State liability for structural prison overcrowding under Article 3 ECHR and objective civil delict for failure to ensure minimum detention conditions

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei

l.Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secţia I civilă la data de 21 aprilie 2017, sub nr. x/2017, întemeiată, în drept, pe prevederile art. 1349 C. civ., şi pe cele ale Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, art. 34 şi 35 din Constituţia României, art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 5 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Aiud, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Bârcea Mare şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 400.000 RON, reprezentând prejudiciul moral suferit pe perioada detenţiei, din cauza condiţiilor precare din penitenciarele unde a fost încarcerat.

2. Judecata în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1626 din 8 noiembrie 2017, Tribunalul Alba, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul A. şi, în consecinţă, a obligat pe pârâţii Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Braşov, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Deva la plata către reclamant a sumei de 500 euro, reprezentând daune morale; a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin Penitenciarul Aiud; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu Penitenciarul Gherla.

3. Judecata în apel.

Prin decizia civilă nr. 121 din 13 februarie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba împotriva sentinţei nr. 1626 din 8 noiembrie 2017 şi a încheierii din 13 septembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Alba, secţia I - a civilă pe care le-a schimbat în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, a respins apelurile declarate de reclamantul A. şi pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Deva împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Judecata în recurs.

Prin decizia civilă nr. 350 din 11 februarie 2020, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei nr. 121 din 13 februarie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

5. Decizia curţii de apel, în rejudecare.

În rejudecare, la data de 13 iulie 2020, pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat cerere prin care a solicitat întoarcerea executării încuviinţate în temeiul titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 121 din 13 februarie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, desfiinţată prin decizia civilă nr. 350 din 11 februarie 2020, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin restabilirea situaţiei anterioare executării, în sensul obligării pârâtului A. la restituirea sumei de 1.189,30 RON.

Prin decizia civilă nr. 814 din 16 iulie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă a respins cererea de întoarcere a executării silite, formulată de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor; a respins apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Deva - Bârcea Mare şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba împotriva sentinţei nr. 1626 din 8 noiembrie 2017 şi a încheierii din 13 septembrie 2017, pronunţate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Alba, secţia I civilă.

6. Judecata în recurs.

Împotriva deciziei civile Curţii de Apel Alba Iulia 814 din 16 iulie 2020 au formulat recurs pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, înregistrate pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 05 martie 2021, cauza fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului filtru nr. 10.

6.1. Recursul formulat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate, şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.

În argumentarea criticii privind aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor legale care reglementează antrenarea răspunderii civile delictuale, art. 1357 din C. civ., pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a arătat următoarele:

Instanţa de apel nu a dezlegat raportul juridic dedus judecăţii din perspectiva stabilirii, în funcţie de fapta ilicită pretinsă a persoanelor juridice care pot fi antrenate în raportul juridic obligaţional invocat.

În acest sens, pentru a opera răspunderea civilă delictuală a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor se impunea să se facă dovada că organele sale de conducere, cu ocazia exercitării atribuţiilor specifice funcţiei ce le revine, au săvârşit o faptă cauzatoare de prejudicii.

Or, în prezenta cauză nu a fost reţinută o faptă ilicită care să fi produs vreun prejudiciu reclamantului.

De asemenea, prin decizia de casare, nr. 350/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în mod corect, a statuat că se impune casarea deciziei curţii de apel şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată pentru stabilirea, pe deplin a situaţiei de fapt şi a normelor legale incidente.

În atare context, ca urmare a casării deciziei civile nr. 121 din 13 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia prin care pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 500 euro reprezentând daune morale, în mod corect, aceasta a formulat cerere de întoarcere a executării silite, pentru acoperirea prejudiciului datorat ca urmare a achitării sumei de 1/2 din suma de 500 euro către reclamant, având în vedere că, potrivit deciziei nr. 814 din 16 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, aceasta a fost obligată la plata a unei treimi din suma de 500 euro.

Prin urmare, în raport de prevederile art. 723 din C. proc. civ., şi de dispoziţiile art. 1382 şi art. 1383 din C. civ., se impune admiterea cererii formulate de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor privind întoarcerea executării şi restabilirii situaţiei anterioare punerii în executare a hotărârii casate.

În argumentarea aceluiaşi motiv de recurs, reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a învederat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Aministraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

În acest sens, a apreciat că pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu are legitimitate procesuală pasivă în cauză. Ca atare, în mod eronat instanţa de apel a reţinut că recurenta-pârâtă justifică calitate procesuală pasivă prin raportare la conduita omisivă a autorităţilor naţionale în organizarea unui sistem compatibil cu respectarea garanţiilor prevăzute de art. 3 din Convenţia CEDO. Or, organizarea şi coordonarea activităţilor penitenciarelor, deşi revine pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, se realizează potrivit destinaţiei şi în limitele fondurilor bugetare alocate de către Guvern, Statul Român având responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, eventualele inacţiuni în acest sens nefiind consecinţa unei atitudini de rea-credinţă, ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate de întregul sector bugetar privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cazul problemelor cu caracter structural care vizează condiţiile de igienă din penitenciare sau calitatea scăzută a hranei, s-a statuat în sensul că deţinuţii nu dispun de o cale de atac efectivă în dreptul român pentru a ridica această problemă în faţa instanţelor naţionale (Fane Ciobanu împotriva României, nr. 27240/03, pct. 59, din 11 octombrie 2011). Pe cale de consecinţă, se impune analiza pretenţiilor deduse judecăţii de către reclamant şi din perspectiva dispoziţiilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului conform căruia îi revine fiecărui stat membru obligaţia de a asigura ca privarea de libertate a oricărei persoane se realizează cu respectarea demnităţii umane, iar modalităţile de executare ale pedepselor nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă datorat stării de detenţie, astfel încât sănătatea şi confortul persoanei deţinute să fie asigurate în mod corespunzător. În acest sens, este relevantă hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Rezmiveş şi alţii contra României prin care Statului român i-a fost recomandat să ia măsuri pentru remedierea problemei structurale referitoare la condiţiile de executare a pedepselor privative de libertate.

De asemenea, potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia civilă nr. 460 din 19 februarie 2020), Statului Român i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în acţiunile promovate pentru acordarea de despăgubiri pentru condiţiile de detenţie precare vizând supraaglomerarea penitenciarelor. De altfel, aceeaşi soluţie a fost îmbrăţişată si de instanţele naţionale în spete similare, cum ar fi sentinţa civilă nr. 445/2017, pronunţată de Tribunalul Cluj, sentinţa civilă nr. 2714 din 28 iunie 2016, pronunţată de Judecătoria Cornetu, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 3074 din 11 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov, sentinţa civilă nr. 735/2018 a Judecătoriei Găeşti, prin care s-a reţinut că statul român prin Ministerul Finanţelor Publice este răspunzător patrimonial de eventuallele prejudicii suferite de deţinuţi.

Prin urmare, cu aplicarea greşită a prevederilor legale menţionate, instanţa de apel a reţinut calitatea procesual pasivă a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi a dispus obligarea acesteia la plata de despăgubiri către reclamant.

Pe de altă parte, din modalitatea în care este prezentată de către reclamant situaţia de fapt, reiese că pretinsul prejudiciu a fost creat de pârâtele Penitenciarele Aiud, Gherla şi Deva unde acesta a fost încarcerat, introducerea în cauză a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarului fiind determinată de faptul că aceasta are în subordine penitenciarele în care reclamantul a fost încarcerat, împrejurare care însă nu poate justifica şi antrenarea răspunderii civile delictuale, cu nesocotirea prevederilor art. 222 din C. proc. civ.

Având personalitate juridică, Penitenciarele Aiud, Gherla şi Deva pot sta în judecată, în nume propriu.

Totodată, în respectarea principiului disponibilităţii, se impune a se reţine că reclamantul nu a înţeles să invoce o deficienţă în organizarea sistemului execuţional penal, care ar atrage răspunderea pârâtei Administraţia Naţionale a Penitenciarelor, ci săvârşirea de către pârâtele Penitenciarul Gherla, Aiud şi Deva a unor delicte care i-au creat reclamantului un prejudiciu.

În acelaşi sens, sunt şi prevederile art. 1 alin. (1) şi alin. (2) din Regulamantul de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare, aprobat prin Decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 507/2012, din interpretarea cărora rezultă că pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu dispune asupra modului în care execută pedepsele persoanele private de libertate, aflate în custodia unităţilor penitenciarelor.

Prin urmare, nu se poate reţine în sarcina pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor un eventual prejudiciu cauzat de unităţile aflate în subordinea sa pentru nerespectarea unor atribuţii instituite prin Decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 507/2012, aplicabil cauzei.

Cum potrivit prevederilor art. 11 alin. (2), a art. 6 alin. (1), a art. 11 alin. (1) şi alin. (7) şi a art. 12 alin. (1) şi alin. (2) din H.G.. Nr. 756/2016, penitenciarele au personalitate juridică, organizare proprie şi sunt ordonatori terţiari de credite, responsabilitatea organizării activităţilor referitoare la modalitatea de executare a pedepselor privative de libertate revine acestora, ca structuri funcţionale din cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, şi numai în subsidiar acesteia din urmă. În realitate, cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, nu a fost justificată de reclamant pe tărâm delictual, ci prin raportare la o răspundere generică, pe care a atribuit-o acestei entităţi prin prisma faptului că Administraţia Naţională a Penitenciarelor răspunde pentru instituţiile din subordine.

Referitor la existenţa prejudiciului, în cauză, reclamantul nu a făcut dovada acestuia în sensul că nu a probat susţinerile sale privind condiţiile inumane sau degradante din penitenciar sau modalitatea în care acestea l-au afectat, pentru a fi incidente prevederile art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului invocate.

În ceea ce priveşte situaţia medicală a reclamantului, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că acesta a primit asistenţă medicală corespunzătoare afecţiunilor cu care a fost diagnosticat, condiţiile igienico- sanitare neafectându-i starea de sănătate, aspect reţinut, în mod corect, şi de către prima instanţă. Prin urmare, susţinerile reclamantului conform cărora acesta a fost supus la tratamente inumane, nu pot fi reţinute ca întemeiate şi, ca atare, nu pot fi constatate încălcări ale dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului referitoare la interzicerea aplicării unor tratamente sau pedepse degradante.

Pe cale de consecinţă, pârâta a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de întoarcere a executării silite dispuse în temeiul titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 121 din 13 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia şi admiterii excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

6.2. Recursul exercitat de pârâtul Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov

În temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov a solicitat admitere recursului, casarea hotărârii instanţei de apel cu reţinerea cauzei spre rejudecare şi respingerea acţiunii formulate de către reclamant.

În argumentarea motivului de recurs invocat, pârâtul Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov a arătat că instanţa de apel a făcut o greştă aplicare şi interpretare a prevederilor art. 1357 din C. civ., din perspectiva în care a fost reţinută culpa Statului român prin autorităţile aflate în subordinea sa, respectiv Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Deva, pentru neluarea măsurilor adecvate în vederea asigurării unor condiţii optime pentru detenţie şi s-a dispus angajarea răspunderii sale civile delictuale, deşi, în cauză, în opinia sa, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile stipulate de lege, şi anume: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În continuare, a precizat că, în ceea ce priveşte fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, cu toate că este de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, conduita imputată recurentului nu a avut un caracter ilicit întrucât a fost săvârşită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii.

De asemenea, fapta ilicită se obiectivează în anumite activităţi ale autorului său, ce reprezintă manifestarea exterioară a conştiinţei şi voinţei autorului, astfel încât, răspunderea nu poate fi angajată dacă sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârşită fără vinovăţie, sub toate aspectele sale, reţinute în art. 1357-1358 C. civ.

Prin urmare, este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârşit-o, acţionând deci cu vinovăţie.

Or, în speţă, executarea unei pedepse privative de libertate, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, nu poate constitui, în sine, o faptă ilicită, nereprezentând o situaţie de abatere de la normele procedurale penale săvârşită cu vinovăţie în formele prevăzute de lege.

7. ApărăriIe formulate în cauză.

La data de 13 aprilie 2021, intimatul Ministerul Afacerilor Interne a depus punct de vedere prin care a solicitat instanţei menţinerea soluţiei de respingere, ca prescrisă, a acţiunii promovate de reclamant, în contradictoriu cu acesta.

La data de 15 aprilie 2021, pârâtul Penitenciarul Gherla a depus întâmpinare prin care a învederat că soluţia cu privire la solicitările reclamantului adresate împotriva sa au rămas definitive ca urmare a neexercitării căii de atac şi, ca atare, se impune menţinerea soluţiei de respingere a acţiunii formulate de reclamant împotriva Penitenciarului Gherla, ca neîntemeiate.

Cu privire la recursul exercitat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, pârâtul Penitenciarul Gherla a precizat că lasă la aprecierea instanţei soluţionarea acestuia. In ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La data de 21 aprilie 2021, pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea atât a recursului promovat de aceasta, cât şi a celui exercitat de pârâtul Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov.

La data de 26 aprilie 2021, pârâtul Penitenciarul Aiud a depus întâmpinare, prin care a precizat că lasă la aprecierea instanţei modalitatea de soluţionare a recursului exercitat de Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov cu menţiunea însă ca soluţia să fie în acord cu jurisprudenţa naţională în materie. Întâmpinările formulate în cauză au fost comunicate celorlalte părţi.

La data de 07 mai 2021, respectiv la data de 13 mai 2021, pârâtul Penitenciarul Gherla a depus răspuns la întâmpinarea formulată de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, prin care a învederat că susţine apărările invocate de pârâtul Penitenciarul Gherla, formulate cu privire la recursul exercitat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

La data de 04 mai 2021, pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtul Penitenciarul Gherla, prin care a învederat că se impune admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, având în vedere că aceasta nu răspunde de modalitatea în care penitenciarele organizează executarea pedepselor privative de libertate.

La data de 14 mai 2021, pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtul Penitenciarul Aiud, prin care a învederat că se impune admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat, având în vedere că aceasta nu răspunde de modalitatea în care penitenciarele organizează executarea pedepselor privative de libertate.

8. Procedura de filtru.

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost comunicat părţilor la data de 09 august 2021, respectiv 11 august 2021, conform dovezilor aflate la filele x.

Prin încheierea din 29 septembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis în principiu recursurile declarate de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba împotriva deciziei civile nr. 814/2020 din 16 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 24 noiembrie 2021, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele înaltei Curţi

Examinând decizia prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed:

În ceea ce priveşte recursul exercitat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, Înalta Curte constată că, în esenţă, criticile au vizat nelegalitatea deciziei curţii de apel din perspectiva reţinerii întrunirii condiţiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia pentru fapta proprie, în temeiul dispoziţiilor art. 1357-1371 din C. civ.

Prioritar, Înalta Curte reţine că prin decizia de casare, nr. 350 din 11 februarie 2020, pronunţată de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie sub aspectul dezlegărilor date problemelor de drept, conform art. 501 din C. proc. civ., s-a statuat că pentru pretenţiile deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată pendinte, Statul Român justifică calitate procesuală pasivă atât din perspectiva normelor de drept comun din dreptul intern care reglementează instituţia răspunderii civile delictuale, art. 1357 din C. civ., dar şi din perspectivă convenţională, respectiv în virtutea constatărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit cărora statele membre semnatare ale Convenţiei sunt datoare să doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte a asigura celor arestaţi şi celor condamnaţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie.

În acest context, în legătură cu criticile prin care s-a susţinut de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice că, în mod greşit, s-a reţinut incidenţa prevederilor art. 1357 din C. civ., din perspectiva existenţei unei culpe a acestuia, pentru neluarea măsurilor adecvate în vederea asigurării unor condiţii conforme de detenţie, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, în esenţă, pârâtul contestând existenţa vreunei obligaţii pozitive a Statului în asigurarea condiţiilor necesare pentru executarea pedepselor privative de libertate.

Cu privire la această critică, instanţa de recurs constată, sub un prim aspect, că dezlegarea acesteia este în strânsă legătură cu recunoaşterea calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în pricinile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru condiţii improprii de detenţie.

În acest sens, aşa cum s-a reţinut şi prin decizia de casare, nr. 350 din 11 februarie 2020, pronunţată de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, obligaţia pozitivă de asigurare a condiţiilor necesare pentru executarea pedepselor privative de libertate revine Statului, acesta fiind cel care conduce, îndrumă şi verifică activitatea privind executarea pedepselor privative de libertate aplicate condamnaţilor, pune la dispoziţia locurilor de detenţie fondurile necesare în vederea desfăşurării activităţii lor; fundamentează şi elaborează proiectul bugetului de stat pentru activitatea unităţilor subordonate, coordonează şi îndrumă activitatea economică, de investiţii şi administrativă, a unităţilor subordonate ministerului.

De asemenea, în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, existenţa unor condiţii inadecvate de executare a măsurilor privative de libertate este cauzată de o problemă structurală şi sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român.

În ceea de priveşte pretinsa aplicare şi interpretare greşită de către instanţa de apel a normelor care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale din perspectiva în care, în opinia recurentului pârât, în cauză, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, condiţiile stipulate de lege referitoare la existenţa unei fapte ilicite, a prejudiciului, a vinovăţiei şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora pentru următoarele considerente:

Instanţele de fond au făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1357 şi următoarele din C. civ., demonstrând, în mod judicios, întrunirea cumulativă a condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale obiective a Statului român, anume: fapta ilicită, prejudiciile cauzate demnităţii umane, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre faptele omisive ale autorităţilor şi prejudiciul cauzat reclamantului, în acest caz fundamentul răspunderii fiind reprezentatată de ideea de garanţie obiectivă care are ca suport riscul de activitate.

Privitor la fapta ilicită, cum s-a reţinut în cauză, aceasta este reprezentată de neasigurarea condiţiilor minime de detenţie, de natura a asigura celor încarceraţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie.

Astfel, s-a constatat caracterul degradant al condiţiilor de detenţie, constând în supraaglomerarea carcerală severă- condiţiile de detenţie din Penitenciarul Deva în perioada 22 aprilie 2014-29 aprilie 2015 şi 14 mai 2015-25 mai 2015 oferind reclamantului un spaţiu personal, pe tot parcursul perioadei de detenţie, sub 3 m2 (2,74 mp2), ce confirmă caracterul degradant al tratamentului suportat de reclamant în acest penitenciar, unde a fost deţinut, din perspectiva art. 3 din Convenţie.

În susţinerea acestei concluzii, s-a făcut trimitere la elementele de referinţă avute în vedere, între care se regăsesc acte ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenţa relevantă a acestei Curţi, privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, respectiv cauzele Fane Ciobanu împotriva României, Rezmiveş şi alţii contra României.

Validând situaţia de fapt relevată de probele administrate în cauză de tribunal privitoare la supraaglomerarea severă a penitenciarului în care reclamantul a executat, în perioada 22 aprilie 2014-29 aprilie 2015 şi 14 mai 2015-25 mai 2015, pedeapsa privativă de libertate, constatând existenţa unui prejudiciu moral decurgând din efectul cumulat al condiţiilor improprii de detenţie, datorat caracterului precar al condiţiilor de igienă (prezenţa paraziţilor şi calitatea scăzută a hranei), precum şi existenţa unei legături de cauzalitate prezumate între fapta ilicită şi prejudiciu, conform practicii constante a instanţei europene, şi s-a reţinut omisiunea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor de a lua măsurile de asigurare a unor condiţii corespunzătoare de detenţie, sub aspectele descrise mai sus.

În privinţa criticii vizând pretinsa inexistenţă a unei fapte ilicite în sarcina recurentului-pârât Statul român în contextul săvârşirii acesteia în exercitarea atribuţiilor legale ce îi revin, şi deci, fără o formă a vinovăţiei care să permită tragerea sa la răspundere delictuală, Înalta Curte reţine că şi această chestiune este în strânsă legătură cu recunoaşterea calităţii procesuale pasive a statului în cauzele având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie, aspecte deja reliefate în cuprinsul deciziei de casare, şi reluate, pe scurt, în debutul considerentelor prezentei hotărâri.

În legătură cu acelaşi aspect, Înalta Curte reţine că în pricinile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru condiţii neconforme de detenţie, răspunderea statului este una obiectivă, întemeiată pe obligaţiile sale pozitive, aşa cum acestea au fost relevate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu impun săvârşirea faptei ilicite cu intenţie, din neglijenţă sau imprudenţă, ca forme ale vinovăţiei, aşa cum în mod nefondat, se susţine, instanţa de contencios european fiind constantă în a aprecia că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov contra Republica Moldova, Păvălache contra României), prin art. 3 din Convenţie fiind instituită, în sarcina autorităţilor, obligaţia pozitivă de a se asigura că orice persoană privată de libertate execută pedeapsa în condiţii care nu o supun unei suferinţe sau încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei (cauzele Kudla contra Poloniei şi Enăşoaie contra României).

Or, motivele acţiunii deduse judecăţii, relevă fără putinţă de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul demersului judiciar a fost angajarea răspunderii statului, în calitatea sa de garant al respectării unor condiţii de detenţie adecvate, care să asigure respectarea dreptului la sănătate, demnitate umană persoanelor aflate în executarea unor pedepse privative de libertate. Or, aceasta este o răspundere directă şi obiectivă, independentă de vreo formă de vinovăţie, derivată din calitatea acestuia de semnatar al Convenţiei europene, care se fundamentează pe ideea de garanţie, în condiţiile în care statul şi-a asumat monopolul administrării justiţiei, garantând astfel, pentru serviciul public pe care îl organizează, repararea prejudiciului care ar putea fi cauzat beneficiarilor acestuia.

Prin urmare, pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte nu poate valida raţionamentul recurentului-pârât potrivit căruia pretinsa faptă cauzatoare de prejudicii nu este una ilicită faţă de împrejurarea că a fost săvârşită în exercitarea prerogativelor ce îi revin în temeiul legii, respectiv cu ocazia punerii în executare a unei pedepse privative de libertate, dispuse în temeiul unei hotârâri judecătoreşti de condamnare, şi deci, fără vinovăţie.

În ceea ce priveşte recursul exercitat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Înalta Curte constată că subsumat motivului de recurs, reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia curţii de apel din perspectiva respingerii cererii de întoarcere a executării şi excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, precum şi din perspectiva soluţiei de obligare a recurentei la plata de daune morale, în contextul în care intimatul nu a făcut dovada încălcării unui drept şi nici dovada existenţei prejudiciului moral.

Cu referire la pretinsa nelegalitate a deciziei curţii de apel din perspectiva respingerii cererii de întoarcere a executării silite, Înalta Curte reţine că, în drept, conform art. 723 alin. (1) din C. proc. civ., în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Cheltuielile de executare pentru actele efectuate rămân în sarcina creditorului", iar conform art. 724 alin. (1) din acelaşi act normativ "In cazul în care instanţa judecătorească a desfiinţat titlul executoriu sau însăşi executarea silită, la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării. In cazul în care bunul supus executării silite este un bun imobil, instanţa va dispune asupra efectuării operaţiunilor de carte funciară necesare, fără însă a se aduce atingere drepturilor definitiv dobândite de terţii de bună-credinţă, potrivit regulilor de carte funciară."

De asemenea, instanţa de recurs constată că, analizând cererea de întoarcere a executării formulate de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, instanţa de apel a reţinut că întrucât titlul executoriu pus în executare a fost menţinut prin decizia nr. 814 din 16 iulie 2020, cererea formulată în condiţiile art. 723 din C. proc. civ. de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor este nefondată.

Fără a combate în vreun fel considerentele curţii de apel care au fundamentat soluţia de respingere a cererii de întoarcere a executării, în argumentarea acestei critici, pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor s-a limitat în a prezenta parcursul procesual al pricinii, respectiv, împrejurarea că, prin decizia civilă nr. 121 din 13 februarie 2019, pronunţată în primul ciclu procesual de Curtea de Apel Alba Iulia, a fost obligată, în solidar cu intimatul Penitenciarul Deva, la plata de despăgubiri în favoarea reclamantului A. în cuantum de 500 euro, din care a achitat suma ce îi revenea, de 1189 RON, echivalentul a 250 euro, conform ordinului de plată nr. x din 30 octombrie 2019, existent la dosarul cauzei, şi că, în temeiul prevederilor art. 723 din C. proc. civ., se impune întoarcerea executării şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Or, în absenţa unor argumente care să contrazică statuările curţii de apel referitoare la motivele pentru care soluţia curţii de apel ar fi nelegală şi fără să prezinte motivele pentru care consideră că dezlegările soluţiei pronunţate de prima instanţă referitoare la obligarea sa la plata de despăgubiri a fost menţinută în apel, se impune întoarcerea executării, aceste afirmaţii rămân simple alegaţii, fără a avea aptitudinea de a declanşa un control de legalitate, în condiţiile art. 483 alin. (2) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica privind reţinerea calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor în prezenta cauză, în condiţiile în care unităţile penitenciare au personalitate juridică, iar Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu ar putea dispune cu privire la modul în care execută pedeapsa persoanele private de libertate, Înalta Curte apreciază că acest motiv nu poate fi primit, având în vedere că această chestiune a fost, în mod definitiv, dezlegată de către instanţa de recurs, în ciclul procesual anterior, prin decizia de casare nr. 350 din 11 februarie 2020, pronunţată de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie sub aspectul dezlegărilor date problemelor de drept, conform art. 501 din C. proc. civ.

Astfel, prin decizia anterior menţionată, Înalta Curte, confirmând soluţia curţii de apel din această perspectivă, a constatat că, în mod corect, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, reţinând că potrivit art. 2 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (care reia dispoziţii similare din Hotărârea Guvernului nr. 1849/2004), activitatea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se desfăşoară în conformitate cu prevederile Constituţiei României, republicată, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale, etc.

Totodată, a reţinut că art. 2 alin. (2) din aceeaşi hotărâre de Guvern stabileşte că "Administraţia Naţională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti", astfel încât, reţinându-se în cauză conduita omisivă a autorităţilor naţionale în organizarea unui sistem penitenciar compatibil cu respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie, se confirmă calitatea procesuală pasivă si a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Ca atare, s-a constatat că din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale şi pornind de la atribuţia esenţială a instituţiei recurentei-pârâte, care, în calitate de autoritate publică are sarcina de a asigura supravegherea activităţii unităţilor din subordine, în categoria cărora se afla şi penitenciarele, corelată cu prerogativele acesteia de a coordona şi de a verifica modul în care unităţile din subordine îşi exercită atribuţiile legale, reiese că legitimitatea procesuală pasivă aparţine Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, aceasta fiind ţinută să răspundă de modul în care reclamantului, în perioada detenţiei, i s-au recunoscut şi respectat drepturile conferite de lege, în raport de calitatea sa de persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate.

Prin urmare, sunt nefondate criticile prin care se afirmă că responsabilitatea organizării activităţilor referitoare la modul de executare al pedepselor privative de libertate revine, în primul rând penitenciarului, ca structură funcţională din cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, şi numai cu titlu subsidiar acesteia din urmă.

Pentru considerentele anterior expuse, este nefondată şi afirmaţia potrivit căreia recurenta pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu este responsabilă de modalitatea de executare a pedepselor.

Se constată, în acest sens, că Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor îi revine rolul de a aplica dispoziţiile cu caracter normativ şi de a gestiona resursele financiare care îi sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 46 din Convenţie ce impun statului obligaţia de a adopta şi aplica măsurile generale şi/sau individuale corespunzătoare pentru a garanta drepturile fundamentale ale persoanelor aflate în detenţie.

Pe de altă parte, invocarea de către recurenta pârâtă a considerentelor unor hotărâri judecătoreşti, cu titlu de practică judiciară, nu este suficientă pentru a susţine lipsa calităţii sale procesuale pasive, chiar şi în ipoteza în care această chestiune nu ar fi fost dezlegată anterior, în primul ciclu procesual.

În plus, invocarea respectivelor hotărâri judecătoreşti de către recurenta-pârâtă ar putea avea doar valenţă de practică judiciară, în speţe similare, instanţei revenindu-i însă, sarcina de a face distincţie între circumstanţele specifice fiecărei pricini.

În acest context, trebuie subliniat şi că există decizii ale instanţei supreme, (decizia civilă nr. 582 din 27 februarie 2020 sau decizia civilă nr. 705 din 11 martie 2020, pronunţate în cadrul aceluiaşi gen de litigii), în care, faţă de circumstanţele particulare ale cauzei deduse judecăţii, a fost reţinută calitatea procesuală pasivă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, alături de cea a Statului Român.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei-pârâte Administraţia Naţională a Penitenciarelor, potrivit căreia Statului român revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, eventualele inacţiuni ale acestuia nefiind consecinţa unei atitudini de rea-credinţă, ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate în sistemul bugetar privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării, conform standardelor minime, a locurilor de detenţie, Statul Român neasigurând finanţarea necesară luării măsurilor necesare pentru evitarea supraaglomerării din penitenciare, acesta nu reprezintă un motiv pentru a se reţine lipsa calităţii procesuale a pârâtei în prezenta cauză, faţă de considerentul că aceasta avea la dispoziţie posibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanţie împotriva Statului Român, conform art. 72 C. proc. civ., ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.

Critica potrivit căreia nu s-ar fi făcut dovada unui prejudiciu, respectiv nu s-a probat în ce fel ar fi fost lezate şi ce anume drepturi au fost lezate, ignoră în realitate şi nu combate în niciun fel statuările instanţei de apel, conform cărora existenţa prejudiciului este prezumată în ipoteza încălcării unor drepturi fundamentale ale persoanei de către autorităţi ale statului, ceea ce este de natură să declanşeze răspunderea civilă delictuală a acestora.

În acelaşi context, este necesar să se sublinieze că sentimentele de umilinţă, afectarea demnităţii umane a reclamantului au fost reclamate şi constatate ca o consecinţă a condiţiilor de detenţie. De altfel, o atare constatare este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a reţinut că, chiar în absenţa scopului de umilire sau de înjosire a reclamantului, se poate constata încălcarea art. 3 din Convenţie, contrar susţinerilor recurentei pârâte.

În aprecierea existenţei legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, instanţa de apel, validând silogismul judiciar expus de tribunal, a reţinut că acesta rezultă din chiar existenţa faptelor ilicite denunţare în cauză, întrucât nerespectarea de către recurenta-pârâtă a obligaţiei de a asigura condiţii decente de detenţie, garantate de lege, în respectarea demnităţii umane, produce, în mod indiscutabil, un prejudiciu moral intimatului reclamant.

Referitor la invocarea de către recurenta-pârâtă a altor hotărâri judecătoreşti, în care s-a stabilit că pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci trebuie dovedite daunele suferite, se reţine că aceste argumente nu evidenţiază un viciu de legalitate a hotărârii recurate, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, reţinând caracterul nefondat al criticilor celor doi recurenţi, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 814/2020 din 16 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul Penitenciarul Gherla, Înalta Curte reţine următoarele:

În drept, conform art. 452 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Sintagma "în condiţiile legii" trebuie interpretată în raport de dispoziţiile C. proc. civ. cu privire la administrarea probei cu înscrisuri, instanţa învestită cu cererea principală, urmând a analiza cererea referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată întocmai ca pe un capăt de cerere obişnuit, adică prin raportare la probele existente şi prin raportare la prevederile legale aplicabile interpretării probelor.

Cât timp pentru cheltuielile de judecată legiuitorul nu a prevăzut norme speciale sub aspectul probaţiunii, părţile sunt supuse regulilor generale în materie. Acestea sunt cele stabilite de art. 150 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., care prevede că la cererile depuse în instanţa se ataşează copii certificate de pe înscrisurile de care partea înţelege să se folosească în proces. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 292 alin. (1) din acelaşi act normativ.

În speţă, Înalta Curte reţine că prin întâmpinarea depusă la data de 15 aprilie 2021, intimatul Penitenciarul Gherla a formulat cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, fără a preciza însă cuantumul acestora şi fără a depune înscrisuri care să facă dovada cheltuielilor de judecată, în absenţa cărora instanţa nu poate aprecia asupra realităţii acestora.

Prin urmare, constatând că intimatul Penitenciarul Gherla nu a depus la dosarul cauzei înscrisuri care să facă dovada cheltuielilor de judecată, în temeiul prevederilor art. 452 coroborate cu cele ale art. 292 din acelaşi act normativ, Înalta Curte urmează a respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul Penitenciarul Gherla.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 814/2020 din 16 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul Penitenciarul Gherla.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2021.