Territorial jurisdiction for divorce with foreign element: applicability of last common residence rule vs. fallback provision for extraterritorial common residence
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice resolved a negative conflict of jurisdiction, ruling in favor of the claimant’s argument that the Bucharest Sector 1 Court is competent to hear the divorce action, overturning the initial declination by the Timișoara Court. The dispute involved a divorce petition with an element of extraneity, where the husband resided abroad (Netherlands) and the wife resided in Timișoara, leading to reciprocal declinations based on conflicting interpretations of territorial competence. The decisive legal basis was Article 915(1) of the Romanian Civil Procedure Code, which establishes jurisdiction at the last common residence of the spouses; since the last common residence was abroad, that general rule applied exclusively, excluding the fallback rules for when the defendant is abroad. Consequently, in the absence of specific internal legislation determining competence among Romanian courts for such extraterritorial common residences, Article 1072(2) of the Civil Procedure Code applied, mandating the transfer of the case to the Bucharest Sector 1 Court.
Legislator headnote
AI generatedart. 1072 alin. (2) din C. proc. civ, art. 915 C. proc. civ; Territorial jurisdiction for divorce with foreign element: applicability of last common residence rule vs. fallback provision for extraterritorial common residence: Se observă că instanţele aflate în conflict au interpretat diferit prevederile art. 915 C. proc. civ., prin raportare la domiciliul părţilor.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2021
asupra conflictului de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Timişoara, la data de 09.11.220, sub nr. x/2020, reclamanta A. l-a chema în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună desfacerea căsătoriei părţilor, din culpa exclusivă a pârâtului, reluarea, de către reclamantă, a numelui de familie avut anterior căsătoriei, acela de Tulbure, exercitarea autorităţii părinteşti, în mod exclusiv, de reclamantă cu privire la minorul C., stabilirea locuinţei minorului la reclamantă, obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de creştere, educare şi întreţinere a minorului, de la data formulării cererii, în cuantum de 1/4 din venitul net realizat, precum şi obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
2.1. Prin sentinţa civilă nr. 3928 din 31 martie 2021, Judecătoria Timişoara a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu. A declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Instanţa a reţinut că devin aplicabile, în lipsa unor dispoziţii speciale în legislaţia internă, prevederile art. 1072 alin. (2) din C. proc. civ., cu privire la competenţa internă în cazul litigiilor cu elemente de extraneitate, potrivit cărora, în cazul în care instanţele române sunt competente şi nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptăţită să soluţioneze procesul - cum este şi cazul de faţă -, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competenta materială, la Judecătoria sectorului 1 al municipiului Bucureşti sau la Tribunalul municipiului Bucureşti.
2.2. Prin sentinţa nr. 8129 din 22 septembrie 2021, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale. A declinat competenţa de soluţionare a cauzei civile, având ca obiect divorţ şi exercitare autoritate părintească, în favoarea Judecătoriei Timişoara. A constatat intervenit conflictul negativ de competenţă şi a dispus suspendarea judecăţii cauzei. A înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.
A reţinut instanţa aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilort, art. 915 teza ultimă din C. proc. civ., aceste dispoziţii legale instituind o competenţă teritorială în favoarea instanţei de la locuinţa reclamantei.
A mai reţinut instanţa că reclamanta îşi are reşedinţa în mun. Timişoara, ceea ce atrage competenţa teritorială a Judecătoriei Timişoara.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă
Examinând conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1)din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Obiectul acţiunii deduse judecăţii îl reprezintă cererea prin care s-a solicitat desfacerea căsătoriei, exercitarea autorităţii părinteşti de către reclamantă, stabilirea locuinţei minorului la domiciliul mamei şi obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere.
În drept, potrivit art. 915 C. proc. civ.:
"(1) Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul. (2) Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.".
Acţiunea care a determinat declinările reciproce ale instanţelor are ca obiect o cerere de divorţ, cu element de extraneitate, în sensul că unul dintre soţi, respectiv pârâtul B., are locuinţa în străinătate.
Se observă că instanţele aflate în conflict au interpretat diferit prevederile art. 915 C. proc. civ., prin raportare la domiciliul părţilor.
Astfel, norma de competenţă în materia divorţului, reglementată de C. proc. civ. la art. 915 alin. (1), stipulează în sensul că aceasta aparţine judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. În teza a doua a menţionatului articol se prevede că în situaţia în care soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află ultima locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia are locuinţa reclamantul.
Aşa cum rezultă din norma de drept menţionată, regula generală în materie de divorţ este aceea că instanţa competentă teritorial să soluţioneze cererea este cea în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, însă aceasta poate fi aplicată doar dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiţii, şi anume: cei doi soţi să fi avut o locuinţă comună şi cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în circumscripţia respectivei instanţe.
În speţă, ultima locuinţă comună a părţilor a fost în Olanda, acolo unde a continuat să locuiască pârâtul, conform propriilor susţineri ale părţilor, reclamanta locuind în România dinainte de promovarea acţiunii.
Atât timp cât legiuitorul nu a prevăzut, la art. 915 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ., condiţia ca ultima locuinţa comună să fie în ţară, instanţa nu poate proceda la verificarea competenţei sale în funcţie de ultima locuinţă comună a părţilor din ţară, verificarea competenţei urmând a se face în funcţie de ultima locuinţă unde părţile au locuit efectiv împreună anterior despărţirii lor în fapt, indiferent unde a fost situată aceasta. Or, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 915 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ. exclude aplicabilitatea celorlalte teze ale aceluiaşi articol.
În această situaţie, devin aplicabile, în lipsa unor dispoziţii speciale în legislaţia internă, prevederile art. 1072 alin. (2) din C. proc. civ., cu privire la competenţa internă în cazul litigiilor cu elemente de extraneitate, potrivit cărora, în cazul în care instanţele române sunt competente şi nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptăţită să soluţioneze procesul, cum este şi cazul de faţă, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competenţă materială, la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti sau la Tribunalul Bucureşti.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătorie Sectorului 1 Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2021.