Breach of Collective Copyright License: Scope of Mandatory vs. Facultative Management and Prospective Effect of Contract Termination on Prior Liability

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2021

După deliberare,

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cereri de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2014, reclamanta A. - B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei estimate provizoriu la 60.844,09 RON, cu TVA, reprezentând drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru radiodifuzarea operelor muzicale de către pârâtă în perioada 01.10.2012 -30.06.2014 pe postul de televiziune D.; obligarea pârâtei la plata sumei de 2.863,09 RON reprezentând penalităţi de 0,1%/zi de întârziere, calculate până la data de 04.09.2014, aferente remuneraţiilor restante menţionate la capătul 1;

obligarea pârâtei la plata penalităţilor egale cu dobânda legală începând cu data de 05.09.2014 şi până la plata efectivă a remuneraţiilor restante conform capătului 1 al cererii; obligarea pârâtei la comunicarea rapoartelor trimestriale pentru perioada 01.10.2012-3 0.06.2014, cuprinzând lista operelor muzicale utilizate zilnic pe postul de televiziune D., cu menţionarea pentru fiecare operă în parte a denumirii şi autorului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 2321/14.12.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiate: cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/2016; excepţia nelegalităţii invocată de către pârâtă; excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de către pârâtă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către parata.

A admis în parte cererea; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 53.488,16 RON (exclusiv TVA) cu titlu de remuneraţie aferentă perioadei 01.10.2012-30.06.2014. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 16.330,85 RON cu titlu de dobândă legală aferentă remuneraţiei în cuantum de 53.488,16 RON (exclusiv TVA), calculată de la scadenţă şi până la plata de 07.10.2016, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 calculate în continuare până la plata integrală a remuneraţiei. A obligat pârâta la comunicarea către reclamantă a rapoartelor trimestriale pentru perioada 01.10.2012-30.06.2014, în format scris şi electronic cuprinzând lista operelor muzicale utilizate zilnic pe postul de televiziune D. (inclusiv cele cuprinse în spoturile publicitare, teleshopping, promo, muzica de fundal) cu menţionarea pentru fiecare operă muzicală în parte a denumirii operei, autorului/autorilor (compozitor, textier, aranjor), ora, data, durata de radiodifuzare. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.575 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din care 100 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, 2.975 RON reprezentând onorariu avocat şi 1.500 RON reprezentând onorariu expert.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1377A din 22 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 21.11.2018 şi împotriva sentinţei civile nr. 2321/14.12.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă. A obligat apelanta la 2.975 RON cheltuieli de judecată către intimată.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva încheierii de şedinţă din 11 decembrie 2019 şi a deciziei nr. 1377A din 22 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta C. S.R.L.

În motivarea recursului astfel promovat se susţine, în esenţă, că, prin încheierea de şedinţă din data de 11.12.2019, instanţa de apel a respins, în mod nelegal, cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/2016 Recurenta precizează că nu s-a solicitat, prin acţiunea formulată în dosarul nr. x/2016, ca instanţa să dispună rezilierea pentru viitor, ci a solicitat să se constate că a intervenit de la data de 15.06.2012 (care cuprinde toată perioada în litigiu). De asemenea, recurenta a arătat instanţei de apel argumentele pentru care depinde de soluţionarea dosarului nr. x/2016 şi stabilirea tipului de gestiune pe care B. îl poate realiza în raport cu recurenta, anume că aceasta radiodifuzează pe postul TV pe care ii deţine operele audiovizuale (videoclipuri) care sunt supuse gestiunii facultative, caz în care reclamanta ar putea pretinde şi colecta remuneraţii doar în numele autorilor de opere muzicale care i-au acordat mandat expres.

În ceea ce priveşte recursul îndreptat împotriva deciziei civile nr. 1377A/2010, recurenta arată că, subsumat motivului de recurs reglementat prin art. 488. alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., se arată că instanţa de apel a modificat din oficiu cadrul procesual, recalificând pretenţiile formulate de reclamantă ca fiind formulate de către aceasta în temeiul calităţii sale de organism de gestiune colectivă; cu înfrângerea principiului disponibilităţii şi depăşirea rolului activ al judecătorului, instanţa a procedat, de fapt, la o modificare a cadrului procesual, golind de conţinut excepţia lipsei calităţii procesuale active. A mai învederat că, în apel, cadrul procesual nu se poate modifica, decât la solicitarea expresă a reclamantului şi cu acordul expres al tuturor părţilor din dosar, în conformitate cu art. 204, alin. (3) din C. proc. civ.

O altă critică susţinută este aceea că instanţa de apel a vătămat drepturile procesuale ale recurentei, lipsind-o pe aceasta de o cale de atac efectivă prin respingerea, ca neutilă, a probei cu expertiza contabilă.

La dosarul cauzei au fost depuse contracte de cesiune de drepturi de autor, pe care instanţa de apel nu le-a avut în considerare, iar, prin respingerea solicitării de efectuare a unei expertize contabile care să aibă în vedere ponderea reală de utilizare a operelor muzicale şi ponderea contractelor de cesiune, instanţa de apel s-a antepronunţat, anticipând soluţia.

Deşi recurenta, prin cererea de revenire asupra probelor depuse în data de 02.06.2020, a învederat instanţei de apel conţinutul contractelor de cesiune şi a dovedit identitatea dintre operele muzicale integrate în videograme radiodifuzate pe postul D. şi operele muzicale ce formează obiectul contractelor de cesiune, instanţa de apel a refuzat să revină asupra măsurii dispuse, deşi pronunţarea s-a făcut printr-o încheiere preparatorie.

În coordonatele motivului de casare prevăzut de art. 488. alin. (1). pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în mod incorect, are carcater contradictoriu argumentaţia instanţei de apel, care a reţinut iniţial existenţa unei denunţări doar pentru viitor a contractului, iar ulterior a pretins utilizatorului notificarea către organismul de gestiune colectivă a intervenirii oricărei modificări privind valabilitatea licenţei, cu toate că această modificare, în opinia instanţei, ar fi oricum nerelevantă.

Circumscris motivului de casare reglementat prin art. 488. alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., sunt formulate următoarele critici:

- instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 124 alin. (2) (după republicare, art. 150, alin. (2) din Legea nr. 8/1996). Soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, respectiv a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, pronunţată de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel face abstracţie de faptul că cererea de chemare în judecată este formulată de B. în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant al autorilor de opere muzicale, motiv pentru care reclamanta nu justifică calitate procesuala activă, iar recurenta nu justifică calitate procesuală pasivă. B. nu poate reclama încălcarea unor drepturi proprii, în activitatea de radiodifuzare desfăşurată de societatea recurentă, întrucât nu deţine aceste drepturi în patrimoniu;

- instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor contractuale referitoare la denunţarea unilaterală a contractului, în condiţiile art. 1166 şi urm., respectiv 1321 C. civ.. E modalitatea în care, în opinia părţii, a fost rezolvită de drept licenţa neexclusivă nr. 02TV/24.01.2011. B. a continuat să înregistreze acţiuni împotriva societăţii recurente, demersuri întemeiate exclusiv pe licenţă, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti dosarul nr. x/2016, prin care s-a solicitat să se stabilească faptul că rezilierea a intervenit de la momentul 15.06.2012;

- societatea recurentă face referire la Scrisoarea de punere în întârziere - încălcare nr. 2015/4027, trimisă de Secretariatul General al Comisiei Europene către Reprezentanţa Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană - depusă la dosar - prin care s-a atrage atenţia României asupra problemei conformităţii legii române privind drepturile de autor şi drepturile conexe cu dreptul Uniunii, referitor la ce înseamnă efectiv dreptul autorilor de gestiune individuală a drepturilor;

- se mai arată că au fost depuse la dosar contracte de cesiune de drepturi de autor (modalitate de exercitare a gestiunii individuale asupra drepturilor), contracte pe care instanţa de apel nu le-a avut în considerare, respingând - prin încheierea de şedinţă din data de 18.03.2020 - solicitarea recurentei de efectuare a unei expertize contabilă care să aibă în vedere ponderea reală de utilizare a operelor muzicale şi ponderea contractelor de cesiune;

- se mai precizează că societatea recurentă a arătat în faţa instanţei de fond, respectiv apel, faptul că dreptul de încetare a relaţiilor contractuale prin voinţa uneia dintre părţi este recunoscut de prevederile art. 8 din licenţa invocată (licenţa ce se completează cu prevederile de drept general, respectiv prevederile art. 1166 şi urm. C. civ., inclusiv prevederile art. 1321 C. civ. referitoare la încetarea contractului), unde se menţionează clar că întârzierea la plată a remuneraţiilor de către utilizator conduce la rezolvirea contractului, fiind apreciat acest comportament al utilizatorului ca intenţia de încetare a raporturilor contractuale;

- B. nu a făcut aplicarea acestor dispoziţii (obligatorii pentru părţi, contractul având putere de lege între părţi), apreciind un contract încheiat de 7 ani de zile ca fiind valabil în totalitate, fără a suferi nicio modificare, deşi societatea recurentă şi-a manifestat încă din anul 2015 intenţia de încetare a legăturilor contractuale. Cu privire la acest aspect, instanţa de fond a reţinut în mod nelegal faptul că "susţinerile pârâtei referitoare la neîndeplinirea de către aceasta din urmă a obligaţiei de plată peste 30 de zile şi a obligaţiei comunicării play-listelor, nu conduc la lipsirea de efecte a autorizaţiei încheiate în condiţiile în care pactul comisoriu inserat la art. 8.2. din cuprinsul autorizaţiei este instituit în favoarea reclamantei, doar aceasta din urmă putând opta pentru menţinerea sau nu a autorizaţiei";

- un alt aspect de nelegalitate susţinut de recurentă este în sensul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1232, alin. (1), lit. d) al Legii nr. 8/1996 (după republicare, art. 146, alin. (1), lit. d) referitoare Ia gestiunea facultativă a operelor audiovizuale; precizează recurenta că a arătat, în faţa instanţelor de fond şi apel, faptul că operele muzicale pentru a căror folosire se reclamă remuneraţii generează drepturi gestionate facultativ de către organismul de gestiune colectivă - videoclipuri - asupra cărora societatea recurentă a obţinut, în plus, dreptul de radiodifuzare fară a exista o obligaţie de plată (prin contractele de gestiune) în favoarea organismului de gestiune colectivă. Pentru acest motiv, în absenţa dovedirii mandatului autorilor reprezentanţi şi a repertoriului aferent, în conformitate cu prevederile art. 1232, alin. (2) al Legii nr. 8/1996 (actualul art. 146, alin. (2), după republicare), C. S.R.L. nu poate fi obligată la plată.

5. Apărările formulate:

În cauză, părţile nu au formulat întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, iar prin încheierea din 14 septembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 11 decembrie 2019 şi deciziei nr. 1377A din 22 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014 şi a fixat termen de judecată la data de 23 noiembrie 2021, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de prevederile art. 488 C. proc. civ.., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, este necesar a fi subliniată o trăsătură esenţială a recursului, anume că această cale de atac extraordinară permite, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., realizarea doar a unui control judiciar care interesează nelegalitatea hotărârii judecătoreşti împotriva căreia a fost exercitată, şi numai în măsura în care criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în exigenţele motivelor limitativ stabilite prin art. 488.

Din perspectiva normei înscrise în art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârile care fac obeictul recursului pendinte sunt cele pronunţate în etapa apelului.

Prin urmare, în recurs nu poate fi reevaluată temeincia susţinerilor făcute de părţi în precedentele etape procesuale, prin prisma probelor administrate sau a celor ce au fost propuse spore administrare, şi nici nu poate fi reapreciată situaţia de fapt pe care instanţele de fond şi apel au stabilit-o în urma demersului de evaluare a probelor.

De aceea, Înalta Curte nu va proceda la reevaluarea argumentelor pe care recurenta a înţeles să le reitereze pe larg în memoriul de recurs, pentru că respectivele chestiuni au fost tranşate de instaţele ierarhic inferioare, ci va verifica legalitatea soluţiilor adoptate de instanţa de apel, prin prisma criticilor care permit o atare verificare în coordonatele specifice recursului.

a. Recurenta a susţinut nelegalitatea soluţiei adoptate de instanţa de apel prin încheierea din data de 11.12.2019, respectiv a soluţiei de respingere a cererii de suspendare a judecării cauzei prezente până la soluţionarea cauzei care formează obiectul dosarului nr. x/2016

Deşi a afirmat că soluţia astfel adoptată are caracter nelegal, recurenta nu a evidenţiat vreo normă legală care să fi fost greşit aplicată sau interpretată de instanţa de apel prin pronunţarea soluţiei menţionate.

Înalta curte notează că măsura suspendării judecării unei cauze până la soluţionarea în mod definitiv a unui alt litigiu îşi găseşte fundamentul legal în prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., normă care prevede că, (1) Instanţa poate suspenda judecata: 1.când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi;[...]".

Astfel cum reiese din economia normei juridice enunţate, este vorba de o situaţie de suspendare facultativă, legiuitorul lăsând instanţei facultatea de a aprecia dacă circumstanţele concrete ale unui litigiu justifică sau nu o asemenea măsură procesuală.

Dispunând motivat în sensul respingerii cererii pârâtei recurente de suspendare a judecăţii prezentului litigiu (declanşat în anul 2014) până la soluţionarea pricinii ce formează obiectul dosarului nr. x/2016, instanţa de apel şi-a exercitat întocmai această prerogativă conferită prin lege, iar criteriul celerităţii soluţionării cauzei pe care l-a avut în vedere spre a dispune în acest sens reflectă o corectă raportare la exigenţa fundamentală a respectării dreptului la un proces echitabil, în care se include şi dreptul la soluţinarea litigiului într-un termen rezonabil, astfel cum reiese din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Împrejurarea - evocată - că în alte două litigii (declanşate în anul 2018) s-a adoptat măsura suspendării judecăţii în considerarea existenţei aceleaşi cauze ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 nu este de natură a releva un viciu de nelegalitate a încheierii recurate pentru că, aşa cum s-a arătat, instanţelor le-a fost conferită prerogativa de apreciere asupra oportunităţii unei asemenea măsuri, prerogativă care implică luarea în considerare a circumstanţelor ce sunt particulare fiecărui litigiu în care se pune în discuţie o asemenea suspendare.

b. În cadrul recursului îndreptat împotriva deciziei civile nr. 1377/2020, o primă critică susţinută de recurentă este aceea că instanţa de apel a modificat din oficiu cadrul procesual în sensul că a recalificat pretenţiile reclamantei B. ca fiind formulate de aceasta în calitate de organism de gestiune colectivă.

Verificând cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că reiese fără echivoc, din cuprinsul acesteia, că reclamanta intimată a întreprins demersul judiciar în calitate de organism de gestiune colectivă, spre a colecta remuneraţia care se cuvenea titularilor de drepturi de autor asupra operelor muzicale, în temeiul Deciziei ORDA nr. 3/1997 şi al Autorizaţiei licenţă neexclusivă nr. 02/TV/24.11.2011 încheiată cu societatea pârâtă. Or, un atare demers întreprins de organismul de gestiune colectivă - care are printre atribuţiile specifice şi pe aceea de a acorda autorizaţii neexclusive utilizatorilor şi de a colecta remuneraţiile pentru titularii de drepturi al căror repertoriu îl gestionează, în conformitate cu prevederile art. 124 coroborat cu art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea 8/1996, forma în vigoare la data introducerii acţiunii - nu este de natură a releva intenţia reclamantei de a încasa pentru sine remuneraţia solicitată, astfel încât să poată fi acceptată premisa (propusă de recurenta pârâtă) că obiectul cererii de chemare în judecată ar fi fost reprezentat de pretenţii formulate în nume propriu de către B. şi că instanţa de apel apel ar fi schimbat cadrul procesual apreciind că este vorba de pretenţii formulate în calitate de organism de gestiune colectivă.

Un al doilea aspect de nelegalitate invocat de recurentă în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este acela că instanţa de apel a lipsit partea de o cale de atac efectivă prin soluţia de respingere a probei cu expertiză contabilă dispusă la data de 18.03.2020.

Este nefondată critica astfel susţinută de recurentă, prin aceasta punându-se fără temei semnul echivalenţei între administrarea unei probe şi caracterul efectiv al unei căi de atac.

Conform art. 255 alin. (1) din C. proc. civ. "Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului".

Art. 258 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că, Probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere".

Din economia normelor procedurale enunţate reiese că instanţa are competenţa de a aprecia cu privire la utilitatea şi pertinenţa probelor propuse de părţi pentru soluţionarea litigiului aflat pe rolul său, şi nicidecum că ar avea obligaţia de a încuviinţa orice probă solicitată de părţi.

Prin urmare, dispoziţia de respingere a unei probe reprezintă expresia exercitării unei prerogative conferite prin lege, neputând fi calificată - astfel cum propune recurenta - drept o restrângere nelegală a dreptului la exercitarea unei căi de atatc efective sau o antepronunţare.

În acest punct al analizei, trebuie amintit că la judecata în fond a pricinii se stabilise că litigiul dintre părţi se poartă pe tărâm contractual, având ca fundament autorizaţia x/24.01.2011. Or, instanţa de apel avea a evalua utilitatea şi pertinenţa probei cu expertiză prin raportare la judecata deja realizată în primă instanţă, pentru că apelul reprezintă o etapă procesuală în care - potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ. - se realizează controlul judiciar asupra legalităţii şi/sau temeiniciei judecăţii din primă instanţă.

Prin urmare, simpla împrejurare că a fost solicitată efectuarea în apel a unei noi expertize contabile şi că au fost depuse contracte de cesiune a drepturilor de autor nu erau de natură a obliga instanţa de prim control judiciar să încuviinţeze respectivele mijloace de probă şi să le analizeze în coordonatele pretinse de pârâta recurentă. Caracterul efectiv al căii de atac a apelului reiese cu evidenţă din corelarea măsurilor dispuse în timpul judecăţii din apel cu considerentele deciziei prin care a fost soluţionată respectiva cale de atac, anume considerentele care relevă că reperul în raport de care se determină ponderea utilizării repertorului gestionat de reclamantă îl constituie raporturile contractuale stabilite între părţi, iar nu aspectele de fapt invocate de pârâta recurentă ce sunt externe contractului menţionat.

Depunerea unei cereri "de revenire asupra probelor" şi a unor înscrisuri (contracte de cesiune) nu erau de natură să genereze pentru instanţă obligaţia de a reanaliza o atare solicitare de probe pentru că respectivul demers al părţii era lipsit de temei legal. În faţa instanţei de apel, probele se propun - sub sancţiunea decăderii - prin memoriul de apel sau prin întâmpinare, conform exigenţelor stabilite prin art. 470 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., iar soluţia pe care orice instanţă o pronunţă în privinţa unei atare solicitări are în mod neechivoc natura unei încheieri interlocutorii asupra căreia se poate reveni (printr-o dispoziţie de suplimentare a probelor) numai în situaţii de excepţie riguros reglementate prin lege (precum cele prevăzute în art. 254 alin. (2) şi (5) din C. proc. civ.).

Critica circumscrisă motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este nefondată în raport de considerentele ce succed:

Recurenta a invocat aspecte de contradictorialitate a considerentelor deciziei recurate, evocând două fragmente din aceasta. Însă, fragmentele astfel evocate sunt trunchiate şi scoase din contextul analitic în care instanţa de apel le-a expus.

Primul dintre pasajele la care recurenta face referire se regăseşte în coordonatele analizei relative la critica ce privea modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive, iar cel de-al doilea este plasat în contextul evaluării criticiilor relative la aspectele de fond ale litigiului.

Verificând considerentele din care fac parte fragmentele pe care recurenta îşi fundamentează critica de contradictorialitate, Înalta curte constată că între ele există deplină coerenţă logică şi juridică.

Primul dintre considerente relevă împrejurarea că denunţarea în perioada iulie- august 2015 a contractului dintre părţi nu demonstrează lipsa calităţii procesual pasive decurgând din inexistenţa unei legături contractuale pentru perioada la care se referă litigiul (01.10.2012-30.06.2014) - aşa cum se susţinea prin motivele de apel - pentru că o atare denunţare a avut loc ulterior perioadei litigioase şi ea produce efecte numai pentru viitor.

Cel de-al doilea considerent - circumscris analizei pe fondul raportului juridic litigios - relevă interpretarea unei clauze din cuprinsul contractului, anume clauza prin în care s-a stabilit ca schimbarea datelor declarate iniţial (inclusiv cele relative la ponderea utilizării) să primească eficienţă numai ulterior momentului în care pârâta ar fi înştiinţat reclamanta cu privire la asemenea schimbări.

Înalta Curte nu identifică niciun spect de contradictorialitate între cele două considerente având conţinutul anterior descris, fiecare dintre ele relevând: că în perioada la care se referă litigiul (01.10.2012 - 30.06.2014) se existau între părţi raporturi contractuale în temeiul autorizaţiei eliberate recurentei pârâte în anul 2011; că înştiinţarea/notificarea de reziliere pe care pârâta a trimis-o reclamantei în vara anului 2015 este ulterioară perioadei litigioase; că această notificare produce efecte numai pentru viitor, astfel încât nu poate justifica apărarea pârâtei în sensul că reclamanta nu ar avea legitimare procesual pasivă în speţă şi/sau că aceasta nu ar fi îndreptăţită să solicite, în temeiul autorizaţiei, remuneraţiile aferente repertoriului gestionat.

În condiţiile în care ponderea utilizării (de 60%) a fost stabilită prin prisma clauzelor contractului menţionat coroborate cu declaraţia făcută de pârâtă în conţinutul cererii de eliberare a autorizaţiei, apare ca fiind deplin concordantă şi coerentă inclusiv aprecierea instanţei de apel în sensul că: devine nerelavantă şi chestiunea existenţei unor contracte de cesiune pentru că important este faptul că trebuie dat efect ponderii declarate de utilizare anuală a operelor muzicale din repertioriul reclamantei. Aceste contracte de cesiune nu pot fi asimilate unei notificări sau înştiinţări de natura celor la care se referă autorizaţia-contract încheiată între părţile aflate în litigiu, pentru că nu sunt acte juridice prin care recurenta pârâtă să fi adus la cunoştinţa organismului de gestiune colectivă (reclamanta) intenţia sa de a aduce vreo modificare ponderii de utilizare a operelor muzicale gestionate de acesta din urmă.

Acest raţionament adoptat de instanţa de apel ilustrează aplicarea în contextul litigiului pendinte a prevederilor art. 969 din C. civ. de la 1864 (act normativ care guvernează efectele contractului în raport de data perfectării lui) care stabileşte forţa obligatorie a contractului (deci a fiecărei clauze a unui asemenea act juridic) în următorii termeni "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţămîntul mutual sau din cauze autorizate de lege".

Criticile formulate în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt apreciate nefondate prin prisma considerentelor ce vor fi expuse în continuare:

O primă critică se referă la modalitatea de evaluare a criticii (din apel) privind respingerea excepţiilor referitoare la lipsa calităţii procesual active şi lipsa calităţii procesual pasive, considerând recurenta că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 124 alin. (2) din Legea nr. 8/1994 (după republicarea legii, renumerotat art. 150).

În acest punct al analizei, trebuie menţionat că relevante în cauză sunt prevederile ce erau conţinute de Legea nr. 8/1996 la data declanşării litigiului, pentru că cerinţele legale pentru exerciţiul acţiunii civile (astfel cum sunt cele referitoare la calitatea procesuală) trebuie verificate şi stabilite prin prisma cadrului legal de la data iniţierii unei atare acţiuni, corespunzător şi rigorilor ce se desprind din principiul general de drept tempus regit actum.

Art. 124 din Legea nr. 8/1996, în forma în care acest act normativ o avea în anul 2014, la data promovării acţiunii pendinte, avea următorul conţinut: "Organismele de gestiune colectivă a dreptului de autor şi a drepturilor conexe, denumite în cuprinsul legii organisme de gestiune colectivă, sunt, în sensul prezentei legi, persoane juridice constituite prin liberă asociere, care au ca obiect de activitate, în principal, colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredinţată de către titulari".

Referirea făcută de recurentă la un al doilea alineat al art. 124 sugerează faptul că partea se raportează la forma legii ce a fost modificată prin Legea nr. 74/2018, modificare ce nu constituie un reper valid pentru stabilirea cadrului procesual subiectiv din prezenta cauză, atâta vreme cât ea a intrat în vigoare cu mult ulterior datei la care puteau fi verificate condiţiile formale de exerciţiu al acţiunii.

Observând că prevederile enunţate ale art. 124 din Legea nr. 8/1996 conferă organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor atribuţia de a colecta şi repartiza drepturile a căror gestiune le este încredinţată şi ţinând seama că s-a stabilit în speţă - în raport de probele administrate - că reclamanta intimată a încheiat cu pârâta recurentă un contract-autorizaţie pentru utilizarea repertoriului gestionat de cea din urmă, Înalta Curte constată că aprecierea în sensul că părţile justifică legitimarea procesual activă, şi respectiv cea pasivă este în deplin acord cu menţionata normă apartenentă legii speciale şi cu reglementarea de principiu ce se regăseşte în art. 969 din C. civ. de la 1864.

Se cere a fi menţionat că, în speţă, nu s-au analizat sau recunoscut drepturi ce decurg din utilizarea de către reclamanta intimată a repertoriului pe care aceasta îl gestionează, ci - aşa cum s-a arătat anterior - au fost evaluate drepturi în privinţa cărora reclamanta îşi exercită prerogativele de organism de gestiune colectivă.

Prin urmare, sunt lipsite de orice corespondent cu conţinutul deciziei recurate argumentele prin care recurenta evocă interdicţia legală ca organismele de gestiune colectivă să utilizeze ele însele repertoriul protejat.

Argumentele reiterate în sensul că instanţa de apel a recalificat pretenţiile reclamantei, nesocotind astfel principiul disponibilităţii şi al rolului activ au fost analizate deja în cadrul motivului de recurs fondat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Cum simpla reiterare a acestor argumente nu relevă vreun aspect de greşită interpretare sau aplicare a vreunei norme de drept material, nu există fundamentul necesar realizării unei analize suplimentare în coordonatele motivului de casare reglementat prin pct. 8 al aceluiaşi art. 488 din C. proc. civ.

Mai invocă recurenta, în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aplicarea greşită a prevederilor art. 1166 şi a art. 1321 din C. civ., cu referire la analiza relativă la excepţia lipsei calităţii procesual pasive.

O primă observaţie care se impune este aceea că prevederile art. 1166 şi ale art. 1321 din C. civ. adoptat în anul 2009 nu sunt aplicabile litigiului pendinte, pentru că acesta are ca premisă un contract încheiat anterior intrării în vigoare a noului C. civ., iar acest ultim cod se aplică numai actelor juridice încheiate sub imperiul său, după cum reise din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 6 alin. (5): "Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare".

Argumentele (reiterate în recurs) referitoare la invocata rezolvire de drept a licenţei neexclusive nr. 02TV/24.01.2011, prin raportare la înştiinţarea/adresa trimisă de recurentă intimatei pârâte la data de 21.08.2005, nu sunt de natură a releva vreun viciu de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar. Aşa cum s-a reţinut, instanţa de apel a constatat că această din urmă adresă este ulterioară perioadei în litigiu şi că denunţarea/rezoluţiunea operează numai pentru viitor.

Altfel spus, nu s-a reţinut lipsa oricărei eficacităţi a adresei de reziliere din luna august 2015, ci s-a apreciat că aceasta nu are aptitudinea de a produce vreun efect pentru perioada în litigiu, pentru că această perioadă este anterioară comunicării ei către cocontractantul B.. Analiza astfel realizată relevă aplicarea prevederilor art. 1020-1021, coroborat cu art. 969 alin. (2) din C. civ. de la 1864, norme ce conferă părţilor contractante dreptul de a conveni cu privire la modalitatea în care se produce rezoluţiunea/rezilierea unei convenţii.

Or, recurenta nu evidenţiază vreun aspect de nelegalitate a aprecierilor făcute în sensul arătat de instanţa de apel, spre a oferi suportul unui control judiciar specific recursului. Simpla reluare a aceloraşi argumente nu indică vreun reper critic adecvat spre a face posibilă o analiză, în recurs, relativă la pretinsa aplicare eronată a normelor aparţinând, ci reprezintă o critică pur formală.

Cât priveşte documentul Scrisoare de punere în întârziere-incălcare nr. 2015/4027 trimis de Secretarul General al Comisiei Europenecătre Reprezentanţa permamentă a României pe lângă Comisia Europeană, pe care recurenta îl invocă, nu se poate reţine că reprezintă un reper apt pentru evauarea legalităţii deciziei supuse controlului judiciar, atâta vreme cât respectiva scrisoare nu constituie un act normativ, ci este numai o solicitare (punere în întârziere) de conformare a legislaţiei naţionale la legislaţia europeană, care nu a fost emisă la o dată din interiorul perioadei la care se referă litigiul.

Şi argumentele referitoare la depunerea contractelor de cesiune şi la dispoziţia instanţei de apel de respingere a cererii de administrare efectuare a unei expertize contabile care să stabilească ponderea utilizării sunt unele care au fost analizate în cadrul motivului de recurs fondat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Constatând că ele sunt reiterate în aceiaşi termeni în cadrul motivului de recurs fondat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fără ca recurenta să fi evidenţiat vreun aspect de greşită interpetare sau aplicare a unor norme de drept material relevante cauzei, Înalta Curte apreciază că se impune constatarea caracterului lor nefondat, atâta vreme cât recurenta nu a concretizat un reper de drept apt a determina o evaluare deosebită de cea deja realizată.

Împrejurarea - din nou evocată în motivele de recurs - că recurenta şi-a exercitat dreptul de a înceta relaţiile contractuale în conformitate cu prevederile art. 8 din autorizaţia licenţă neexclusivă de utilizare a operelor muzicale nu este de natură a releva nelegalitatea deciziei recurate, în condiţiile în care s-a reţinut (iar recurenta nu contestă) faptul că voinţa societăţii pârâte de a rezilia contractul respectiv nu a fost manifestată anterior anului 2015, spre a putea fi plasată înăuntrul perioadei la care se referă litigiul (adică 01.10.2012- 30.06.2014).

Întîrzierea la plata remuneraţiilor din partea societăţii recurente reprezintă, în lumina prevederilor art. 1020 din C. civ. de la 1864, expresia unei conduite de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale care dă naştere dreptului cocontractantului de a cere rezoluţiunea contractului. O atare conduită nu numai că nu este de natură a genera de plin drept rezoluţiunea convenţiei, dar nici nu conferă debitorului obligaţiei neexecutate dreptul de a se sustrage de la consecinţele conduitei sale invocând încetarea contractului, atâta vreme câtă art. 1021 din acelaşi C. civ. conferă dreptul de a invoca o asemenea sancţiune numai în favoarea părţii "în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat".

Fără temei reproşează recurentul instanţei de apel că nu a analizat critica (din apel) privind efectele înştiinţării prin care această parte a transmis reclamantei intimate intenţia sa de încetare a legăturilor contractuale, în condiţiile în care considerentele deciziei recurate relevă în mod neechivoc faptul că au fost evaluate efectele respectivei înştiinţări şi s-a apreciat că ele nu interesează perioada la care se referă litigiul pendinte, pentru că este ulterioară acestei perioade, iar efectele sale se produc numai pentru viitor.

O ultimă critică susţinută de recurentă în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este aceea că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1232 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996 (renumerotat art. 146 alin. (1) lit. d), după republicarea legii), apreciind că radiodifuzarea de opere muzicale se referă şi la transmiterea de opere muzicale însoţite de imagini prin intermediul televiziunii - în cazul de faţă imaginile fiind făcute pentru pentru a însoţi muzica, iar nu muzica pentru a da fundal sonor imaginilor.

Şi în dezvoltarea acestei critici, recurenta se limitează la a reitera argumente susţinute în faţa instanţelor de fond şi apel, fără a releva vreun aspect de nelegalitate a aspectelor reţinute de instanţa de apel relativ la modalitatea de transmitere a operelor muzicale.

Prin urmare, se constată că nu există suportul critic necesar identificării unui viciu de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar din perspectiva prevederilor art. 1232 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996.

Împrejurarea - evocată - că videoclipurile ar reprezenta operele audiovizuale relativ la care drepturile de autor sunt supuse gestiunii colective facultative nu relevă vreun criteriu legal imperativ care să fi fost ignorat de instanţa de apel în aprecierea potrivit căreia, în concret, recurenta pârâtă difuzează, în principal, muzică (mai concret opere muzicale) însoţită de imagini, deosebindu-se de operele audiovizuale prin aceea că nu reprezintă imagini care au doar ca fundal sonor opere muzicale.

Înalta Curte notează că interpretarea astfel dată de instanţa de apel categoriei operelor audiovizuale este în deplin acord cu prevederile art. 64 din Legea nr. 8/1996 (forma legii în vigoare în perioada la care se referă litigiul) care relevă, astfel, caracterul secundar şi nedeterminant al muzicii: "Opera audiovizuală este opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete".

Or, în condiţiile în care nu s-a demonstrat caracterul eronat al statuării instanţei de apel că pârâta recurentă datorează - pe temei contractual - remuneraţii pentru că difuzează opere muzicale supuse gestiunii colective obligatorii, trebuie reţinut că alegaţiile recurentei relative la necesitatea unui mandat ce ar trebui exhibat de reclamantă pentru exercitarea gestiunii colective faculative au caracter pur ipotetic şi nu au aptitudinea de a releva aspecte de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurentă hotărârii instanţei de apel.

Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., urmează a se dispune respingerea recursului, astfel cum acesta a fost susţinut prin criticile analizate anterior.

Având în vedere că, faţă de soluţia de respingere a recursului, recurenta se află în poziţia procesuală de parte care a pierdut procesul, în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a se dispune, faţă de cererea intimatei de acordare a cheltuielilor avansate în cadrul judecăţii în recurs, obligarea acesteia la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.975 RON reprezentând onorariu asistenţă juridică, potrivit înscrisurilor doveditoare depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L., împotriva încheierii de şedinţă din 11 decembrie 2019 şi deciziei nr. 1377A din 22 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurentul la plata către intimatul B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.975 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2021.