Acquitted claimant wins remand on criminal costs; moral damages claims rejected

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2021

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor în data de 3 mai 2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 12.274 RON, cu titlu de daune materiale, actualizată cu dobânda legală de la data achitării acesteia şi a sumei de 200.000 RON, cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 16/C din 12 februarie 2020, Tribunalul Bihor a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocată de acesta. A admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. L-a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 12.274 RON reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 3 mai 2019 şi până la data plăţii efective. A respins celelalte pretenţii formulate. L-a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 719 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 1334/A din 23 decembrie 2020, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului. A admis apelul declarat de pârât împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care anulat-o, în parte, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 12.274 RON reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal, la care se adaugă dobânda legală aferentă şi, evocând fondul, a respins şi acest capăt de cerere, ca neîntemeiat. A înlăturat din sentinţă dispoziţia privind obligarea pârâtului să achite reclamantului suma de 719 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu contravin deciziei.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., apreciind că hotărârea atacată este nelegală, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

- S-a arătat că în speţă este incident cazul de casare prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. cu privire la soluţia dată apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, asupra capătului de cerere privind obligarea acestuia la plata sumei de 12.274 RON reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal la care se adaugă dobânda legală aferentă. I

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că sentinţa nu cuprinde motivele care au stat la baza admiterii acestui capăt de cerere, fapt ce echivalează cu nesoluţionarea fondului, nefiind posibilă exercitarea controlului judiciar, ceea ce a dus la anularea hotărârii şi evocarea fondului acestui capăt de cerere.

A arătat recurentul că, procedând în această manieră, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, având în vedere împrejurarea că exemplarul sentinţei nr. 16/C/2020 care i-a fost comunicat cuprinde la paginile 10-11 motivarea instanţei de fond cu privire la acest capăt de cerere.

În această situaţie, faţă de aspectele sesizate de instanţa de apel, respectiv neconcordanţa considerentelor sentinţei atacate dintre exemplarele existente, aceasta trebuia să dispună anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în vederea soluţionării capătului de cerere cu care a fost învestită şi nu să reţină spre judecare în fond acest petit, în condiţiile în care a suferit o vătămare procesuală directă ce nu putea fi înlăturată decât prin anularea actului procedural întocmit în mod nelegal.

Or, în felul acesta, i-a fost cauzată o agravare a situaţiei în calea de atac, lipsindu-l pe reclamant de dublul grad de jurisdicţie în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionarea a capătului de cerere referitor la acordarea daunelor materiale.

În privinţa interpretării şi aplicării art. 480 alin. (3) C. proc. civ. teza mediană (a II-a) vizând solicitarea expresă a părţilor de a trimite pricina spre rejudecare primei instanţe prin cererea de apel ori prin întâmpinare, s-a arătat că aceasta nu poate fi aplicabilă, întrucât partea nu avea posibilitatea de a solicita trimiterea cauzei spre rejudecare în faţa instanţei de fond, dat fiind faptul că, în primul rând, capătul de cerere vizat fusese admis, iar pe de altă parte, hotărârea care îi fusese comunicată cuprindea motivarea instanţei asupra acestui acest capăt de cerere.

De asemenea, analizând apelul declarat de Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, se poate constata că acesta nu a criticat hotărârea sub aspectul lipsei motivării cu privire la acest capăt de petit, criticile limitându-se la netemeinicia hotărârii.

Aşadar, nici prin criticile din apel şi nici prin întâmpinările formulate, părţile nu au avut posibilitatea şi nici interesul de a solicita anularea cauzei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Prin urmare, instanţa de apel era obligată să pună în discuţia părţilor posibilitatea trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de fond având în vedere lipsa motivării din hotărârea aflată la dosarul cauzei, diferită de cea comunicată părţilor.

A considerat că motivul de nelegalitate, de ordine publică, trebuia invocat, din oficiu, de instanţa de apel la termenul de judecată şi pus în discuţia părţilor, pentru a fi exprimat dreptul părţilor apelante, prevăzut de art. 480 alin. (3) teza a doua C. proc. civ.

Neprocedând în această manieră, instanţa de apel a soluţionat apelul prin prisma unui motiv de nelegalitate de ordine publică, nerespectând principiile contradictorialităţii, oralităţii, dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 14, art. 6 şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

- În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel că se impune casarea acesteia cu consecinţa admiterii apelului propriu şi respingerii celui declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Astfel, s-a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că nu poate fi antrenată răspunderea Statului, în condiţiile în care responsabilitatea constă în obligaţia oricărei persoane sau entităţi de a răspunde pentru actele şi faptele sale, fiind o condiţie esenţială a libertăţii, garantată de Constituţia României prin art. 23.

În cazul răspunderii civile delictuale, obligaţia nesocotită de autorul faptei ilicite este o obligaţie legală, cu caracter general, ce incumbă tuturor persoanelor şi anume, obligaţia de a nu încălca drepturile subiective ale altei persoane. Or, în speţă, există cu certitudine o încălcare a drepturilor sale subiective, astfel se impune raportarea la principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită, prin despăgubirile acordate asigurându-se astfel o uşurare a suferinţelor sale şi obţinerea unei satisfacţii, având în vedere că restabilirea situaţiei anterioare nu e posibilă.

Textul de lege care consacră principiul răspunderii civile pentru faptele cauzatoare de prejudicii este art. 1.357 din Noul C. civ., potrivit căruia cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Analizând îndeplinirea cumulativă a condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, recurentul a susţinut existenţa faptei ilicite a Statului, săvârşită printr-o acţiune. Astfel, potrivit recurentului, serviciul public de justiţie a încălcat garanţiile CEDO, respectiv dreptul la un proces echitabil şi soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil şi, totodată, atingerea imaginii sale. Răspunderea pentru încălcarea drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de protocoalele sale adiţionale revine întotdeauna Statului, iar nu altei persoane juridice, deoarece obligaţia respectării drepturilor fundamentale ce decurge din Convenţie a fost asumată de către statele membre semnatare ale acesteia, Statul român ratificând Convenţia prin Legea nr. 30/1994.

Pe de altă parte, a solicitat să se aibă în vedere că i s-a încălcat şi dreptul fundamental de a beneficia de prezumţia de nevinovăţie, prevăzut de art. 6 par. 2 din CEDO, organele de urmărire penală încălcând obligaţia corelativă de rezervă care le revine în ceea ce priveşte exprimarea opiniei asupra vinovăţiei persoanei cercetate, exprimare care a depăşit limitele simplei exprimări informative a opiniei publice.

A susţinut că modul în care autorităţile s-au pronunţat cu privire la vinovăţia sa a fost de natură să influenţeze în mod direct articolele de presă, precum şi percepţia opiniei publice asupra persoanei sale, având astfel consecinţe directe şi asupra integrităţii profesionale, asupra onoarei şi imaginii. Acestea, fiind afectate, este practic imposibil de a restabili situaţia anterioară, iar percepţia publicului a rămas în general negativă, acuzaţiile aduse având influenţe şi asupra planului profesional.

În sprijinul argumentelor sale, recurentul a făcut trimitere la hotărârile pronunţate de Curtea Europeană de Justiţie în cauzele YB contra Turciei, B., Guler contra Turciei şi Priebke contra Italiei.

În ceea ce priveşte prejudiciul produs urmare a faptei ilicite, a arătat că acesta este direct şi cert, nefiind reparat încă, manifestându-se pe planul credibilităţii profesionale şi a poziţiei sociale, întrucât a fost acuzat de săvârşirea unei infracţiuni pe care nu am comis-o. Totodată, având în vedere că acest caz a fost puternic mediatizat, existând numeroase articole în presa scrisă şi în presa online, au existat numeroase comentarii impertinente şi răutăcioase din partea oamenilor, această situaţie afectându-i dreptul la onoare, dreptul la integritatea profesională şi dreptul la imagine.

Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită săvârşită de către Stat şi prejudiciul efectiv suferit este direct, sigur şi necesar, iar daunele morale în cuantum de 10.000 RON reprezintă o sumă echitabilă, având în vedere gradul de lezare suferit.

A susţinut recurentul că instanţa de apel, prin hotărârea atacată, a reţinut greşit faptul că nu este incidentă culpa Statului şi astfel nu poate fi antrenată răspunderea acestuia.

În realitate, răspunderea statului este unanim recunoscută, atât în literatura de specialitate, cât şi în practica jurisdicţională, ca fiind o răspundere ce se angajează în mod obiectiv, independent de orice culpă, în considerarea garanţiei obiective pentru riscurile pronunţării unor hotărâri nelegale sau adoptării unor măsuri abuzive, de natură a prejudicia pe justiţiabili.

Cu privire la apelul pârâtului, s-a arătat că se impune ca, în urma rejudecării cauzei, să se dispună respingerea acestuia, având în vedere greşita aplicare a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la aspectele de drept aplicabile stării de fapt, reclamantul fiind îndreptăţit Ia recuperarea cheltuielilor de judecată suportate în procesul penal soluţionat prin achitarea sa definitivă.

Astfel, s-a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare normelor de drept incidente, respectiv a art. 276 alin. (6) C. proc. pen.

Un astfel de caz, în care este incidentă norma de drept menţionată, este cel în care inculpatul achitat a efectuat cheltuieli judiciare proprii şi nu se află în situaţia de a-i fi restituite de partea civilă sau de persoana vătămată ori atunci când asemenea părţi nici nu există în cauză.

Deşi legea nu reglementează obligaţia statului de a restitui cheltuielile judiciare inculpatului sau oricărei alte părţi care a efectuat astfel de cheltuieli, totuşi, această ipoteză este cuprinsă generic în dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., care face trimitere la legea civilă.

Dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată este un drept patrimonial, de creanţă, creditorul având obligaţia de a dovedi, existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile constituite din sumele pretinse cu acest titlu.

În speţă, creditorul este reclamantul care a avut calitatea de inculpat în acţiunea penală exercitată de Statul român prin organele abilitate. Or, dacă inculpatul nu este vinovat şi s-au efectuat cheltuieli, există o culpă procesuală a autorităţii judiciare, astfel încât cheltuielile le va suporta statul.

A susţinut că pentru a exista culpă procesuală nu se cere rea-credinţă în activitatea juridică penală, astfel cum greşit a reţinut instanţa de apel.

În măsura în care Statul, prin agenţii săi (organele de urmărire penală), este responsabil de determinarea unor cheltuieli în sarcina unei persoane cercetate, care ulterior este beneficiara unei soluţii de achitare, persoana are dreptul la recuperarea acestora de la Stat.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantului, ca nefundat, şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a deciziei atacate.

A arătat că instanţa de apel a pus în discuţia părţilor faptul că exemplarul original al sentinţei tribunalului nu cuprinde nicio motivare cu privire la capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal şi că faţă de această situaţie, în mod corect, a aplicat dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, respectiv faptul că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi că instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut că nu poate fi antrenată răspunderea statului, intimatul l-a considerat nefondat.

A susţinut că, analizând din punctul de vedere al naturii cauzei caracterul rezonabil al duratei procedurilor în cauza penală, instanţa de apel, în mod corect, a constatat complexitatea dosarului, evidenţiată prin numărul de martori audiaţi, precum şi în raport cu comportamentul recurentului care a formulat cereri de probaţiune şi de amânare a judecăţii pentru diverse motive.

Referitor la solicitarea recurentului de a se avea în vedere că i s-a încălcat dreptul fundamental de a beneficia de prezumţia de vinovăţie, intimatul a susţinut că modul de formulare a comunicatului privind ancheta penală nu încalcă standardele edictate de CEDO în jurisprudenţa sa cu privire la interpretarea Convenţiei în ceea ce priveşte respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

A mai precizat că recurentul nu a indicat încălcări concrete ale drepturilor şi garanţiilor procesuale de către autorităţile judiciare, trimiterea sa în judecată şi condamnarea în primă instanţă, urmare de achitare în apel neputând fi apreciate ca reprezentând fapte generatoare de prejudiciu.

Intimatul a considerat că şi soluţia dată de curtea de apel capătului de cerere privind cheltuielile de judecată în procesul penal este corectă, precizând că nu poate fi antrenată răspunderea sa în temeiul art. 453 C. proc. civ., în condiţiile în care nu a fost parte în proces ci doar participant care îndeplineşte un serviciu public de restaurare a ordinii de drept.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în sensul şi în limitele următoarelor considerente:

- Este întemeiată critica recurentului-reclamant formulată cu trimitere la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căreia s-a dispus în mod eronat anularea, în parte, a sentinţei de primă instanţă cu trimiterea cauzei spre rejudecare cu justificarea că n-ar fi fost motivată soluţia asupra capătului de cerere privind cheltuielile judiciare.

Contrar aprecierii instanţei de apel, sentinţa tribunalului conţine considerentele aduse în sprijinul soluţiei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor judiciare din procesul penal .

Astfel, în evaluarea pretenţiilor reclamantului sub acest aspect, prima instanţă a reţinut că există o culpă procesuală a statului, dedusă din aceea că a dispus trimiterea în judecată a unui inculpat care ulterior a fost achitat, aşa încât, pierzând procesul, datorează despăgubiri care pot îmbrăca şi forma cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea procedurii judiciare penale.

S-a reţinut totodată, că "împrejurarea reglementării răspunderii statului pentru erorile judiciare nu înseamnă înlăturarea altor forme de răspundere a statului, cum este şi cea dată de răspunderea în cazul constatării culpei procesuale, pe temeiul art. 453 C. proc. civ. coroborat cu art. 276 alin. (6) C. proc. pen.."

De aceea, s-a concluzionat, cu trimitere şi la principiul răspunderii civile delictuale (faţă de aprecierea existenţei inclusiv a acestui fundament juridic semnalată în doctrină) că sunt îndeplinite cerinţele pentru răspunderea generată de culpa procesuală întrucât "există fapta ilicită - trimiterea în judecată urmată de soluţia de achitare -, există prejudiciu - cuantumul cheltuielilor de judecată suportate în procesul penal -, există raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, care rezultă din însăşi materialitatea faptei şi există vinovăţia statului, care răspunde şi pentru culpa cea mai uşoară, procesul fiind generat de acesta".

Or, în acest context, în care tribunalul a indicat argumentele care au stat la baza adoptării soluţiei de admitere a capătului de cerere vizând cheltuielile judiciare din procesul penal, aprecierea din apel - conform căreia sentinţa este susceptibilă de anulare pentru nerespectarea exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. referitoare la motivare, ceea ce ar atrage sancţiunea menţionată, prevăzută de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., întrucât situaţia ar echivala unei necercetări a fondului - este una eronată, fără corespondent în considerentele hotărârii apelate.

Această apreciere, asupra caracterului incomplet al analizei de primă instanţă în privinţa tuturor capetelor de cerere care o învestiseră, se bazează, în mod inconsecvent, pe constatarea conform căreia exemplarului sentinţei de la dosar îi lipsesc unele paragrafe (cele corespunzătoare motivelor care au justificat soluţia asupra primului capăt de cerere) şi, în acelaşi timp, pe cea referitoare la conţinutul aceleiaşi hotărâri aşa cum a fost el dat publicităţii prin aplicaţia Ecris.

Or, în dosarul instanţei de apel se regăseşte exemplarul sentinţei, aşa cum apare el în sistemul Ecris, conform căruia la filele x (respectiv, 77 verso, 78 ale dosarului) sunt menţionate considerentele justificative ale adoptării soluţiei, astfel cum au fost indicate anterior, în prezenta decizie.

Aceasta înseamnă că redactarea hotărârii a cuprins, dintru început, argumentele instanţei asupra tuturor capetelor de cerere care o învestiseră şi care primiseră o soluţie în dispozitivul sentinţei, având în vedere că potrivit art. 131 alin. (6) din Regulamentul de ordine inteerioară al instanţelor "după verificarea şi semnarea hotărârii de către membrii completului de judecată, grefierul de şedinţă închide, în aceeaşi zi, documentul final hotărâre din programul Ecris", iar potrivit alin. (8) al aceluiaşi text, "grefierul de şedinţă comunică părţilor sau, după caz, altor persoane prevăzute de lege hotărârea, în copie, în cel mult 3 zile de la data la care a fost redactată şin semnată".

Rezultă că în aplicaţia Ecris nu putea figura decât documentul final, acesta fiind de altfel cel comunicat părţilor, câtă vreme pârâtul a formulat critici punctuale referitoare la fondul soluţiei primei instanţe, arătând de ce nu poate fi reţinut niciunul din fundamentele juridice care i-au justificat acesteia hotărârea - respectiv, nici răspunderea civilă delictuală şi nici dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 276 alin. (6) C. proc. pen. Nu s-a invocat, aşadar, faptul că sentinţa ar fi nemotivată, pentru ca aceasta să explice aprecierea instanţei de apel că ar lipsi considerentele şi astfel, n-ar fi avut loc o evocare a fondului.

În acelaşi sens, care a demonstrat comunicarea sentinţei în întregul ei, au fost susţinerile reclamantului cu ocazia dezbaterilor din apel asupra acestui aspect (potrivit menţiunilor din încheierea de şedinţă din 19 octombrie 2020, fila x, apel).

Ca atare, inadvertenţele sesizate de instanţa de apel nu puteau conduce la concluzia lipsei unei judecăţi asupra fondului uneia dintre cererile ce învestiseră tribunalul, ci, cel mult, la aceea a unei erori materiale în exemplarul hotărârii de la dosar, care însă nu este susceptibilă de sancţionare prin anularea hotărârii, cum a procedat Curtea de apel.

În acest context, este corectă susţinerea recurentului-reclamant, potrivit căreia, procedând în maniera arătată, anulând sentinţa şi realizând ea însăşi o primă judecată şi evocarea fondului, în realitate instanţa de apel a suprimat principiul dublului grad de jurisdicţie întrucât, în loc să analizeze, corespunzător atribuţiilor de control, criticile îndreptate împotriva sentinţei, a realizat, pentru prima dată, o judecată asupra fondului respectivei pretenţii.

În acelaşi timp, o astfel de modalitate de a proceda, a însemnat şi o nesocotire a principiului contradictorialităţii, câtă vreme, sesizând din oficiu, că ar exista inadvertenţe între exemplarul hotărârii aflat la dosar şi cel comunicat părţii (în ce priveşte conţinutul motivării) instanţa de apel nu a pus în discuţie dacă se impune trimiterea spre rejudecare ori reţinerea şi evocarea fondului (faţă de situaţia concretă care n-ar fi permis părţilor exprimarea prealabilă a acestei opţiuni, în condiţiile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.).

Toate aceste nereguli procedurale atrag incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul căruia recursul va fi admis, casată parţial decizia şi cauza trimisă spre rejudecare în partea referitoare la soluţia dată cheltuielilor judiciare din procesul penal, prin evocarea fondului, urmare a admiterii apelului pârâtului şi anulării sentinţei de primă instanţă.

- Celelalte critici formulate cu referire la art. 488 pct. 8 C. proc. civ. au caracter nefondat, având în vedere următoarele:

Pretinzând obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale, reclamantul a susţinut deopotrivă, încălcarea dreptului la un proces echitabil decurgând din nesoluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, precum şi încălcarea dreptului la propria imagine, onoare şi integritate profesională, prin nesocotirea prezumţiei de nevinovăţie din cauza comunicatului emis de DNA., astfel cum a fost el preluat şi reflectat ulterior în presa locală şi naţională.

În ce priveşte caracterul echitabil al proceduri judiciare penale, în partea afectată, potrivit susţinerilor reclamantului, de durata acesteia, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că aprecierea asupra acestui aspect nu se poate face în abstract, ci ţinându-se seama, în concret, de natura şi complexitatea cauzei, de existenţa mai multor etape procesuale, de comportamentul părţilor, inclusiv al autorităţilor statale competente.

Cu trimitere la aceste repere degajate din jurisprudenţa instanţei de contencios european, în aplicarea art. 6 par. 1 C.E.D.O. (text de care s-a prevalat şi reclamantul), Curtea de apel a reţinut, pe circumstanţele particulare ale speţei, că sesizarea organelor de cercetare penală a avut loc la data de 4 octombrie 2013, procesul penal finalizându-se după 3 ani şi 8 luni, respectiv după desfăşurarea fazei de urmărire penală (încheiată prin rechizitoriul 96/P/16.04.2014), a judecăţii de primă instanţă şi a celei din apel.

S-a constatat că fazele procesului penal au presupus, pentru a face posibilă cercetarea infracţiunii de trafic de influenţă, în formă continuată, administrarea unui probatoriu complex, audierea unui număr mare de martori şi totodată, că inculpatul însuşi, atât în faza de urmărire penală, cât şi în cea a cercetării judecătoreşti, a ocazionat, prin comportamentul său procesual (cereri de amânare pentru diferite motive) întârzierea şi prelungirea duratei de soluţionare a cauzei.

Fără să combată aceste statuări ale instanţei de apel, recurentul doar susţine existenţa unei fapte ilicite a Statului cu referire generică la art. 1.357 C. civ., sediul materiei răspunderii civile delictuale.

Se ignoră însă că, aşa cum corect reţine instanţa de apel, angajarea unei răspunderi a statului, în materia particulară ce face obiectul litigiului, vizând respectarea garanţiilor legate de asigurarea dreptului la un proces echitabil presupune nu numai celeritatea procedurilor judiciare, ci şi asigurarea bunei administrări a justiţiei (cu tot ceea ce semnifică aceasta, legat de administrarea unui probatoriu complet care să permită stabilirea adevărului judiciar).

Or, instanţa de apel a constatat corect că în cauză a fost respectat justul echilibru între celeritatea procedurilor judiciare, pe de o parte şi principiul bunei administrări a justiţiei, pe de altă parte, în acord cu exigenţele art. 6 par. 1 din C.E.D.O., aspecte de altfel necombătute prin criticile din recurs, care s-au limitat la a invoca, in abstracto, răspunderea statului, care ar trebui să fie angajată pe temeiul dreptului comun "pentru cea mai uşoară culpă".

- Este, de asemenea, nefondată critica recurentului referitoare la nesocotirea prezumţiei de nevinovăţie dedusă din comunicatul de presă al DNA, care "ar fi influenţat în mod direct articolele de presă" şi în continuare, "percepţia opiniei publice asupra persoanei acestuia, cu consecinţe directe privind integritatea profesională, onoarea şi imaginea".

Pe acest aspect, instanţa de apel a constatat că transmiterea comunicatului din data de 22.04.2014 al DNA a vizat finalizarea anchetei penale şi trimiterea rechizitoriului în instanţă, fără să se facă aprecieri în legătură cu vinovăţia inculpatului (ba dimpotrivă, menţionându-se că trimiterea în judecată nu poate înfrânge principiul prezumţiei de nevinovăţie).

În acelaşi timp, dată fiind funcţia pe care o deţinuse reclamantul (comisar în cadrul Gărzii Financiare Bihor), precum şi natura faptelor de care era acuzat (infracţiuni de corupţie), furnizarea unor asemenea informaţii corespundea unui interes general, organele de procuratură având astfel dreptul să informeze opinia publică, sub rezerva respectării prezumţiei de nevinovăţie.

Împrejurarea că informaţiile au fost apoi preluate şi au făcut obiect al articolelor de presă, reclamantul fiind "condamnat şi stigmatizat de presa locală, naţională", aşa cum susţine acesta, nu este de natură să atragă răspunderea statului.

Aceasta întrucât mass-media nu este un organ al statului, pentru a se putea pretinde o intervenţie a acestuia în scopul stopării campaniilor de presă, ci, dimpotrivă, ea este organizată şi trebuie să funcţioneze independent, aşa încât răspunderea sub aspect civil ori deontologic pentru modalitatea în care jurnaliştii au redat circumstanţele cauzei ori au făcut aprecieri care să înfrângă prezumţia de nevinovăţie, revine acestora.

De aceea, instanţa de apel a făcut în mod corect trimitere la dispoziţiile art. 30 alin. (8) din Constituţie, potrivit cărora "răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii".

- În ce priveşte invocarea unei răspunderi obiective a statului, recunoscută ca atare în jurisprudenţa naţională, recurentul-reclamant ignoră faptul că identificarea unui astfel de temei al angajării răspunderii statului, independent de culpă, în considerarea calităţii sale de garant al legalităţii şi bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei, s-a făcut în practica instanţelor în legătură cu săvârşirea unor erori judiciare.

Or, pretenţia reclamantului şi cauza juridică a acţiunii acestuia nu s-au fundamentat pe existenţa unei erori judiciare, ci pe instituţia răspunderii civile delictuale cu sediul materiei în normele de drept comun (art. 1.357 şi urm. C. civ.), ceea ce presupune analiza şi întrunirea cumulativă a tuturor elementelor apte să atragă angajarea unei asemenea răspunderi, deci inclusiv vinovăţia, specifică răspunderii civile subiective.

Potrivit celor arătate anterior nu poate exista un gen de răspundere obiectivă a statului pentru situaţia afirmată, a duratei nerezonabile a procedurii judiciare, câtă vreme, pe de o parte, la nivel de reglementare există instituite garanţiile bunei desfăşurări a procesului penal iar, pe de altă parte, durata în concret a acestuia poate fi influenţată de o serie de factori (complexitate, administrare probatoriu, conduita părţii), pe baza verificării cărora s-a tras, la speţă, concluzia respectării termenului rezonabil.

De asemenea, nu se poate susţine existenţa unei răspunderi obiective a statului în legătură cu transmiterea unui comunicat de presă de către un organ de parchet (DNA), având în vedere că potrivit cadrului normativ ce îi reglementează organizarea şi funcţionarea (O.U.G. nr. 43/2002, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 63/2013, art. 80-81 din Legea nr. 304/2004), acesta este o structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este independentă în raport cu instanţele şi cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, exercitându-şi atribuţiile în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.

Ca atare, o răspundere obiectivă pentru prejudicii morale a statului, independentă aşadar de orice culpă în legătură cu activitatea organelor judiciare se poate activa în situaţia erorilor judiciare (art. 52 alin. (3) Constituţie), pe ideea de garanţie în înfăptuirea serviciului public al justiţiei, ipoteză neregăsită însă în speţă.

- În ce priveşte modalitatea în care instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 276 alin. (6) C. proc. pen. coroborate cu cele ale art. 453 C. proc. civ. în legătură cu cheltuielile judiciare ocazionate de procesul penal, criticile formulate nu pot primi o analiză şi o dezlegare pe fond, faţă de considerentele expuse anterior în legătură cu motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi constatarea existenţei neregulilor procedurale care au atras soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare.

La reluarea judecăţii, se vor avea în vedere susţinerile reclamantului în legătură cu faptul că Statul a fost titularul acţiunii penale, că, faţă de soluţia pronunţată, pentru a exista culpă procesuală nu se cere o rea-credinţă în activitatea judiciară penală şi în exercitarea acţiunii penale.

Având în vedere că soluţia de casare este una parţială (referitoare doar la admiterea apelului pârâtului cu consecinţa anulării, în parte, a sentinţei de primă instanţă pe aspectul cererii referitoare la cheltuielile judiciare din procesul penal), vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei privind respingerea apelului reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1334/A din 23 decembrie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează, în parte, decizia atacată cu privire la soluţia de admitere a apelului pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi de anulare, în parte, a sentinţei nr. 16/C din 12 februarie 2020 a Tribunalului Bihor, secţia I civilă.

Trimite spre rejudecare cererea privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată din procesul penal, aceleiaşi instanţe de apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.