Validity of in-kind restitution under Law 10/2001 despite subterranean utility servitudes and lack of causal link for delictual liability

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26.06.2018 pe rolul Judecătoriei Craiova sub nr. x/2018 reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.R.L. şi municipiul Craiova prin Primar, au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună:

- obligarea pârâţilor să devieze conducta ce intersectează terenul proprietatea acestora, în suprafaţă de 140 mp, situat în Craiova, str. x B (fost nr. 6), judeţul Dolj, înscris în CF x UAT Craiova, nr. Cadastral x, iar în cazul refuzului pârâţilor să fie autorizaţi reclamanţii să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâţilor;

- să fie obligaţi pârâţii să le plătească despăgubiri în cuantum de 50.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului pe care l-au creat ca urmare a amplasării conductei pe terenul proprietatea lor;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 11835 din 19 noiembrie 2018, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Craiova, invocată din oficiu şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. x/2019.

Prin sentinţa nr. 208 din 3 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Dolj s-au respins, ca nefondate, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

S-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.R.L., prin administrator judiciar S.C. D. şi municipiul Craiova prin Primar, fiind obligaţi pârâţii la plata către reclamanţi a sumei de 13.440 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 140 mp, pe ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii.

S-au respins, ca nefondate, petitele având ca obiect obligarea pârâtelor la devierea conductei de energie termică ce traversează terenul şi autorizarea reclamanţilor, în caz de refuz al pârâtelor, la efectuarea lucrărilor de deviere pe cheltuiala pârâtelor.

S-a admis în parte cererea reclamanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată, pârâţii fiind obligaţi la plata către reclamanţi a sumei de 2.082 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru, onorariu expert şi onorariu avocaţial.

Prin decizia nr. 2265 din 13 octombrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 208/03.06.2020 a Tribunalului Dolj.

A admis apelurile declarate de pârâţii S.C. C. S.R.L., prin administrator judiciar S.C. D. şi municipiul Craiova prin Primar. A fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă acţiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei nr. 2265 din 13 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

În motivarea recursului s-au arătat în esenţă următoarele.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi (6) C. proc. civ. atunci când a analizat doar motive nesusţinute de părţi, depăşind limitele învestirii, nepronunţându-se pe apărările acestora invocate prin întâmpinare.

La pagina19 din hotărârea instanţei de apel se analizează sintagma "liber de orice sarcini" aspect ce nu face obiectul judecăţii, nefiind susţinut de către aceştia că terenul trebuia restituit liber de orice sarcini, ci că terenul, fiind străbătut de conducta de agent termic, nu putea face obiectul restituirii în natură; nu s-a contestat existenţa servituţii, instanţa nefiind învestită să se pronunţe asupra solicitării de stingere a acestei servituţi.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 13 şi 14 C. proc. civ. privind dreptul la apărare şi contradictorialitatea; incidenţa art. 478 alin. (3) C. proc. civ. trebuia pusă în discuţia părţilor, neputând fi invocată din oficiu decăderea/inadmisibilitatea direct prin hotărârea pronunţată; aceştia nu au invocat art. 697 C. civ. pentru prima dată în apel, ci au făcut referire la acest text de lege întrucât reprezintă modul de calcul al prejudiciului din raportul de expertiză.

Hotărârea recurată cuprinde, pe de-o parte, motive străine de natura cauzei şi, pe de altă parte, cuprinde motive contradictorii.

Instanţa a analizat în cuprinsul deciziei dacă trebuie stinsă servitutea legală ca efect al restituirii în natură, lucru care nu s-a cerut prin cererea de chemare în judecată.

Dacă legea specială prevedea doar măsura alternativă a despăgubirii prin echivalent mun. Craiova trebuia să aplice această măsură, în caz contrar având obligaţia de a-i anunţa cu privire la existenţa conductelor.

Pe de-o parte instanţa a reţinut că terenul ce a făcut obiectul Dispoziţiei nr. 7566/2006 era compatibil cu măsura de reparaţie dispusă, nefiind ocupat de amenajări utilitare de utilitate publică care să împiedice restituirea în natură, iar pe de altă parte reţine că terenul este subtraversat de o conductă secundară subterană de agent termic, ceea ce înseamnă că este afectat de o servitute legală şi de amenajări de utilitate publică.

Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea art. 33 şi art. 10 alin. (2), art. 1 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 988 vechiul C. civ.

Municipiul Craiova avea cunoştinţă de existenţa conductei de agent termic şi, deci, cu faptul incompatibilităţii cu măsura restituirii în natură. Lipsa de diligenţă a pârâtului Municipiul Craiova de a verifica dacă terenul este într-adevăr liber se circumscrie răspunderii civile delictuale, fiind irelevant că reţelele au fost construite pe teren cu bună-credinţă. Imposibilitatea de construire este una permanentă şi totală, aceştia neavând posibilitatea de a folosi terenul potrivit destinaţiei sale.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Municipiul Craiova prin Primar a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 14 septembrie 2021completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii B. şi A., împotriva deciziei nr. 2265 din 13 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019 şi a fixat termen de judecată la data de 23 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Sunt nefondate motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În primul rând, recurenţii au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi (6) C. proc. civ. susţinând că instanţa de apel a analizat doar motive nesusţinute de părţi, a depăşit limitele învestirii şi nu s-a pronunţat pe apărările acestora invocate prin întâmpinare.

De asemenea au susţinut că la pagina19 din hotărârea instanţei de apel se analizează sintagma "liber de orice sarcini", aspect ce nu ar fi făcut obiectul judecăţii, nefiind susţinut de către aceştia că terenul trebuia restituit liber de orice sarcini, ci că terenul, fiind străbătut de conducta de agent termic, nu putea face obiectul restituirii în natură; nu s-a contestat existenţa servituţii, instanţa nefiind învestită să se pronunţe asupra solicitării de stingere a acestei servituţi.

În cadrul art. 22 C. proc. civ. este reglementat principiul fundamental al procesului civil al aflării adevărului.

Potrivit alin. (2): Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Recurenţii nu au arătat concret ce parte a acestui alineat a fost încălcată de instanţa de apel, aceştia subliniind doar sintagma "pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii", ca atare, instanţa de recurs nu are datele necesare concrete pentru a face analiza acestei pretinse încălcări.

Conform alin. (6): Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Alineatul 6 al art. 22 instituie obligaţia judecătorului de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii.

Această regulă este dezvoltată în cadrul art. 397 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate da mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

De asemenea, judecătorul este ţinut de cadrul procesual stabilit de părţi sub aspectul obiectului, cauzei şi a părţilor.

Or, din motivarea în fapt a susţinerii privind încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ. reiese că recurenţii nu au invocat faptul că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat cu privire la toate capetele de cerere, aşa cum au fost formulate, sub aspectul cauzei, părţilor şi obiectului, ci că aceasta ar fi recurs la argumente nesusţinute de părţi sau că nu li s-ar fi analizat anumite apărări invocate în întâmpinare.

Aceeaşi este şi situaţia susţinerii că instanţa de apel ar fi analizat sintagma "liber de orice sarcini", prevăzută de art. 9 din Legea nr. 10/2001, aspect ce nu ar fi făcut obiectul judecăţii, care privea restituirea unui teren afectat de o servitute legală.

Din considerentele deciziei atacate reiese că instanţa de apel a analizat sintagma "liber de orice sarcini", prevăzută de art. 9 din Legea nr. 10/2001, în contextul pretenţiilor reclamanţilor, în sensul că nu ar fi trebuit să li se restituie un teren care nu era liber ci afectat de o servitute legală, instanţa considerând, prin interpretarea coroborată a mai multor prevederi legale, că o astfel de interdicţie se referă doar la "sarcini".

Ca atare, această raportare a instanţei de apel la prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, ci o premisă a raţionamentului său.

În al doilea rând, recurenţii au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 13 şi 14 C. proc. civ. privind dreptul la apărare şi contradictorialitatea, arătând că incidenţa art. 478 alin. (3) C. proc. civ. trebuia pusă în discuţia părţilor, neputând fi invocată din oficiu decăderea/inadmisibilitatea direct prin hotărârea pronunţată şi că aceştia nu au invocat art. 697 C. civ. pentru prima dată în apel, ci au făcut referire la acest text de lege, întrucât reprezintă modul de calcul al prejudiciului din raportul de expertiză.

Cu privire la aceste susţineri este de reţinut că referirea instanţei de apel la faptul că art. 697 C. civ. din 2009 a fost invocat direct în apel, cu încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ., a fost făcută în cadrul analizei apelului reclamanţilor ce viza doar întinderea despăgubirii acordate de prima instanţă, după ce constatase că "criticile reclamanţilor ce vizează în exclusivitate întinderea despăgubirii acordate de prima instanţă, nu mai prezintă relevanţă, nemaiimpunându-se a fi examinate, astfel că apelul exercitat de reclamanţi urmează să fie respins ca nefondat."

Ţinând cont că instanţa de recurs a constatat nefondat recursul reclamanţilor ce privea îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, nu se mai impune analiza faptului dacă instanţa de apel trebuia să pună sau nu în discuţia părţilor dacă invocarea în apel a prevederilor art. 697 C. civ. din 2009 s-a făcut cu încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ., problemă care ar fi avut relevanţă doar dacă s-ar fi casat decizia atacată cu trimitere spre rejudecare.

De altfel, atâta timp cât instanţa de apel a considerat că se impune respingerea apelului reclamanţilor care viza doar întinderea despăgubirilor, ca urmare a admiterii apelului pârâţilor, în urma constatării faptului că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, acest considerente al instanţei de apel intră în categoria celor supraabundente, care nu susţin cu necesitate soluţia pronunţată.

Sunt nefondate motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În primul rând, recurenţii au invocat faptul că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, sub trei aspecte deduse din aceeaşi analiză a art. 9 din Legea nr. 10/2001:

- instanţa ar fi analizat în cuprinsul deciziei dacă trebuie stinsă servitutea legală ca efect al restituirii în natură, lucru care nu s-ar fi cerut prin cererea de chemare în judecată;

- verificând pretenţiile reclamanţilor prin prisma acestor considerente au fost nesocotite prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind analizat fondul cererii de chemare în judecată, ci au fost analizate doar motive de fapt şi de drept nesusţinute de părţi;

- recurenţii nu au criticat prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora: Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini, ci au criticat faptul că Municipiul Craiova le-a prezentat terenul restituit ca fiind liber şi compatibil cu măsura restituirii în natură, deşi era străbătut de conducte de agent termic la data restituirii.

Primul aspect invocat nu se regăseşte în considerentele deciziei atacate, contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel neanalizând dacă trebuie stinsă servitutea legală ca efect al restituirii în natură. Instanţa de apel şi-a pus problema dacă servitutea legală în cauză se încadra în regula în materie de restituire, instituită de art. 9 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia "Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini", şi a ajuns la o concluzie negativă.

Sub al doilea aspect s-a invocat faptul că ar fi fost analizate doar motive de fapt şi de drept nesusţinute de părţi. Or, faptul că instanţa îşi fundamentează soluţia pe argumente nesusţinute de părţi nu înseamnă că hotărârea ar conţine motive străine de natura pricinii, atâta timp cât argumentele sale se încadrează în limitele judecăţii date de obiectul şi cauza litigiului, şi cu atât mai puţin că nu s-ar fi analizat fondul cererii de chemare în judecată.

Referitor la al treilea aspect invocat, faptul că recurenţii reclamanţi nu au criticat aplicarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 nu înseamnă că decizia atacată, în cadrul căreia instanţa de apel a interpretat acest text de lege raportat la situaţia de fapt în cauză şi la natura cauzei, ar conţine motive străine de natura litigiului.

În al doilea rând, recurenţii au invocat faptul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, evidenţiind mai multe paragrafe, astfel:

- pag. 20 paragraful 3:

"De altfel, chiar şi plecând de la interpretarea reclamanţilor, că restituirea în natură a terenului afectat s-ar circumscrie unei fapte ilicite a Municipiului Craiova, Curtea reţine că nu există raport de cauzalitate între delictul clamat şi prejudiciul pretins - lipsa de folosinţă derivând din imposibilitatea de a construi pe terenul restituit - în contextul în care Legea specială prevedea la momentul emiterii dispoziţiei, ca şi în prezent, doar măsura alternativă a despăgubirii prin echivalent a persoanei îndreptăţite."

Legat de acest paragraf recurenţii au susţinut că dacă legea specială prevedea doar măsura alternativă a despăgubirii prin echivalent, municipiul Craiova trebuia să aplice această măsură, în caz contrar, avea obligaţia de a-i anunţa cu privire la existenţa conductelor.

- pag. 21 paragrafele 2 şi 3: "Dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reglementează situaţia pe care au fost edificate construcţii noi, autorizate, prevăzând restituirea în natură către persoana îndreptăţită a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi a altor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Contrar susţinerilor reclamanţilor, nu aceasta este situaţia în speţă. Terenul ce a făcut obiectul Dispoziţiei nr. 7566/03.04.2006, era compatibil cu măsura de reparaţie dispusă, nefiind ocupat de amenajări edilitare de utilitate publică care să împiedice restituirea sa în natură, iar împrejurarea că este sub traversat de o conductă secundară subterană de agent termic nu-l face impropriu folosinţei sale efective, terenul putând fi exploatat în concret, singura limitare fiind imposibilitatea de construire în modalitatea aleasă de reclamanţi."

Legat de aceste paragrafe recurenţii au susţinut că dacă terenul este subtraversat de conducta de agent termic înseamnă că este afectat de servitute legală şi de amenajări de utilitate publică. Prin urmare, recurenţii ar fi îndreptăţiţi la despăgubiri. Dacă terenul are destinaţia de curţi construcţii şi a avut dintotdeauna această destinaţie, faptul că nu poate fi folosit potrivit destinaţiei sale ar fi de natură să anihileze atributul folosinţei din cuprinsul dreptului de proprietate.

Recurenţii au mai arătat că, pe de o parte, instanţa reţine prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, susţine că terenul putea fi restituit în natură, întrucât era compatibil cu măsura de restituire dispusă, iar pe de altă parte susţine că este subtraversat de o conductă secundară de agent termic.

- pag. 21 paragraful 5:

"In aceste condiţii, nu se poate pretinde că restituirea în natură a terenului afectat parţial de o conductă secundară subterană ar reprezenta o faptă ilicită a pârâtului în raport de prerogativele stabilite de Legea specială de reparaţie şi de Normele metodologice de aplicare a acesteia."

Legat de acest paragraf recurenţii au susţinut că de vreme ce Legea nr. 10/2001 prevede că doar terenurile libere se pot restitui în natură, este evident că intimata Municipiul Craiova nu a respectat aceste prevederi legale.

- pag. 21 paragraful 6: Locuinţa P+l nu respectă regimul maxim de înălţime P+4-8E conform PUZ ZC5 UTR C5-2.

Legat de acest paragraf recurenţii au susţinut că dacă locuinţa are P + l, iar regimul maxim de înălţime este de P + 4-8 etaje, este evident că respectă acest regim, întrucât înălţimea sa este mai mică cu 3 etaje faţă de limita superioară. Este adevărat că aceste menţiuni se regăsesc în certificatul de urbanism nr. x din 15.12.2015, însă instanţa şi le-a însuşit ca atare în considerentele hotărârii. Aceste aspecte nu au mai fost preluate de altfel în certificatul de urbanism emis ulterior - nr. 263 din 22.02.2016.

Motivarea contradictorie însemnă că există contradicţie între considerente şi dispozitiv sau că există considerente contradictorii, adică, în principal, din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora.

În ceea ce priveşte cele patru situaţii invocate, menţionate mai sus, este de remarcat, raportat la argumentele recurenţilor legat de fiecare dintre acestea, că aceste argumente nu relevă existenţa unor motive contradictorii, ci doar existenţa unui dezacord faţă de analiza instanţei de apel.

Doar privitor la cea de-a doua situaţie evidenţiată s-a susţinut, în plus, că, pe de o parte, instanţa ar reţine prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi ar susţine că terenul putea fi restituit în natură, întrucât era compatibil cu măsura de restituire dispusă, iar pe de altă parte, ar susţine că este subtraversat de o conductă secundară de agent termic.

Or, aceste paragrafe se coroborează cu cele reţinute ulterior, cu referire la normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, punctul 10.3 (cele din H.G. nr. 250/2007, care deşi ulterioare emiterii deciziei, erau singurele care puteau oferi informaţii despre intenţia legiuitorului, legat de modificarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prin Legea 247/2005 prin includerea şi a servituţilor legale care afectează terenul, ca motiv pentru restituire prin echivalent) pentru a desprinde voinţa legiuitorului în sensul că "intenţia acestuia nu a fost de a exclude de plano restituirea unui teren grevat de o sarcină legală, ci doar a impus condiţia ca folosinţa bunului să nu impieteze asupra exercitării sarcinii, ceea ce în cauză s-a respectat."

În consecinţă, nu se poate reţine existenţa vreunei contradicţii în motivarea deciziei atacate nici sub acest aspect.

Referitor la motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt de reţinut următoarele.

Aşa cum a reţinut instanţa de apel, prin cererea precizată, reclamanţii au solicitat angajarea în solidar a răspunderii civile delictuale a pârâţilor, pentru îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor legale ce le reveneau în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, având drept rezultat prejudiciabil restituirea către autorii acestora a terenului în suprafaţă de 140 mp., situat în mun. Craiova, str. x (fost nr. 6), grevat parţial de o sarcină constând într-o conductă secundară subterană ce subtraversează terenul, ceea ce l-ar face impropriu categoriei de folosinţă curţi-construcţii, nefiind construibil conform CU nr. 263/22.02.2016.

Prejudiciul a fost individualizat, prin precizarea din 28.03.2019, ca fiind lipsa de folosinţă asupra terenului inutilizabil conform categoriei sale, nefiind construibil, începând cu anul 2016 când a fost emis certificatul, fiind evaluat şi calculat de expertul desemnat de tribunal în două variante. Altfel spus, reclamanţii pretind acordarea unor sume de bani, cu caracter succesiv, raportat la nivelul chiriilor practicate pe piaţa liberă, ca echivalent al prejudiciului reprezentând, în esenţă, imposibilitatea de a construi pe terenul restituit.

Referitor la pârâta C. S.R.L., instanţa de apel a reţinut că răspunderea acesteia nu poate fi angajată în cauză pe tărâm delictual, potrivit art. 998 C. civ., faţă de delictul imputat, deoarece acesta nu a participat în nici un mod la derularea procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, finalizată cu restituirea în natură a terenului către autorii reclamanţilor, prin Dispoziţia nr. 7566/03.04.2006.

Instanţa de apel a mai reţinut că, aşa cum rezultă din probatoriul efectuat, C. S.R.L. este doar administratorul unui serviciu public, conform contractului de delegare a gestiunii serviciului public de alimentare cu energie termică, aprobat prin HCL Craiova nr. 256/2012, pârâtul având drepturile şi obligaţiile stabilite prin Legi speciale nr. 51/2006, respectiv nr. 325/2006, însă cererea de chemare în judecată nu a vizat atragerea sa în proces în temeiul acestor acte normative, nefiind aceasta cauza juridică a demersului declanşat.

Legat de acest aspect în cadrul recursului s-a arătat că, atâta timp cât această intimată deţinea planurile de amplasament cu conductele termice, avea obligaţia să asigure publicitatea servituţilor şi să comunice intimatei pârâte aceste documente întrucât administrează aceste bunuri în numele Municipiului Craiova şi că răspunderea în acest caz este una solidară şi derivă din art. 1003 vechiul C. civ.:

"Când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire."

Referitor la aceste argumente este de remarcat că acestea nu pot fi calificate drept critici faţă de cele reţinute în decizia atacată, atâta timp cât recurenţii reclamanţi nu au susţinut că, potrivit Legii nr. 10/2001, pârâta C. S.R.L. ar fi avut vreo obligaţie dintre cele imputate de reclamanţi în derularea procedurii administrative reglementate de această lege, finalizată cu restituirea în natură a terenului către autorii reclamanţilor, prin Dispoziţia nr. 7566/03.04.2006.

Or, raportat la cauza cererii de chemare în judecată reţinută de instanţa de apel, menţionată mai sus, simpla afirmaţie a recurenţilor, fără a face trimitere la vreun text de lege în acest sens, că intimata, în calitate de deţinătoare a planurilor de amplasament cu conductele termice, în general, ar fi avut obligaţia să asigure publicitatea servituţilor şi să comunice intimatei pârâte aceste documente, întrucât administrează aceste bunuri în numele Municipiului Craiova nu reprezintă o critică ce ar avea legătură cu aceasta. Mai mult, încălcarea obligaţiei imputate în recurs reprezintă o altă faptă ilicită decât cea care face obiectul litigiului, astfel că nu se pune problema aplicării art. 1003 vechiul C. civ., referitor la răspunderea solidară.

Recurenţii reclamanţi au mai solicitat, referitor la cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că statuările asupra solicitării de deviere a conductei nu au fost criticate astfel că au intrat în puterea lucrului judecat, să se constatate că ingerinţa adusă terenului restituit este permanentă, reclamanţii neavând niciodată posibilitatea să folosească terenul potrivit destinaţiei sale.

Or, sensul celor reţinute de instanţa de apel este acela de a fixa limitele judecăţii în apel, raportat la care sunt nerelevante raţiunile pentru care reclamanţii nu au înţeles să formuleze apel împotriva acestei părţi a hotărârii primei instanţe.

De asemenea, cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că ar fi intrat în puterea de lucru judecat respingerea de către prima instanţă a unui capăt de cerere formulat de către reclamanţi, nu are drept consecinţă legală constatarea faptului că raţiunea pentru care reclamanţii nu ar fi înţeles să atace această parte a sentinţei ar fi corectă.

Ca atare, această solicitare nu are vreun fundament legal.

În ceea ce priveşte motivele de recurs legate de cererea formulată împotriva pârâtului Municipiul Craiova sunt de reţinut următoarele.

În esenţă, recurenţii reclamanţi susţin că Municipiul Craiova, a încălcat prevederile art. 10 alin. (2) şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 la emiterea Dispoziţiei nr. 7566/03.04.2006, prin care li s-a restituit în natură terenul în cauză, în loc să li se stabilească măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât acesta era afectat de o servitute legală, şi anume o conductă secundară subterană, şi că, astfel, a săvârşit o faptă ilicită.

Referitor la susţinerea privind încălcarea normelor legale la emiterea dispoziţiei în cauză este de remarcat că potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: "Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare."

Recurenţii reclamanţi au susţinut că ar fi atacat dispoziţia în cauză, dacă ar fi ştiut că terenul este subtraversat de conducta secundară subterană, şi că au aflat acest lucru de-abia în 2016.

Cu toate acestea, recurenţii reclamanţi nu au menţionat faptul că ar fi făcut demersuri în sensul atacării dispoziţiei în cauză în temeiul textului de lege menţionat anterior, la momentul aflării despre servitutea legală ce greva terenul, în raport de care aveau posibilitatea să ceară repunerea în termenul de formulare a contestaţiei.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamanţilor că Municipiul Craiova a încălcat prevederile art. 10 alin. (2) şi 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 la emiterea Dispoziţiei nr. 7566/03.04.2006 prin aceea că, deşi terenul era afecta de o servitute legală, li s-a restituit în natură terenul în loc să li se propună măsuri reparatorii prin echivalent, observând considerentele deciziei atacate, se constată că instanţa de apel a interpretat aceste prevederi şi a ajuns la concluzia că, prin raportare la felul servituţii legale care afectează terenul restituit în natură, nu au fost încălcate aceste prevederi legale.

Astfel instanţa de apel a reţinut că "legiuitorul a prevăzut că restituirea imobilului se realizează în condiţiile art. 9-20 din Legea nr. 10/2001, în starea în care acesta se găseşte, nefiind garantat în nici un fel persoanei îndreptăţite caracterul construibil al terenului, nici chiar în situaţia în care anterior preluării ar fi fost edificate astfel de lucrări, motivat de faptul că legea nu dispune în acest sens, şi nici nu ar putea, deoarece realităţile socio-economice şi juridice sunt substanţial diferite în prezent faţă de perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001. (…)

Legea nr. 10/2001 consacră prin art. 1 alin. (1), principiul prevalenţei restituirii în natură a imobilelor pentru care s-au depus notificări şi numai în cazul în care această măsură nu este posibilă sau este expres înlăturată de la aplicare, prevede acordarea celorlalte măsuri reparatorii.

Este adevărat şi că principiul priorităţii restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, nu poate fi interpretat în sensul că orice suprafaţă de teren liberă de construcţii trebuie restituită în natură. Chiar legea specială instituie anumite excepţii prin care limitează aplicarea principiului restituirii în natură, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 10, care prevăd situaţiile în care restituirea se dispune prin măsuri reparatorii în echivalent.

Dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reglementează situaţia terenurilor pe care au fost edificate construcţii noi, autorizate, prevăzând restituirea în natură către persoana îndreptăţită a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Contrar susţinerilor reclamanţilor, nu aceasta este situaţia în speţă. Terenul ce a făcut obiectul Dispoziţiei nr. 7566/03.04.2006, era compatibil cu măsura de reparaţie dispusă, nefiind ocupat de amenajări edilitare de utilitate publică care să împiedice restituirea sa în natură, iar împrejurarea că este subtraversat de o conductă secundară subterană de agent termic nu-l face impropriu folosinţei efective, terenul putând fi exploatat în concret, singura limitare fiind imposibilitatea de construire în modalitatea aleasă de reclamanţi.(…)

Aşadar, intenţia legiuitorului nu a fost de a exclude de plano restituirea unui teren grevat de o sarcină legală, ci doar a impus condiţia ca folosinţa bunului să nu impieteze asupra exercitării sarcinii, ceea ce în cauză s-a respectat.

În aceste condiţii, nu se poate pretinde că restituirea în natură a terenului afectat parţial de o conductă secundară subterană ar reprezenta o faptă ilicită a pârâtului în raport de prerogativele stabilite de Legea specială de reparaţie nr. 10/2001 şi de Normele metodologice de aplicare a acesteia."

Recurenţii reclamanţi nu au susţinut motivat în recurs că interpretarea instanţei de apel a prevederilor art. 10 alin. (2) ar fi nelegală, neformulând critici concrete în acest sens. Dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sunt similare celor ale art. 10 alin. (2).

În recurs, recurenţii reclamanţi au invocat conţinutul punctelor 10.2 şi 10.3 din normele metodologice ale Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, din care ar rezulta obligaţia entităţii învestite cu soluţionarea notificării de a de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a subfeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea.

Este de remarcat că din aceste prevederi nu poate rezulta existenţa unei obligaţii a unităţii emitente a dispoziţiei prin care s-a soluţionat notificarea reclamanţilor, având în vedere că dispoziţia în cauză a fost emisă la data de 03.04.2006, când erau în vigoare normele metodologice ale Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003, în cadrul cărora punctele 10.2 şi 10.3 aveau un alt conţinut, din care nu rezultă vreo obligaţie legală în sensul susţinut de către recurenţii reclamanţi.

Recurenţii reclamanţi au mai susţinut că fapta ilicită imputată constă în faptul că nu li s-ar fi adus la cunoştinţă această situaţie la data emiterii dispoziţiei, recurenţii reclamanţi susţinând că această informaţie exista în evidenţele pârâtei, şi pe de o parte, aceasta ştia şi a ascuns informaţia, iar, pe de altă parte, nu a făcut toate demersurile pentru a afla despre existenţa acestei servituţi.

În ceea ce priveşte afirmaţia că pârâtul Municipiul Craiova ştia la data emiterii dispoziţiei în cauză că terenul este subtraversat de o conductă secundară subterană şi ar fi ascuns informaţia, este de remarcat că nu s-a reţinut de către instanţele de fond ca fiind dovedită o astfel de situaţie de fapt, iar argumentele recurenţilor reclamanţi pentru a susţine o astfel de teză vizează temeinicia deciziei atacate iar nu legalitatea acesteia, ca atare nu pot face obiectul recursului, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenţii au mai susţinut că din adresa nr. x/20.12.2016 emisă de C. S.R.L., rezultă că, urmare a verificărilor efectuate la faţa locului de reprezentanţii S.C. C. S.R.L., s-a constatat că terenul este subtraversat de reţeaua termică care alimentează blocurile x, conform poziţionării acesteia pe planul de situaţie, situaţie din care s-ar concluziona că se putea constata, cu minime diligente la faţa locului, că terenul este străbătut de o reţea de agent termic, nefiind compatibil cu măsura restituirii în natură.

Or, atâta timp cât terenul restituit în cauză le-a aparţinut în proprietate recurenţilor reclamanţi şi dacă cu minime diligenţe urmare unei verificări la faţa locului se putea constata că terenul este subtraversat de reţeaua termică care alimentează blocurile x, chiar şi aceştia puteau afla despre existenţa acestei servituţi legale anterior emiterii dispoziţiei în cauză.

Referitor la faptul că Municipiul Craiova nu ar fi făcut toate demersurile pentru a afla despre existenţa acestei servituţi şi că astfel lipsa de diligenţă a acesteia s-ar circumscrie răspunderii civile delictuale, este de remarcat că inacţiunea reprezintă faptă ilicită ori de câte ori norma legală obligă ca o anumita persoana sa acţioneze într-un anumit mod, cerinţă care nu a fost respectată. În speţă, cu excepţia normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care sunt ulterioare dispoziţiei în cauză, recurenţii reclamanţi nu au menţionat vreo normă legală de unde ar rezulta vreo astfel de obligaţie în sarcina pârâtului.

Susţinerea recurenţilor că imposibilitatea de construire ar fi totală, contrar celor reţinute în decizia atacată, reprezintă o problemă de temeinicie a deciziei atacate, instanţa de apel ajungând la concluzia criticată în urma interpretării în mod coroborat a probelor administrate în cauză, astfel că această susţinere nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., neputând face obiectul analizei în recurs.

Mai este de remarcat că instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite două condiţii ale răspunderii civile delictuale, şi anume existenţa faptei licite şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită pretinsă şi prejudiciul invocat.

Cu privire la această ultimă condiţie instanţa de apel a reţinut următoarele:

"De altfel, chiar şi plecând de la interpretarea reclamanţilor, că restituirea în natură a terenului afectat s-ar circumscrie unei fapte ilicite a Municipiului, Curtea reţine că nu există raport de cauzalitate între delictul clamat şi prejudiciul pretins - lipsa de folosinţă derivând din imposibilitatea de a construi pe terenul restituit - în contextul în care Legea specială prevedea la momentul emiterii dispoziţiei, ca şi în prezent, doar măsura alternativă a despăgubirii prin echivalent a persoanei îndreptăţite.

Or, reclamanţii deţin deja în stăpânire efectivă terenul restituit în natură, exercitând în deplinătate toate atributele proprietăţii - posesie, folosinţă, dispoziţie - iar a le acorda şi lipsa de folosinţă calculată succesiv, pe intervale de timp, doar cu argumentul că nu se poate construi strict în modalitatea dorită de părţi, este vădit excesiv şi contrar raţiunii şi finalităţii urmărite de Legea de reparaţie.

În acest sens, legiuitorul a prevăzut că restituirea imobilului se realizează în condiţiile art. 9-20 din Legea nr. 10/2001, în starea în care acesta se găseşte, nefiind garantat în nici un fel persoanei îndreptăţite caracterul construibil al terenului, nici chiar în situaţia în care anterior preluării ar fi fost edificate astfel de lucrări, motivat de faptul că legea nu dispune în acest sens, şi nici nu ar putea, deoarece realităţile socio-economice şi juridice sunt substanţial diferite în prezent faţă de perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.

(…) imposibilitatea de construire a lucrărilor dorite de reclamanţi este determinată de mai mulţi factori - respectiv terenul în suprafaţă de 140 mp. este neconstruibil pentru că nu respectă OMS 536/1997, art. 2- amplasarea clădirilor destinate locuinţelor trebuie să asigure însorirea acestora pe o durată de 1 1/2 ore zilnic, la solstiţiul de iarnă, a tuturor încăperilor de locuit; distanţa dintre clădiri trebuie să fie mai mare sau cel puţin egală cu înălţimea clădirii celei mai înalte, pentru a nu se umbri reciproc; locuinţa P+1 nu respectă regimul maxim de înălţime P+4-8E conform PUZ ZC5 UTR C5-2; locuinţa P+4E nu respectă OMS 119/2014 - consemnaţi în cuprinsul certificatelor de urbanism emise începând din anul 2012, ultimul fiind cel din 2016 când pentru prima dată a fost menţionată şi sarcina legală ce afectează parţial terenul.

Or, fiecare dintre factori este apt individual să împiedice autorizarea lucrărilor astfel că, nefiind vorba nici despre o răspundere obiectivă a municipiului pârât, nici despre o acţiune ilicită comună, imputabilă tuturor instituţiilor ale căror avize lipsă au condus la respingerea documentaţiei reclamanţilor, cu atât mai dificil, chiar imposibil, apare de stabilit o legătură de cauzalitate între fapta reproşată pârâtului şi imposibilitatea reclamanţilor de a obţine autorizarea lucrărilor.

În acest context, apare ca excesivă aprecierea primei instanţe asupra caracterului disproporţionat al ingerinţei în privinţa dreptului de proprietate al părţilor, deoarece normele şi jurisprudenţa convenţională în materie - citate şi aplicate de tribunal - stabilesc că, în situaţia de faţă, aceasta se supune examenului de compatibilitate sub aspectul legalităţii, necesităţii şi adecvării, proporţionalităţii. În speţa de faţă, imposibilitatea de construire nu este una totală ci restricţiile vizează exclusiv lucrările de construire în forma concretă solicitată de reclamanţi, fiindu-le indicate totodată şi soluţii de refacere a documentaţiei pentru îndeplinirea cerinţelor legale. Se poate concluziona, aşadar, că ingerinţa este legală, fiind reglementată prin norme speciale în materie, şi urmăreşte un scop legitim, respectiv protecţia, securitatea şi sănătatea comunităţii în domeniul autorizării lucrărilor de construire, ceea ce-i conferă şi caracter necesar. De asemenea, măsura este adecvată şi proporţională fiind aptă să asigure realizarea interesului general urmărit de legiuitor.

În aceste condiţii, nu se poate susţine că lipsa de folosinţă derivând din imposibilitatea de construire a lucrărilor, în modalitatea concretă solicitată de reclamanţi, ar putea reprezenta un prejudiciu rezultat din fapta pârâtei de a emite Dispoziţia de restituire în natură nr. 7566/03.04.2006, care să atragă aplicabilitatea art. 998 C. civ. de la 1864 şi art. 1 Protocolul nr. 1 CEDO."

Recurenţii reclamanţi nu au formulat critici în recurs referitor la îndeplinirea condiţiei cumulative a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită pretinsă şi prejudiciul invocat.

Or, neîndeplinirea acestei condiţii cumulative în sine este de natură a duce la respingerea cererii de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi A., împotriva deciziei nr. 2265 din 13 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2021.