Limits on journalistic freedom of expression: requirement of good faith and factual basis for public interest allegations under Article 10 ECHR

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2021

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul A., în contradictoriu cu B., S.C. C. şi D. S.R.L. Bucureşti, a solicitat:

- obligarea pârâţilor la plata sumei de 50.000 euro fiecare cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale, constând în onoare, demnitate, reputaţie şi imagine prin acuzaţiile mincinoase si prin declaraţiile denigratoare şi defăimătoare susţinute în cotidianul C. în datele de 21-22 ianuarie 2019 şi 30 ianuarie 2019;

- obligarea pârâţilor, pe cheltuiala lor, la publicarea hotărârii judecătoreşti în cotidianul C. şi pe pagina de E. "evz.ro";

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea cererii.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin încheierea din 28 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti a luat act de renunţarea reclamantului la judecata cererii în contradictoriu cu S.C. C. şi D. şi a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de F..

Prin sentinţa nr. 2983 din 18 decembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 1645A din 25 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., ale cărui motive au fost subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia şi admiterea cererii de chemare in judecată.

A învederat că este imperios necesară intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având în vedere că hotărârile pronunţate în cauză produc efecte imediate şi inacceptabile pentru un act de justiţie.

A făcut cunoscut că pârâtul a continuat virulent campania de denigrare, umplând din nou spaţiul public de minciuni şi calomnii, cu atacuri la persoană, nepermise şi josnice, inclusiv faţă de avocatul reclamantului.

În opinia recurentului este inadmisibil ca atunci când victima unei campanii de denigrare şi defăimare se adresează instanţei de judecată, judecătorii fondului să nu îşi dea seama că printr-o hotărâre pronunţată în contra realităţii speţei şi în dispreţul profund faţă de legislaţia internă şi jurisprudenţa CEDO, nu face decât să încurajeze încălcarea legii atât timp cât nu li se întâmpla nimic celor care denigrează fiind încurajaţi de instanţele de judecată, prin urmare continuă această atitudine.

În al doilea rând, potrivit recurentului, este inadmisibil ca prin motivarea lor judecătorii să certifice toate minciunile şi toate calomniile ca fiind adevăruri de netăgăduit.

A sustinut că prin hotărârea judecătorească pronunţată în cauză minciuna devine adevăr şi că subiectul pasiv al calomniilor va suferi şi mai mult.

A arătat că instanţa de instanţa de apel a săvârşit o eroare de judecată atunci când a afirmat că "pârâtul a redat opinia altor persoane", reţinând în acest sens nici mai mult nici mai puţin decât alte surse din anul 1994.

Reaua-credinţă a pârâtului este evidentă având în vedere că declaraţiile au fost publicate acum mulţi ani şi au mai fost prezentate şi dezbătute în cursul acestor ani, fiind şi lămurite până acum.

Declaraţiile date în urmă cu mult timp nu mai pot fi primite drept baza factuală pentru simplul fapt că situaţia nereală a fost pe deplin lămurită în toată această perioadă, iar neveridicitatea informaţiilor a fost făcută publică astfel încât putea fi accesibilă chiar şi pentru pârât prin minime verificări.

Era de multă vreme cunoscut în spaţiul public că aceste "informaţii" sunt doar o intoxicaţie născocită de rămăşiţele propagandei naţional-comuniste din anii 1990.

Astfel, deşi aceste aspecte au fost pe deplin lămurite de zeci de ani, intimatul - pârât, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a repus în discuţie respectivele declaraţii după zeci de ani, prezentându-le ca informaţii actuale, "incendiare" când de fapt situaţia lor era de mult lămurită.

Intimatul - pârât era pe deplin conştient de acest aspect, ştia de aceste declaraţii de acum zeci de ani şi de faptul că acestea au fost lămurite dar în stilul lui manipulativ le-a adus în discuţie ca pe nişte documente recent descoperite.

A apreciat ca este inadmisibil ca judecătorii instantei de apel să cadă într-o asemenea capcană în care nici intimatul - pârât nu crede şi să nu constate de fapt realitatea.

Recurentul a susţinut că prin aducerea în discuţie a acestor declaraţii după zeci de ani de la momentul la care au fost lămurite, intimatul - pârât l-a denigrat cu bună-ştiinţă, ştiind foarte clar ce face şi că respectivele declaraţii nu pot fi primite drept baza factuală.

Or, intimatul a preluat într-un mod cu totul manipulativ aceste declaraţii, le-a "compilat" astfel încât să rezulte vinovăţia reclamantului şi le-a susţinut pentru manipularea opiniei publice.

Vinovăţia intimatului - pârât rezultă şi din faptul că a comunicat publicului fapte neadevărate ştiind că sunt neadevărate dovedind astfel reaua lui credinţă.

Potrivit recurentului, în toată motivarea deciziei, instanţa a făcut un adevărat efort în a arăta că toate denigrările, minciunile, acuzele şi faptele determinante, invocate de către intimatul - pârât, sunt simple opinii personale.

A sustinut că aproape toate afirmaţiile intimatului sunt fapte determinante, fapte precise, acuzaţii mincinoase şi declaraţii denigratoare şi defăimătoare la adresa sa.

Cu privire la motivarea instanţei de apel referitoare la calomnia "ştergerii datoriilor la stat deţinute de către G.", judecătorii din apel au concluzionat ca intimatul - pârât "nici nu a afirmat caracterul nelegal al acestui beneficiu".

Instanţa de apel nu l-a sancţionat pe intimat nici pentru afirmaţiile referitoare la dosarul CEDO, deşi ele sunt clar neadevărate, iar pârâtul a încălcat limitele libertăţii de exprimare impuse de alin. (2) al art. 10 al Convenţiei Europene.

Instanţa de apel a motivat că "informaţia despre existenta procesului a fost oferită de H. fiind inserată în articol cu menţiunea că reprezintă afirmaţia acestuia", deşi se observă că intimatul, la momentul în care îl calomniază pe reclamant cu privire la aceste aspecte, nu a făcut menţiunea că aceste calomnii aparţin lui H..

Judecătorii din apel pur şi simplu au confirmat un fals atunci când au reţinut că: "afirmaţia este dovedită cu un extras de pe site-ul Curţii Europene pentru Drepturile Omului".

Evident că nu există un dosar aflat pe rolul CEDO care să vizeze aceste aspecte şi de fapt reprezintă o inducere în eroare a instanţei şi o manipulare, în condiţiile în care chiar pârâtul a afirmat că acel dosar are ca obiect libertatea de exprimare şi nu anchetarea privatizării C., cu atât mai mult cu cât pârâtul nu a oferit date şi informaţii concrete despre această cauză care nu are ca obiect respectiva privatizare.

În aceste condiţii, în opinia recurentului, este evident ca trebuia sancţionat încă o dată comportamentul mincinos al pârâtului care a indicat un lucru precis "existenţa unui dosar la CEDO" tocmai pentru a da mai multă greutate neadevărurilor spuse prin altă minciună, fiindcă orice cititor poate concluziona "Dacă şi CEDO analizează, înseamnă ca este adevărat ce spune pârâtul".

A arătat că, potrivit instantei, minciunile şi denigrările aduse la adresa sa, raportat la calitatea de membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, reprezintă judecăţi de valoare, opinii personale şi nu pot atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtului, reclamantul fiind membru fondator, astfel încât există o bază factuală.

A învederat, contrar celor afirmate de către judecătorii din apel, că afirmaţia pârâtului în C. cu privire la aceste aspecte este cu atât mai gravă cu cât era de multă vreme cunoscut în spaţiul public că această "informaţie" este doar o intoxicaţie născocită de rămăşiţele propagandei naţional-comuniste din anii 1990.

A concluzionat că pârâtul, prin postările sale în C., a reuşit să-l denigreze premeditat şi concentrat şi a transmis informaţii mincinoase opiniei publice urmărind discreditarea şi afectarea imaginii sale sociale şi profesionale, lezându-i în mod grav drepturile nepatrimoniale constând în onoare, demnitate, reputaţie şi imagine.

Acţiunile din care rezultă caracterul ilicit al faptei constau în acţiunea de defăimare şi discreditare a recurentului, prin invocarea unor acuzaţii lipsite de orice fundament real şi probator.

Intenţia de denigrare este clară şi a creat în conştiinţa publicului, în mod fals, o vinovăţie inexistentă a reclamantului, discreditându-l social şi profesional, aducându-i-se grave prejudicii de imagine.

Raportat la conţinutul declaraţiilor pârâtului se constată că acesta a adus la cunoştinţa opiniei publice informaţii ce se încadrează, în principal, în noţiunea de "fapte" precise, determinante, aşa cum sunt ele definite de jurisprudenţa Curţii Europene a Dreptului Omului.

"Faptele" prezentate de pârât au fost minciuni şi s-au bazat pe fapte despre care acesta ştia că sunt neadevărate şi, prin urmare, nu este protejat de dreptul la libera exprimare nici pentru fapte mincinoase şi nici pentru opinii.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, persoanelor care afirmă fapte obiective li se cere în mod legal şi legitim să dovedească adevărul/realitatea acestora, anterior afirmării în spaţiul public al unor astfel de fapte.

Mai mult decât atât, a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (Cumpăna şi Mazăre c. Romaniei, Ivanciuc c. României).

Astfel, a susţinut că pârâtului îi revenea obligaţia de a furniza o bază suficientă, factuală a respectivelor afirmaţii, având obligaţia de a verifica faptele imputate reclamantului. Or, intimatul nu a probat în niciun mod faptele imputate reclamantului deoarece nu a existat o bază factuală, pârâtul nefăcând vreo verificare deşi avea această obligaţie în calitatea sa de jurnalist.

A mentionat că pârâtul nu a solicitat reclamantului un punct de vedere, iar afirmaţiile nu au fost făcute în prezenta acestuia.

Buna credinţă a persoanei care se manifestă în spaţiul public este relevantă pentru a putea distinge în plan subiectiv între intenţia de a transmite informaţii asupra unor chestiuni ce interesează publicul şi cea de calomniere, insultare şi discreditare a unei persoane cu intenţia de a spune fapte neadevărate. Pentru reţinerea bunei-credinţe se au în vedere aspecte precum veridicitatea informaţiilor, modul în care au fost verificate, implicarea în proces, baza factuală. Toate acestea lipsesc în cazul pârâtului.

Astfel, având în vedere exprimarea folosită în declaraţiile cu adresa directă la reclamant, în cuprinsul cărora s-au folosit în mod evident afirmaţii mincinoase şi denigratoare, nesusţinute de dovezi ori informaţii, recurentul a apreciat că pârâtul nu se încadrează în sfera protecţiei oferite dreptului la libera exprimare şi i-a prejudiciat drepturile şi interesele legitime, fapta sa având caracter ilicit sub incidenţa art. 30 din Constituţie şi art. 10 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.

Conţinutul declaraţiilor, modalitatea de exprimare, cuvintele denotă faptul ca pârâtul a conştientizat şi urmărit consecinţele negative pe care aveau să le producă prin susţinerea publică a unor astfel de afirmaţii.

Analizând atitudinea subiectivă a pârâtului în raport cu afirmaţiile sale, recurentul a susţinut că se observă că acesta nu a verificat dacă afirmaţiile sunt adevărate şi nici măcar nu a depus minime diligenţe necesare faţă de circumstanţele date pentru a verifica autenticitatea acestora.

A susţinut că prin faptele sale, pârâtul i-a afectat reputaţia şi imaginea profesională dar şi probitatea morală, pârâtul conştientizând că declaraţiile sale vor fi preluate de alte canale mass-media, conturându-se astfel în opinia publică o imagine negativă şi nereală despre reclamant.

Prejudiciul adus vieţii private, inclusiv carierei profesionale a reclamantului este evident şi a fost demonstrat prin probele administrate.

Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu este implicit demonstrat, afirmaţiile pârâtului în cotidianul C. cauzându-i un prejudiciu nepatrimonial.

Or, raportat la considerentele de fapt şi de drept menţionate, recurentul a solicitat instanţei să reţină că afirmaţiile pârâtului nu beneficiază de protecţia instituită de art. 10 din Convenţia Europeană, ci dimpotrivă se circumscriu sferei ilicitului civil, fiind necesară adoptarea măsurilor pozitive impuse de art. 8 din Convenţie pentru salvgardarea drepturilor afirmate de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, iar in subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

A arătat ca recurentul nu a formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, ci a reluat pentru a treia oară aceleasi motive care ţin de temeinicia rationamentului instantei.

Potrivit intimatului, recurentul nu a criticat modalitatea în care instanţa de apel a aplicat legea la o serie de premise determinate, ci activitatea acestei instanţe de interpretare a probatoriului administrat.

De asemenea, recurentul nu a criticat modalitatea în care instanţa de apel a interpretat un text legal aplicabil, ci algoritmul prin care a extras o serie de concluzii factuale din probele administrate în dosar.

A mai arătat că invocând doar formal temeiurile de casare prevăzute de pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul a reluat o bună parte a cererii de apel, încercând să redezbată fondul cererii sale de chemare în judecată.

A susţinut că instantele de fond si apel au stabilit corect că afirmatiile imputate nu reprezintă fapte ilicite.

De altfel, afirmaţiile imputate, precum şi întreaga investigaţie jurnalistică, nu îl privesc pe reclamant, ci privesc o persoană juridică - Grupul de Dialog Social.

A arătat, cu privire la caracterul nefondat al recursului, că recurentul a făcut referiri la articole publicate ulterior pronunţării sentinte, care nu au legatură cu obiectul învestirii instanţei.

A sustinut că instanţa de apel a confirmat în mod corect că fapta imputată pârâtului are caracter licit.

A mai sustinut că, pe de o parte, pârâtul a comentat asocieri preexistente realizate de investigaţii jurnalistice, pe care le-a citat expres, iar, pe de altă parte, comentariul acestuia a avut drept obiectiv imperativul legitim al clarificării poziţiei unei persoane publice cu privire la chestiuni care implică modalitatea de cheltuire a resurselor publice.

Formularea unei judecăţi care ia în considerare şi premise publice de natură factuală nu înseamnă nici că respectiva judecată reprezintă o acuzaţie de fapt, nici că autorul judecăţii poartă răspunderea pentru dovedirea afirmaţiilor publicate în mass-media centrală, la care a făcut pur si simplu trimitere.

A arătat că investigaţia sa apare cu claritate ca reprezentând o manifestare a dreptului la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, respectiv de art. 30 din Constituţia Romaniei.

A precizat că este evidentă buna sa credinţă în cadrul investigaţiei jurnalistice întreprinse. Mai precis, pornind de la conţinutul fiecărui document, a subliniat diverse aspecte cu privire la înfiinţarea şi funcţionarea GDS. Or, câtă vreme afirmaţiile prezentate au avut surse clar identificate şi pârâtul a fost de bună-credinţă, ca atare, nu îi poate fi imputată vreo faptă ilicită.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Motivele recursului pot fi subsumate pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., în condiţiile în care se critică nemotivarea, prin neluarea în considerare a susţinerilor reclamantului, precum şi contrarietatea considerentelor deciziei din apel referitoare la existenţa bazei factuale.

În continuare, analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, având în vedere următoarele:

Se reţine că decizia din apel realizează, de o manieră contradictorie, analiza criticilor deduse judecăţii.

Se observă că deşi, pe de o parte, stabileşte corect coordonatele în care trebuie realizată analizarea dreptului la liberă exprimare, ca principiu de bază al unei societăţi democratice, precum şi exigenţele care însoţesc exerciţiul acestui drept (astfel încât să nu se ajungă la încălcarea/nesocotirea drepturilor altor persoane), pe de altă parte, atunci când trece la verificarea îndeplinirii acestor repere, raportat la datele concrete, în vederea stabilirii existenţei sau nu a faptelor ilicite reclamate, fie le nesocoteşte, fie le ignoră din analiză, pentru a trage, în principal, concluzii generale, care nu se pot constitui în fundament al dezlegării criticilor cu care a fost învestită.

Astfel, curtea de apel a reţinut că, prin aplicarea conjugată a criteriilor desprinse din jurisprudenţa CEDO, tribunalul a concluzionat, în mod corect, că prin seria de articole, avându-l ca subiect pe reclamant, referitoare la înfiinţarea C., înlesnirile fiscale acordate de stat editurii, prin preluarea patrimoniului fostei I., constituirea Grupului de Dialog Social, nu s-au depăşit limitele criticii admisibile, subiectele dezbătute în acestea fiind de interes public, general.

Or, în legătură cu această modalitate în care s-a realizat consemnarea diferitelor evenimente, fapte, acţiuni, în conţinutul articolelor incriminate, reclamantul a afirmat, prin criticile deduse judecăţii, că aceasta a fost una denaturată, aptă să deformeze realitatea şi, ca atare, să aibă consecinţe defăimătoare la adresa onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale.

Aceste aspecte nu şi-au găsit o analiză punctuală în conţinutul considerentelor deciziei din apel, instanţa răspunzând, fie prin considerente de ordin general referitoare la stilul jurnalistic, limbajul folosit în limitele rezonabile ale dozei de exagerare şi provocare permise, fie identificând o bază factuală în cadrul articolelor, aşa cum a fost relevată de jurnalist, fără a verifica susţinerile părţii care afirmase că informaţia dată publicităţii era una eronată sau incompletă pentru o corectă informare a publicului, indicând elemente concrete, uşor accesibile şi verificabile într-un demers jurnalistic onest.

Astfel, de exemplu, în ceea ce priveşte existenţa dosarului CEDO, curtea de apel a reţinut că este legală şi temeinică constatarea tribunalului potrivit căreia informarea opiniei publice referitoare la existenţa unui atare litigiu, care ar atinge, printre altele şi privatizarea C. nu constituie faptă ilicită, neputând fi identificat vreun element care să poate fi caracterizat ca ofensator.

A concluzionat curtea de apel că în aceste condiţii există o bază factuală pentru a susţine existenţa procesului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, chiar dacă nu are strict ca obiect privatizarea G..

Or, în situaţia în care intimatul - pârât a arătat că a preluat respectivele afirmaţii de la terţe persoane (H.), instanţa de apel trebuia să le verifice, să le analizeze, pentru a putea concluziona, în condiţii de legalitate, că în cauză nu a fost încălcat dreptul la liberă exprimare.

Analiza asupra bazei factuale în lumina dispoziţiilor art. 10 din Convenţie reprezintă o obligaţie ce revine instanţei de judecată, în speţă verificarea obiectului respectivului dosar pe site-ul CEDO.

Or, nu ar putea exista o bază factuală referitor la respectivul dosar care să privească privatizarea C., în condiţiile în care, potrivit celor arătate chiar de titularul cererii, obiectul acestuia îl constituie o acţiune privitoare la violarea libertăţii de exprimare .

Prin urmare, nu există o analiză a instanţei de apel în sensul de a se stabili temeinicia şi realitatea respectivelor afirmaţii, respectiv a existenţei unor date concrete, aflate în evidenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, date publicităţii şi, ca atare, facil şi, în acelaşi timp, necesar a fi supuse verificării jurnalistului sau, dimpotrivă, dacă este vorba de o dezinformare a opiniei publice.

Referitor la stingerea datoriilor către stat, în analiza criticii reclamantului asupra greşitei aprecieri a bazei factuale prin care a susţinut că nu se confirmă că J. ar fi fost beneficiara unui privilegiu, curtea de apel nu a analizat motivele de apel prin care s-a invocat Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 prin ale cărei dispoziţii s-au acordat eşalonări şi amânări la plata pentru toate persoanele care îndeplineau condiţiile cerute de aceasta.

Or, reclamantul a susţinut că singura facilitate de care a beneficiat graţie acestei ordonanţe a fost eşalonarea şi amânarea la plată a datoriilor, condiţionat de plata majorărilor de întârziere, arătând şi faptul că modalitatea în care a fost plătită eşalonarea a făcut obiectul unui control al Curţii de Conturi în 2002, prin acesta constatându-se legalitatea operaţiunii.

Aceste susţineri ale reclamantului prin care se pretindea inexistenţa bazei factuale nu au fost analizate de instanţa de apel, deşi această verificare, în cadrul controlului care trebuia exercitat sub aspectul legalităţii, era necesară în stabilirea limitelor libertăţii de exprimare, astfel încât să nu aducă atingere drepturilor fundamentale ale altei persoane (dreptul la onoare, reputaţie, demnitate, la propria imagine).

De asemenea, criticile reclamantului în legătură cu inexistenţa bazei factuale prezintă relevanţă şi pe planul atitudinii subiective a pârâtului, respectiv a bunei-credinţe a acestuia, aptă să-i legitimeze demersul de a transmite informaţii de interes public, cum au fost identificate cele referitoare la privatizarea editurii.

Cu privire la Grupul de Dialog Social, s-a constatat de către curtea de apel că afirmaţia potrivit căreia acesta "este, probabil, cel mai tenebros grup organizat de trafic de influenţă" reprezintă o judecată de valoare care nu se referă însă direct la reclamant.

Aceasta în condiţiile în care aceeaşi instanţă de apel a reţinut că înfiinţarea Grupului de Dialog Social constituie subiectul unui articol din 21 ianuarie 2019 în care se afirmă că reclamantul este membru fondator.

Or, în atare împrejurări, se constată că pe de o parte, curtea de apel a reţinut caracterul de judecată de valoare a afirmaţiilor referitoare la Grupul de Dialog Social, stabilind, pe de altă parte, că recurentul nu are nicio implicare, deşi se reţinuse calitatea acestuia de membru fondator.

Sub acest aspect, este important de menţionat că CEDO a stabilit o importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, iar potrivit Curţii existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

În acest context al analizei este de observat că judecăţile de valoare, deşi, de principiu, este admis că nu se pretează la o demonstraţie a exactităţii lor, pot fi apreciate a fi excesive dacă sunt totalmente lipsite de baza factuală (Cauzele Jerusalem c. Austriei, Cumpăna şi Mazăre c. României), situaţie în care instanţele de judecată trebuie să analizeze şi să stabilească legătura dintre o judecată de valoare şi faptele care au stat la baza sa şi care pot să varieze de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele specifice.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.

În acest sens, instanţa europeană a statuat că afirmaţii referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină, nu se bucură de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, aceeaşi instanţă a subliniat că, date fiind îndatoririle şi responsabilităţile ce le incumbă, protecţia oferită de art. 10 ziariştilor, în momentul în care comunică informaţii ce privesc chestiuni de interes public, este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte şi să furnizeze informaţii fiabile şi precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

Or, în cauza dedusă judecăţii, aceste componente esenţiale nu au fost analizate în concret de către instanţa de apel, care s-a limitat la o aplicare pur formală a principiilor ce guvernează libertatea de exprimare, fără a le corela, punctual, cu situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Curtea de apel nu a făcut cercetări pentru a se putea aprecia dacă reprezintă o bază factuală care să ateste exercitarea cu bună-credinţă a dreptului la liberă exprimare sau, dimpotrivă, nu reprezintă un asemenea suport, caz în care afirmaţiile sunt pur denigratoare şi excedează limitelor permise de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest fel, considerentele deciziei atacate au caracter contradictoriu şi nu sprijină soluţia, această modalitate de abordare a criticilor din apel fiind cu atât mai defectuoasă cu cât, răspunzând în cadrul controlului de legalitate pe care îl realiza asupra hotărârii de primă instanţă şi care viza, de asemenea, nemotivarea corespunzătoare, curtea de apel a validat considerentele tribunalului, reţinând că acesta a făcut o analiză punctuală a fiecărui articol de presă.

Totodată, se observă că deşi potrivit art. 10 din CEDO, garanţia oferită de acest text libertăţii de exprimare este una subordonată bunei-credinţe, astfel încât trebuie furnizate informaţii exacte, demne de încredere şi cu respectarea deontologiei jurnalistice, în acelaşi timp nu determină dacă este vorba de astfel de informaţii, în absenţa analizei susţinerilor reclamantului, care s-a prevalat de o altă realitate factuală, indicând elemente concrete care, în opinia sa, îi susţin poziţia.

Aici se încadrează şi susţinerile recurentului potrivit cărora afirmaţiile din articolele incriminate nu reprezentau o ştire nouă care să justifice urgenţa publicării, fiind relevate aspecte "discutate şi tranşate în urmă cu 30 de ani".

Ca atare, în lipsa unei analize specifice judecăţii în apel, în limitele devoluţiunii fixate prin criticile formulate, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ. şi faţă de neanalizarea circumstanţelor factuale complete pe baza cărora s-a afirmat existenţa unor fapte ilicite şi, corelativ, întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, soluţia va fi de admitere a recursului, de casare a deciziei, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

La reluarea judecăţii, se va ţine seama de criticile punctuale formulate de reclamant, urmând a se face, totodată, distincţia necesară între aprecierile/judecăţile de valoare ale jurnalistului, nesupuse, în principiu, probei verităţii şi relatarea faptelor care, prin materialitatea lor, presupun posibilitatea şi necesitatea dovedirii.

Se va ţine, de asemenea, seama de reperele dezvoltate în jurisprudenţa instanţei de contencios european, în sensul că libertatea de exprimare protejată de art. 10 din CEDO este subordonată condiţiei ca cel interesat să acţioneze cu bună-credinţă, în aşa fel încât să ofere informaţii exacte, prin prezentarea faptelor în integralitatea lor, iar nu de o manieră trunchiată, în respectul deontologiei specifice jurnaliştilor.

Se va avea în vedere de către instanţa de trimitere, prin prisma aceluiaşi articol care apără dreptul jurnaliştilor de a comunica informaţii cu privire la probleme de interes general, cu bună-credinţă, pe bază de informaţii fiabile şi precise şi cu respectarea eticii profesionale, că libertatea de exprimare presupune şi îndatoriri şi responsabilităţi, prin a căror respectare presa poate să-şi îndeplinească funcţia într-o societate democratică, fără a depăşi limitele impuse de respectul reputaţiei, onoarei şi altor drepturi ale persoanei (publice, în speţă).

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de recurent, acestea urmează a fi avute în vedere în urma rejudecării dispuse de către instanţa de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1645A din 25 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.