Revision of property judgment based on ECtHR finding; sufficiency of appellate reasoning addressing specific ECHR violation details

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Fondul cauzei - Tribunalul Constanţa:

Prin sentinţa civilă nr. 371 din 16 aprilie 2002 pronunţată de Tribunalul Constanţa a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor .

A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta RAEDPP Constanţa.

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A. şi s-a respins acţiunea în revendicarea formulată de reclamant pentru lipsa calităţii procesuale active.

A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâţii C. şi D. şi cererea de chemare în garanţie a Consiliului Local Constanţa, ca fiind lipsite de interes.

1. Apelul - Curtea de Apel Constanţa:

Prin decizia civilă nr. 83/C/2004 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa s-au admis apelurile declarate de reclamantul A. şi pârâta RAEDPP Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 371 din 16 aprilie 2002 pronunţată de Tribunalul Constanţa.

A fost anulată sentinţa şi a fost reţinută cauza pentru rejudecarea fondului, instanţa de apel reţinând că reclamantul are legitimare procesuală activă în formularea acţiunii în revendicare, fiind succesorul mamei sale E., care la rândul său era succesoarea defunctei F., care în anul 1935 a cumpărat 900 mp împreună cu construcţiile situate pe terenul situat în Constanţa, str. x.

2. Rejudecare fond - Curtea de Apel Constanţa:

În fond, după anularea sentinţei civile nr. 371 din 16 aprilie 2002 pronunţată de Tribunalul Constanţa, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă a pronunţat decizia civilă nr. 313/C din 9 martie 2005, prin care a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii principale.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român.

A admis, în parte, acţiunea în revendicare formulată de reclamantul A., fiind obligaţi pârâţii Statul Român, Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa să lase reclamantului în deplină proprietate terenul în suprafaţă de 256,24 mp situat în Constanţa, str. x, astfel cum a fost identificat prin expertiza G. şi schiţa anexă la expertiză.

S-a respins, pentru lipsă calitate procesuală pasivă, cererea în revendicare a acestui teren faţă de RAEDPP Constanţa.

Au fost obligaţi pârâţii Statul Român, Municipiul Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi RAEDPP Constanţa să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa, str. x, compus din 414 mp teren şi construcţie, mai puţin apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.09.1996 încheiat între Consiliul Local Constanţa şi pârâţii D. şi C..

A fost respinsă acţiunea faţă de B..

A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâţii D. şi C. şi cererea de chemare în garanţie a Consiliului Local Constanţa.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A., pârâta RAEDPP Constanţa şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor au declarat recurs.

3. Recurs - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

Prin încheierea nr. 4063 din 20 aprilie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a scos cauza de pe rol şi a trimis recursurile Curţii de Apel Constanţa, spre competentă soluţionare, în temeiul dispoziţiilor art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea C. proc. civ., reţinând că litigiul are ca obiect revendicarea unui imobil cu o valoare sub 5 miliarde RON.

Prin derogare de la prevederile art. 725 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe, legiuitorul a statuat în art. II din Legea nr. 219/2005 că, atât în primă instanţă cât şi în căile de atac, proceselor în curs de judecată li se aplică normele de competenţă prevăzute de Legea nr. 219/2005.

Chiar dacă instanţele erau legal învestite cu soluţionarea unor cauze, în primă instanţă sau în căile de atac, în temeiul normelor tranzitorii menţionate, schimbarea normelor de competenţă a fost de imediată aplicare şi proceselor în curs, cu consecinţa că instanţa învestită conform regulilor de competenţă anterioare urmează să se dezînvestească şi să trimită dosarul la instanţa competentă potrivit legii noi.

4. Recurs - Curtea de Apel Constanţa

Învestită prin declinare cu soluţionarea recursului, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a pronunţat decizia civilă nr. 567/C din 22 noiembrie 2006, prin care a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., pârâta RAEDPP Constanţa şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin DGFP Constanţa împotriva deciziei civile nr. 313/C din 9 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă în dosarul nr. x/2004. Decizie irevocabilă.

5. Revizuirea - Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă:

Prin cererea înregistrată la 20 decembrie 2020 pe rolul Curţii de Apel Constanţa, H., în calitate de unică moştenitoare a defunctului tată A. (decedat la 19 octombrie 2013), a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 313/C din 9 martie 2005 pronunţată în dosarul nr. x/2004 de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

Hotărârea CEDO ce stă la baza formulării cererii de revizuire este hotărârea pronunţată la 29 septembrie 2020 în cauza Dimitrie Dan Popescu şi alţii contra României, cauza la care au fost conexate alte 24 de cauze privind cereri legate de imposibilitatea reclamanţilor de a se bucura de dreptul lor de proprietate asupra bunurilor imobile naţionalizate de stat în timpul regimului comunist totalitar, aceste bunuri fiind vândute de stat locatarilor lor.

După cum rezultă din această hotărâre, una dintre cauzele conexate şi soluţionate împreună cu cauza Dimitrie Dan Popescu este cauza nr. x/2007, cauză ce a avut ca obiect cererea introdusă de tatăl revizuentei, A., cu privire la refuzul restituirii în natură a apartamentului situat la etajul casei din str. x şi terenului de 47,76 mp situat în str. x Constanţa.

Prin această hotărâre, Curtea Europeană concluzionează încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi decide:

"a) Statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor, în trei luni, bunurile imobile vizate;

- în lipsă, Statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în acelaşi termen de trei luni, sumele indicate în tabelul ataşat în anexa, plus orice sumă ce poate fi datorată pe aceste sume cu titlu de impozit, pentru daune materiale;

- în orice cauză, Statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în acelaşi termen de trei luni, sumele indicate în tabelul ataşat în anexă, plus sumele ce pot fi datorate pe aceste sume cu titlu de impozit de către reclamanţi, pentru daune morale şi cheltuieli şi taxe".

Decizia civilă nr. 83/C/2004 a Curţii de Apel Constanţa este o hotărâre susceptibilă de revizuire, fiind o hotărâre definitivă în instanţa de apel. Ea a rămas irevocabilă ca urmare a respingerii, ca nefondate, a recursurilor declarate.

Hotărârea Curţii Europene nu este încă publicată în Monitorul Oficial al României, acesta nefiind însă un impediment în promovarea unei cereri de revizuire în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865 (a se vedea în acest sens decizia nr. 595 din 8 februarie 2013 secţia I civilă a ÎCCJ).

A susţinut revizuenta că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti.

Condiţia ca CEDO să fi constatat încălcarea drepturilor sau libertăţilor fundamentale este îndeplinită, după cum rezultă din cele expuse mai sus.

Condiţia ca încălcarea să se datoreze unei hotărâri judecătoreşti este de asemenea îndeplinită, după cum rezultă din indicarea de către CEDO a deciziei civile pronunţate la data de 22.11.2006 de Curtea de Apel Constan’a ca fiind "decizie internă care recunoaşte dreptul de proprietate al terţilor asupra proprietăţii".

Consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Consecinţele grave ale încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, aşa cum sunt constatate de CEDO la pct. 26 din decizia sa, constau "în imposibilitatea pentru un justiţiabil de a recupera posesia bunurilor sale în ciuda adoptării unei decizii în justiţie definitivă, care recunoaşte dreptul său de proprietate asupra bunurilor vizate".

Aceste consecinţe continuă să se producă şi astăzi, căci până la acest moment nici apartamentul de la etajul 1 al imobilului din str. x şi nici suprafaţa de teren de 47,76 mp din str. x nu au reintrat în patrimoniul revizuentei sau autorului său.

Consecinţele nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate, căci obligaţia reparării prejudiciului rezultat din încălcarea unor drepturi consfinţite de Convenţie constituite un principiu de drept internaţional public în general, iar restitutio în integrum (repunerea în situaţia anterioară) constituie modul de reparaţie privilegiat. Numai în măsura în care circumstanţele nu permit aplicarea lui, plata unei despăgubiri reprezintă modalitatea de reparare cel mai frecvent utilizată în practică.

Potrivit art. 322 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în Art. 324 alin. (3) C. proc. civ. prevede că pentru motivul prevăzut la art. 322 pct. 9, termenul este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Cu privire la această din urmă condiţie, legiuitorul nu a înţeles să o mai insereze în noul C. proc. civ. drept o condiţie de admisibilitate a revizuirii, textul actual (art. 509 pct. 9) reţinând numai condiţia persistenţei consecinţelor grave ale încălcării drepturilor la momentul formulării cererii de revizuire.

De altfel, cu privire la recomandările Consiliului Europei referitor la punerea în aplicare a art. 322 pct. 9 se reţine:

"Prin Rezoluţia nr. 1226 (2000) adoptata la 28 septembrie 2000 privind Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat statele părţi la Convenţie să asigure redresarea situaţiei individuale a reclamantului şi să vegheze ca legislaţia naţională să prevadă revizuirea proceselor în urma unei hotărâri a Curţii.

Existenţa în legislaţia română a revizuirii unei hotărâri interne pe baza unei hotărâri CEDO potrivit art. 322 pct. 9 C. proc. civ., respectă în totalitate Recomandările şi Rezoluţiile Consiliului Europei, rămâne doar ca instanţa de judecată să dea eficienţă acestei prevederi legale. Revizuirea nu poate fi considerată un remediu eficient decât dacă duce la repunerea părţilor în situaţia anterioară încălcării".

Revizuenta solicită instanţei să constate că încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 - constatată de CEDO prin decizia invocată pune în discuţie în mod necesar chiar corectitudinea soluţiei dată de Curtea de Apel Constanţa, ale cărei consecinţe nu pot fi remediate decât prin revizuirea acesteia.

Aceasta întrucât în sistemul Convenţiei şi al protocoalelor sale, principiul reparaţiei prejudiciului este consacrat în art. 41 din Convenţie, potrivit cu care "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".

Faţă de circumstanţele particulare ale cauzei, se impune a fi făcută aplicarea judicioasă a principiului priorităţii restituirii în natură a bunului litigios, prin acordarea pe plan intern - urmare a admiterii revizuirii - a acestei forme de reparaţie, aceasta fiind singura modalitate concretă şi justă prin care consecinţele încălcării pot fi remediate.

Arată revizuenta că atât autorul său cât şi ea însăşi au înţeles în mod constant să îşi menţină pretenţiile concrete cu privire la restituirea în natură atât a apartamentului de la etajul 1 al imobilului din str. x, cât şi a suprafeţei de teren de 47,76 mp din str. x.

Tocmai de aceea, prin cererea pe care a adresat-o la data de 28.10.2020 şi înregistrată sub nr. x/30.10.2020 la Ministerul Afacerilor Externe, a solicitat suspendarea plăţii prejudiciului material întrucât intenţionează să exercite calea de atac a revizuirii.

Pe de o parte, statul este dator să îi asigure protecţia dreptului său legitim de a obţine (prin promovarea cererii de revizuire) proprietatea bunului în plenitudinea prerogativelor sale, după cum a dispus CEDO prin pct. 7 lit. a) din dispozitivul deciziei, iar pe de altă parte, este datoare să garanteze efectivitatea regulii privitoare la interdicţia cumulului de remedii (reparaţii). Acordarea unei sume de bani corespunzătoare valorii de circulaţie a bunurilor nu este în niciun caz o obligaţie alternativă faţă de obligaţia restituirii în natură, ci este o obligaţie subsidiară, fapt ce rezultă din chiar modalitatea de redactare a deciziei Curţii Europene (pct. 7 din dispozitivul hotărârii).

Art. 11 din Legea fundamentală prevede că statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte şi că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar art. 20 alin. (1) din Constituţie că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

Întrucât calea extraordinară a revizuirii este singurul mijloc procedural pe care reclamantul îl poate exercita în dreptul intern, în urma unei hotărâri prin care CEDO a constatat încălcarea, în vederea recunoaşterii şi proteguirii pe plan naţional a acestor drepturi anterior încălcate, apare ca evident că remedierea consecinţelor grave ale încălcării nu se poate face decât prin admiterea cererii de revizuire şi schimbarea corespunzătoare a soluţiei pronunţate de instanţa naţională în revendicare.

Cât priveşte faptul că şi cumpărătorii s-ar putea prevala, la rândul lor, de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, revizuenta a solicitat instanţei să constate:

- pe de o parte, că aceasta ar fi o chestiune ce ar urma să fie analizată pe fondul acţiunii în revendicare, nefiind o chestiune care să ţină de admisibilitatea cererii de revizuire;

- pe de altă parte, aceştia sunt protejaţi de legislaţia naţională, care prevede pentru aceştia modalităţi concrete şi efective de reparare a prejudiciului, instanţa fiind deja investită cu o cerere de chemare în garanţie ce are exact acest obiect.

În drept, a invocat art. 322 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865 şi toate textele la care a făcut trimitere în cuprinsul cererii de revizuire.

6. Decizia pronunţată în soluţionarea cererii de revizuire:

Prin decizia civilă nr. 82/C din 6 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta H. în contradictoriu cu intimaţii I., J., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de DGRFP Galaţi - AJFP Constanţa, Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa şi RA,Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa împotriva deciziei civile nr. 313/C din 9 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2004.

A fost obligată revizuenta la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi, astfel: către intimatul I. la plata sumei de 4.000 RON (onorariu avocat în cuantum redus, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. din 1865) şi către intimatul Municipiul Constanţa prin primar la plata sumei de 238 RON (onorariu avocat).

6. Recurs declarat împotriva deciziei pronunţate în soluţionarea cererii de revizuire:

Împotriva deciziei civile nr. 82/C din 6 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, revizuenta H. a declarat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-revizuentă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, admiţând cererea de revizuire, casarea deciziei civile nr. 313/C pronunţată de secţia civilă a Curţii de Apel Constanţa la data de 09.03.2005 în soluţionarea dosarului nr. x/2004, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea pe fond, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. de la 1865.

Decizia atacată este susceptibilă de recurs, încadrându-se în categoria prevăzută de dispoziţiile art. 328 alin. (1) raportat la art. 299 C. proc. civ. de la 1865;

Motivele de nelegalitate şi netemeinicie pe care se întemeiază recursul se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865.

Având în vedere prevederile art. 27 din noul C. proc. civ. şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, solicită să se constatei că decizia recurată rămâne supusă căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, astfel încât în ceea ce priveşte normele procedurale aplicabile atât în vederea încadrării criticilor formulate în cuprinsul motivelor de recurs, cât şi în judecarea cererii de recurs, prezentului recurs îi este aplicabilă versiunea C. proc. civ. de la 1865 în vigoare la data pronunţării deciziei civile a cărei revizuire o solicit (09.03.2005).

Curtea de Apel Constanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, iar hotărârea pronunţată este dată atât cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, cât şi cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), fiind şi nemotivată - art. 304 afin, 1 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Procedând la verificarea îndeplinirii cerinţelor impuse de pct. 9 al art. 322, Curtea de Apel Constanţa a concluzionat în mod greşit că încălcarea dreptului de proprietate constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este datorată unei hotărâri judecătoreşti.

Pentru a concluziona în acest sens instanţa a analizat, pe de o parte, decizia civilă nr. 313/C/2005 supusă revizuirii, iar pe de altă parte, hotărârea CEDO în baza căreia revizuenta a promovat cererea de revizuire.

În ceea ce priveşte analiza hotărârii supusă revizuirii, în primul rând, solicită instanţei de recurs să constate că pentru verificarea îndeplinirii cerinţelor impuse de pct. 9 al art. 322 nu era necesară analiza hotărârii supuse revizuirii din perspectiva reţinută de instanţă, şi anume aceea a încălcării dreptului de proprietate.

Hotărârea supusă revizuirii trebuia verificată numai cu privire la îndeplinirea cerinţelor general impuse de art. 322 alin. (1) pentru ca o hotărâre să fie susceptibilă de revizuire (respectiv dacă este o hotărâre rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare sau dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul).

Citarea considerentelor deciziei atacate cu revizuire şi concluzia că prin aceasta nu s-ar fi încălcat dreptul de proprietate (ci, dimpotrivă, ar fi fost recunoscut acest drept) excede prevederilor pct. 9 al art. 322 şi dovedeşte greşita interpretare şi aplicare a acestui text legal.

Art. 322 pct. 9 impune ca CEDO să fi constatat încălcarea drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti. Prin urmare, pentru acest caz de revizuire este necesar ca încălcarea să fie constatată de CEDO şi nicidecum de instanţa învestită cu revizuirea, care nu se poate substitui în niciun caz instanţei europene.

În al doilea rând, nu se află în situaţia în care Curtea de Apel Constanţa să fi realizat o analiză - în adevăratul sens al cuvântului - a deciziei supuse revizuirii. De fapt, Curtea s-a mărginit să citeze considerentele reţinute prin decizia civilă nr. 313/C/2005 şi apoi, fără a dezvolta vreun raţionament juridic propriu, să concluzioneze că aceasta a recunoscut dreptul de proprietate al autorului meu şi, prin urmare, încălcarea dreptului de proprietate nu s-ar datora acestei hotărâri judecătoreşti. Sub acest aspect, decizia recurată apare ca fiind total nemotivată.

În al treilea rând, concluzia în sine este una total greşită.

Prin decizia civilă nr. 313/C/2005 a fost respinsă acţiunea în revendicare cu privire la suprafaţa de teren de 47,76 m.p. din str. x ocupată de Postul Trafo PT183 şi cu privire la apartamentul de la etajul 1 al imobilului din str. x înstrăinat familiei Anghelina, cu toate că aceeaşi instanţă, prin aceeaşi hotărâre, recunoaşte nevalabilitatea titlului statului asupra acestor bunuri şi (în ceea ce priveşte apartamentul înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995) reţine că vânzătorul nu era adevăratul proprietar al imobilului - şi, prin urmare, nu putea dispune de acest bun.

Cât priveşte considerentele reţinute de Curtea de Apei Constanţa în motivarea deciziei civile nr. 313/C/2005, prin care această instanţă dă prevalenţă interesului subdobânditorului de bună credinţă, principiului securităţii circuitului civil şi stabilităţii raporturilor juridice şi erorii comune şi invincibile, solicită să se constate că ele sunt specifice unei acţiuni în nulitatea contractelor şi total străine unei acţiuni în revendicare.

Instanţa, învestită fiind în mod exclusiv cu o cerere în revendicare, trebuia să procedeze la analizarea titlurilor pe care părţile şi le opun şi să conchidă care din aceste titluri provine de la adevăratul proprietar, care este mai bine caracterizat şi preferabil. Lucru pe care însă nu l-a făcut, deşi a apreciat că titlul statului nu era valabil şi, prin urmare, acelaşi stat nu putea dispune de bun prin vânzare căci nu era adevăratul proprietar al imobilului.

Din cauza aplicării greşite a unor principii de drept (principii care nu puteau face însă obiectul analizei într-o acţiune în revendicare), instanţa naţională a procedat prin aceeaşi hotărâre judecătorească, pe de o parte, la recunoaşterea dreptului de proprietate al autorului meu asupra bunurilor în discuţie şi, pe de altă parte, la recunoaşterea dreptului de proprietatea al terţilor asupra aceloraşi bunuri.

Tocmai în aceasta constă încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce priveşte analiza hotărârii CEOO, ce stă la baza cererii de revizuire:

Prin interpretarea dată hotărârii CEDO, Curtea de Apel Constanţa a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia, concluzionând în mod greşit că prin aceasta nu s-a reţinut o încălcare săvârşită printr-o hotărâre judecătorească întrucât "Curtea Europeană nu ar fi făcut referire ia hotărârea judecătorească a cărei revizuire se cere şi nu ar fi sancţionat în vreun fel aplicarea legii interne de către instanţele naţionale".

În primul rând, instanţa de recurs urmează a constata, contrar celor reţinute prin decizia recurată, că hotărârea CEDO face referire la decizia internă prin care s-a produs încălcarea, căci tabelul anexă (parte integrantă din hotărâre) precizează în mod expres că "Decizia definitivă din 22 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Constanţa" este atât "Decizia internă de recunoaştere a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului" cât şi "Decizia internă de recunoaştere a dreptului de proprietate al terţilor asupra bunului".

Curtea de Apel ar fi trebuit să reţină faptul că instanţa europeană, sesizată în temeiul art. 34 din Convenţie cu o serie de cereri individuale, a apreciat ca fiind oportună examinarea acestora conexat, într-o singură hotărâre, întrucât obiectul acestor cereri este similar {a se vedea pct. 7 din hotărâre).

Într-o astfel de situaţie, a conexării unui număr atât de mare de cereri (în cazul de faţă 25 de sesizări) şi chiar dacă obiectul cererilor nu este identic - ci doar similar-practica Curţii Europene este de a oferi o motivare comună, fără o detaliere a situaţiei de fapt a fiecărei cereri în parte.

Faţă de precizările exprese din tabelul anexă al hotărârii, se solicită să se reţină că CEDO a constatat că prin aceeaşi decizie se recunoaşte dreptul afirmat/pretins de autorul său, fiind recunoscută nelegalitatea naţionalizării de către stat a bunului imobil şi prin aceeaşi decizie se şi încalcă dreptul afirmat/pretins de autorul meu, căci pentru o parte din bunurile ce făceau obiectul acţiunii aceeaşi instanţă a recunoscut dreptul de proprietate al terţilor asupra acestora.

Prin urmare, hotărârea CEDO constată că această "coexistenţă" a două titluri de proprietate pentru aceeaşi proprietate, ce reprezintă în raport cu dreptul de proprietate al autorului meu o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, s-a produs prin "Decizia definitivă din 22 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Constanţa" (decizia pronunţată de instanţa de recurs, ca instanţă naţională de ultim grad).

În al doilea rând, solicită instanţei de recurs să constatate că în mod greşit Curtea de Apel a apreciat că CEDO ar fi trebuit ca, prin hotărârea sa, să "fi sancţionat în vreun fel aplicarea legii interne de către instanţele naţionale".

Un astfel de considerent nu poate fi decât rezultatul interpretării şi aplicării greşite a normelor de drept european, mai exact a prevederilor cuprinse în Titlul II al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, titlu ce reglementează sub marginala Curtea Europeană a Drepturilor Omului înfiinţarea, competenţele Curţii de la Strasbourg şi modul de soluţionare a cererilor de către aceasta. Căci Curtea de la Strasbourg nu acţionează ca instanţă de apel faţă de instanţele naţionale. Aceasta nu rejudecă cauzele şi nu are competenţa de a anula, modifica sau revizui sentinţele instanţelor naţionale.

Curtea de la Strasbourg nu face aprecieri cu privire la modul în care instanţele naţionale aplică legile lor interne (aşa cum reţine în mod greşit Curtea de Apel Constanţa), ci aplică prevederile Convenţiei pentru a verifica respectarea de către state a drepturilor şi garanţiilor prevăzute de Convenţie.

În al treilea rând, interpretarea pe care Curtea de Apel o dă hotărârii CEDO (reţinând, în urma unei analize strict literală a pct. 5, 9, 25 şi 26 din hotărâre, că instanţa europeană ar fi constatat că încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 s-ar datora vânzării de către Statui român a bunului către terţi) încalcă prevederile art. 34 şi art. 35 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În cauză, autorul recurentei-revizuente a învestit instanţa naţională cu o cerere în revendicare a unor bunuri imobile preluate abuziv de Statul Român şi, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, a cerut acestei instanţe să îi asigure garanţia şi protecţia dreptului de proprietate.

Prin hotărârea prin care a soluţionat în mod irevocabil cauza, instanţa naţională - adică Statul - a eşuat în asigurarea acestei protecţii, fapt ce nu putea fi constatat decât de CEDO. Nu este lipsit de importanţă nici faptul că hotărârea CEDO ce stă la baza revizuirii este o hotărâre prin care instanţa europeană a luat doar măsuri individuale, impunând statului măsurile necesare pentru a proteja dreptul de proprietate al fiecărui solicitant în parte, chiar dacă a analizat în comun o serie de cauze conexate.

Nu se află în prezenţa unei hotărâri pronunţate într-un caz pilot, prin care Curtea de la Strasbourg să fi constatat deficienţele din ordinea juridică internă şi să se fi pronunţat asupra unor chestiuni "sistemice ", care să impună Statului român luarea unor măsuri generale care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de Convenţie sau de armonizare a legislaţiei interne cu prevederile Convenţiei, fără să fi luat însă şi măsuri individuale.

Recurenta-revizuentă solicită să se constate că în mod greşit Curtea de Apel Constanţa a concluzionat că încălcarea dreptului de proprietate constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este datorată unei hotărâri judecătoreşti.

Procedând la verificarea îndeplinirii celei din urmă cerinţe dintre cele impuse de pct. 9 al art. 322 C. proc. civ., Curtea de Apel Constanţa a concluzionat, în mod greşit, că în cauza de faţă consecinţele grave ale încălcării pot fi remediate prin încasarea de către revizuentă a despăgubirii stabilite de CEDO.

După cum rezultă atât din concluziile orale consemnate în încheierea de dezbateri de la termenul din 28 aprilie 20215 cât şi din concluziile scrise depuse în aceeaşi şedinţă, în legătură cu ultima cerinţă impusă de pct. 9 al art. 322 C. proc. civ. a solicitat instanţei să analizeze această cerinţă plecând de la forţa obligatorie a hotărârilor CEDO şi de la principiile care guvernează executarea acestora, din perspectiva principiului restitutio în integrum pe care este obligată să-l aplice cu prioritate.

Instanţa Europeană face o distincţie clară între aplicarea principiului restitutio în integrum şi acordarea unei satisfacţii echitabile, Curtea considerând, că în cazul constatării unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 repunerea în situaţia anterioară prin redeschiderea procedurilor judiciare la nivel naţional este cea mai bună formă a satisfacţiei echitabile.

Pentru a dovedi necesitatea ca în dreptul intern să existe posibilitatea ca, printr-o procedură reglementată de lege să fie repusă în discuţie, pe cale judiciară, hotărârea sau actul intern care a condus la constatarea încălcării dreptului reclamantului a invocat şi considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin decizia nr. 233/2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 9 din C. proc. civ.

Cerinţa ca remedierea încălcării să nu se poată realiza decât prin revizuirea hotărârii pronunţate poate reprezenta prin ea însăşi o barieră procedurală care împiedică sau limitează posibilităţile de a sesiza instanţa naţională cu o cerere de revizuire, fiind contrară regulilor, principiilor şi jurisprudenţei CEDO şi aceasta poate reprezenta prin ea însăşi o nouă încălcare a Convenţiei, de data aceasta a prevederilor art. 6 din Convenţie.

De aceea, a solicitat Curţii de Apel Constanţa ca, în măsura în care constată că această cerinţă impusă de norma procedurală internă este, prin ea însăşi, un obstacol în admisibilitatea revizuirii, să o lase neaplicată, dând prevalenţă dreptului comunitar şi asigurând astfel nu numai posibilitatea sa concretă de a-şi exercita drepturile, dar chiar eficacitatea Hotărârii CEDO ce constată încălcarea.

Legiuitorul naţional a înţeles odată cu adoptarea noului C. proc. civ., tocmai pentru a pune în acord normele procedurale naţionale cu prevederile şi garanţiile conferite de dreptul unional, să elimine această cerinţă dintre condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire,.

Niciuna dintre susţinerile recurentei nu a fost analizată de Curtea de Apel Constanţa, hotărârea fiind sub acest aspect complet nemotivată. Căci neanalizarea de către instanţă a susţinerilor, textelor legale şi a jurisprudenţei invocate echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Mai mult chiar, arată recurenta-revizuentă, instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii sale de aplicare cu prioritate a normelor şi jurisprudenţei unionale şi de înlăturare a dispoziţiei procedurale contrare (cerere ce reprezintă un mijloc de apărare fundamental în soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire), încălcând astfel principiul potrivit căruia "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut".

Omisiunea unei instanţe de a se pronunţa asupra unui mijloc de apărare invocat în faţa sa reprezintă nu numai un caz de necercetare a cauzei, dar şi o încălcare a unui principiu fundamental, încălcare de natură să producă recurentei (ca parte ocrotită prin instituirea principiului) o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură săvârşit în aceste condiţii.

Prin hotărârea astfel pronunţată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. - critică ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5.

De altfel, singurul considerent pentru care Curtea de Apel a apreciat că toate consecinţele grave ale încălcării pot fi remediate prin încasarea despăgubirii stabilite de CEDO este cel reţinut în finalul paragrafului 2 al paginii 18 din decizia recurată, şi anume acela că: "cele două obligaţii stabilite în sarcina Statului Român au acelaşi termen de executare şi nu termene diferite şi subsecvente".

O astfel de motivare nu răspunde nici pe departe exigenţelor impuse de dreptul infern şi cu atât mai puţin celor impuse de dreptul unional.

Motivarea hotărârii este nu numai o cerinţă impusă de dispoziţiile art. 261 alin. (5) din C. proc. civ., dar este în acelaşi timp şi un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil.

Conform opiniei Curţii Europene a Drepturilor Omului, judecătorii trebuie să indice cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază deciziile.

Având în vedere exigenţele procesuale, astfel cum sunt stabilite prin art. 6, paragraf 1 teza I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dispoziţiile art. 261 alin. (5) din C. proc. civ., urmează să se reţină ca întemeiată această critică şi să se constate că decizia recurată este nemotivată.

Solicită ca la aprecierea acestui motiv de recurs să se aibă în vedere şi Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, conform căruia pentru a fi de calitate, hotărârea judecătorească trebuie percepută de justiţiabil şi de societate în general drept rezultatul unei aplicări pertinente a regulilor de drept, al unei proceduri echitabile şi al unei aprecieri convingătoare a faptelor, fiind executabilă. Justiţiabilul va avea atunci convingerea că a fost examinată cauza sa şi că a fost soluţionată corect şi societatea va percepe hotărârea ca pe un factor ce poate restabili pacea socială. Pentru a atinge aceste obiective trebuie respectat un anumit număr de condiţii.

Motivarea permite nu numai o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii de către justiţiabil ci este mai ales o garanţie împotriva arbitrarului. Pe de o parte, ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi sa precizeze elementele care îi justifică decizia şi o fac să fie conformă legii şi, pe de altă parte, ea permite o înţelegere a funcţionării justiţiei de către societate.

Motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloacelor de apărare. Această garanţie este esenţială, deoarece permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate şi că judecătorul a ţinut cont de ele.

Decizia recurată este dată cu încălcarea art. 11, art. 20 şi art. 148 din Constituţie, texte care obligau Curtea de Apel Constanţa să aplice cu prioritate normele şi jurisprudenţa unionale şi să înlăture de la aplicare dispoziţia procedurală internă contrară.

Rezultă, aşadar, că tratatele internaţionale privind drepturile omului la care România este parte au valoare interpretativă constituţională şi prioritate faţă de normele interne, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Art. 20 din Constituţie oferă temeiul juridic pentru invocarea directă a tratatelor internaţionale privind drepturile omului, atât în faţa Curţii Constituţionale, cât şi a instanţelor de judecată.

În drept, invocat art. 328 alin. (1) raportat la art. 299 şi art. 304 alin. (1) pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865 şi toate textele legale invocate în cuprinsul prezentului memoriu de recurs.

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea recursului, solicitând admiterea excepţiei şi respingerea recursului, ca inadmisibil.

Intimaţii I. şi J. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a deciziei recurate.

7. Procedura în faţa instanţei de recurs:

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 8 iulie 2021 şi prin repartizare aleatorie a primit termen de judecată la 29 septembrie 2021, termen la care instanţa a rămas în pronunţare, amânând succesiv pronunţarea la 30 septembrie 2021 şi 7 octombrie 2021, când cauza s-a repus cauza pe rol, fiind acordat termen la 18 noiembrie 2021, pentru a pune în discuţia părţilor competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursului, în raport cu dispoziţiile art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005 - norme în vigoare la data pronunţării deciziei a cărei revizuire se solicită.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Prealabil analizării cererii de recurs, având în vedere dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţa urmează a se pronunţa asupra competenţei Înaltei Curţi în soluţionarea căii de atac.

Recursul ce face obiectul prezentului dosar este formulat împotriva deciziei civile nr. 82/C din 6 mai 2021, prin care Curtea de Apel Constanţa a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta H. împotriva deciziei civile nr. 313/C din 9 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2004.

Din examinarea lucrărilor dosarului se constată că decizia civilă nr. 313/C din 9 martie 2005 a fost pronunţată în fond, după admiterea apelului, de către Curtea de Apel Constanţa, iar recursul formulat împotriva deciziei a fost soluţionat tot de către Curtea de Apel Constanţa (decizia civilă nr. 567/C din 22 noiembrie 2006), urmare a hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de declinare a competenţei, în temeiul art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005.

Potrivit dispoziţiilor tranzitorii cuprinse în art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005, recursurile aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data intrării în vigoare a prezentei legi şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa curţilor de apel se trimit la curţile de apel.

Ca atare, se constată că, la momentul judecării recursului împotriva deciziei civile nr. 313/C din 9 martie 2005 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, fusese modificată norma de competenţă, astfel:

Art. II. - (1) Procesele în curs de judecată în primă instanţă la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite, precum şi căile de atac se judecă de instanţele competente, potrivit legii.

(2) Apelurile aflate pe rolul curţilor de apel la data intrării în vigoare a prezentei legi şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa tribunalului se trimit la tribunale.

(3) Recursurile aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data intrării în vigoare a prezentei legi şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa curţilor de apel se trimit la curţile de apel.

(4) În cazurile prevăzute la alin. (1)-(3), trimiterea dosarelor se va face, pe cale administrativă, instanţelor devenite competente să le judece.

Art. III. - Dispoziţiile alin. (2) al art. 76 intră în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2006.

Art. IV. - Pe data intrării în vigoare a prezentei legi, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2001 privind modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 27 aprilie 2001, se abrogă.

În aplicarea dispoziţiilor anterior menţionate, recursul împotriva deciziei civile nr. 313/C din 9 martie 2005 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 567/C din 22 noiembrie 2006 pronunţată tot de Curtea de Apel Constanţa, redevenită instanţă competentă.

Înalta Curte reţine că norma tranzitorie prevăzută de art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005 nu se aplică decât unei situaţii de excepţie, ce nu este incidentă acestui dosar, chiar dacă recursul declarat împotriva deciziei a cărei revizuire s-a solicitat a fost soluţionat de Curtea de Apel Constanţa.

În ceea ce priveşte calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii pronunţate în soluţionarea revizuirii, se reţine că, potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.

În cauză, hotărârea revizuită (decizia nr. 313/C din 9 martie 2005) este supusă recursului, astfel încât şi hotărârea dată asupra revizuirii este supusă acestei căi extraordinare de atac.

Referitor la instanţa competentă să soluţioneze calea de atac a recursului, se reţine că incidenţa art. II din Legea nr. 219/2005 din norma tranzitorie este anihilată de dispoziţiile art. 299 alin. (2) C. proc. civ., ce dispun că recursul se soluţionează de instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea. Trebuie avut în vedere şi faptul că sediul regulilor de competenţă se află în cartea I a C. proc. civ., intitulată "Competenţa instanţelor judecătoreşti".

Coroborând dispoziţiile art. 4 C. proc. civ., cu cele ale art. 328 alin. (1) C. proc. civ., se reţine că recursul declarat împotriva hotărârii date asupra revizuirii urmează a se judeca de instanţa superioară celei care a pronunţat hotărârea în revizuire.

Cum prin decizia nr. 82/C din 6 mai 2021 Curtea de Apel Constanţa a soluţionat cererea de revizuire, se constată că, pentru considerentele anterior menţionate, revine Înaltei Curţi competenţa de a soluţiona recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate în revizuire.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii recurate vizează faptul că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, hotărârea fiind dată atât cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, cât şi cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), fiind şi nemotivată, sens în care au fost invocate dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.. Prin cererea de revizuire înregistrată la 20 decembrie 2020 pe rolul Curţii de Apel Constanţa, H., în calitate de unică moştenitoare a defunctului tată A. (decedat la 19 octombrie 2013), a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 313/C din 9 martie 2005 pronunţată în dosarul nr. x/2004 de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, motivat de faptul că prin Hotărârea CEDO pronunţată la 29 septembrie 2020 în cauza Dimitrie Dan Popescu şi alţii contra României, s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocol I în ce priveşte imposibilitatea reclamanţilor de a se bucura de dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile naţionalizate de stat în timpul regimului comunist totalitar, bunurile fiind vândute de stat chiriaşilor. Art. 322 pct. 9 C. proc. civ. stabileşte că revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Curtea de apel a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată împotriva deciziei civile nr. 313/C/9.03.2005 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa motivat de faptul că "prin hotărârea CEDO nu s-a reţinut o încălcare săvârşită printr-o hotărâre judecătorească, ci s-a reţinut că Statul român a încălcat dreptul de proprietate datorită vânzării bunului către terţi, combinată cu lipsa unei despăgubiri efective, Curtea Europeană înţelegând să nu facă referire la hotărârea judecătorească a cărei revizuire se cere şi fără a se sancţiona în vreun fel aplicarea legii interne de către instanţele naţionale, astfel că nu este îndeplinită prima condiţie de admisibilitate impusă de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. 1865. Faţă de considerentele hotărârii recurate şi în raport de criticile legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa având obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi implicit respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile textului de lege mai sus menţionat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestit,astfel ca instanţa de judecată trebuie să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii.

Raportând cele expuse la considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condiţiile în care considerentele hotărârii recurate nu se circumscriu dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., faţă de următoarele aspecte reţinute de instanţa de apel în motivarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire. Astfel, în considerentele hotărârii recurate, se reţine că:, La pct. 25, pe fond, Curtea Europeană notează că "reclamanţii au obţinut decizii definitive care recunosc ilegalitatea naţionalizării de către Stat a bunurilor lor imobile", "totuşi reclamanţii nu au putut recupera posesia bunurilor indicate în tabelul ataşat în anexă, nici nu au obţinut repararea pentru această privare de proprietate", iar la pct. 26 "Curtea aminteşte faptul că a considerat oportun că imposibilitatea pentru un justiţiabil de a recupera posesia bunurilor sale în ciuda adoptării unei decizii în justiţie definitivă, care recunoaşte dreptul său de proprietate asupra bunurilor vizate, ar constitui o privare în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf din articolul 1 al Protocolului nr. 1 şi că, în absenţa indemnizării, o astfel de privare impune persoanei interesate o sarcină disproporţionată şi excesivă ce conduce la încălcarea dreptului său de respectare a bunurilor sale, garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1".

În raport de hotărârea CEDO, instanţa a mai reţinut că, "chiar dacă decizia a cărei revizuire se solicită a confirmat dreptul de proprietate al reclamantului, autorul revizuentei, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 este consecinţa afectării de către stat a porţiunii de 47,76 mp teren unei utilităţi publice (post trafo PT 183) şi înstrăinării efectuate de către stat a apartamentului în discuţie către terţi, ceea ce a condus la privarea revizuentei de bunurile sale, combinată cu lipsa unei despăgubiri efective." Or, din perspectiva acestor considerente, Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii nu se circumscrie dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care deşi avea obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, instanta nu s-a raportat la dispoziţiile din Hotărârea CEDO, în condiţiile în care această hotârâre are în Anexă un Tabel în care la poziţia 13 sunt evidenţiate aspecte legate de atât de cererea depusă la CEDO de Gheorghe Alexandru Mugur Georgescu - antecesorul reclamantei,-- cât şi de Decizia definitivă din 22 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Constanţa în ce priveşte apartamentul de la etajul 1 al imobilului situat în Strada x nr. 4, Constanţa.

În lipsa argumentelor care să justifice soluţia în raport de aspectele rezultate din Hotărârea CEDO şi anexa la aceasta, ce vizează încălcarea art. 1 din Protocol 1 Aditional la Convenţie, instanţa de control judiciar este în imposibilitate de a verfifica legalitatea deciziei atacate, iar vătămarea produsă nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei, condiţie necesară respectării dreptului la un proces echitabil.

Or, în raport de aspectele ce rezultă fără posibilitate de echivoc din considerentele hotarârii recurate, precum şi din Hotărârea CEDO, şi Anexa la hotărâre, Înalta Curte reţine că instanţa nu a realizat o efectivă cercetare şi analiză reală a cauzei.

Din perspectiva celor expuse, ce fac de prisos în acest moment procesual analiza celorlalte critici formulate în calea de atac a recursului, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmează a admite recursul, a casa hotărârea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând a fi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ., toate aspectele rezultate din Hotărârea CEDO Dumitru Popescu şi alţii, inclusiv cele evidenţiate la poziţia 13 din Tabelul Anexa la această hotărâre.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată că revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de soluţionare a recursului declarat de revizuenta H. împotriva deciziei civile nr. 82/C din 6 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Admite recursul, casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2021.