultat din situaţia de fapt stabilită de către instanţa de apel, care verificând certificatele de urbanism menţionate anterior, actele ce au stat la baza emiterii dispoziţiei nr. 2444/16.09.2003, oferta de acordare bunuri în compensare, acceptarea acesteia de reclamanţi, situaţia urbanistică a terenurilor ce a rezultat din raportul de expertiză imobiliară întocmit în faza procesuală a apelului, a constatat că au fost respectate principiile generale ale legii speciale la momentul atribuirii în compensare astfel încât nu se poate reţine că ar putea fi antrenată răspunderea entităţii notificate pentru existenţa pe terenurile atribuite a unor servituţi legale.

Aceste concluzii sunt consecinţa interpretării probatoriul administrat în cauză şi reprezintă modul în care instanţele anterioare au stabilit situaţia de fapt dedusă judecăţii şi nicidecum modul în care au interpretat dispoziţiile legale incidente.

Cu privire la aceste concluzii, recurenţii au arătat că valoarea la care s-a raportat instanţa de apel, de 194 Euro/m.p. din grila notarială aferentă anului 2016, este valoarea în temeiul căreia şi-au preţuit daunele-interese solicitate, reprezentând tocmai valoarea actuală a acestor terenuri dacă nu ar fi fost afectate de cauzele de evicţiune incidente, dar în realitate valoarea lor economică reală, este zero, iar împrejurarea potrivit căreia pe terenurile în speţă există câteva construcţii provizorii, ce erau amplasate încă de dinainte de momentul emiterii Dispoziţiei de Primar, nu are relevanţă.

Recurenţii reţin concluziile raportului de expertiză topografică şi ale raportului de expertiză în arhitectură care li se par favorabile, pentru a susţine că soluţiile constructive impuse de condiţionările legale ar fi unele cvasi-indisponibile, că nu pot fi edificate construcţii cu destinaţie de locuinţe colective cu o suprafaţă construită la sol de aproximativ 60 m.p. şi nici locuinţe individuale cu aproximativ aceeaşi suprafaţă, în condiţiile în care sunt mai multe familii aflate în indiviziune pe aceste terenuri. Apreciază că, se impunea reţinerea unei evicţiuni totale sau cel puţin parţiale, dacă instanţa de apel ar fi aplicat corect textele de lege referitoare la evicţiune la situaţia de fapt astfel cum rezulta din probe.

Înalta Curte constată că acestea reprezintă critici referitoare la netemeinicia hotărârii şi nu critici de nelegalitate în înţelesul art. 488 C. proc. civ. ce permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt deja reţinută.

Aşa fiind, constatând că susţinerile expuse în esenţă mai sus vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor, nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluţiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

Un ultim motiv de recurs a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi vizează faptul că soluţia asupra capătului subsidiar de cerere a fost pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii.

Astfel, se arată că acest capăt de cerere a fost precizat pentru ultima dată în cadrul apelului, în sensul că s-a solicitat doar acordarea de puncte, nu şi alte bunuri în compensare, dar tot în cadrul garanţiei pentru evicţiune de drept comun, ţinând cont că actul translativ de proprietate a fost emis în procedura Legii nr. 10/2001, dar instanţa de apel a calificat din oficiu şi împotriva precizărilor exprese cererea subsidiară ca fiind o acţiune întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, introdusă cu nerespectarea termenului legal.

Cu privire la acest aspect, Curtea de apel a apreciat că deşi reclamanţii au precizat că această cerere este întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 1337 C. civ., prin solicitarea de măsuri întemeiate pe Legea nr. 10/2001, aceştia nu au mai avut în vedere principiile mecanismului de garanţie pentru evicţiune şi efectele acestuia reglementat de dreptul comun.

În analiza temeiului juridic ale acestei cereri subsidiare, în sensul de a se stabili dacă reprezintă o cerere de antrenare a răspunderii contractuale a pârâţilor sau o veritabilă contestaţie întemeiată pe Legea nr. 10/2001, s-a stabilit în mod corect că, din modul de formulare a celor două capete de cerere din cererea subsidiară rezultă că se solicită soluţionarea notificării care a stat la baza dispoziţiei a cărei desfiinţare parţială prin acordarea altor măsuri reparatorii deja acordate în condiţiile Legii nr. 165/2013, deci reprezintă o acţiune în rezolvarea pe fond a notificării şi de cenzură a dispoziţiei emise din această perpectivă.

Or, această operaţiune de calificare a temeiului juridic al acţiunii a fost făcută în concordanţă cu dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. care reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului în cauză.

Astfel, potrivit acestor dispoziţii legale, judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, dar are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

De asemenea judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.

Or, punând în discuţia părţilor calificarea juridică exactă a cererii, judecătorii cauzei şi-au manifestat atribuţiile în limitele normelor procesual civile, astfel încât nu se poate constata incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Este de netăgăduit faptul că procedura de soluţionare a notificării a fost închisă prin emiterea dispoziţiei nr. 2444/2003, încheierea procesului-verbal de predare-primire şi întocmirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

În aceste condiţii, solicitarea de desfiinţare parţială a dispoziţiei nr. 2444 din 16 septembrie 2003 emise de Primarul Municipiului Constanţa, în ceea ce priveşte măsura atribuirii în compensare a terenurilor şi acordarea măsurilor reparatorii prin acordarea de puncte pentru cele două terenuri, operaţiune specifică procedurii strict determinată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 165/2013, presupunea o reevaluare a măsurilor ce pot fi aplicate în temeiul legii speciale de reparaţie, care, aşa cum în mod corect au constatat instanţele anterioare, nu se poate realiza decât în procedura contestării în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, solicitare tardivă prin prisma termenului de 30 de la comunicarea acestei decizii, în condiţiile în care nu s-a solicitat repunerea în termenul de contestare.

Pentru toate aceste motive instanţa de recurs, observând că niciunul din motivele de recurs formulate de recurenţi nu este fondat, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 112/C din 20 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Ca urmare a respingerii recursului de faţă, în temeiul art. 453 C. proc. civ., instanţa va obliga recurenţii ce au pierdut procesul să plătească intimaţilor cheltuielile de judecată efectuate în recurs în cuantum de 238 RON, conform chitanţei nr. x din 7 ianuarie 2021, emise de Cabinet de Avocat E. aflată la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 112/C din 20 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi la plata către intimaţii-pârâţi a sumei de 238 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 noiembrie 2021.