RCA accident claim: quantification of moral damages and imposition of late-payment penalties under O.U.G. 54/2016 and ASF Norm 23/2014

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cadrul procesual.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 23 aprilie 2018, sub dosar nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu B. prin Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii şi cu intervenientul forţat C., a solicitat obligarea pârâtului B., prin Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii la plata următoarelor sume, reprezentând prejudiciu, ca urmare a producerii accidentului din data de 15 noiembrie 2016: a sumei de 662,58 RON, reprezentând costul tratamentului medical efectuat; a sumei de 774 RON, reprezentând echivalentul tichetelor de masă neacordate, aferente perioadei de concediu medical; a sumei de 50.000 euro, reprezentând prejudiciu moral.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin încheierea din data de 07 mai 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declinat competenţade soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti - secţiile civile nr. III-V.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 21 mai 2018 sub nr. de dosar x/2018

Prin sentinţa civilă nr. 2493 din 22 septembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul B., prin Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, la plata sumei de 662,58 RON, reprezentând costul tratamentului medical a sumei de 774 RON, reprezentând echivalentul tichetelor de masă şi a sumei de 85.000 RON, reprezentând daune morale; a dispus obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 18 octombrie 2017 şi până la data plăţii efective.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia civilă nr. 1778 A din 11 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de pârâtul B., prin Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzilor şi de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2493 din 22 septembrie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă; a anulat sentinţa civilă şi, rejudecând, a admis, în parte, cererea, şi a obligat pe pârâtă la plata sumei de 662,58 RON, reprezentând costul tratamentului medical, a sumei de 774 RON, reprezentând echivalentul tichetelor de masa, şi a sumei de 100.000 RON, reprezentând daune morale; a obligat pârâta la plata penalităţilor în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere începând cu a 11- a zi după rămânerea definitivă a hotărârii.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs intervenientul C. şi reclamanta A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 09 martie 2021.

Prin cererea de recurs, după expunerea succintă a situaţiei de fapt care a generat prezentul demers judiciar şi a parcursului procesual, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1)pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., reclamanta a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea, în parte, a deciziei curţii de apel, şi, pe cale de consecinţă, admiterea, în tot, a cererii de chemare în judecată.

În argumentarea incidenţei motivului de casare, reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., reclamanta a susţinut că decizia curţii de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde motive străine de natura pricinii din perspectiva în care instanţa nu a acordat un cuantum al despăgubirilor similar cu cel stabilit de către alte instanţe, în speţe asemănătoare, invocate de către reclamantă.

În dezvoltarea acestei critici, reclamanta a învederat că instanţele de fond nu au analizat jurisprudenţa indicată de reclamantă şi a reţinut soluţii pronunţate în speţe similare, care nu au fost invocate de către niciuna dintre părţi.

Împrejurarea că întreaga jurisprudenţa prezentată de către reclamantă instanţei stabileşte un cuantum al despăgubirilor superior celui acordat în prezenta cauză, echivalează cu o nemotivare a hotărârii judecătoreşti.

Astfel, în concret, în stabilirea cuantumului despăgubirilor solicitate de către reclamantă, instanţa de apel nu a ţinut cont de soluţiile pronunţate, în speţe similare, de instanţele naţionale (prezentate în detaliu în cuprinsul paginilor 6, 7, 8 şi 9 din memoriul de recurs).

În expunerea argumentelor, subsumate motivului de casare, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a învederat că pârâtul B., prin Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzilor şi-a îndeplinit în mod defectuos obligaţiile ce îi reveneau, potrivit art. 37 alin. (1) lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014, precum şi de art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016. Prin urmare, în cauză, devin incidente prevederile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Invocând nesocotirea prevederilor legale ale art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 şi a art. 37 alin. (1) şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, redate, in extenso, în cuprinsul paginilor 10 şi 11 din cererea de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a ignorat obligaţia legală ce incumba pârâtei de a soluţiona, în termen legal, cererea de despăgubire, şi a transmis o oferta derizorie, pronunţându-se pe un alt temei, respectiv pe cel al obligării pârâtei la plata de penalităţi de întârziere.

Totodată, a criticat decizia curţii de apel din perspectiva în care nu a dispus obligarea B. la plata de penalităţi de întârziere, aşa cum impun prevederile art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, cu toate că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile de a face, respectiv obligaţia de a da prevăzute de alin. (1) lit. b) şi alin. (4) a aceluiaşi art. din cuprinsul aceleiaşi ordonanţe.

În egală măsură, recurenta a învederat că, în speţă, sunt incidente prevederile Directivei europene nr. 2009/103/CE privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi.

În cauză, pârâtul B. prin Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzilor a transmis o propunere de despăgubiri "neconformă, fără a fi motivată sub aspectul argumentelor, criteriilor, justificărilor, motivelor care au stat la baza respingerii cererii de despăgubire."

Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept, pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., intervenientul C. a solicitat, în temeiul art. 496 C. proc. civ., admiterea recursului şi casarea, în tot, a hotărârii atacate şi în temeiul art. 477 C. proc. civ., raportat la art. 480 alin. (3) şi art. 258 alin. (1) C. proc. civ., trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanţe, sau unei instanţe de acelaşi grad.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a soluţiilor pronunţate de instanţele de fond, în argumentarea incidenţei motivului de casare, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., intervenientul a susţinut că"instanţa de apel a trecut peste solicitarea expresă a intimatului de admitere a excepţiei invocate privind constatarea nulităţii hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, reţinând cauza pentru judecarea fondului şi pronunţând o nouă hotărâre evocând fondul cauzei.".

În continuare, în dezvoltarea motivului de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intervenientul a arătat că decizia curţii de apel a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 2213 C. civ. şi a prevederilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 50 din norma ASF nr. 23/2014, în sensul în care instanţa de apel nu a reţinut criteriile legale şi obiective care au stat la baza majorării cuantumului daunelor morale acordate reclamantei.

În argumentarea aceleiaşi critici, intervenientul a susţinut că natura juridică a răspunderii civile delictuale ca urmare a producerii accidentelor rutiere, aşa cum este reglementată de legislaţia specială, în vigoare la data producerii accidentului rutier, impunea instanţei de apel să ţină cont de faptul că, în speţă, răspunderea civilă delictuală este una specială. Or, eludând legislaţia specială referitoare la răspunderea civilă delictuală în materia asigurărilor RCA, instanţa de apel a înlăturat incidenţa dispoziţiilor legale aplicabile acestei materii care au prioritate faţă de dispoziţiile generale ale C. civ.

Astfel, despăgubirea care se poate acorda nu urmează întru totul dezdăunarea pe care persoana responsabilă este obligată să o plătească în conformitate cu principiul reparaţiei integrale a prejudiciului, statuat de C. civ., ci aceasta trebuie să fie în conformitate cu legislaţia specifică asigurărilor, în concordanţă cu principiul specialia generalibus derogant.

A opinat, în continuare, că la stabilirea, în concret, a modalităţii de plată a despăgubirilor trebuie avut în vedere şi art. 54 din Legea 136/1995, conform căruia "despăgubirea se stabileşte şi se achită conform art. 43 şi 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor despăgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă în limitele obligaţiei acesteia (în speţa dedusă judecăţii, a Fondului de Garantie a Asiguraţilor)."

5. Apărările formulate în cauză.

La data de 21 aprilie 2021, intimatul-pârât B. deAutovehicule din România prin Direcţia de Protecţie a Victimelor Străzii a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursuluiformulat de intervenientul C. şi respingerea recursului declarant de A..

La 26 aprilie 2021, recurentul C. a formulat întâmpinare, invocând nulitatea recursului declarat de recurenta A., în condiţiile art. 489 alin. (1) şi (2)din C. proc. civ., şi, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

La 12 mai 2021, recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursul formulat de C., solicitând respingerea recursului exercitat de intervenient, ca nefondat, şi admiterea propriului recurs, cu consecinţa casării deciziei curţii de apel şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

În cuprinsul întâmpinării, reclamanta a invocat unele aspecte, catalogate ca reprezentând "excepţii procedurale", acestea referindu-se, în esenţă, la critici privind modalitatea în care curtea de apel a soluţionat pricina. Astfel, a invocat omisiunea analizei de către instanţa de apel a tuturor capetelor de cerere cu care a fost legal învestită şi care formează obiectul cererii de chemare în judecată. De asemenea, a susţinut că instanţa de apel a stabilit o altă calificare juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, fără să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă, deşi această obligaţie îi incumba, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.. De asemenea, a schimbat, în mod nelegal, starea de fapt invocată de reclamantă, deşi obligaţia acesteia era doar de a acorda o calificare juridică corectă aspectelor relevate.

În continuare, a învederat că aceasta a avut ca efect aplicarea unei sancţiuni străine de cauză, "aplicată de la un alt moment, sancţiune corespunzătoare unei alte obligaţii, cu izvor diferit, raportat la pretenţia concretă formulată prin cerere, privind sancţiunea aplicabilă de la scadenţa unei obligaţii de "a face", pentru neexecutarea acesteia în termenul de la scadenţă.

La data de 12 mai 2021, recurenta-reclamantă A. a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtul B. prin Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de acesta şi admiterea recursului declarat de aceasta, astfel cum a fost formulat.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi [3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 29 septembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu a respins excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta A., invocată de intervenientul C., şi au fost admise în principiu recursurile, fiind acordat termen la 24 noiembrie 2021 în şedinţă publică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi.

Prioritar, Înalta Curte reţine că, aşa cum s-a stauat prin încheierea de admitere în principiu din 29 septembrie 2021, motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., indicat în cuprinsul memoriului de recurs de către recurenta reclamantă A. a fost invocat pur formal, fiind inapt a declanşa un control de legalitate în condiţiile motivului de casare arătat, respectiv că aspectele de nelegalitate invocate prin memoriul de recurs de către recurenta reclamantă A. pot fi circumscrise exclusiv motivului de casare, reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale relevante, constată că recursul formulat de reclamanta A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

În ceea ce priveşte pretinsa aplicare şi interpretare greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, din perspectiva determinării cuantumului daunelor morale fără a fi respectat criteriul jurisprudenţial, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestei critici pentru următoarele considerente:

În drept, conform art. 50 alin. (1) pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014:

"La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: 1. în caz de vătămare corporală: f) daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România."

În cauza pendinte, se reţine că temeiul despăgubirilor morale solicitate de reclamanta A. izvorăşte din fapta delictuală conducătorului auto, C. materializată în producerea evenimentului rutier din data de 15 noiembrie 2016, soldat cu vătămarea corporală a reclamantei care a necesitat pentru vindecare între 100 şi 110 zile de îngrijiri medicale, potrivit certificatului medico-legal nr. 790C din 06 decembrie 2016, emis de Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva Serviciul Judeţean de medicină legală Hunedoara, împrejurare care atrage incidenţa dispoziţiilor O.U.G. nr. 54/2016, precum şi celor ale Normei ASF nr. 23/2014.

La data producerii accidentului, intervenientul nu deţinea o poliţă de asigurare de răspundere civilă auto pentru autoturismul pe care îl conducea.

Instanţa de recurs, reţine că daunele morale constituie consecinţe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conţinut neeconomic şi care rezultă din atingerile şi încălcările drepturilor personale nepatrimoniale şi se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, etc.

În legătură cu natura daunelor morale, aşa cum se desprinde din literatura juridică şi din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, daunele morale fiind extranee realităţilor materiale. Ca urmare, întinderea lor nu poate fi determinată prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanţei în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale.

Astfel, în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Deopotrivă, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-I acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

În acest context, aspectele care vizează cuantificarea efectivă a despăgubirilor morale acordate nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului şi a situaţiei de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat judiciar.

În ceea ce priveşte respectarea criteriilor de cuantificare impuse de art. 50 alin. (1) pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, analiză care poate fi realizată din perspective motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., se reţine că în speţă, recurenta-reclamană a susţinut că, în apel, a fost nesocotit criteriul jurisprudenţial.

Înalta Curte reţine că, pentru situaţia despăgubirilor solicitate în cazul vătămării corporale sau a decesului unei persoane, cu titlu de daune morale, norma juridică enunţată anterior face trimitere generic la legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Or, de lege lata, la nivel legislativ nu există criterii obiective de cuantificare a daunelor morale solicitate pentru repararea prejudiciului nepatrimonial, instanţele judecătoreşti statuând în fiecare caz în parte, în funcţie de circumstanţele concrete ale cazului, în echitate.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa naţională, Înalta Curte reţine că, sensul normei invocate de recurentă este acela că instanţele de judecată au obligaţia de a se raporta la criteriile de cuantificare a prejudiciului moral utilizate în hotărâri judecătoreşti care, în concret, din perspectiva modalităţilor şi a circumstanţelor producerii accidentului, fie a celor ce vizează natura şi gravitatea leziunilor produse victimei, ar putea reprezenta jurisprudenţă relevantă pentru cauza dedusă judecăţii. Aceasta întrucât suferinţele de ordin psihic şi moral sunt percepute în mod diferit de victime, iar consecinţele şi întinderea acestora, este influenţată de o serie de factori interni şi externi, care nu pot fi ignoraţi, în analiza realizată, ceea ce impune concluzia că daunele morale trebuie apreciate de la caz la caz, cuantumul despăgubirilor stabilite prin alte hotărâri judecătoreşti având doar menirea de a orienta instanţele în aprecierea realizată, pentru ca aceasta să nu devină una derizorie sau dimpotrivă, excesivă, îndepărtându-se de la principiul echităţii.

Or, în cauza de faţă, curtea de apel, la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate, a utilizat, în concret, criteriile utilizate în jurisprudenţa invocată de către părţi, în sensul că la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, instanţa de apel s-a raportat atât la gravitatea şi intensitatea leziunilor suferite de reclamantă, cât şi consecinţele fizice şi psihice suportate de reclamantă ca urmare a vătămării integrităţii sale corporale, modalitatea în care aceste consecinţe au fost percepute, măsura în care reclamantei i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi social, respectiv a făcut aplicarea principiului echităţii şi proporţionalităţii cu dauna suferită, repere utilizate aât în jurisprudenţa internă, cât şi în jurisprudenţa CEDO şi a căror aplicare era de natură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogăţiri fără justă cauză a terţelor persoane păgubite.

În acest context, împrejurarea că, în speţă, instanţa de apel a particularizat pentru cazul concret dedus judecăţii, existenţa unui prejudiciu moral şi a realizat, printr-o apreciere globală, cuantificarea prejudiciului moral produs reclamantei ca urmare a dificultăţilor inerente în care reclamanta s-a aflat după producerea accidentului, nu are aptitudinea de a susţine motivul de recurs invocat.

Drept urmare, contrar susţinerilor recurentei reclamante, câtimea despăgubirilor acordate nu poate fi considerată nicidecum ca având un caracter nelegal, fiind de principiu admis în doctrină şi jurisprudenţă că sumele acordate cu acest titlu nu trebuie să se transforme în amenzi excesive pentru persoanele răspunzătoare şi nici să se constituie în venituri nejustificate pentru victime.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile ort. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în legătură cu penalităţile de întârziere, recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva aplicării şi interpretării greşite a art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, dar şi a art. 36 - 38 din Norma ASF 23/2014, incidente cauzei raportat la momentul producerii evenimentului asigurat, din perspectiva în care pârâta B. nu a fost sancţionată pentru nesoluţionarea, în termenul legal, a cererii de despăgubire.

Critica este nefondată.

În drept, potrivit art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016, care reglementează procedura de soluţionare a cererii de despăgubire:"(1)În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, dar nu mai târziu de 3 luni de la data avizării daunei, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii. (3) Asigurătorul RCA poate desfăşura investigaţii realizate de experţi autorizaţi, cu privire la producerea accidentului, dacă există suspiciuni întemeiate asupra producerii acestuia şi în condiţiile în care acesta nu face obiectul unor cercetări penale aflate în curs de desfăşurare; asigurătorul notifică în scris persoana prejudiciată/asiguratul, în termen de 5 zile lucrătoare de la data avizării daunei şi întocmirea procesului-verbal de constatare, cu privire la intenţia de a desfăşura investigaţii; dacă în baza raportului de expertiză s-a constatat faptul că despăgubirea se cuvine persoanei prejudiciate, se aplică şi dispoziţiile art. 12 alin. (2) Ut. c); necomunicarea notificării privind intenţia de a desfăşura investigaţii în termenul prevăzut la teza a Ii-a decade asigurătorul RCA din acest drept, fiind obligat la plata despăgubirii; rezultatul motivat al investigaţiilor se comunică părţii prejudiciate în termen de 3 zile lucrătoare de la finalizarea investigaţiei/depunerea raportului de expertiză, dar fără a depăşi termenele prevăzute la alin. (1). Desfăşurarea propriilor investigaţii de către asigurătorii RCA nu creează obligaţii suplimentare entităţilor prevăzute la art. 38 alin. (1).(4) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut la alin. (1) sub condiţia depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii şi cuantificării prejudiciului sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească; documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F. (5) Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte integral obligaţiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de suma neachitată. Plata penalităţilor se face odată cuplata despăgubirii. (6) In cazurile privind vătămările corporale şi daunele morale care fac obiectul unui litigiu, penalităţile şi plata acestora sunt stabilite de către instanţa judecătorească."

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 36 din Norma nr. ASF 23/2014, persoana păgubită are dreptul să înainteze avizarea de daună către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, potrivit prezentei norme.

Art. 37 din Norma ASF 23/2014 prevede că:

"(1) In termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii. (3) Asigurătorul RCA poate desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în termenul prevăzut la alin. (1), în condiţiile în care acesta nu face obiectul unor cercetări efectuate de către autorităţile publice competente, aflate în curs de desfăşurare. (4) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (5) Asigurătorul RCA este obligat să elibereze asiguratului/utilizatorului, în termen de 15 zile de la înregistrarea solicitării acestuia, un certificat privind daunele înregistrate, pe parcursul ultimilor 5 ani de relaţii contractuale, sau absenţa acestor daune. (6) Certificatul privind daunele înregistrate trebuie să conţină în mod obligatoriu următoarele informaţii: numele/denumirea asiguratului, CNP/CUI, datele vehiculului, numărul poliţei de asigurare, perioada de valabilitate, clasa bonus-malus aferentă, data producerii evenimentului înregistrat, data plăţii despăgubirii".

Dispoziţiile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 prevăd că:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător".

Înalta Curte reţine că prevederile normative invocate, reglementează, pe de o parte, obligaţiile ce incumbă societăţilor de asigurare în situaţia în care sunt notificate de către persoanele asigurate în legătură cu producerea riscului asigurat, iar pe de altă parte, sancţiunea ce intervine în cazul în care societatea de asigurare nu îşi îndeplineşte obligaţiile astfel stabilite.

Astfel, normele de drept supuse analizei instituie în sarcina asigurătorului obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere pentru situaţia în care acesta nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau le îndeplineşte în mod defectuos.

Este real că o atare sancţiune ar putea interveni inclusiv în situaţia diminuării nejustificate a despăgubirii, însă, o atare ipoteză nu poate fi asimilată celei în care asigurătorul, care realizează propria sa analiză a prejudiciului pretins, raportat la probele de care dispune, nu oferă un cuantum al despăgubirilor la nivelul solicitat de către persoanele asigurate, astfel cum eronat pretinde recurenta-reclamantă.

În speţă, recurentul-pârât B., care răspunde în calitate de organism de plată a despăgubirilor, conform prevederilor art. 32 lit. b) şi art. 33 din Legea nr. 132/2017, a răspuns cererii de recurentei reclamante cu respectarea termenului maxim prevăzut de dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, aşa cum reiese din cuprinsul înscrisurilor aflate la dosarul cauzei.

Astfel, cererea privind acordarea de despăgubiri a fost formulată de către recurenta reclamantă şi înregistrată la B. la data de 11 septembrie 2017, iar B. a răspuns solicitării de acordare a despăgubirilor la data de 20 octombrie 2017.

Tot astfel, raportat la circumstanţele factuale particulare ale cauzei, împrejurarea că reclamanta a fost nemulţumită de oferta de despăgubiri acordată de pârât, nu putea fundamenta, prin ea însăşi şi în contra conţinutului explicit al acestor norme de drept, interpretarea propusă de recurentă în ceea ce priveşte sfera de aplicare a normelor menţionate, în sensul în care ar reprezenta o îndeplinire defectuoasă a obligaţiilor de acordare a unui anumit cuantum al despăgubirilor (pe care aceasta îl apreciază ca fiind nesatisfăcător), oferta realizată de acesta nefiind una derizorie, ci a reprezentat propria apreciere în privinţa cuantumului despăgubirilor datorate, apreciere la care aceasta era îndreptăţită, conform normelor legale anterior evocate şi care se circumscrie unei marje de apreciere rezonabile.

Ca atare, în mod judicios nu s-a reţinut, nici din această perspectivă, o conduită ilicită a pârâtului de natură a atrage aplicarea de penalităţi, nefiind incidentă nicio ipoteză în care instanţa de apel să se pronunţat asupra unei alte cauze decât cea invocată de parte în fundamentarea cererii de acordare a penalităţilor, ci o situaţie, în care instanţa de apel a realizat o aplicare judicioasă a dispoziţiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., aplicând normele de drept incidente la situaţia de fapt rezultată în urma analizei probatoriilor.

Cum, în speţă, nu s-a ajuns la un consens între recurenta-reclamantă şi intimatul pârât B., neexistând o înţelegere cu privire la cuantumul daunelor morale, astfel încât să fie aplicabile dispoziţiile art. 37 alin. (4) teza I din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv plata pe cale amiabilă în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, dat fiind că cele două părţi în litigiu au cuantificat în mod fundamental diferit prejudiciul creat recurentei-reclamante A., Înalta Curte consideră că instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor art. 36 - 38 din Norma ASF 23/2014 în privinţa obligării intimatului pârât la plata unor penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, începând cu a 11 a zi, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

În acest context, dat fiind împrejurarea că, în cauză, pârâta B. şi-a executat obligaţia de a face, respectiv aceea de a răspunde în termenul legal, solicitării reclamantei de acordare a despăgubirilor, iar în privinţa obligaţiei de a da, aceasta nu a devenit scadentă, dat fiind faptul că părţile nu au ajuns la un consens cu privire la cuantumul despăgubirilor, Înalta Curte constată că susţinerea recurentei reclamante potrivit căreia instanţa de apel a igonorat aceste obligaţii ce îi reveneau pârâtei B., şi care, în opinia acesteia, atrage nelegalitatea deciziei recurate, este nefondată.

În finalul memoriului de recurs, recurenta reclamantă a făcut trimitere şi normele Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, fără a aduce însă, în concret, vreo critică deciziei curţii de apel, referitoare la o pretinsă nesocotire a prevederilor acesteia, în absenţa cărora Înalta Curte nu poate proceda la examinarea legalităţii hotărârii recurate, în condiţiile art. 483 alin. (2) din C. proc. civ.

De altfel, Înalta Curte reţine că O.U.G. nr. 54/2016 a transpus prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 263 din 7 octombrie 2009, precum şi prevederile art. 21 alin. (2) şi art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Directiva Solvabilitate II), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 335 din 17 decembrie 2009.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul C., examinând, în limitele în care a fost învestită, criticile de nelegalitate formulate de acesta, în ordinea impusă de logica raţionamentului judiciar, Înalta Curte, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Privitor la critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. ce vizează pretinsa omisiune a instanţei de apel de a motiva "solicitarea intimatului C. de admitere a excepţiei nulităţii hotărârii pronunţate de tribunal", Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia pentru următoarele considerente:

Din conţinutul practicalei deciziei curţii de apel care face obiectul prezentei căi de atac, reiese că, la termenul de judecată din 11 decembrie 2020, intimatul pârât, C., prezent personal şi asistat de avocat D., răspunzând interpelării instanţei în legătură cu excepţia nulităţii sentinţei tribunalului pentru nesemnarea hotărârii de către judecătorul care a pronunţat această soluţie, invocată din oficiu, a apreciat că, în condiţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., "hotărârea atacată este lovită de nulitate."

Reiese, aşadar, că în cauză, recurentul C. nu a învestit instanţa cu soluţionarea unei atare excepţii, contrar susţinerilor din cererea de recurs, şi prin urmare, nu se poate afirma, în mod fondat, că instanţa de apel nu a motivat soluţia pronunţată cu privire la o excepţie invocată de către recurentul C..

De altfel, procedând la examinarea excepţiei de nulitate absolută a sentinţei tribunalului pentru nesemnarea de către judecătorul care a participat la pronunţarea hotărârii, invocată din oficiu, în considerarea normelor de ordine publică care le edictează, Înalta Curte constată că instanţa de apel reţinând incidenţa prevederilor art. 401 alin. (2) şi a art. 460 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus anularea sentinţei tribunalului şi a reţinut cauza în vederea soluţionării acesteia, pe fond.

Ca atare, recurentul nu justifică nicio vătămare procesuală care să îi fi fost produsă, în speţă, în realitate, recurentul pârât C., prin argumentele care susţin această critică, manifestându-şi nemulţumirea în raport de soluţia curţii de apel care, în temeiul prevederilor art. 480 alin. (6) din C. proc. civ., a procedat la anularea sentinţei tribunalului, reţinând cauza spre soluţionarea acesteia, pe fond.

Înalta Curte reţine, însă, că potrivit art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Cum prevederile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. au caracter imperativ, pentru a se putea dispune desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare a sentinţei apelate, la aceeaşi instanţă, este necesară îndeplinirea cumulativă următoarelor condiţii: 1) formularea fie de către titularul căii de atac apelului, fie de către intimaţi, prin întâmpinare, a unei cereri de trimitere a cauzei spre rejudecare; 2) incidenţa unuia din cele două cazuri de excepţie, în care, legea procesuală prevede o atare posibilitate, respectiv judecata să se fi făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, fie să se constate că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.

În toate celelalte situaţii în care se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanţă a judecat în fond, regula instituită prin art. 480 alin. (6) din C. proc. civ. este aceea a devaluării fondului de către instanţa de apel.

Cum prin această normă, legiuitorul a înţeles să acorde prioritate principiului celerităţii judecării cauzelor în raport de principiul dublului grad de jurisdicţie, pe care însă nu 1-a eliminat, ci a lăsat la aprecierea părţilor din proces beneficiul acestuia, ca expresie a principiului disponibilităţii, iar în speţă, nici recurentul intervenient şi nici celelalte părţi litigante nu au uzat de acest beneficiu, în mod corect a procedat instanţa de apel la devoluarea fondului cererii reclamantei.

Mai mult, ipoteza necercetării fondului raportului juridic litigios, are în vedere situaţiile în care instanţa a soluţionat greşit procesul în temeiul unei excepţii procesuale, ori s-a pronunţat asupra a cu totul altceva decât s-a cerut.

Or, în speţă, nu era incidenţă o atare situaţie, în contextul în care tribunalul a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul B., prin Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, la plata sumei de 662,58 RON, reprezentând costul tratamentului medical, a sumei de 774 RON, reprezentând echivalentul tichetelor de masă şi a sumei de 85.000 RON, reprezentând daune morale, a dispus obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 18 octombrie 2017 şi până la data plăţii efective.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că trimiterile recurentului la prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. din cuprinsul cererii de recurs sunt pur formale, în contextul în care acestea reglementează ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale de procedură şi a celor de fond, iar, prin cererea de recurs recurentul nu a arătat, în mod concret, sub ce aspect instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a acestei norme.

Analizând critica recurentului C. privitoare încălcarea principiului specialia generalibus derogant din perspectiva reţinerii de către instanţa de apel a incidenţei normelor C. civ. referitoare la repararea prejudiciului, cu ignorarea prevederilor speciale ale Legii nr. 136/1995 şi ale Normei ASF nr. 23/2014, Înalta Curte constată că aceasta este lipsită de temei.

Preliminar, Înalta Curte constată că prevederile din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România au fost abrogate la data de 19 septembrie 2016, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie.

Unul dintre principiile de drept civil este acela al netroactivităţii legii civile, consacrat, de altfel, şi la nivel Constituţional (art. 15), edictat de art. 6 alin. (2) din C. civ. potrivit cu care:

"Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor", cunoscut în literaturajuridică şi doctrina de specialitate sub dictonul "tempus regit actum".

Art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 prevede că"Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică tuturor contractelor/poliţelor de asigurare RCA emise ulterior intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă şi în legătură cu toate prejudiciile ce se despăgubesc în baza acestora."

Prin urmare, în aplicarea principiului tempus regit actum şi în aplicarea art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, având în vedere că evenimentul rutier pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri morale şi materiale prin cererea de chemare în judecată pendinte s-a produs la data de 15 noiembrie 2016, Înalta Curte constată că în cauză, în mod corect s-a reţinut incidenţa O.U.G. nr. 54/2016, în vigoare la acel moment, prevederile Legii nr. 136/1995 încetând să îşi producă efectele la data de 19 septembrie 2016.

Procedând în continuare la analiza criticii formulate de recurentul intervenient C. din perspectiva normelor de drept material aplicabile cauzei, Înalta Curte constată că argumentele prezentate nu relevă incidenţa în cauză a unei ipoteze de nelegalitate a deciziei recurate, din perspectiva unei greşite interpretări a prevederilor O.U.G. nr. 54/2016 şi a Normei ASF nr. 23/2014, respectiv a reţinerii eronate a incidenţei prevederilor din C. civ.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016: "În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori de deces rezultate în urma unui accident de vehicule, stabilirea despăgubirii se realizează pe cale amiabilă şi/sau pe cale judecătorească."

Conform art. 22 alin. (2) din acelaşi act normativ:

"În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin soluţionarea alternativă a litigiilor sau prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza acordului rezultat în urma soluţionării alternative a litigiului sau în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitivă."

Totodată, art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2016 dispune că "Prezenta ordonanţă de urgenţă se completează cu dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, şi cu cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Interpretarea sistematică şi logică a acestor norme, impune concluzia că în aplicarea art. 38 alin. (2) din Legea nr. O.U.G. nr. 54/2016, ele se completează cu dispoziţiile C. civ., care conform art. 2 alin. (2) constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.

În acest sens, în considerentele deciziei nr. 13/2020 pronunţată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, s-a statuat că:

"diferenţa specifică în cazul litigiilor cu care au fost învestite instanţele faţă de un litigiu de drept comun în răspundere civilă delictuală constă în chestiunea privind existenţa şi întinderea răspunderii asigurătorului RCA, prevăzute în contractul RCA, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132/2017, aceasta întrucât întinderea răspunderii civile delictuale a asiguratului nu poate depăşi întinderea răspunderii contractuale a asigurătorului RCA, până la atingerea limitelor de răspundere prevăzute în asigurarea RCA, cum se arată în art. 22 alin. (7) din acelaşi act normativ".

În speţă, situaţia premisă care a generat chemarea în judecată a B. constă în inexistenţa unui raport juridic între conducătorul vinovat de producerea accidentului şi pârâtul chemat în judecată, întrucât intervenientul C. nu deţinea o poliţă de asigurare de răspundere civilă auto pentru autoturismul pe care l-a condus, în vreme ce raporturile juridice dintre terţul păgubit şi asigurat, îşi au izvorul în fapta delictuală a conducătorului vinovat de producerea accidentului.

În acest caz, potrivit art. 33 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, cuantumul prejudiciului suferit de persoanele prejudiciate prin accidente de vehicule produse pe teritoriul României, precum şi persoanele care pot beneficia de despăgubiri şi condiţiile de intervenţie ale B. în calitate de organism de plată a despăgubirilor sunt stabilite în conformitate cu prevederile prezentei legi şi ale normelor adoptate în aplicarea acesteia în vigoare în România la data producerii accidentului.

În acest context factual, aprecierea instanţei de apel că, inclusiv în cauza de faţă, este incident principiul reparării integrale a prejudicilului, consacrat de normele care reglementează răspunderea civilă delictuală, câtă vreme, în speţă, nu se demonstrează depăşirea limitelor răspunderii B. stabilite prin normele speciale (art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 şi art. 33 din Legea nr. 132/2017) nu relevă un viciu de legalitate a deciziei recurate din perspectiva analizată.

Totodată, Înalta Curte reţine că nici considerentele Deciziei nr. 86/2017 pronunţată de Completul pentru dezlegarea chestiunilor de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit cărora "asigurările obligatorii sunt reglementate, exclusiv, prin legi speciale" (o preluare, de fapt, a dispoziţiilor art. 2213 C. civ.) şi respectiv, că "prevederile C. civ. constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale" - nu este aptă să demonstreze vreun aspect de nelegalitate al deciziei atacate având în vedere că argumentele reţinute de instanţa supremă dau expresie principiului generalia specialibus derogant; or, decizia din apel nu nesocoteşte, prin soluţia şi argumentele utilizate, aplicarea acestui principiu.

Raportat la considerentele anterior evocate, urmează a fi înlăturate, ca nefondate şi susţinerile recurentului intervenient în sensul că s-ar fi impus ca instanţa de apel să facă aplicarea prioritară, în cauză, a prevederilor din O.U.G. nr. 54/2016, respectiv a Normei ASF nr. 23/2014 şi să motiveze hotărârea recurată, în sensul de a reţine incidenţa acestor norme.

Pentru considerentele arătate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 pct. 6 sau pct. 8 din C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, Înalta Curte urmează a respinge recursurile declarate de reclamanta A. şi de intervenientul C., împotriva deciziei civile nr. 1778A/2020 din 11 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de intervenientul C. împotriva deciziei civile nr. 1778A/2020 din 11 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2021.