Cassation inadmissible for re-litigation of factual evidence: mandatory radio/CD equipment for Category I transport vehicles and expert report valuation

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a Civilă, în dosarul nr. x/2017, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa: să dispună obligarea pârâtei la plata remuneraţiei echitabile (inclusiv a TVA-ului aferent remuneraţiei, valabil la data facturării/plaţii efective) pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental în incinta autovehiculelor - autocare/autobuze/microbuze deţinute de aceasta, în perioada 1 decembrie 2013 - până în prezent (data efectuării raportului de expertiză). A estimat că suma datorată de pârâtă pentru perioada dedusă judecaţii este de 51.495 RON la care se adaugă TVA, aceasta urmând a fi precizată după administrarea probatoriului în cauză; obligarea pârâtei la plata sumelor rezultate din actualizarea cu rata inflaţiei a remuneraţiei, calculate de la data scadenţei până la data achitării efective a remuneraţiilor; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente remuneraţiilor neachitate la termen, calculate pe zi de întârziere de la data scadenţei până la data plăţii efective a remuneraţiilor datorate; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată din prezenta cauză; în subsidiar, în cazul în care pârâta nu furnizează informaţiile necesare pentru acoperirea integrală a remuneraţiei datorate, potrivit art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, modificată şi completată, obligarea pârâtei la plata triplului remuneraţiilor ce vor fi determinate în cauză.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1963 din 23 septembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a Civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive, a respins cererea, ca efect al prescripţiei extinctive în ce priveşte pretenţiile mai vechi de 3 ani anterior introducerii acţiunii şi a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 819A din 21 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă B. împotriva sentinţei civile nr. 1963/23.09.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a Civilă.

A anulat sentinţa şi, evocând fondul, a admis în parte cererea. A obligat pârâta la 962,37 RON către reclamantă, reprezentând drepturi pentru comunicare publică de fonograme în perioada 1.12.2013-30.09.2017. A respins în rest pretenţiile, ca neîntemeiate. A obligat pârâta la 1.500 RON către reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată parţiale pentru prima instanţă. A obligat intimata-pârâtă la 3.500 RON către apelanta-reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., reclamanta a formulat, în esenţă, următoarele critici:

- instanţa a ignorat sentinţa civilă nr. 170/02.02.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2014, prin care s-a tranşat definitiv gradul de dotare al mai multor mijloace de transport deţinute de către intimata-pârâtă, inclusiv a celor 14 microbuze, şi implicit dacă pentru acestea se datorează sau nu remuneraţie pentru utilizarea de fonograme în scop ambiental;

- şi în ceea ce priveşte circulara internă emisă de pârâtă, instanţa de apel în mod eronat o reţine ca element probator definitoriu în soluţionarea cauzei, cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, relativ la considerentele de la pg. 9 paragraf 7 şi 8 din decizia civilă nr. 1499A/22.10.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019, unde s-a reţinut că acest înscris emană de la pârâtă şi nu poate fi opus acesteia în lipsa unei date certe;

- instanţa de apel a reţinut în mod eronat varianta I a raportului de expertiză, care are în vedere doar documentele provenite de la pârâtă şi le exclude pe cele provenite de la autorităţi; din adresele RAR existente la dosar reiese că mai multe mijloace de transport deţinute şi utilizate de pârâtă obţinuseră clasificarea Categoria I de confort, ceea ce presupune dotarea lor cu sisteme de sonorizare şi radio/radiocasetofon/cd;

- prin Ordinul nr. 1148/2014 a fost îndepărtată obligativitatea dotării mijloacelor de transport cu radiocasetofon/radio/cd pentru obţinerea categoriei I de confort, însă acest ordin a fost adoptat abia în iulie 2014 iar prin acesta nu a fost îndepărtată condiţia dotării cu instalaţie de sonorizare şi nu a fost impusă îndepărtarea radio/cd-urilor din mijloacele de transport;

- prin Ordinul nr. 1147/2009 se definesc categoriile de omologare, prin O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere se definesc noţiunile de autobuz şi autocar; toate autovehiculele deţinute de pârâtă, clasificate în Categoria I de confort şi poartă menţiunea autobuz M3 CL III sunt, de fapt, autocare, în accepţiunea legislaţiei privind activitatea de transport, dar şi în accepţiunea drepturilor de autor;

- soluţia instanţei de apel este greşită şi din perspectiva respingerii cererii de probatoriu solicitată de aceasta.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie

Analizând recursul din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, având în considerare argumentele ce succed.

Sub o primă critică formulată cu privire la decizia atacată, recurenta susţine că s-a ignorat autoritatea de lucru judecat a două hotărâri pronunţate într-un alt dosar, şi anume sentinţa civilă nr. 170, pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi decizia nr. 1499 A, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

În litigiul anterior, purtat între aceleaşi părţi litigante, s-au solicitat despăgubiri până la data de 3.12.2013 pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental în incinta autocarelor/microbuzelor şi autogărilor deţinute de către pârâtă în acea perioadă.

A priori, Înalta Curte constată că nu s-a demonstrat că soluţia din dosarul anterior, nr. x/2014, soluţionat prin sentinţa civilă 170/02.02.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, este una definitivă, la dosarul cauzei fiind depusă doar hotărârea pronunţată în apel, respectiv decizia civilă nr. 1499A/22.10.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2019, iar, pe de altă parte, acest demers judiciar vizează un alt interval de timp.

De altfel, în ceea ce priveşte gradul de dotare cu instalaţii de difuzare a fonogramelor, instanţa de apel a analizat pretenţiile reclamantei începând cu decembrie 2013 şi a avut în vedere procesele-verbale de predare - primire a autovehiculelor care nu sunt echipate cu radio/CD, a celor care nu au fost echipate din construcţie cu asemenea instalaţii, procesele-verbale care constată autovehiculele asupra cărora s-a intervenit la cererea deţinătorului, instalaţiile de sonorizare de orice tip fiind demontate, precum şi adresa RAR prin care se comunică că, începând cu data de 23.07.2014, nu mai este obligatorie dotarea cu radio/CD a autobuzelor şi microbuzelor din categoria I de confort.

S-a mai susţinut de către recurentă că clasificarea mijloacelor de trensport în Categoria I generează prezumţia că acestea sunt dotate cu radio/CD, însă aceasta ignoră faptul că prin Ordinul Ministerului Transportului nr. 1148/2014 a fost îndepărtată obligativitatea dotării mijloacelor de transport (autobuze, microbuze) cu radiocasetofon sau radio/cd pentru obţinerea categoriei I de confort, acestea trebuind dotate cu o instalaţie de sonorizare pentru transmiterea diverselor informaţii.

Recurenta a arătat că instanţa de apel în mod greşit a valorificat o notă internă a pârâtei şi că în mod eronat o reţine ca element probator definitoriu în soluţionarea cauzei, însă, din lecturarea considerentelor nu rezultă cele afirmate de către reclamantă, aceste susţineri ale reclamantei fiind străine de motivarea deciziei atacate.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel a reţinut în mod eronat varianta I a raportului de expertiză, care are în vedere doar documentele provenite de la pârâtă.

Or, instanţa de apel a reţinut că această variantă se corelează cu concluziile referitoare la nivelul de utilizare a fonogramelor, ce rezultă din situaţia de fapt concretă.

În cuprinsul deciziei atacate este explicitat de ce a fost luată în considerare varianta I a raportului de expertiză, date fiind constatările expertului judiciar ce a ţinut cont de informaţiile din procesele-verbale mai sus menţionate şi de adrese C. şi RAR, fiind identificate autobuzele şi microbuzele dotate cu radio, apte de utilizare a fonogramelor. De altfel, conform raportului de expertiză şi răspunsului la obiecţiunile formulate în cauză, despăgubirile pentru perioada solicitată de către reclamantă au fost propuse în două variante urmare a documentelor avute în vedere de expertul judiciar, înscrisuri depuse de reclamantă sau la cererea reclamantei (răspunsul la adresele către RAR şi C., cât şi de către pârâtă, în raport de obiectivele şi de măsurile dispuse de către instanţă.

Recurenta a mai susţinut în memoriul de recurs că "analiza instanţei de apel porneşte de la o încălcare a dispoziţiilor legale şi metodologice care se referă explicit la obţinerea pentru mijloacele de transport a categoriilor de omologare în funcţie de gradul de confort oferit ce determină obligaţia de plată a remuneraţiei pentru mijloacele de transport dotate cu sisteme de sonorizare", însă această susţinere este una cu caracter general, întrucât reclamanta nu individualizează care sunt normele la care se raportează.

A mai arătat că pentru perioada decembrie 2013- iulie 2014 era obligatorie dotarea mijloacelor de transport din Categoria I cu radio/CD, însă instanţa constată că această susţinere nu a constituit obiecţiune la raportul de expertiză întocmit în cauză, nici motiv de apel, critica fiind formulată direct în recurs, iar, pe de altă parte, aceasta vizează modul de apreciere al probelor care a determinat stabilirea unui anumit cuantum al despăgubirilor .

De asemenea, recurenta a arătat că au fost greşit evaluate probele şi că cererea de probatoriu formulată de reclamantă a fost în mod eronat respinsă,

Cu privire la aceste critici subsumate motivului de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se constată că, în realitate, recurenta-reclamantă se prevalează de o serie de argumente ce vizează fondul pretenţiilor sale şi modul de apreciere a faptelor şi probelor, şi nicidecum legalitatea deciziei recurate.

Prin urmare, modul în care au fost construite aceste critici nesocoteşte caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în care nu pot fi deduse şi analizate aspecte care vizează netemeinicia hotărârii atacate, motiv pentru care în considerarea specificului acestei căi de atac examinarea este exclusă în această etapă procesuală.

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Văzând şi culpa procesuală a părţii, în raport cu dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe reclamanta B. - D. la plata sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta S.C. A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B. - D., împotriva deciziei nr. 819A din 21 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe reclamanta B. - D. la plata sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta S.C. A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2021.