Bilateral promise to sell: Materiality of land-registry litigation notices in determining essential breach for contract resolution

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 27 mai 2019, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L şi cu intervenientul D. să se dispună rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, autentificată sub nr. x la data de 08 august 2017 de către Biroul individual E., cu privire la garsoniera cu nr. x din localitatea Popeşti Leordeni, nr. 90. bl. 1, judeţul Ilfov, număr cadastral x, CF x şi obligarea pârâtei la plata sumei de 273.926 RON, reprezentând dublului preţului achitat, precum şi la plata cheltuielilor de judecata.

2. Judecata în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1641 din 13 iulie 2020, Tribunalul Ilfov a respins cererea, ca neîntemeiată, şi a dispus obligarea reclamanţilor la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Judecata în apel.

Prin decizia civilă nr. 342 A din 04 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1641 din 13 iulie 2020 a Tribunalului Ilfov şi a dispus obligarea reclamanţilor la plata către intimata pârâtă a sumei de 2975 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Judecata în recurs.

Împotriva deciziei curţii de apel au exercitat recurs reclamanţii A. şi B., înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justişie, secţia I civilă la data de 15 iunie 2021.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, admiterea apelului, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivului de recurs, întemeiat pe pct. 8 al alin. (1) din art. 488 C. proc. civ., după expunerea situaţiei de fapt şi a parcursului procesual al litigiului, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 1551 alin. (1) teza 1 din C. civ., din perspectiva în care, validând raţionamentul juridic al tribunalului, a apreciat că înscrierea celor două litigii în cartea funciară a imobilului nu este în măsură să justifice rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare, autentificată sub nr. x la data de 08 august 2017 de către Biroul individual E., având ca obiect garsoniera cu nr. x din localitatea Popeşti Leordeni nr. 90. bl. 1, judeţul Ilfov, număr cadastral x, CF x, deşi acestea reprezintă sarcini în sensul art. 14 alin. (1) şi art. 23 din Legea nr. 7/1996, care împietează la transmiterea, în mod legal, a dreptului de proprietate.

Prin urmare, existenţa notării în cartea funciară a imobilului a celor două litigii reprezintă o încălcare a obligaţiei esenţiale asumate de pârâta C. S.R.L. de a vinde imobilul lipsit de orice sarcini.

În continuare, recurenţii reclamanţi au învederat că, deşi existenţa notării în cartea funciară a celor două litigii nu reprezintă un impediment absolut pentru circuitul civil al bunului, acestea pot reprezenta o "descurajare" în fapt pentru orice subiect de drept în a efectua sau a încuviinţa constituirea de drepturi reale asupra unui asemenea imobil.

Numai în ipoteza în care părţile ar fi convenit în mod expres, că notarea respectivelor litigii nu ar reprezenta un impediment la perfectarea contractului de vânzare, recurenţii-reclamanţi nu ar fi fost îndreptăţiţi să solicite rezoluţiunea, situaţie care însă nu este întrunită în cauză.

Pe de altă parte, împrejurarea că pe parcursul derulării litigiului pendinte, cele două litigii notate în cartea funciară a imobilului au fost soluţionate nu este în măsură să producă efecte juridice în ceea ce priveşte condiţiile stabilite pentru perfectarea contractului de vânzare cumpărare, având în vedere că pârâta refuză să se prezinte la notar pentru semnarea contractului, atitudinea culpabilă a acesteia urmând a fi analizată în raport de data scadentă stabilită pentru perfectarea vânzării.

Sub un ultim aspect, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a respins ca neprobată susţinerea acestora potrivit căreia notarea în cartea funciară a celor două litigii ar îngreuna eventualele demersuri de valorificare a imobilului în ipoteza vânzării sau grevării cu ipotecă, iar consecinţa reţinerii de către instanţă a îndeplinirii de către promitenţii vânzători a tuturor obligaţiilor asumate prin promisiunea de vânzare cumpărare este greşită în contextul în care, urmare a existenţei celor două notări din cartea funciară, dreptul de dispoziţie asupra imobilului este transmis numai parţial.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Criticile deduse judecăţii sunt neîntemeiate, recurenţii nedemonstrând încălcarea normelor de drept material aplicabile (art. 1551 alin. (1) teza 1 din C. civ.) pentru a atrage incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, în speţa de faţă, instanţa de apel a stabilit următoarea situaţie de fapt, pe care se grefeză controlul de nelegalitate ce poate fi exercitat în calea de atac a recursului:

Astfel, între recurenţii reclamanţi, A. şi B., în calitate de promitenţi-cumpărători, şi intimata pârâtă C. S.R.L. şi intervenientul forţat, D., în calitate de promitenţi-vânzători, a fost încheiată promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, autentificată sub nr. x din data de 08 august 2017, prin care părţile contractante şi-au asumat obligaţia de a vinde, respectiv de a cumpăra imobilul apartament nr. x, situat la parter, în blocul 1, în curs de edificare, compus dintr-o cameră de locuit şi dependinţe, cu o suprafaţă de 38,10 mp, pe terenul în suprafaţă de 18.627 mp, situat în oraşul Popeşti-Leordeni, str. x, precum şi un loc de parcare suprateran în suprafaţă de 16 mp, cel mai târziu la data de 31.05.2018.

Promitenţii-vânzători au garantat, printre altele, că imobilul nu este grevat de alte sarcini sau servituţi, iar promitenţii-cumpărători s-au obligat să cumpere dreptul de proprietate asupra imobilului în condiţiile menţionate în cuprinsul promisiunii bilaterale.

În cuprinsul promisiunii, s-a stipulat faptul că, în cazul în care promitenţii-vânzători, în mod nejustificat, nu îşi execută obligaţia de încheiere a contractului de vânzare în formă autentică, în condiţiile menţionate, sau nu îndeplinesc condiţiile impuse pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare, promitenţii-cumpărători vor putea cere rezoluţiunea promisiunii şi restituirea dublului sumei de bani încasate de către promitenţii-vânzători, conform acestei promisiuni.

Preţul vânzării a fost stabilit la suma de 136.963 RON, inclusiv TVA, care a fost achitat integral la semnarea promisiunii de vânzare cumpărare.

Potrivit extrasului pentru informare, ulterior perfectării promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare, în cartea funciară a imobilului au fost notate două litigii, unul dintre acestea având ca obiect plângere împotriva încheierii de reexaminare nr. x/2018, emisă de OCPI, privind pe intimaţii intervenient forţat şi pârâtă din prezenta cauză, precum şi o acţiune în răspundere contractuală, având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamant (intervenientul din cauza de faţă) a sumei de 17.012,07 RON, reprezentând consum de energie electrică, ambele vizând imobilul situat în Popeşti Leordeni, str. x, identificat cu nr. cadastral x.

Prin cererea de recurs, recurenţii afirmă că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut incidenţa prevederile art. 1551 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ. apreciind că, în cauză, notarea în cartea funciară a celor două litigii nu reprezintă sarcini care să afecteze perfectarea contractului de vânzare, şi ca atare, recurenţii reclamanţi nu se pot prevala de neexecutarea de către promitenţii vânzători a obligaţiei de a transmise dreptul de proprietate asupra imobilului liber de orice sarcini şi a de a obţine, pe cale judecătorească, rezoluţiunea promisiunii.

O atare susţinere nu poate fi validată.

În drept, conform prevederilor art. 1.549 din C. civ.:

"(1) Dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin."

De asemenea, art. 1.550 din acelaşi cod prevede că:

"(1) Rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită." iar potrivit art. 1551 alin. (1) teza 1 din C. civ. "(1) Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate"

Sub acest aspect, instanţa de recurs, reţine, din interpretarea sistematică a prevederilor legale anterior redate că, deşi acestea au un caracter imperativ, conferă o serie de prerogative părţilor. Astfel, pentru a se putea invoca rezoluţiunea contractului, este necesar ca debitorul să se facă vinovat de neexecutarea obligaţiilor care îi incumbă, cu alte cuvinte trebuie reţinută o culpă din partea sa.

De asemenea, din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 1551 alin. (1) teza 1 C. civ., rezultă o a doua condiţie pentru ca rezoluţiunea să poată opera, anume caracterul însemnat al neexecutării.

Obligaţiile esenţiale potrivit naturii contractului sunt obligaţiile principale ale părţilor care se nasc prin încheierea contractului.

În doctrină s-a considerat că neexecutarea este determinantă atunci când lipseşte pe creditor de ceea ce ar fi fost îndreptăţit să se aştepte de pe urma încheierii contractului. În acest context, este firesc a se face apel la noţiunea de cauză a contractului pentru a putea determina ceea ce presupune o neexecutare determinantă la încheierea contractului. Astfel, o neexecutare a unei anumite prestaţii poate atrage rezoluţiunea contractului dacă ea a constituit cauză determinantă a angajării celeilalte părţi.

Totodată, neexecutarea de mică însemnătate presupune o neexecutare care să nu aibă un caracter suficient de important raportat la întreaga economie a întregului contract, cât să justifice rezoluţiunea. Această apreciere trebuie să se raporteze la momentul încheierii contractului, prin raportare la criteriile aşteptării legitime şi al previziunii rezonabile.

Rezultă, aşadar, că nu intervine rezoluţiunea atunci când neexecutarea este de mică însemnătate.

În sensul juridic al termenului, o neexecutare însemnată ar trebui să se refere, la neexecutarea în totalitate sau într-o măsură considerabilă a unei obligaţii contractuale considerată de părţi importantă la perfectarea actului juridic.

Potrivit normelor din C. civ., în ipoteza unei solicitări de rezoluţiune, instanţa de judecată este cea care va stabili dacă premisa desfiinţării este îndeplinită, judecătorul apreciind, în concret, dacă neexecutarea este suficient de importantă ca să atragă această sancţiune.

Ca atare, susţinerea recurenţilor-reclamanţi conform căreia numai în ipoteza în care părţile ar fi convenit în mod expres, că notarea respectivelor litigii nu ar reprezenta un impediment la perfectarea contractului de vânzare, nu ar fi fost îndreptăţiţi să solicite rezoluţiunea, nu poate fi validată.

În privinţa celorlalte argumente expuse de către recurenţi în susţinerea acestei critici, se reţine că, în speţă, ceea ce se contestă de către recurenţii reclamanţi este caracterul neesenţial al obligaţiei promitenţilor vânzători de a transmite liber de orice sarcini, dreptul de proprietate asupra imobilului care face obiectul promisiunii de vânzare cumpărare, aceştia apreciind că notarea celor două litigii în cartea funciară a imobilului echivalează cu neîndeplinirea de către de către promitenţii vânzători a unei obligaţii esenţiale, respectiv aceea de a transmite liber de orice sarcini, dreptul de proprietate asupra imobilului, şi care îi îndreptăţeşte la a solicita instanţei constatarea intervenirii rezoluţiunii.

Analizând conţinutul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, autentificată sub nr. x la data de 08 august 2017 de către Biroul individual E., Înalta Curte constată că promitenţii vânzători au declarat că imobilul ce formează obiectul promisiunii nu face obiectul niciunui litigiu judecătoresc, arbitraj sau sechestru, nu formează obiectul niciunei acţiuni posesorii şi nici nu au fost notificaţi în legătură cu existenţa vreunei proceduri administrative sau a vreunei cereri de restituire formulate în temeiul Legii nr. 10/2011 sau Legii nr. 18/1991 al căror rezultat ar putea afecta dreptul de proprietate asupra imobilului, respectiv că imobilul nu este grevat de sarcini sau servituţi, nefiind constituite drepturi reale în favoarea altor persoane.

Pe de altă parte, este de necontestat împrejurarea că, potrivit extrasului de carte funciară pentru informare, existent la dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Ilfov, pentru imobilul garsonieră cu nr. x situat în localitatea Popeşti Leordeni nr. 90. bl. 1, judeţul Ilfov, număr cadastral x, CF x, la data stabilită pentru perfectarea contractului de vânzare cumpărare, erau notate două litigii: unul dintre aceste litigii avea ca obiect plângerea formulată de D., intervenientul din prezenta cauză, împotriva încheierii de carte funciară nr. x din 19 septembrie 2018, formulată în condiţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, iar celălalt litigiu viza o acţiune în răspundere contractuală prin care se solicita obligarea C. S.R.L., pârâta din prezenta cauză, la plata către reclamant (intervenientul din cauza de faţă) a sumei de 17.012,07 RON, reprezentând consum de energie electrică pentru imobilul situat în Popeşti Leordeni, str. x, identificat cu nr. cadastral x.

Este indubitabil că noţiunea de sarcină, în sensul art. 902 alin. (2) din C. civ., se referă şi la litigii, în acest sens fiind si prevederile art. 14 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 7/1996 textul legal menţionând că:"Prin sarcini se înţelege ipotecile, privilegiile, somaţiile, sechestrele, litigiile şi orice acte juridice înscrise în vechile registre de publicitate imobiliară."

Cu toate acestea, însă, Înalta Curte reţine că simpla notare a celor două litigii în cartea funciară a imobilului, nu poate conduce, în mod automat, la concluzia neexecutării culpabile a obligaţiei de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului liber de orice sarcini şi care ar avea drept consecinţă rezoluţiunea promisiunii, aşa cum, în mod nefondat, susţin recurenţii reclamanţi, de vreme ce aceasta nu reprezintă o împrejurare aptă să afecteze însăşi transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului sau să afecteze, în substanţa sa, acest drept.

Astfel, faptul că cele două litigii au fost notate în cartea funciară deschisă pentru imobilul care face obiectul promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare, nu reprezintă un element suficient pentru a se putea aprecia, în mod fondat, asupra existenţei unei neexecutării culpabile a obligaţiei de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului liber de orice sarcini, de vreme ce, prin respectivele litigii nu se contestă dreptul de proprietate asupra imobilului şi nici nu se pretinde de către un terţ, existenţa unui alt drept real/dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra acestuia.

Prin urmare, existenţa notării în cartea funciară a imobilului a celor două litigii nu face posibilă activarea clauzei de rezoluţiune, invocate de recurenţii reclamanţi pentru neîndeplinirea de către promitenţii vânzători a obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilului liber de orice sarcini, în contextul în care, conform clauzelor contractuale, aceştia din urmă şi-au asumat obligaţia de a transmite dreptul de proprietate liber de orice sarcini care ar afecta transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului, condiţie care, în speţă, este întrunită, cele două litigii neavând consecinţe nici asupra validităţii titlului de proprietate exhibat de promitenţii vânzători şi nici din perspectiva unei afectări directe şi imediate a prerogativelor dreptului de proprietate pe care pârâta s-a obligat să îl transmită.

Astfel, în aceste litigii, notate în cartea funciară, ceea ce s-a urmărit a fost recunoaşterea unui drept de creanţă, respectiv, verificarea legalităţii unei încheieri emise de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, în condiţiile Legii nr. 7/1996.

O dovadă incontestabilă a faptului că cele două litigii care au făcut obiectul notării în cartea funciară nu au fost apte să justifice o neexecutare esenţială a convenţiei de către pârâtă, este şi împrejurarea că acestea au fost deja soluţionate în mod definitiv, pe parcursul derulării prezentei cauze, aspect sesizat, în mod corect şi de către curtea de apel, consecinţa fiind aceea că, ele nu mai puteau reprezenta, la momentul soluţionării cauzei, prin decizia recurată, un suport factual relevant din perpectiva cadrului procesual obiectiv stabilit în speţă.

Ca atare, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a statuat cu privire la faptul că notarea în cartea funciară a imobilului a celor două litigii nu reprezintă o încălcare a unei obligaţii esenţiale a promitenţilor vânzători, care să atragă rezoluţiunea promisiunii, din perspectiva în care respectivele sarcini nu afectează circuitul civil al imobilului, chestiune care, de altfel, nu este contestată de recurenţii reclamanţi care, prin memoriul de recurs, arată că "existenţa notării unui litigiu în cartea funciară nu reprezintă un impediment absolut pentru circuitul civil al bunului", demonstrând, astfel, inconsecvenţă în aprecierile acestora cu privire la acest aspect.

Deşi recurenţii susţin că soluţia instanţei de apel reprezintă rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1551 alin. (1) teza 1 din C. civ., prin efectul reţinerii absenţei oricărei culpe a promitenţilor vânzători din perspectiva refuzului acestora de a se prezenta la notar, la data de 04 martie 2021, pentru semnarea contractului, o parte din argumentele expuse în justificarea acestui motiv de recurs, tind la a demonstra că probele administrate ar fi trebuit interpretate ca nedovedind un refuz nejustificat al acestora de a încheia contractul de vânzare, ci un refuz al pârâtei de a proceda astfel.

Trebuie subliniat, însă, că potrivit dispoziţiilor noului C. proc. civ., nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 din C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Astfel, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 din C. proc. civ.

Aşa fiind, argumentele care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluţiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

În ceea ce priveşte afirmaţia recurenţilor reclamanţi potrivit căreia existenţa notărilor în cartea funciară a imobilului a celor două litigii ar reprezenta o "descurajare" în fapt pentru orice subiect de drept în a efectua sau a încuviinţa constituirea de drepturi reale asupra unui asemenea imobil, reprezintă o simplă speculaţie, fără suport legal, inaptă în a se constitui într-o critică de nelegalitate în absenţa oricăror argumente de ordin legal care să o susţină.

Ca o ultimă chestiune, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a respins ca neprobată susţinerea acestora potrivit căreia notarea în cartea funciară a celor două litigii ar îngreuna eventualele demersuri de valorificare a imobilului în ipoteza vânzării sau grevării cu ipotecă, iar consecinţa reţinerii de către instanţă a îndeplinirii de către promitenţii vânzători a tuturor obligaţiilor asumate prin promisiunea de vânzare cumpărare este greşită în contextul în care, urmare a existenţei celor două notări din cartea funciară, dreptul de dispoziţie asupra imobilului este transmis numai parţial.

În legătură cu aceste aspecte, în plus faţă de considerentele anterior redate care au analizat deja efectele notării celor două litigii în cartea funciară şi care nu se mai impun a fi reluate, instanţa de recurs reţine că respectivele susţineri nu combat în niciun fel raţionamentul juridic al curţii de apel şi nici nu prezintă argumente care să se arate, în concret, raportat la considerentele curţii de apel, care sunt criticile de nelegalitate, în lipsa cărora instanţa de recurs nu poate proceda la analiza legalităţii statuărilor curţii de apel.

Cum în raport de considerentele mai sus arătate se poate observa că nu este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. invocat recurenţii reclamanţi, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 342A din 04 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata C. S.R.L., de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 4462 RON, potrivit chitanţei seria x nr. x din 24 noiembrie 2021, depusă la fila x, Înalta Curte apreciază că se impune reducerea cheltuielilor de judecată solicitate la suma de 2000 RON, întrucât sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată sunt excesive în raport de criteriile impuse de norma legală.

Sub acest aspect se reţine că art. 451 alin. (2) C. proc. civ. permite instanţei să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor ori de cîte ori constată că acestea sunt vădit disproporţionate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

În aplicarea acestui text legal, Înalta Curte, făcând o apreciere a proporţionalităţii şi necesităţii cheltuielilor de judecată în faza procesuală a recursului, raportat la complexitatea cauzei care a fost soluţionată la primul termen de judecată şi la activitatea efectiv prestată de avocat în speţă, care s-a limitat la a formula concluzii orale în cadrul dezbaterilor, constată că se impune reducerea acestora.

În acest sens, Înalta Curte va admite, în parte, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata C. S.R.L., şi va obliga pe recurenţii reclamanţi A. şi B. la plata către intimata C. S.R.L. a sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 342A din 04 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenţi la plata către intimata C. S.R.L. a sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.