Cassation annulment for failure to frame valid grounds challenging demolition order validity and tort liability under civil procedure codes

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 teza a II - a C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare ", înalta Curte constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 16 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria Sector 2 Bucureşti, constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 267/29.04.1987 a fostului Consiliul Popular al Sectorului 2, prin care s-a dispus demolarea locuinţei proprietate personală a defunctei B., autoarea sa, situată în Bucureşti, Intr. Colţii Morarului nr. 13, şi, pe cale de consecinţă, să se constate dreptul de proprietate al defunctei asupra imobilului format din teren de 325 mp şi, în subsidiar, al său, ca unic moştenitor.

În drept, a indicat art. 4 din H.G. nr. 556/1990 şi art. 480 şi art. 1895 C. civ.

Prin cererea precizatoare din data de 10 decembrie 2018, reclamanta a indicat că solicită, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, anularea deciziei de demolare şi obligarea CNCI la emiterea în favoarea sa a unei decizii de compensare prin puncte pentru imobilul demolat.

Prin cererea intitulată "note scrise" din data de 05 aprilie 2019, reclamanta a menţionat, în baza actelor de demolare, toţi ceilalţi vecini aflaţi într-o situaţie similară cu mama sa; a menţionat că renunţă la despăgubiri pentru teren.

Prin cererea intitulată "întâmpinare" din data de 15 mai 2019, reclamanta a subliniat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, precizând că solicită repararea atât a prejudiciului material, cât şi a celui moral.

La termenul din data de 24 mai 2019, reclamanta a arătat că nu îşi însuşeşte cererea precizatoare depusă la dosar în data de 10 decembrie 2018, cererea iniţială fiind cea cu care înţelege să învestească instanţa de judecată.

Prin cererea completatoare din data de 30 mai 2019, reclamanta a indicat că înţelege să se judece în contradictoriu cu Primarul Sectorului 2, în calitate de reprezentant al Primăriei Sector 2, cererea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a deciziei de demolare nr. 267/1987 a Consiliului Popular sector 2 Bucureşti, precum şi repararea prejudiciului suferit, în condiţiile răspunderii civile delictuale.

2. Hotărârea pronunţată la fond.

Prin sentinţa civilă nr. 2396 din 01 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta Primăria Sector 2 şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 2, ca nefondată.

3. Decizia pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1699/A din 08 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2396 din 01 noiembrie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1699/A din 08 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamanta A., cu a cărui soluţionare a fost învestită înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5,6,7,8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, recurenta a prezentat, pe larg, situaţia de fapt a litigiului, învederând instanţei următoarele aspecte:

Este nelegală şi netemeinică nerecunoaşterea dreptului de proprietar al autoarei sale asupra terenului situat în Bucureşti, str. x, pe care 1-a cumpărat în anul 1952 şi pe care a edificat în 1957 un imobil în privinţa căruia în 1987, fosta Primărie a sectorului 2 Bucureşti a dispus demolarea, în mod nelegal.

În continuare, după expunerea contextului în care a achiziţionat terenul pe care a fost edificată construcţia demolată, recurenta reclamantă a precizat că documentaţia aferentă procedurilor de demolare nu au fost efectuate pe motiv că imobilul nu "a fost cumpărat prin intermediar".

Recurenta reclamantă a mai precizat că hotărârile judecătoreşti anterioare, deşi definitive nu au stins litigiul în fond, având în vedere că nu a fost clarificată situaţia juridică a terenului, "exproprierea" efectuându-se cu nerespectarea prevederilor legale.

Ulterior procedurilor de demolare a imobilului, autoarea reclamantei a primit o locuinţă pentru care a semnat contractul de închiriere nr. x din 08 septembrie 1987.

Potrivit evidenţelor fiscale, autoarea reclamantei a figurat înregistrată între 26 februarie 29158 şi septembrie 1987 în str. x, deşi adresa corectă era str. x, pentru care a şi plătit impozitul aferent proprietăţii. Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 1890 din C. civ., dar şi în raport de decizia nr. IV/2006 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, autoarea reclamantei a devenit proprietara imobilului în temeiul prescripţiei achizitive de 30 de ani. în acest context, în mod greşit instanţele au reţinut că nu sunt incidentele dispoziţiile legale privind uzucapiunea de lungă durată.

Prin urmare, hotărârile judecătoreşti pronunţate în acest sens nu au putere de lucru judecat, ci doar de "excepţii" ce pot fi invocate în soluţionarea "corectă a cauzei", iar soluţiile greşite pronunţate se datorează materialului probator, care atrage " răspunderea civilă delictuală şi contractuală a profesioniştilor din cadrul Primăriei sectorului 2 Bucureşti".

în opinia recurnetei, au fost încălcate dispoziţiile art. 562 alin. (2) şi alin. (4) din Codul prin neemiterea actelor aferente procedurilor de demolare şi neacordarea despăgubirilor aferente lucrărilor de expropriere.

Recurenta a mai susţinut că, în mod greşit, Tribunalul Bucureşti nu a reţinut incidenţa în cauză a Legii nr. 33/1994 şi nici a prevederilor Legii nr. 556/1990 şi Legii nr. 85/1992 care permiteau foştilor proprietari să cumpere apartamente pentru care au fost încheiate contracte de închiriere, precum şi succesorilor acestora să dobândească terenurile şi imobilele pentru care nu fuseseră demarate procedurile de demolare.

Conchizând, recurenta reclamantă a susţinut că în cauză a fost făcută dovada întrunirii condiţiilor ce atrage răspunderea civilă delictuală şi contractuală, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia.

5. Apărările formulate în cauză.

La data de 2 aprilie 2021, intimata Primăria Sectorului 2 Bucureşti a depus note de şedinţă, prin care a solicitat anularea recursului, întrucât, prin cererea de recurs, reclamanta a reluat argumentele expuse în apel şi în primă instanţă şi nu a arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate.

La data de 14 aprilie 2021, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea (cu titlu de note de şedinţă) depusă de Primăria Sectorului 2 Bucureşti, prin care a învederat că cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 pct. 3,4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

A arătat că a invocat, în primă instanţă, competenţa materială stabilită de legiuitor pentru judecarea în fond a cererilor şi proceselor privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale, precizând că a depus cererea de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti în virtutea art. 2 lit. f) din vechiul C. proc. civ., potrivit cu care tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie de expropriere. în continuare, a arătat că a formulat două capete de cerere, respectiv recunoaşterea dreptului de proprietate al mamei sale, B., şi repararea prejudiciilor suferite conform deciziei de demolare nr. 267/1987 a Primăriei Sectorului 2 Bucureşti, iar ulterior a depus o cerere completatoare pentru a evidenţia obiectul cererii sale, respectiv protecţia unui drept subiectiv şi repararea prejudiciului provocat de angajaţii Primăriei Sectorului 2 Bucureşti.

Recurenta a mai susţinut că Tribunalul Bucureşti a reţinut că Legea nr. 33/1994 nu are legătură cu cauza şi nu s-a pronunţat în temeiul legilor în vigoare, respectiv H.G. nr. 556/1990 şi H.G. nr. 85/1990.

Recurenta a depus la dosar adresa din 23 martie 2021, emisă de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi adresa din 7 mai 2021, emisă de Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti.

6. Procedura de filtru.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, după efectuarea procedurilor de comunicare, reglementate de dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reţinut ca partea are deschisă calea de atac a recursului, că recursul este legal timbrat, este formulat în termen legal şi îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) din C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii.

Totodată, s-a reţinut că, având în vedere prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru va dispune asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi va aprecia cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurenta-reclamantă în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Completul de filtru CIO, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 04 august 2021, respectiv la 05 august 2021, conform dovezilor aflate la filele x, iar la data de 05 octombrie 20201, recurenta reclamantă a depus punct de vedere la raport prin care a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

6. Soluţia şi considerentele înaltei Curţi

Examinând admisibilitatea recursului în raport de prevederile art. 493 alin. (5) cu referire la art. 499 teza finală C. proc. civ., înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 din vechiul C. proc. civ.

Ulterior, prin răspunsul la întâmpinare, depus la data de 14 aprilie 2021, recurenta-reclamantă a învederat că îşi întemeiază calea de atac pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 4, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din noul C. proc. civ.

Faţă de această precizare a părţii, şi constatând că, în raport de data înregistrării cererii de chemare în judecată, 16 noiembrie 2018, în cauză, sunt incidente prevederile noului C. proc. civ., conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. x pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedară civilă, Înalta Curte urmează a analiza admisibilitatea în principiu a recursului din perspectiva posibilităţii încadrării aspectelor relevate prin memoriul de recurs prin raportare la motivele de casare, expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

în cauză, prin decizia civilă nr. 1699 din 08 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 2396/01.11.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut că, raportat la obiectul pricinii deduse judecăţii care vizează constatarea nulităţii deciziei de demolare nr. 267/29.04.1987, emise de fostul Consiliu Popular al Sectorului 2, neîndeplinirea cauzei de utilitate publică în vederea căreia s-a realizat exproprierea, neîntocmirea unei documentaţii de demolare precum şi neacordarea unei juste şi prealabile reparaţii nu pot reprezenta motive de nevalabilitate a deciziei de demolare, în raport de prevederile art. 1 art. 6. art. 12 şi art. 14 din Legea nr. 58/1974.

Totodată, instanţa de apel a mai reţinut că măsura la care a fost supusă locuinţa mamei reclamantei a fost aceea a unei strămutări, pentru care statul nu şi-a asumat obligaţia de plată a despăgubirilor, ci acordarea altor forme de recompensare: acordarea de imobile, respectiv ajutoare materiale, care este complet diferită ca fizionomie juridică, semnificaţie şi modalitate de reparaţie de instituţia juridică a exproprierii, reglementată prin dispoziţiile art. 34 din Legea 58/1974.

În ceea ce priveşte posibilitatea reclamantei de a obţine o reparaţie pentru imobilul pretins preluat abuziv, astfel cum susţine reclamanta, curtea de apel a constatat că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi urmat vreuna din procedurile administrative reglementate de legiuitor prin legile speciale de reparaţie, prin care să fi cerut acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul demolat.

Cu privire la solicitarea reclamantei de a se constata calitatea sa de proprietar al imobilului demolat, respectiv de moştenitor al mamei sale, instanţa de apel a constatat că nu se poate recunoaşte calitatea acesteia de proprietar al imobilului, în raport de sentinţa civilă nr. 4430/2000 a Judecătoriei Sectorului 2, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 3965/2000 a Tribunalului Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 783/2001 a Curţii de Apel Bucureşti care se opun cu putere de lucru judecat în pricina pendinte şi prin care s-a reţinut că mama reclamantei nu a dovedit că deţinea vreun titlu de proprietate asupra terenului, simplul fapt al înregistrării acesteia în evidenţele fiscale neputând proba acest lucru, instanţele reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile dobândirii de către aceasta, prin afectul uzucapiunii de lungă durată, de 30 de ani a dreptului de proprietate asupra imobilului.

În privinţa despăgubirilor solicitate de reclamantă în temeiul răspunderii civile delictuale, instanţa de apel, validând raţionamentul juridic al tribunalului, a reţinut că răspunderea statului şi a instituţiilor sale pentru preluarea unor imobile în perioada regimului comunist poate fi antrenată exclusiv în condiţiile şi formele reglementate de legislaţia reparatorie, care are caracter special faţă de normele dreptului comun şi se aplică cu prioritate, iar în privinţa pierderii şansei de a cumpăra apartamentul cu 2 camere, atribuit cu titlu de închiriere, a apreciat că, în mod corect, tribunalul a reţinut că cererea nu este întemeiată în condiţiile în care nu s-a făcut dovada depunerii unei cereri de cumpărare a apartamentului, iar prin sentinţa civilă nr. 2651/1995 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac, s-a dispus evacuarea fratelui reclamantei din imobil pe motivul neutilizării nejustificate a locuinţei din anul 1993.

Examinând cererea de recurs, înalta Curte constată că aspectele invocate nu pot fi circumscrise motivelor de casare invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct.

3, 4, 5, 6, şi 8 din C. proc. civ., astfel cum acestea au fost precizate prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă fiind nemulţumită, în esenţă, de respingerea acţiunii promovate din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor legale pentru constatarea nulităţii deciziei de demolare nr. 267/29.04.1987 a fostului Consiliul Popular al Sectorului 2 şi de acordare de despăgubiri morale şi materiale în temeiul antrenării răspunderii civile delictuale şi contractuale a celor implicaţi în procedura de demolare a imobilului amplasat pe terenul situat în Bucureşti.

În ceea ce priveşte motivul de casare, reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., se constată că acesta a fost menţionat pur formal, recurenta-reclamantă neinvocând vreo imixtiune a instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive şi nici nu a prezentat vreo situaţie care să poată fi circumscrisă acestei ipoteze.

Privitor la motivul de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., înalta Curte reţine că acesta vizează situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Analizând conţinutul aspectelor relevate de către recurenta-reclamantă prin memoriul de recurs, înalta Curte constată că nu este invocată încălcarea competenţei de ordine publică şi nici nu a fost prezentat vreun argument care să poată fi încadrat în acest motiv de casare.

Deşi îşi fundamentează, în drept, exercitarea căii de atac şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în cuprinsul memoriului de recurs, recurenta-reclamantă nu aduce nicio critică care să susţină o eventuală încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, context în care înalta Curte, constată că acest motiv de recurs a fost invocat tară a fi susţinut de vreun argument.

Motivul de recurs, reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează ipoteza nemotivării sau existenţei unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii deduse judecăţii, or, din argumentele prezentate în cuprinsul cererii de recurs, înalta Curte constată că recurenta nu a relevat vreuna din situaţiile anterior enunţate şi care să releve incidenţa acestui motiv de casare.

In ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., înalta Curte reţine că, deşi se face trimitere la acest motiv de casare, invocându-se aplicarea şi interpretarea greşită a unor norme de drept material, (art. 1890 din C. civ., art. 562 din Noul C. civ.) aceste argumente nu vizează dezlegările date de instanţa de apel prin decizia recurată, şi, ca atare, nu pot fi examinate din perspectiva prevederilor legale invocate, astfel încât instanţa de recurs nu poate trece la exercitarea controlului de legalitate.

Astfel, examinând conţinutul memoriului de recurs, înalta Curte constată că recurenta reclamantă a criticat decizia curţii de apel din perspectiva în care "nu a fost recunoscută calitatea de proprietară a autoarei sale cu privire la terenul situat în Bucureşti, Intrarea Colţii Morarului nr. 13", ignorând, practic, aspectele dezlegate de instanţa de apel prin decizia recurată, care au vizat constatarea nulităţii deciziei de demolare nr. 267/29.04.1987 emisă de fostul Consiliu Popular al Sectorului 2, a locuinţei autoarei reclamantei, edificată pe terenul mai sus menţionat, neîndeplinirea cauzei de utilitate publică în vederea căreia s-a realizat exproprierea şi neîntocmirea unei documentaţii de demolare, precum şi neacordarea unei juste şi prealabile reparaţii, dar şi împrejurarea că aspectele criticate au fost deja tranşate, în litigiile anterioare, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate (sentinţa civilă nr 4430/2000 a Judecătoriei Sectorului 2, rămasă definitivă prin decizia civilă nr 3965/2000 a Tribunalului Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr 783/2001 a Curţii de Apel Bucureşti), şi care se opun cu putere de lucru judecat în cauza de faţă.

De altfel, înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei recurate, curtea de apel a reţinut că, în raport de dezlegările anterioare ale instanţelor judecătoreşti, se impune cu putere de lucru judecat împrejurarea că autoarea reclamantei nu a făcut dovada calităţii sale de proprietar nici asupra terenului şi nici asupra construcţiei edificate pe terenul respectiv, ulterior demolate prin decizia contestată, neefectuând, deci, o analiză pe fond a asupra acestei chestiuni care să permită un control de legalitate cu privire la aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 1890 din C. civ., în condiţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

În continuare, în expunerea argumentelor în susţinerea cererii de recurs, recurenta reclamantă a invocat faptul că "hotărârile anterioare, deşi definitive, nu au stins litigiul în fond, nefiind clarificată situaţia juridică a imobilului, supus exproprierii în mod nelegal, neexistând niciun act normativ prin care Statul să fi devenit proprietarul terenului", prezentând, în mod detaliat, atât modalitatea în care pretinde că autoarea sa a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, cât şi demersurile administrative efectuate anterior şi ulterior demolării imobilului de către autoarea sa la diferitele entităţi, autorităţi şi instituţii ale statului care au condus la încheierea contractului de închiriere nr. x din 08 septembrie 1987.

Înalta Curte constată că aceste chestiuni vizează aspecte ce ţin de situaţia de fapt, şi ca atare, nu pot forma obiect al controlului de legalitate, având în vedere că, în raport de prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, recurenta reclamantă încercând prin prezentul recurs să repună în discuţie, în mod nepermis, aspecte care au fost deja dezlegate, în mod definitiv şi irevocabil, prin alte litigii, anterioare, şi care se bucură de putere de lucru judecat, expunând, de fapt, propriile nemulţumiri în legătură cu modalitatea în care instanţele de judecată anterioare au dezlegat chestiunea dobândirii, prin uzucapiunea de lungă durată, de către autoarea sa, a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Totodată, afirmaţiile recurentei reclamante conform cărora "hotărârile anterioare nu au putere de lucru judecat, ci doar de excepţie ce pot fi folosite pentru o soluţionare corectă a cauzei", că "cei de Ia spaţiul locativ au încălcat prevederile art. 562 C. civ. privind stingerea dreptului de proprietate", respectiv că "nu au fost respectate clauzele contractuale cu privire la blocul nou construit", fără a face o trimitere concretă la normele sau principiile de drept pretins ignorate sau greşit aplicate în cauză de către instanţa de apel, rămân simple alegaţii, fără aptitudinea de a se constitui în veritabile critici de nelegalitate care să poată face obiect al controlului de legalitate, în condiţiile art. 483 alin. (2) coroborat cu art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Simpla afirmaţie a recurentei reclamante potrivit căreia "în cauză a fost făcută dovada întrunirii condiţiilor ce atrage răspunderea civilă delictuală şi contractuală, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia" nu este în măsură să declanşeze controlul de legalitate fără a se indica, în concret, în ce constă greşeala instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, din perspectiva motivelor de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., raportat Ia argumentele pe care instanţa şi-a întemeiat soluţia, exigenţă care nu este îndeplinită de susţinerile evocate în cererea de recurs formulată de recurentă.

Eventualele critici în susţinerea căii de atac ar fi trebuit să vizeze aspecte prin care recurenta reclamantă să combată statuările curţii de apel potrivit cărora măsura la care a fost supusă locuinţa mamei reclamantei a fost aceea a unei strămutări, pentru care statul nu şi-a asumat obligaţia de plată a despăgubirilor, ci acordarea altor forme de recompensare: acordarea de imobile, respectiv ajutoare materiale, care este complet diferită ca fizionomie juridică, semnificaţie şi modalitate de reparaţie de instituţia juridică a exproprierii, reglementată prin dispoziţiile art. 34 din Legea 58/1974, respectiv, argumente care să critice incidenţa prevederilor legale care reglementează puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti anterioare care nu au recunoscut calitatea reclamantei de proprietar al imobilului, în calitate de succesor în drepturi al mamei sale, care la rândul său nu era proprietarul imobilului sau ignorarea principiului specialia generalibus derogant din perspectiva omisiunii reclamantei de a uza de căile şi mijloacele procesuale speciale, reglementate prin legile speciale de reparaţie adoptate de statul român în domeniul imobilelor preluate abuziv.

Cum aspectele invocate de reclamantă nu se grefează pe conţinutul hotărârii atacate, şi cum, în cauză, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va dispune anularea recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1699A din 08 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1699A din 08 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2021.