Claim for payment on 1931 state-guaranteed bond coupons dismissed as time-barred under the 1958 decree's transitional three-year limitation period

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2021

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin acţiunea înregistrată la data de 16 decembrie 2019 pe rolul Tribunalului Argeş, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata contravalorii actualizate a creanţei izvorâte din Obligaţiunea externă amortizabilă 7 V2% aur la purtător nr. x din anul 1931, în valoare nominală de 1000 franci francezi, cu un număr de 17 cupoane semestriale, emisă de Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României şi garantată de Statul Român în urma împrumutului de dezvoltare 71/20% aur din anul 1931 eliberat de Guvernul Regatului României, Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României si contrasemnat de B. et des C., pe care a evaluat-o provizoriu la suma de 250.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 222 din 21 iulie 2020, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A.. A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi, în consecinţă, a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 1520 din 7 aprilie 2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., ale cărui motive au fost subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, desfiinţarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei la prima instanţă pentru soluţionarea pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii.

Recurentul a susţinut că decizia atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept substanţial care reglementează prescriptibilitatea extinctivă a cererii introductive de instanţă.

Astfel, s-a arătat că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a primit o dezlegare greşită, în baza unui raţionament eronat al primei instanţe dintr-o tripla perspectivă: legea care guvernează prescripţia extinctivă referitoare la raportul juridic litigios din speţă, termenul de prescripţie extinctivă aplicabil şi momentul de la care începe sa curgă acesta.

În esenţă, prima instanţă a considerat că în privinţa raportului litigios din cauză, prescripţia extinctivă este guvernată de dispoziţiile C. civ. anterior, deoarece prevederile Decretului nr. 167/1958 nu erau în vigoare la data naşterii raportului juridic obligaţional, respectiv în anul 1931. Astfel fiind, în accepţiunea primei instanţe, termenul de prescripţie extinctivă aplicabil este termenul special de 5 ani reglementat de prevederile art. 1907 C. civ., care ar fi început sa curgă din 1 mai 1947, întrucât prin Legea nr. 142/1947 s-au declarat scadente anticipat titlurile rentelor datoriei publice interne consolidate a statului.

Instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe însă cu o motivare diferită, prin care a reformat implicit parte dintre aspectele criticate prin intermediul apelului, în sensul că a statuat că în temeiul normei tranzitorii înscrise în art. 25 din Decretul nr. 167/1958, acest din urmă act normativ guvernează prescripţia dreptului la acţiune în cauză, termenul de prescripţie aplicabil fiind cel general de 3 ani, care într-adevăr ar fi început să curgă după încetarea cauzei de suspendare, respectiv de la data de 1 ianuarie 1990, fiind astfel împlinit la momentul declanşării procesului.

A arătat că raportul juridic obligaţional s-a născut în anul 1931 ca urmare a emiterii de către Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României a obligaţiunii la purtător garantate de Statul Român, independent de orice angajament sau defecţiune a Casei, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 801/1931.

Cupoanele reprezintă anii de maturitate ai împrumutului, respectiv numărul de ani până când obligaţia de rambursare a împrumutului va fi devenit exigibilă.

Aşadar, prin emiterea unui număr de 40 de cupoane, valorificabile de 2 ori pe an, rezultă că durata împrumutului a fost stabilită la 40 de ani, începând să curgă de la 1 aprilie 1931 şi împlinindu-se la data de 1 aprilie 1971, astfel cum reiese şi din cuprinsul clauzelor contractuale înscrise pe titlul obligaţiunii la purtător.

Referitor la momentul de la care începe sa curgă prescripţia, dispoziţiile art. 1885 C. civ. 1864, aplicabile de la data naşterii raportului obligaţional până la momentul intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958, în baza principiului tempus regit actum, statuau că:

"Prescripţia unei creanţe condiţionale sau cu termen nu poate începe decât din momentul când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul". Similar, potrivit prevederilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, aplicabile de la data intrării în vigoare a acestui act normativ:

"Daca dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data cînd s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul".

Cu toate acestea, rămân exceptate de la prevederile Decretului nr. 167/1958 termenele speciale de prescripţie extinctivă, cum este şi cel din speţa de faţă, care nu începuseră să curgă la data intrării în vigoare a respectivului act normativ, de vreme ce sintagma "prescripţii neîmplinite" vizează de plano prescripţii în curs la momentul de referinţă menţionat în norma tranzitorie. Or, în speţă, prescripţia extinctivă a început să curgă numai după expirarea termenului suspensiv ce afecta raportul obligaţional, moment prin definiţie posterior intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958.

A arătat recurentul că instanţa de apel a aplicat greşit în cauză prevederile art. 25 şi art. 26 din Decretul nr. 167/1958, cu consecinţa aplicării eronate şi a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din respectivul act normativ, termenul de prescripţie extinctivă incident în cauză rămânând cel special edictat de prevederile art. 15 din Anexa A la Legea nr. 801/1931.

Raportat la termenul suspensiv ce afecta raportul obligaţional litigios, dreptul la acţiune pentru valorificarea creanţei a luat naştere la 1 aprilie 1971 (data maturităţii termenului suspensiv).

A susţinut recurentul că întreaga perioadă a existenţei regimului comunist în România (1945 - 1990) a fost una care a suspendat, în baza prevederilor art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripţiei, astfel încât termenul special de 30 ani, prevăzut de Legea nr. 801/1931, a reînceput să curgă de la data de 1 ianuarie 1990 şi se va fi împlinit la 1 ianuarie 2020, ulterior momentului la care cererea de chemare în judecată a fost introdusă.

Oricum, chiar în eventualitatea în care, ad absurdum, s-ar ignora incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 15 din Anexa A la Legea nr. 801/1931, la aceeaşi soluţie juridică s-ar ajunge şi prin aplicarea dreptului comun în materia prescripţiei extinctive la data naşterii raportului juridic obligaţional, conform principiului tempus regit actum, respectiv C. civ. 1864, care, prin prevederile art. 1890, stabilea acelaşi termen de 30 ani.

În consecinţă, trebuie considerat că cererea introductivă de instanţă a fost formulată în interiorul termenului special de prescripţie de 30 de ani, prevăzut de dispoziţiile art. 15 din Anexa A la Legea nr. 801/1931, astfel încât excepţia peremptorie invocată de pârât este nefondată, iar decizia atacată, nelegală.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea ca legală a deciziei atacate în sensul respingerii acţiunii, ca prescrise.

A apreciat ca nefondate considerentele prezentate în cererea de recurs, motivarea instanţei de apel fiind una legală, clară şi neechivocă.

A învederat că instanţa de apel a apreciat întemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, singurul amendament fiind cel al aplicării termenului general de prescripţie de 3 ani, cu reţinerea aspectului potrivit căruia titlul deţinut de reclamant fiind unul extern nu îi erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 142/1947 şi ale Decretului nr. 124/1948.

De asemenea, potrivit intimatului, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, împrejurarea că termenele instituite prin actele normative la care tribunalul a făcut referire nu se aplică pretenţiilor reclamantului.

A susţinut că recurentul - reclamant a invocat în mod eronat faptul ca se află în interiorul termenului de prescripţie reglementat de art. 1890 C. civ., în vigoare la momentul încheierii contractului de împrumut public.

Acţiunea formulată fiind o acţiune personală izvorâtă dintr-un contract de împrumut căruia îi sunt incidente dispoziţiile art. 1576-1579 C. civ. nu este aplicabil termenul general de 30 ani instituit de art. 1890 C. civ., ci cel special de 3 ani stipulat de Decretul nr. 167/1958.

Astfel, în opinia intimatului, critica recurentului potrivit căreia începând cu data de 1 ianuarie 1990 a început să curgă un nou termen de prescripţie de 30 ani nu este fondată, nici pertinentă, în condiţiile în care în speţă nu este aplicabil termenul de 30 ani reglementat de art. 1890 C. civ., ci termenul de 3 ani reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Este lipsită de fundament legal critica recurentului conform căreia instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare a normelor de drept incidente referitoare la momentul de începere a curgerii termenului de prescripţie, durata acestuia şi respectiv, împlinirea termenului.

Contrar susţinerii recurentului, instanţa de apel a determinat corect că, în speţă fiind vorba despre o obligaţiune la purtător emisă în anul 1931, împreună cu 17 cupoane semestriale neplătite (nr. 17-40), pentru determinarea momentului de începere a cursului prescripţiei, trebuie luată în considerare data scadenţei înscrisă pentru fiecare cupon - identificată, conform menţiunilor existente pe acestea, ca fiind cuprinsă între 1.04.1943 (data înscrisă pe primul cupon, nr. 17) şi 1.04.1951 (pentru cuponul nr. 40).

Ca atare, termenul special de prescripţie de 30 de ani prevăzut de Legea nr. 801/1931, de care s-a prevalat reclamantul, aplicat la datele scadenţelor menţionate anterior, ar fi însemnat o împlinire a duratei acestuia în intervalul aprilie 1973- aprilie 1981.

Instanţa de apel a constatat însă în mod corect, faţă de intervalul de referinţă menţionat, că au devenit incidente normele tranzitorii cuprinse în Decretul nr. 167/1958, care au reglementat, deopotrivă, prin dispoziţiile art. 25 şi art. 26, situaţia prescripţiilor începute anterior şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Decretului, precum şi a celor viitoare, care aveau stabilit un termen de prescripţie mai mare decât cel prevăzut de acest decret.

Astfel, potrivit art. 25 din Decretul nr. 167/1958 "Dispoziţiile prezentului Decret sunt aplicabile şi prescripţiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripţie prevăzute în Decretul de faţă vor fi socotite că încep să curgă de la intrarea în vigoare a acestui Decret. Cu toate acestea, dispoziţiile legii anterioare, privitoare la termenele de prescripţie, rămân mai departe aplicabile, dacă termenele ce ele prevăd se împlinesc înaintea celor fixate prin prezentul Decret", iar potrivit art. 26 "Pe data intrării în vigoare a Decretului de faţă, se abrogă orice dispoziţii legale contrare prezentului Decret, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul de faţă".

Rezultă în mod clar, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, că intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 a însemnat instituirea unui termen de prescripţie general (care, potrivit art. 3 alin. (1), era de 3 ani), în materia dreptului la acţiune având un obiect patrimonial, aplicabil în egală măsură prescripţiilor neîmplinite - cu rezerva situaţiei în care termenele prevăzute de legile anterioare s-ar fi împlinit înaintea celor prevăzute de Decret, situaţie neregăsită în speţă - precum şi ipotezei în care termenele reglementate anterior erau mai lungi (interpretarea a contrario a dispoziţiilor art. 26 din Decret).

Or, aceasta din urmă este situaţia din speţa dedusă judecăţii, în care termene succesive de 30 de ani aplicabile scadenţelor din intervalul 1.04.1943-1.04.1951 (corespunzătoare celor 17 cupoane neplătite aferente obligaţiunii la purtător pretinse de către reclamant) s-ar fi împlinit ulterior intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958, cel care, prin dispoziţiile art. 26 coroborate cu cele ale art. 3 alin. (1), a limitat durata termenelor de prescripţie, în materia drepturilor personale patrimoniale, la 3 ani.

De aceea, în mod corect instanţa de apel a identificat sediul materiei în ce priveşte regimul juridic aplicabil prescripţiei extinctive în dispoziţiile acestui act normativ.

Totodată, constatând că împlinirii cursului prescripţiei i s-a opus o situaţie de forţă majoră - aceea dată de instaurarea şi funcţionarea regimului comunist în perioada 1945-1989 - instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 (care suspendă cursul prescripţiei cât titularul dreptului este împiedicat, din astfel de cauze, să facă acte de întrerupere), precum şi principiului de drept conform căruia prescripţia nu curge contra celui care nu poate acţiona (contra non valentem agere non currit praescriptio).

Concluzia corectă a fost aceea a reluării cursului prescripţiei după încetarea suspendării (conform art. 15 din Decretul nr. 167/1958), ceea ce în speţă a însemnat ianuarie 1990, dată raportat la care termenul de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din acest act normativ, era cu mult timp împlinit anterior promovării acţiunii (la 16.12.2013).

- Este eronată susţinerea recurentului conform căreia ar fi existat un singur raport juridic obligaţional, afectat de un termen suspensiv de 40 de ani - corespunzător unui număr de 40 de cupoane, valorificabile de 2 ori pe an - ceea ce însemna o împlinire a termenului respectiv la 1.04.1971, scoţând astfel raportul juridic de sub incidenţa Decretului nr. 167/1958 şi fiind aplicabil, în continuare, conform acestuia, termenul de prescripţie de 30 de ani prevăzut de Legea nr. 801/1931 (care ar fi reînceput să curgă în ianuarie 1990 şi ar fi plasat astfel, acţiunea, înăuntrul prescripţiei).

Pe de o parte, afirmaţia existenţei unui număr de 40 cupoane, cu o durată a împrumutului (de "ajungere la maturitate", cum s-a susţinut) de 40 de ani, este una contrazisă de chiar motivele acţiunii reclamantului, care a arătat că obligaţiunii externe la purtător nr. x emisă în anul 1931, cu o valoare nominală de 1000 franci francezi, i-au corespuns "17 cupoane semestriale". În acelaşi timp, data exigibilităţii acestor cupoane, înscrisă pe fiecare din ele, a permis instanţei de apel să identifice intervalul scadenţei, ca fiind cel cuprins între 1 aprilie 1943 (data corespunzătoare primului cupon cu nr. 17) - 1.04.1951 (pentru cuponul cu nr. 40).

Or, atunci când este vorba despre prestaţii valorificabile succesiv, chiar dacă îşi au izvorul în acelaşi raport, există un drept la acţiune distinct, căruia îi este ataşată şi o prescripţie extinctivă distinctă.

Pe de altă parte, chiar în contextul construcţiei juridice avansate de către recurent - a existenţei unui termen suspensiv care s-ar fi împlinit la 1.04.1971 - aceasta nu înseamnă prezervarea termenului special de 30 de ani reglementat de Legea nr. 801/1931, care sub efectul forţei majore ce a acţionat până în decembrie 1989, să fi presupus o reluare a curgerii prescripţiei în ianuarie 1990 (şi astfel, plasarea acţiunii în instanţă înăuntrul termenului, potrivit tezei recurentului).

Aşa cum s-a arătat anterior, intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 a avut efecte nu doar asupra prescripţiilor neîmplinite (în curs) la acel moment, ci şi în privinţa celor ulterioare care erau guvernate de termene de prescripţie mai lungi decât cel de 3 ani (conform normei tranzitorii din art. 26).

Ca atare, susţinerea supravieţuirii termenului special de 30 de ani prevăzut de Legea nr. 801/1931 contrazice dispoziţiile exprese ale art. 26 din Decretul nr. 167/1958, menţionate anterior, potrivit cărora "pe data intrării în vigoare a decretului de faţă, se abrogă orice dispoziţii legale contrare prezentului decret, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin decretul de faţă".

Este eronată, de asemenea, susţinerea potrivit căreia, chiar în eventualitatea în care s-ar ignora incidenţa termenului special de 30 de ani prevăzut de Legea nr. 801/1931, tot ar rămâne un termen cu aceeaşi durată aplicabil, respectiv cel reglementat de art. 1890 C. civ.

În realitate, adoptarea Decretului nr. 167/1958 a însemnat abrogarea sau modificarea implicită (în sensul restrângerii domeniului de aplicare) nu doar a dispoziţiilor din actele normative speciale care contaveneau noii reglementări, ci şi celor din C. civ. (care se suprapuneau cu noua lege cadru în materie de prescripţie, conţinând reglementări ce contraveneau sau erau incompatibile acesteia).

Este şi situaţia normei art. 1890 C. civ. invocată de către recurent ("toate acţiunile atât reale, cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin 30 ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune buna-credinţă") care, suprapunându-se în partea referitoare la acţiunile personale cu reglementarea din Decretul nr. 167/1958 (art. 21 excluzând din sfera acestuia doar acţiunile reale), înseamnă că a fost abrogată implicit (mai exact, s-a modificat durata termenului de prescripţie pentru acţiunile personale, de la 30 ani la 3 ani).

În consecinţă, statuarea de căte instanţele fondului, în sensul promovării acţiunii de faţă cu nerespectarea dispoziiilor legale incidente referitoare la termenul de prescripţie extinctivă, este corectă, criticile formulate pe calea recursului fiind nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1520 din 7 aprilie 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.