State civil liability for criminal procedural costs: exclusivity of special tort regime versus general civil liability and violation of adversarial principle

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III - a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata daunelor materiale în cuantum total de 50.152,98 RON, sumă compusă din: onorariu de avocat în cuantum de 6.550 RON; contravaloarea hranei şi a cheltuielilor de transport Cluj - Constanţa şi invers în cuantum de 1.048,98 RON; contravaloarea cazării în Constanţa în cuantum de 704 RON şi contravaloarea transportului reclamantului cu taxiul şi cu persoanele care trebuiau să conducă în locul acestuia pe perioada cât i-a fost suspendat permisul de conducere pe nedrept, în cuantum de 41.850 RON. Totodată, a solicitat ca pârâţii să fie obligaţi, în solidar, la plata daunelor morale în cuantum de 251.100 RON (300 RON pe zi) pentru trimiterea în judecată a reclamantului în dosarul de urmărire penală nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa şi a dosarului penal înregistrat sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Constanţa - dosar în care reclamantul A. a fost cercetat şi condamnat pe nedrept în primă instanţă, şi pentru că nu a putut să conducă vreun autoturism pe drumurile publice din data de 24.07.2015 până în data de 08.11.2017 din cauza condamnării nedrepte anterior descrise.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 2128/27.11.2018, a fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată introdusă în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată faţă de o persoană fără capacitate de folosinţă; a fost calificată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca fiind o apărare de fond şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu acest din urmă pârât.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia nr. 139A din 14 februarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 2128 din 27.11.2018. S-a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că: s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 7.890,96 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamant în procesul penal cea format obiectul dosarului nr. x/2016, precum şi suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în prezentul proces, reprezentând onorariul de avocat. Au fost menţinute, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamantul A., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat la ICCJ la data de 16 iunie 2020 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9.

1. Prin cererea de recurs formulată de reclamantul A. se susţine, circumscris motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. că:

Instanţa de apel a motivat contradictoriu, întrucât a reţinut că Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa nu are capacitate de folosinţă în raport de prevederile art. 89 alin. (3), teza a II-a din Legea nr. 303/2004, deşi acest pârât are o decizie autonomă şi voinţa proprie în emiterea actelor juridice.

Pentru că acest pârât intimat are o decizie autonomă şi voinţă proprie în emiterea rechizitoriului emis în dosarul penal nr. x/2016 al Judecătoriei Constanţa, consideră recurentul că acelaşi pârât are capacitate de folosinţă, putând sta singură în instanţă ca subiect de drepturi şi obligaţii.

Afirmă recurentul că este pur formală motivarea instanţei relativă la prevederile art. 89 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 303/2004.

De asemenea se arată că este contradictorie motivarea instanţei cu privire la faptul că nu îşi găseşte aplicarea art. 57 alin. (2) C. proc. civ., fără a se fi analizat dacă această entitate a emis rechizitoriul în urma voinţei proprii, voinţă care nu a fost verificată sau aprobată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa.

În opinia recurentului, eronată este şi aprecierea potrivit căreia rechizitoriul a fost emis de procuror, iar nu de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa şi că procurorul poate să răspundă numai în cazul unei erori judiciare. Art. 219 C. civ. prevede că faptele ilicite săvârşite de organele de conducere ale persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică numai dacă au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, iar faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică cât şi faţa de terţi, motiv pentru care nu se poate reţine ca magistratul răspunde doar în condiţiile unei erori judiciare prevăzute de art. 538-542 C. proc. pen.

Motivarea instanţei de apel este considerată contradictorie şi în sensul în care s-a apreciat în mod eronat că în apel s-ar fi modificat temeiul juridic al acţiunii (din acţiune în răspundere specială prevăzută de art. 538-542 C. proc. pen. în acţiunea în răspundere delictuală prevăzută de art. 1349 şi 1357 C. civ.), deşi temeiul acţiunii reclamantului este clar menţionat în cererea de chemare în judecată şi reluat în motivele de apel formulate.

Precizează recurentul reclamant că în cererea de chemare în judecată a făcut referire la prevederile Legii nr. 303/2004, însă această referire se referă doar la dovedirea calităţii procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca garant al înfăptuirii actului de justiţie şi ca titular al acţiunii prin reprezentanţii săi. Dar, această calitate procesuală pasiva a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu se are sensul că apelantul-reclamant îşi întemeiază acţiunea pe răspunderea specială prevăzută de art. 538-542 C. proc. pen.

De asemenea, chiar dacă a menţionat că acţiunea este scutită de plata taxei de timbru potrivit art. 29 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 80/2013 - referitoare la acordarea despăgubirilor decurgând din condamnare - nu înseamnă, în mod automat şi implicit, că temeiul acţiunii vizează prevederile art. 538-542 C. proc. pen.

Se susţine că, prin interpretarea potrivit căreia art. art. 29 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 80/2013 se referă la situaţia peroanelor care au suferit o condamnare definitivă, instanţa de apel a adăugat la lege, întrucât textul legal nu prevede acest lucru.

Potrivit principiului disponibilităţii, reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual, obiectul dosarului, precum şi temeiul de drept al acţiunii, temei pe care îl reprezintă prevederile art. 1349 şi 1357 C. civ., respectiv o răspundere civilă delictuală prevăzută de dreptul comun.

De asemenea, se afirmă că este contradictorie motivarea instanţei de apel întrucât în mod greşit s-a făcut vorbire de o eroare judiciară în condiţiile în care nu este vorba de o astfel de eroare, ci de răspunderea pentru o faptă ilicită săvârşită de procurorul de caz şi prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa.

Relativ la aprecierea instanţei de apel în sensul că prevederile procedurii speciale prevăzute de art. 538-542 C. proc. pen. derogă de la dreptul comun şi că, în cazul magistraţilor, se poate aplica doar procedura specială se arată că "nu este cazul în prezenta speţă"; se susţine că este eronată aprecierea în acest sens pentru că, numai în situaţia în care ar fi fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 538-539 C. proc. pen., reclamantul nu ar fi avut dreptul de a opta între procedura specială şi cea de drept comun.

Se mai arată că instanţa de apel a apreciat greşit că lipsirea de libertate ar reprezenta, pentru reclamant, interzicerea dreptului de a conduce pe drumurile publice, întrucât restrângerea acestui din urmă drept nu constituie o privare de libertate în sensul prevăzut de art. 539 C. proc. pen.

Instanţei de apel apreciază i se reproşează şi că a reţinut greşit că interzicerea dreptului de a conduce pe drumurile publice i-a fost aplicată prin procesul-verbal încheiat de sancţionare a contravenţiei, în baza O.G. nr. 2/2001, iar nu ca urmare a deschiderii dosarului penal înregistrat sub nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa. Prin procesul-verbal de sancţionare a contravenţiei, în baza O.G. nr. 2/2001, restrângerea dreptului de a conduce un autovehicul pe drumurile publice este prevăzut de lege pentru o perioadă de maxim 3 luni, iar apelantul-reclamant a fost sancţionat doar pentru o perioadă de 30 de zile.

Un alt aspect de contradictorialitate a deciziei recurate îl constituie - în opinia recurentului reclamant - faptul că instanţa de apel a apreciat că doar cheltuielile de judecată se subsumează instituţiei răspunderii civile delictuale, iar nu şi daunele materiale şi daunele morale solicitate.

În consecinţă, consideră că sunt întrunite condiţiile răspunderii delictuale, aşa cum prevede art. 1357 C. civ.

În continuare, recurentul reiterează argumentele din cererea de chemare în judecată referitoare la existenţa unei fapte ilicite, a vinovăţiei pârâţilor chemaţi în judecată, a prejudiciului reclamat, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris de recurent motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 C. civ.

Dezvoltând această critică, arată recurentul că:

Instanţa de apel în mod greşita apreciat că reclamantul nu şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv cele ale art. 1349 şi 1357 C. civ. şi nu a analizat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de aceste norme.

O aplicare greşită a art. 1349 şi 1357 C. civ. rezidă - în opinia recurentului - şi din aprecierea că aceste dispoziţii sunt aplicabile cheltuielilor de judecată, dar nu şi daunelor materiale şi morale solicitate, având în vedere că aceste cheltuieli de judecată şi daune materiale şi morale au fost solicitate în temeiul aceleiaşi răspunderi civile delictuale, pentru întreaga acţiune formulată de apelantul-reclamant.

Se mai susţine că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că, în speţă, este inadmisibilă aplicarea dreptului comun în condiţiile în care răspunderea magistraţilor se poate solicita doar în temeiul unei răspunderi delictuale speciale, prevăzute de art. 538-542 C. proc. pen.. Derogarea de la răspunderea civilă delictuală prevăzută de dreptul comun se face în cadrul răspunderii civile speciale prevăzute de art. 538-539 C. proc. pen. doar în situaţia unei erori judiciare, în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 538 şi 539 C. proc. pen., respectiv existenţa unei condamnări definitive sau privări de libertate, condiţii care nu sunt îndeplinite în speţa apelantului-reclamant.

Afirmă recurentul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 57 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a făcut o analiză a rechizitoriului emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa - pentru a vedea dacă aceasta entitate a emis rechizitoriul în urma voinţei proprii, neverificată sau aprobată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa - mulţumindu-se să facă aplicarea formală a art. 89 alin. (3) din Legea nr. 3030/2004.

Consideră recurentul că pârâtul menţionat are capacitate de exerciţiu de a sta în judecată, în nume propriu, că acesta a avut o decizie autonomă şi voinţă proprie în emiterea rechizitoriului întocmit în dosarul penal nr. x/2016 al Judecătoriei Constanţa.

În drept, sunt invocate prevederile art. 483 - art. 502 C. proc. civ., art. 57 alin. (2) C. proc. civ., art. 1349 C. civ., art. 1357 C. civ., Legea nr. 303/2004, art. 1381-1388 C. civ.

2. Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susţinut următoarele:

Reiterează excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, faţă de prevederile art. 224 din C. civ. şi ale art. 52 alin. (3) din Constituţie.

În acest context, arată că imputabilitatea faptei se apreciază în raport de modul de acţiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele şi faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil provocând pagube altor persoane.

Or, nici una dintre condiţiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. nu este întrunită în speţă, pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român pentru fapta proprie, în condiţiile în care fapta este comisă de o altă instituţie cu personalitate juridică şi pentru care nu se menţionează atragerea răspunderii statului.

Prin urmare răspunderea statului este o răspundere directă, de apartenenţa dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale (decizia civilă nr. 422/2006 a ICCJ).

Cât priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1349 C. civ. se arată că, în speţă, între Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi instanţele de judecată nu există nici un fel de raport de prepuşenie, care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepuşilor săi.

Faţă de considerentele arătate, se solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Mai precizează recurentul pârât că, atâta vreme cât niciuna din condiţiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. nu este întrunită în speţă, pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru fapta proprie, invocatele acţiuni ilicite manifestate în practica instanţelor de judecată nu atrag răspunderea delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, aşa încât acesta nu poate fi tras la răspundere pentru fapte neimputabile, neexistând raport de cauzalitate intre fapta ilicita şi prejudiciu.

In ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, fapta magistratului ce a instrumentat cauza nu poate fi considerată o faptă ilicită abuzivă, întrucât aceasta a acţionat în limitele permise de lege şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Faptul că magistratul, în exercitarea atribuţiilor funcţiei sale şi în limitele permise de lege, a pronunţat o decizie nefavorabilă reclamantului din prezenta cauză, nu poate fi calificat ca reprezentând o faptă cu caracter ilicit.

Se mai precizează că, în această materie, instanţele nu sunt îndrituite să verifice legalitatea şi temeinicia sentinţelor pronunţate de magistraţii din România şi să stabilească dacă a avut loc sau nu o "pronunţare abuzivă", în condiţiile în care nu s-a stabilit o atare situaţie într-o procedură disciplinară sau penală anterioară.

Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată doar de prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale şi este reglementată de art. 538-539 C. proc. pen.

Astfel, răspunderea statului este strict circumscrisă ipotezelor avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea, ca măsură preventivă şi condamnarea definitivă, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care presupune, printre altele, ca soluţia definitivă pronunţată de o instanţă să nu mai constituie obiect de controversă pentru alte instanţe.

In consecinţă, consideră recurentul pârât că în prezenta procedură nu se poate analiza dacă modul în care au fost apreciate datele dosarului x/2016 al Judecătoriei Constanţa au fost corecte.

Astfel, împrejurarea că reclamantul consideră nedreaptă o hotărâre judecătorească nu poate constitui un element suficient şi determinant în constatarea vinovăţiei pârâtului, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 13 şi 17 din CEDO raportat la art. 1349 şi urm. Noul C. civ.

Obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată din prezentul litigiu, în cuantum de 1.000 RON - reprezentând onorariu avocat -, este criticată prin prisma faptului că nu există culpa procesuală a cestei entităţi juridice, în sensul prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Mai arată recurentul pârât că dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. permit judecătorului cauzei să micşoreze cuantumul onorariilor avocaţiale "chiar şi din oficiu".

3. Recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a invocat motivele de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., aducând următoarele critici deciziei recurate:

a) Instanţa a încălcat principiul disponibilităţii - principiu care se caracterizează prin dreptul părţii de a fixa limitele investirii instanţei de judecată precum şi prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

În fundamentarea dispoziţiei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ce derivă din procesul penal, instanţa de apel a indicat ca temei dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ. raportate la cele ale art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., deşi reclamantul nu a învestit instanţa cu un capăt de cerere în baza acestui temei legal.

b) Instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1357 din C. civ., art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. şi art. 453 din C. proc. civ.

Pârâtul Statul Român nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată din perspectiva dreptului comun al răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care, în cauză, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte proprii a Statului Român, cu caracter ilicit.

Nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului Statul Român nu poate fi reţinută întrucât, pentru ca aceasta să-şi găsească aplicarea, ar fi necesar ca Statul Român să aibă calitatea de comitent al magistraţilor procurori. Or, între pârât şi procurori nu există un raport de prepuşenie, pârâtul nefiind ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

In acest sens, sunt evocate prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţia României cu referire la dispoziţiile art. 96 alin. (1) din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Se mai precizează că, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat constant că nu se justifică antrenarea răspunderii statului pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru actele de cercetare efectuate de către organele de urmărire penală, în condiţiile în care persoana cercetată se bucură de prezumţia de nevinovăţie, concretizată prin hotărâre definitivă de achitare, pentru fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată.

Faptul că suportarea, de către o persoană, a rigorilor unui proces penal, finalizat printr-o hotărâre de achitare, nu justifică restituirea de către stat a cheltuielilor efectuate de către aceasta, reiese şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, se face referire la hotărârea pronunţată în cauzele Nolkenbockhoff vs Germania, Lutz vs Germania.

În fundamentarea soluţiei de obligare a Statului Român la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către apelantul reclamant în procesul penal, s-a reţinut că pot constitui temei legal pentru acordarea acestor cheltuieli dispoziţiile art. 276 alin. (5) din C. proc. pen. şi art. 453 din C. proc. civ.

Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 32 alin. (2) din C. proc. pen., doar inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente au calitatea de părţi în procesul penal.

În condiţiile în care nu a avut calitatea de parte în procesul penal, consideră recurentul că Statul Român nu putea fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de către reclamant în procesul penal prin aplicarea dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată.

De altfel, în calitate de titular al acţiunii penale, Statul nu acţionează în procesul penal în interes personal, ci în scopul protejării intereselor generale ale societăţii faţă de faptele care prezintă pericol social, acesta fiind un aspect esenţial în aprecierea incidenţei dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ., din perspectiva aprecierii culpei procesuale.

5. Apărările formulate:

În cauză, nu au fost depuse întâmpinări.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, iar prin încheierea din 14 septembrie 2021 completul de filtru s-a dispus admiterea în principiu a recursurilor declarate de reclamantul A., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, împotriva deciziei nr. 139A din 14 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2018 şi a fost fixat termen de judecată la data de 9 noiembrie 2021cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursurile în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul declarat de reclamantul A. este nefundat în raport de considerentele ce vor fie expuse în cele ce urmează:

În cadrul primului motiv de recurs formulat de reclamant se susţine că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura pricinii, fiind incident motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Verificând argumentele dezvoltate în fundamentarea acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată că nu s-au indicat unul sau mai multe considerente pe care recurentul le consideră străine de natura pricinii, situaţie faţă de care se constată că este pur formal reproşul în acest sens ce s-a adus deciziei supuse controlului judiciar pendinte.

Din perspectiva celei de-a doua ipoteze legale invocate, anume aceea a existenţei unor motive contradictorii, se constată că cele mai multe dintre argumentele expuse de recurent relevă un dezacord între considerentele hotărârii pe care o atacă, pe de o parte, şi propriile opinii, pe de altă parte.

Or, situaţia la care se referă norma înscrisă în art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a din C. proc. civ. este aceea în care se semnalează o contrarietate între considerente ce se regăsesc deopotrivă în conţinutul hotărârii judecătoreşti, pentru că numai o atare neconcordanţă a considerentelor ar fi de natură să evidenţieze un caracter inconsecvent - deci viciat - al raţionamentului judiciar care a stat la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Prin urmare, dezacordul exprimat de recurent faţă de unele dintre considerentele hotărârii recurate nu oferă fundamentul necesar pentru a se realiza o analiză circumscrisă rigorilor care sunt stabilite prin motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a din C. proc. civ., urmând a se verifica - corespunzător atribuţiei pe care art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. o conferă instanţei de recurs, de a da corecta încadrare criticilor de nelegalitate concret susţinute de parte - în ce măsură susţinerile critice ale recurentului reclamant permit analiza lor în raport de alte motive dintre cele limitativ stabilite de art. 488 menţionat.

O primă critică formulată este în sensul că instanţa de apel a făcut o apreciere eronată în privinţa problemei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului intimat Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa, considerând recurentul că eronat s-a reţinut că, în raport de prevederile art. 89 alin. (3) teza a II-a din Legea 304/2004, acest pârât nu are capacitatea procesuală de folosinţă şi că instanţa ar fi trebuit să reţină că o atare capacitate rezidă din faptul că "are o decizie autonomă şi voinţă proprie în emiterea actelor juridice".

Această critică este susceptibilă de analiză în coordonatele prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., invocându-se practic o greşită aplicare în cauză a prevederilor conţinute de legea specială menţionată prin raportare la reglementări proprii C. proc. civ.

Art. 89 alin. (3) din Legea 304/2004 are următorul conţinut "Parchetele de pe lângă curţile de apel şi parchetele de pe lângă tribunale au personalitate juridică. Parchetele de pe lângă tribunalele pentru minori şi familie şi parchetele de pe lângă judecătorii nu au personalitate juridică".

Reglementarea enunţată se regăseşte într-un act normativ cu caracter special, fiind astfel ea însăşi o normă specială care se bucură de prioritate în aplicare faţă de dreptul comun, în puterea principiului general de drept potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală (specialia generalibus derogant).

Făcând o corectă aplicare a acestui principiu, instanţa de apel a reţinut în mod judicios că problema capacităţii procesuale de folosinţă a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa trebuie analizată exclusiv prin raportare la norma specială, şi că devine nerelevantă în acest context procesual norma de drept comun ce se regăseşte în art. 57 alin. (2) C. proc. civ.

Atribuţiile pe care unităţile de parchet de pe lângă judecătorii le au în legătură cu cercetarea şi urmărirea penală sunt unele conferite prin legea procesual penală, însă asemenea atribuţii - pe care recurentul le defineşte ca unele ce conferă o decizie autonomă şi voinţă proprie în emiterea şi verificarea rechizitoriilor x interesează exclusiv derularea procedurilor penale în care se exercită respectivele competenţe. Pentru că legislaţia procesual penală este una care al cărei domeniu de aplicare este limitat la procesele având ca obiect cauzele penale - conform prevederilor art. 1 din C. proc. pen. - menţionatele atribuţii specifice procedurii penale nu pot conduce la schimbarea statutului civil al respectivelor entităţi, statut civil care rămâne subordonat exigenţelor stabilite prin legislaţia civilă specială, respectiv prin prevederilor art. 89 alin. (3) din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară.

Prin urmare, se constată caracterul vădit nefundat al susţinerilor recurentului reclamant în sensul în care capacitatea procesuală de folosinţă a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa ar fi trebuit reţinută ca existentă în raport de atribuţiile pe care această unitate de parchet le-a exercitat prin emiterea rechizitoriului şi prin ulterioara verificarea a acestui act procedural de către prim procurorul Parchetului pârât, precum şi aserţiune potrivit căreia instanţa de apel ar fi făcut o interpretare şi aplicare pur formală a prevederilor art. 89 alin. (3) teza a II-a din Legea 304/2004.

Mai critică recurentul reclamant considerentul prin care instanţa de apel a relevat că partea a făcut confuzie între structura organizaţională a Parchetului, pe de o parte, şi magistratul-procuror care poate răspunde numai în condiţiile unei erori judiciare circumscrise prevederilor art. 538-542 din C. proc. pen. Concret, recurentul afirmă că acest din urmă considerent este eronat pentru că nu s-au observat prevederile art. 219 C. civ., normă conform căreia faptele ilicite săvârşite de organele de conducere ale persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică dacă au legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

Critica astfel susţinută este vădit eronată pentru că este formulată cu o nejustificată ignorare atât a faptului că Parchetul pârât nu are statutul de persoană juridică - astfel cum rezultă fără echivoc din normele apartenente legii speciale 304/2004 - aşa încât nu i se pot aplica prevederi care privesc un regim juridic specific persoanelor juridice (precum cel rezultat norma invocată, art. 219 din C. civ.), cât şi a împrejurării că răspunderea magistraţilor pentru actele ce ţin de competenţele procesual-penale ale unităţii de parchet în cadrul cărora funcţionează sunt guvernate de norme speciale care, fiind derogatorii de la dreptul comun, determină inaplicabilitatea acestuia din urmă (art. 219 C. civ. fiind o reglementare de drept comun).

O altă critică susţinută de recurentul reclamant - susceptibilă de analiză în temeiul motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - este aceea că instanţa de apel a reţinut eronat împrejurarea că partea a schimbat în apel temeiul juridic al acţiunii, afirmând recurentul că demersul său judiciar nu a fost iniţiat ca unul fondat pe reglementările cu caracter special din conţinutul art. 538-542 C. proc. pen., ci a avut natura unei acţiuni în răspundere civilă delictuală întemeiată pe prevederile art. 1349 şi 1357 din C. civ.

Verificând conţinutul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că în actul iniţial de învestire a fost iniţial expus un istoric al premiselor şi al derulării procesului penal ce s-a finalizat - în etapa apelului - cu soluţia judiciară de achitare, iar apoi au fost invocate atât prevederile art. 96 din Legea 303/2004, art. 29 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 80/2013 cât şi cele ale art. 5 paragraful 1 (Dreptul la libertate şi la siguranţă) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi ale art. 3 din Protocolului nr. 7 (care reglementează Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară).

Asemenea repere care se regăsesc cuprinsul actului procedural prin care a fost declanşat procesul pendinte nu lasă niciun echivoc în privinţa naturii acestui demers judiciar, de a fi unul în care se tinde la obţinerea de despăgubiri pentru erori imputate organelor judiciare ca fiind săvârşite în cadrul procesului penal, situaţie faţă de care se constată că instanţa de apel a făcut o judicioasă evaluare a cadrului procesual în care era ţinută a judeca apelul, prevederile art. 478 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 22 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ. obligând instanţa de prim control judiciar să verifice limitele judecăţii determinate de cererile concret formulate în faţa primei instanţe.

Se cere a fi observat că prevederile art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi cele ale art. 3 din Protocolul nr. 7 reglementează într-o manieră echivalentă protecţia drepturilor care la care se referă art. 538 (Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară) şi 539 (Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate) din C. proc. pen..

Precizările recurentului în sensul că a făcut referire la prevederile Legii 303/2004 doar pentru a justifica legitimarea procesual pasivă a Statului Român, iar la prevederile art. 29 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 80/2013 numai pentru a se prevala de scutirea de obligaţia de a plăti taxa de timbru nu sunt de natură a releva o greşeală a instanţei de apel în evaluarea limitelor procesuale pentru că partea nu este îndreptăţită să extragă reglementări normative cu domeniu de aplicare specific/special spre a beneficia beneficiile oferite de acestea şi, concomitent, să refuze aplicarea restului de reglementări cu care cele dintâi se corelează în mod necesar.

Demersul selectiv astfel propus de reclamant este unul care ar conduce la deturnarea scopului pe care legiuitorul l-a avut în vedere spre a edicta normele speciale (şi derogatorii) de favoare, şi la posibilitatea de eludare a acelor reglementări legale care sunt aplicabile erga omnes oridecâteori nu se deduce judecăţii o situaţie particulară precum cea vizată de sfera de aplicare a celor dintâi (normele speciale).

Prin urmare, precizările astfel făcute de recurent nu relevă vreun viciu de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar, ci mai degrabă evidenţiază dorinţa părţii de a i se recunoaşte dreptul de a crea o lege terţă (lex terţia) conţinând o selecţie de norme favorabile din legile speciale indicate şi de dispoziţii de drept comun de asemenea considerate de parte ca fiindu-i favorabile. Or, finalitatea astfel urmărită de recurent nu poate fi validată de instanţă pentru că este în evident dezacord cu prevederile art. 14 alin. (1) din C. civ. care stabileşte că "Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri".

Principiul disponibilităţii - evocat de recurent - îi conferă dreptul de a formula cereri adecvate legislaţiei astfel cum aceasta a fost concepută şi edictată de autoritatea legiuitoare, iar nu facultatea de a alege modalitatea de corelare a diferitelor norme juridice pentru a impune instanţei evaluarea dreptului pretins în coordonate normative nespecifice respectivului drept.

Conform art. 22 alin. (1) din C. proc. civ. judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. Din interpretarea per a contrario a acestei norme procedurale reiese cu evidenţă că stabilirea legii aplicabile nu constituie un atribut ce poate fi circumscris exerciţiului drepturilor pe care le conferă părţilor principiul disponibilităţii.

Astfel, chiar dacă reclamantul recurent a invocat, în cadrul cererii de chemare în judecată, şi prevederile de drept comun ale art. 1349 şi 1357 din C. civ. ca temei al pretenţiilor sale, instanţa de apel trebuia să ţină seama de ansamblul argumentelor de fapt şi de drept ce se regăseau în actul de învestire, neputând să procedeze în sensul propus de reclamantul recurent, anume de a aplica exclusiv reglementările legale de drept comun şi de a le exclude pe cele speciale care interesează angajarea răspunderii civile pentru erori/greşeli ce se impută în legătură cu activitatea profesională a magistraţilor (cum sunt cele pe care se fundamentează pretenţia de despăgubire din prezenta cauză).

Împrejurarea că nu sunt îndeplinite, în speţă, condiţiile impuse prin art. 538-542 din C. proc. civ. reprezintă o problemă de fond, dar nu poate constituie un aspect relevant în determinarea limitelor învestirii instanţei, din perspectiva obiectului judecăţii. Aceste limite se stabilesc prin prisma conţinutului cererii de chemare în judecată, revenind judecăţii asupra fondului evaluarea privind existenţa/îndeplinirea sau nu a condiţiilor necesare spre a fi angajată răspunderea civilă a pârâtului Statul Român pentru erori săvârşite într-un proces penal care s-a finalizat prin soluţia de achitate a reclamantului.

Deşi afirmă că instanţa de apel făcut eronat vorbire de o eroare judiciară, recurentul reclamant nu relevă un reper de nelegalitate a acestei denumiri pe care instanţa a dat-o faptelor reclamate în cadrul prezentului litigiu. În condiţiile în care faptele reclamate în speţă erau unele circumscrise declanşării şi susţinerii unui proces penal, în mod neechivoc este vorba de erori ce se impută activităţii desfăşurate de magistraţi-procurori, iar asemenea erori sunt susceptibile a fi denumite erori judiciare conform art. 96 din Legea 303/2003 (invocat chiar de reclamant în cererea de chemare în judecată).

În ce priveşte caracterul derogatoriu şi - derivată din acesta - prevalenta aplicare a prevederile speciale din art. 538-542 din C. proc. pen. în raport cu dreptul comun, se constată instanţa de apel a reţinut un atare raport între legea specială şi legea generală făcând - în mod judicios - aplicarea la elementele concrete ale litigiului pendinte a principiului general de drept specialia generalibus derogant. Afirmaţia generică a recurentului în sensul că nu ar fi trebuit stabilită prevalenţa aplicării legii speciale într-o acţiune de drept comun întemeiată pe prevederile art. 1349 şi 1357 C. civ. nu relevă vreun aspect de nelegalitate a deciziei recurate pentru că, aşa cum s-a arătat, acţiunea din prezenta cauză este una care a fost corect calificată ca un demers pe care reclamantul l-a iniţiat în coordonate specifice reglementărilor speciale care permit angajarea răspunderii Statului Român pentru erori intervenite în cadrul activităţii profesionale a magistraţilor.

În condiţiile în care, prin raportare la conţinutul său concret, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul recurent nu este una care să poată fi calificată drept acţiune în justiţie întemeiată exclusiv pe reglementările de drept comun, nu există temei spre a se reţine un viciu de nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva unei premise ipotetice, cum este cea pe care o propune recurentul prin memoriul de recurs. Conformându-se prevederilor art. 22 alin. (4), (6) şi 7 coroborat cu art. 479 din C. proc. civ., instanţa de apel a evaluat temeinicia pretenţiei concret deduse judecăţii, principiul disponibilităţii şi principiul potrivit căruia judecata în apel trebuie să respecte coordonatele judecăţii din primă instanţă opunându-se unui demers precum cel propus în recurs, anume de a se reconfigura coordonatele litigiului astfel încât să facă inaplicabile reglementările speciale.

Atâta vreme cât, în materia răspunderii civile (pecuniare) a statului pentru prejudiciile care îşi au cauza în erori imputabile activităţii magistraţilor procurori, legiuitorul a optat pentru edictarea unor reglementări speciale este imperativ ca demersurile judiciare prin care se tinde la angajarea unei asemenea forme de răspundere a statului să se subordoneze cerinţelor acestor din urmă reglementări. O atare necesitate rezidă nu numai din principiul general de drept specialia generalibus derogant, principiul opozabilităţii legii erga omnes, ci şi din reglementarea de principiu care îşi găseşte expresie în art. 224 alin. (1) din C. civ.: "Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului".

În condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că recurentul nu s-a aflat într-o situaţie de privare de libertate în sensul prevederilor art. 539 C. proc. pen., iar recurentul însuşi afirmă că interzicerea dreptului de a conduce pe drumurile publice nu are valenţele unei asemenea situaţii, Înalta Curte constată că nu se identifică vreun aspect de nelegalitate - apt a fi analizat în coordonatele vreunuia dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. - în critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi reţinut eronat că "lipsirea de libertate ar reprezenta pentru apelantul reclamant interzicerea dreptului de a conduce pe drumurile publice".

Aspectele amplu evocate prin memoriul de recurs relativ la îndeplinirea condiţiilor privind existenţa unei fapte ilicite, a vinovăţiei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între prejudiciul pretins şi fapta ilicită afirmată nu vor fi analizate pentru că judecata în recurs este - conform prevederilor art. 488 alin. (1) raportat la art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. - una limitată la aspecte de nelegalitate a judecăţii ce se regăseşte în hotărârea supusă controlului judiciar, iar decizia recurată nu conţine vreo analiză relativă la invocatele elemente care sunt specifice răspunderii civile delictuale de drept comun.

Nu se poate reţine că reprezintă un aspect de contradictorialitate a considerentelor deciziei recurate faptul că instanţa de apel a apreciat că numai cheltuielile de judecată s-ar subsuma instituţiei răspunderii civile de drept comun, iar nu şi morale pe care partea le-a solicitat pentru modalitatea în care magistraţii şi-au îndeplinit atribuţiile legate de declanşarea şi derularea procesului penal. Din lecturarea în mod integrat a considerentelor hotărârii din apel se constată că raţionamentul instanţei de prim control judiciar este logic şi coerent, relevând în esenţă faptul că despăgubirile ce corespund cheltuielilor ocazionate reclamantului de desfăşurarea procesului penal nu se circumscriu domeniului de aplicare al legii speciale, spre deosebire de despăgubirile morale ce au fost solicitate în legătură cu actele procedurale întocmite în cadrul procedurii de urmărire penală, a celor de sesizare a instanţei penale cu rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa şi a celor care s-au întocmit în cadrul judecăţii în faţa instanţei penale.

Relativ la cel de-al doilea motiv de recurs configurat prin memoriul de recurs al reclamantului, Înalta Curte constată că, deşi se invocă incidenţa unui motiv de casare distinct - anume cel reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - toate argumentele critice subsumate noii calificări se regăsesc şi în cadrul primului motiv de recurs.

În condiţiile în care s-au expus considerentele pentru care respectivele argumente nu aveau aptitudinea de a fi analizate în coordonatele iniţial invocate ale art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., şi ele au fost recalificate - conform atribuţiei conferite instanţei de recurs prin art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. - şi analizate din perspectiva adecvării la cerinţa unei corecte interpretări şi aplicări a normelor de drept material ori procedural, urmează a se avea în vedere aceleaşi considerente expuse anterior, considerente prin prisma cărora se reţine caracterul nefondat şi al acestui motiv de recurs secund.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat ale recursului declarat de reclamantul A., astfel cum a fost susţinut prin criticile analizate în precedent.

Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., urmează a se dispune respingerea ca atare a acestui recurs.

În ce priveşte recursul declarat de Statul Român, se constată că un prim argument de nelegalitate a deciziei recurate constă în reiterarea excepţiei lipsei calităţii sale procesual pasive.

În condiţiile în care excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român a fost analizată încă de la judecata în primă instanţă (când a fost calificată ca apărare de fond şi evaluată ca atare), existând astfel o judecată relativă la această apărare susţinută de recurentul pârât, problematica legitimării procesuale a aceleaşi părţi nu mai poate fi evaluată/analizată în recurs în coordonatele unei excepţii procesuale pentru că un atare tratament juridic ar avea semnificaţia nesocotirii judecăţii deja realizate în precedentele etape procesuale.

Se cere a fi observat că recurentul pârât avea posibilitatea de a formula apel incident - în conformitate cu prevederile art. 472 alin. (1) din C. proc. civ. - relativ la modalitatea în care prima instanţă a tratat apărarea pe care partea a conceput-o ca având coordonatele excepţiei lipsei calităţii procesual pasive. Dat fiind că apelul principal exercitat de reclamant declanşa o judecată devolutivă susceptibilă a duce la reformarea hotărârii primei instanţe, exista contextul procedural adecvat de a supune instanţei de prim control judiciar critici care să releve netemeinicia sau nelegalitatea calificării date de prima instanţă menţionatei apărări susţinute de Statul Român şi, corespunzător, să permită o judecată devolutivă - specifică apelului - asupra respectivei chestiuni.

Prin urmare, Înalta Curte nu va analiza argumentele pe care partea a înţeles să le reitereze în coordonatele excepţiei lipsei calităţii procesual pasive pentru că acestea au primit o dezlegare în primă instanţă (în sensul că reprezintă apărări de fond) iar respectivele dezlegări se impun cu autoritate de lucru judecat în măsura în care nu au fost atacate în condiţiile legii.

De asemenea, nu vor fi analizate argumentele care se referă la netemeinicia pretenţiilor pe care reclamantul le-a formulat prin cererea de chemare în judecată, pentru că acestea nu relevă aspecte de nelegalitate a judecăţii realizate de instanţa de apel care să poată fi circumscrise vreunuia dintre motivele limitativ stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., reprezentând numai o reluare a apărărilor susţinute prin întâmpinarea depusă la judecata în primă instanţă.

Ultima critică ce se regăseşte în memoriul de recurs formulat de recurentul pârât se referă la cheltuielile de judecată.

Cum această din urmă chestiune este într-o necesară legătură cu aspectele vizate de recursul declarat de Ministerul Public, urmează a se analiza în corelare cu acest din urmă recurs potrivit celor ce urmează:

Sub o primă critică de nelegalitate - circumscrisă de recurentul Ministerul Public prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - se invocă nerespectarea principiului disponibilităţii prin aceea că instanţa de apel a şi-a fundamentat pe prevederile art. 453 din C. proc. civ. şi cele ale art. 276 din C. proc. pen. dispoziţia de obligare a Statului Român la plata despăgubirilor materiale ce corespund cheltuielilor de judecată din cursul procesul penal, iar temeiul juridic astfel reţinut nu a fost relevat ca temei al pretenţiei formulate de reclamant.

Înalta Curte apreciază că prin critica susţinută în aceste coordonate se invocă deopotrivă încălcarea principiului disponibilităţii dar şi a principiului contradictorialităţii - aşa cum a precizat reprezentantul Ministerului Public în cadrul concluziilor asupra recursului - pentru că se relevă soluţionarea cererii de despăgubire în coordonate ce nu au fost în mod explicit evidenţiate în cererile formulate de reclamant şi nici nu au fost făcute cunoscute prin punerea lor în discuţie ca reprezentând chestiuni pe care instanţa le-ar fi apreciat ca decurgând implicit din pretenţia formulată.

Din verificarea cererii de apel şi a celei de chemare în judecată, Înalta Curte constată că nu a fost invocată de către reclamant incidenţa prevederilor art. 453 din C. proc. civ. şi/sau a dispoziţiilor art. 276 alin. (5) şi (6) din C. proc. pen. ca temei al demersului său judiciar.

Se cere a fi observat că aceste din urmă reglementări constituie aplicaţii ale răspunderii civile, în materia cheltuielilor de judecată ce au fost efectuate de participanţi în procesele penale şi/sau civile, ele antrenând o serie de prezumţii legale specifice.

Ţinând seama de împrejurarea că principiul contradictorialităţii şi principiul disponibilităţii - în coordonatele prevăzute de art. 14 alin. (2)-(4) şi art. 22 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ. - sunt principii fundamentale ale procesului civil, având astfel un caracter imperativ, Înalta Curte apreciază că soluţionarea cauzei prezente pe temeiul menţionatelor reglementări specifice materiei cheltuielilor de judecată, fără a se fi pus în discuţie incidenţa şi relevanţa lor în proces relevă o vătămare neîndoielnică a drepturilor procedurale de vreme ce au soluţionarea pricinii a fost făcută în raport (şi) de reglementări legale relativ la care instanţa nu a ascultat punctele de vedere ale tuturor participanţilor din proces.

Prin urmare, vătămarea invocată de recurentul Ministerul Public din această perspectivă se verifică şi are valenţele unui viciu de nelegalitate (a deciziei recurate) care atrage incidenţa motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Consecinţă a reţinerii incidenţei acestui motiv de casare, se impune admiterea recursului şi - în conformitate cu prevederile art. 497 alin. (1) din C. proc. civ. - casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului relativ la criticile ce privesc pretenţia de despăgubire pentru cheltuielile făcute de reclamant în legătură cu procesul penal.

Revenind la ultima critică formulată de recurentul pârât Statul Român (ce a fost lăsată spre a fi analizată în corelare cu recursul Ministerului Public), se reţine că aceasta vizează cheltuielile de judecată acordate în prezentul litigiu civil de instanţa de apel, iar obligaţia cu acest obiect stabilită în sarcina pârâtului recurent a decurs tocmai din soluţia de obligare la plata de despăgubiri. Or, casarea soluţiei de obligare la plata despăgubirilor - ca o consecinţă a admiterii recursului declarat de Ministerul Public - conduce la concluzia că în acest moment procesual nu mai subzistă situaţia premisă instituită de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru plata cheltuielilor de judecată din prezentul proces, anume aceea de a avea poziţia procesuală de parte căzută în pretenţii.

Prin urmare, se impune admiterea şi a recursului declarat de pârâtul Statul Român, urmând ca instanţa să stabilească, în rejudecarea apelului, dacă acest pârât datorează cheltuielile de judecată prin raportare la soluţia ce se va pronunţa relativ la pretenţia reclamantului de a fi despăgubit cu sumele care au reprezentat cheltuieli ocazionate de participarea sa la procesul penal.

Se cere a fi subliniat faptul că singurul viciu ce a determinat soluţia de casare a fost reprezentat de omisiunea instanţei de prim control judiciar de a pune în discuţia părţilor corelarea prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. şi/sau a prevederilor art. 276 alin. (5) şi (6) din C. proc. pen. cu dispoziţiile de drept comun (art. 1349 şi 1357 C. civ.) pe care reclamantul şi-a fundamentat pretenţiile - spre a se determina dacă cele dintâi se circumscriu limitelor procesului pendinte -, astfel că urmează ca în etapa rejudecării să se pună în discuţie această chestiune.

În cadrul celui de-a doilea motiv de recurs formulat de recurentul Ministerul Public se susţine, în esenţă, că prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 276 din C. proc. pen. nu pot constitui fundamentul legal al despăgubirii reclamantului pentru cheltuielile efectuate de acesta în legătură cu procesul penal în care a fost achitat, context în care se face referire şi la prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, la art. 32 lin. 2 din C.pr. penală, la jurisprudenţa instanţei supreme precum şi la statură din jurisprudenţa Curţii europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Cum aceste din urmă argumente reprezintă critici relative la aspecte ce interesează fondul cererii de acordare a cheltuielilor aferente procesului penal, analiza lor este subordonată determinării cadrului procesual, fiind necesar a se stabili cu precădere, în urma discuţiilor contradictorii, dacă o judecată fundamentată pe prevederile art. 453 C. proc. civ. şi art. 276 C. proc. pen. se circumscrie limitelor în care reclamantul a învestit instanţa să judece în cauza prezentă. Prin urmare, aceste chestiuni urmează a fi avute în vedere de instanţa de rejudecare în măsura în care va stabili că există o legală învestire în acest sens.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 139A din 14 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2021.