Association lacks standing to challenge construction permit; final dismissal affirmed on appeal.

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2021

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 6 august 2019, reclamanta A. Altfel a solicitat, în contradictoriu cu B. S.R.L., să se constate că autorizaţia de construire nr. x/17.07.2017 eliberată de Primarul municipiului Constanţa în beneficiul pârâtei, având ca obiect edificarea unui imobil D+P+4E cu destinaţia de locuinţe colective în Constanţa, b-dul x nr. 183 B, judeţul Constanţa, pe terenul identificat cu număr cadastral x Constanţa, a ieşit din perioada de valabilitate la data de 1 februarie 2019 şi să se dispună desfiinţarea lucrărilor de construire edificate pe teren în baza autorizaţiei, cu începere de la data de 7 martie 2019, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 870 din 31 ianuarie 2020, Judecătoria Constanţa, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi de caracterul de act administrativ al autorizaţiei de construire.

Prin sentinţa civilă nr. 429 din 15 mai 2020, Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale specializate şi a declinat competenţa în favoarea secţiei a II-a civile a aceleiaşi instanţe, reţinându-se, în esenţă, că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. f). din Legea nr. 554/2004 pentru a fi în prezenţa unui contencios administrativ care să determine ratione materiae competenţa funcţională a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, niciuna dintre părţi nefiind o autoritate publică.

Prin încheierea nr. 557 din 22 iunie 2020, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis necompetenţa funcţională a secţiei şi a dispus trimiterea cauzei secţiei I civile a tribunalului.

Prin sentinţa nr. 1974 din 3 septembrie 2020, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei. A declinat competenţa de soluţionare a cauzei secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Constanţa. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi înaintează dosarul Curţii de Apel Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 19/C din 17 septembrie 2020, Curtea de Apel Constanţa a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Constanţa.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 3614 din 21 decembrie 2020, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocate de pârâtă prin întâmpinare şi a respins, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesual activă, cererea de chemare în judecată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin decizia nr. 83/C din 11 mai 2021, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. Altfel, ale cărui motive au fost subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

A menţionat, privitor la calitatea sa procesuală activă, că a învederat instanţelor constituirea, în conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 26/2000, în scopul desfăşurării "unor activităţi de interes general sau în interesul unor colectivităţi ori, după caz, în interesul lor (al persoanelor fizice şi/sau juridice care au luat iniţiativa constituirii asociaţiei - n.r.) personal nepatrimonial" şi al promovării valorilor civice, ale democraţiei şi statului de drept; obiectul de activitate, astfel cum a fost autorizat de instanţe, subsumat protecţiei calităţii mediului înconjurător şi stopării abuzurilor în materia urbanismului şi amenajării teritoriului, protejării drepturilor şi intereselor legitime atât ale membrilor recurentei, dar şi ale tuturor locuitorilor municipiului şi judeţului Constanţa şi asigurarea respectării legii în toate domeniile de interes pentru cetăţenii municipiului şi judeţului.

A susţinut că justifică, în speţă, calitatea procesuală activă, inclusiv în considerarea dispoziţiilor art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005, prevalându-se, nu în ultimul rând, de decizia civilă nr. 1207/15.10.2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2018.

În continuare, recurenta a prezentat motivele pentru care a declarat apel, reiterând argumentele prezentate în susţinerea nelegalităţii hotărârii primei instanţe, precum şi considerentele instanţei de apel din decizia atacată.

A susţinut că hotărârea recurată este nelegală, impunându-se admiterea recursului, casarea acesteia şi a hotărârii instanţei de fond şi trimiterea cauzei primei instanţe pentru analiza pe fond a acţiunii.

Faţă de considerentul instanţei de apel potrivit cu care sentinţa apelată nu este lovită de nulitate pentru lipsa motivării soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, prima instanţă reţinând, în concret, faptul că reclamanta nu afirmă şi nu dovedeşte nicio vătămare concretă a unui drept propriu sau interes legitim privat, a precizat că îşi menţine punctul de vedere exprimat prin apel, acela potrivit căruia acţiunea a fost analizată cu ignorarea dispoziţiilor art. 36 şi 37 C. proc. civ., ale art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005, ale O.G. nr. 26/2000, precum şi celor ce reglementează răspunderea civilă delictuală toate expres individualizate în cuprinsul cererii introductive de instanţă.

Potrivit recurentei, înlăturând critica sa de nulitate a hotărârii pronunţate de prima instanţă, instanţa de apel a reţinut doar ignorarea de către aceasta a dispoziţiilor art. 36 şi 37 C. proc. civ., nu şi a restului temeiurilor de drept.

Prin faptul că instanţa de apel a optat pentru analiza celorlalte temeiuri de drept indicate direct în calea de atac a apelului, recurenta a susţinut că a fost privată de un grad de jurisdicţie esenţial în susţinerea demersului său judiciar.

A învederat că cererea de apel nu a cuprins critici referitoare la maniera în care instanţa a tranşat chestiunea calităţii procesuale active în raport de aceste chestiuni, ci doar critici referitoare la omisiunea analizării acestora. Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a răspuns, pe de o parte, unor critici neformulate, iar, pe de altă parte, a lăsat nesoluţionată critica referitoare la faptul că instanţa s-a limitat la a analiza calitatea în raport de art. 30 şi 32 C. proc. civ. şi art. 28 din Legea nr. 50/1991, ignorând art. 37 C. proc. civ. şi trimiterile noastre exprese la O.U.G. nr. 195/2005 şi la răspunderea civilă delictuală.

Cât priveşte considerentul potrivit cu care sunt reale criticile sale privind copierea de către prima instanţă a considerentelor unei alte hotărâri, dar aceasta nu se traduce într-o lipsă a motivării, cu atât mai mult cu cât considerentele preluate privesc o analiză "în drept" aplicată pe situaţia de fapt din prezenta cauză, iar utilizarea unor formule consacrate sau în curs de consacrare este permisă câtă vreme se "potrivesc" cauzei soluţionate, a susţinut că este imposibil de înţeles cum poate fi validată copierea "la virgulă" a hotărârii pronunţate într-o altă acţiune promovată de asociaţie, neputând fi convinsă de faptul că prima instanţă a ajuns la concluzia expusă pe baza propriei analize dacă nu a fost schimbată nici măcar ordinea cuvintelor.

Referitor la considerentul potrivit cu care se pretinde că s-a dat eficienţă, prin soluţia pronunţată, dispoziţiilor art. 36 teza a doua C. proc. civ., prin analiza calităţii în raport de pretenţiile deduse judecăţii şi de art. 27-32 din Legea nr. 50/1991, a reiterat că Legea nr. 50/1991 a fost invocată doar în considerarea capătului 2 de cerere accesoriu (aspect reţinut şi de instanţa de apel), iar îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale presupune analiza tuturor celor patru condiţii specifice de angajare a acesteia, începând cu fapta ilicită şi nu doar analiza existenţei sau inexistenţei unui prejudiciu.

A precizat că acţiunea este una întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, nu este o acţiune în contencios administrativ promovată de un organism social pentru anularea unui act administrativ.

A susţinut că toate şi fiecare dintre argumentele opuse de instanţa de apel reprezintă aspecte ce ţin de fondul cauzei, mascate într-o pretinsă lipsă a calităţii procesuale active şi tranşate ca atare.

Incoerent din punct de vedere juridic este şi considerentul potrivit cu care în raport de dispoziţiile art. 36 teza I C. proc. civ. nu poate justifica în speţă calitate procesuală activă, deoarece nu este parte în raportul juridic litigios, adică nu este vătămată prin iniţierea lucrărilor de construire după expirarea perioadei de valabilitate a autorizaţiei de construire, neavând sediul în respectiva zonă, nedeţinând bunuri în zona edificării şi nici vreun interes particular (sau personal) legat de existenţa sau inexistenţa respectivelor lucrări. Trimiterea la vătămare presupune cu necesitate existenţa sau inexistenţa unui drept vătămat, situaţie în care art. 36 teza a doua obligă la analiza pe fond a cauzei.

Privitor la considerentul instanţei de apel potrivit căruia art. 37 C. proc. civ. conferă calitate procesuală activă altor persoane decât părţile raportului juridic litigios, fără a justifica un interes personal, doar în cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege, iar o asemenea dispoziţie legală nu ar exista, a arătat că simpla analiză a doctrinei ar fi condus instanţa de apel la concluzia că textul reglementează o legitimare procesuală extraordinară, o derogare expresă de la dispoziţiile comune în materia condiţiilor de exercitare a acţiunii civile referitoare la calitatea procesuală a părţilor şi la interesul personal al acestora. Dispoziţiile art. 37 C. proc. civ. garantează accesul la justiţie în situaţii în care se impune apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, ocrotirea unui interes de grup sau general.

Astfel cum a reţinut în mod constant doctrina, facultatea reglementată de art. 37 C. proc. civ. ar fi trebuit recunoscută chiar şi în lipsa reglementării exprese, deoarece condiţionarea liberului acces la justiţie contravine unor principii fundamentale consacrate prin acte interne şi internaţionale (art. 121 din Constituţie, art. 6 CEDO, art. 6 C. proc. civ., etc).

Cât priveşte situaţiile expres prevăzute de lege în care asociaţiile pot acţiona în lipsa invocării unui caracter personal al interesului sau al protecţiei unui drept personal, acestea se regăsesc în O.G. nr. 26/2000, în art. 1, art. 2 şi art. 4.

Potrivit recurentei, aprecierile referitoare la faptul că nu a precizat dacă sunt vătămaţi membrii săi trebuiau rezolvate de prima instanţă în procedura regularizării, nu opuse direct în calea de atac de instanţa de apel.

Cu privire la acest aspect, în ciuda aprecierilor primei instanţe, şi-a menţinut punctul de vedere potrivit căruia vătămarea rezultată din nerespectarea reglementărilor edictate în materia urbanismului (inclusiv cele referitoare la valabilitatea autorizaţiei de construire) este prezumată de Legea nr. 350/2001 prin art. 1, 2 şi 13.

A susţinut şi faptul că concluzia instanţei de apel referitoare la faptul că nu justifică în speţă calitate procesuală activă nici din perspectiva răspunderii civile delictuale nu este motivată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A invocat şi excepţia de nulitate a recursului, în raport de art. 489 alin. (1) si 2 C. proc. civ., arătând că deşi recurenta a precizat la finalul cererii că înţelege să invoce motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din cod, nu a arătat în concret care dintre acestea se încadrează în fiecare dintre tezele prevăzute de textul evocat.

În continuare, intimata a susţinut caracterul nefondat al recursului, arătând că, în speţă, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat de recurentă, întrucât hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Or, intimata a apreciat ca hotărârea îndeplineşte cerinţa motivării sale, câtă vreme, în considerentele sale, sunt prezentate şi dezvoltate argumentele pentru care instanţa a reţinut că A. Altfel nu se legitimează procesual activ în raport de dispoziţiile art. 36 şi art. 37 C. proc. civ. şi faţă de probatoriile administrate în cauză.

Împrejurarea că în considerentele hotărârii atacate, instanţa nu a făcut referire la toate susţinerile reclamantei nu poate conduce la concluzia că hotărârea ar fi nemotivată, câtă vreme aspectele invocate de părţi pot fi analizate chiar şi printr-un considerent comun.

În opinia intimatei, în speţă, nu este incident nici motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât interpretând şi aplicând corect dispoziţiile legale incidente, instanţa de apel a reţinut că A. Altfel nu se legitimează procesual activ în acţiunea având ca obiect desfiinţarea unor lucrări de construire efectuate în baza unei autorizaţii de construire valabile.

A opinat că în examinarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei prin prisma interesului personal, instanţa de apel a reţinut corect că sunt relevante dispoziţiile art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 50/1991 care reglementează sesizarea instanţei în vederea desfiinţării lucrărilor de construire numai de organul care a aplicat sancţiunea contravenţională, Primarul municipiului Constanţa.

A susţinut că recurenta nu are calitate procesuală activă nici în conformitate cu dispoziţiile art. 37 C. proc. civ., care conferă calitate procesuală "altor persoane" decât părţile raportului litigios, "fără a justifica un interes personal", însă numai în cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege".

Intimata a opinat astfel că instanţa de apel, în mod corect, verificând întrunirea condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii a decis că reclamanta nu se legitimează procesual activ în raport de obiectul si temeiurile juridice invocate.

În ceea ce priveşte temeiul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., intimata a precizat că nu a identificat printre criticile din recurs motive care ar putea fi încadrate în acest temei.

Urmare a comunicării întâmpinării, recurenta nu a formulat răspuns la aceasta, însă prin notele scrise depuse astăzi, 17 noiembrie 2021, a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, arătând că motivele acestuia sunt subsumate pct. 5, 6 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

- este nefondată critica prin care partea reclamantă pretinde că a fost privată de un grad de jurisdicţie în susţinerea demersului judiciar prin aceea că instanţa de apel a statuat greşit cu privire la motivul de apel bazat pe nulitatea sentinţei primei instanţe pentru absenţa motivării soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale active, prin ignorarea dispoziţiilor art. 36 şi 37 C. proc. civ., ale art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005 şi ale O.G. nr. 26/2000 şi ale art. 1357 şi urm. C. civ. (relative la răspunderea civilă delictuală) şi a procedat la analizarea acestor temeiuri de drept direct în apel.

Principiul celor două grade de jurisdicţie impune, în mod necesar, ca o pricină să poată fi judecată în fond, din punct de vedere al legalităţii şi al temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii, atât de o primă instanţă, cât şi de o instanţă de control judiciar.

Acest fapt presupune existenţa continuităţii între activitatea instanţei de fond şi a celei chemate să exercite controlul judiciar, judecata în primă instanţă şi judecata instanţei de control judiciar realizând în mod efectiv principiul evocat.

Or, dispoziţiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd, explicit, următoarele: Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, consacră caracterul devolutiv al apelului.

Ca atare, în mod corect, în speţă, instanţa de apel, constatând că hotărârea primei instanţe conţine considerentele de fapt şi de drept care fundamentează soluţia (analiza fiind realizată distinct pentru fiecare dintre cele două capete ale cererii de chemare în judecată) a statuat că nu poate primi critica bazată pe nemotivare pentru argumentele invocate de partea reclamantă, anume sub motiv că nu este acord cu considerentele reţinute de prima instanţă, pe care le apreciază a fi greşite, respectiv, sub motiv că prima instanţă nu a analizat toate temeiurile de drept invocate prin cererea de chemare în judecată.

Aceasta, întrucât instanţele de judecată au a examina şi a motiva doar argumentele pe care le apreciază a fi suficiente în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu toate argumentele invocate de părţi, astfel cum eronat pretinde partea reclamantă, iar instanţa de apel este în drept, în aplicarea dispoziţiilor art. 476 C. proc. civ., potrivit cărora apelul provoacă "o nouă judecată asupra fondului", să analizeze alte argumente, astfel cum corect a reţinut şi a procedat instanţa de apel, argumente care, în speţă, vizau excepţia lipsei calităţii procesuale active, singurul aspect asupra căruia prima instanţă a dispus prin sentinţa apelată şi care era criticat în calea de atac.

Instanţa de apel a reţinut, totodată, în mod corect, că nu poate primi critica bazată pe nemotivare cu atât mai mult cu cât aceasta a fost formulată într-o manieră contradictorie, partea invocând, pe de o parte, absenţa motivării şi, pe de altă parte, existenţa unor considerente supraabundente.

Aşa fiind, în considerarea analizării de către instanţa de apel a argumentelor invocate de partea reclamantă relative la temeiurile de drept cu privire la care prima instanţă a apreciat că nu este necesară verificarea (omisiune criticată prin apel), se dovedeşte a fi nefondată critica formulată prin recurs potrivit căreia a fost privată de un grad de jurisdicţie în ceea ce priveşte judecata cererii deduse judecăţii.

- este nefondată şi critica privind nemotivarea hotărârii recurate, dedusă din împrejurarea că instanţa de apel ar fi omis, la rându-i, să confirme în cuprinsul hotărârii faptul analizării calităţii sale procesuale active de prima instanţă doar în raport cu unele dintre temeiurile de drept invocate, respectiv, faptul copierii în cuprinsul considerentelor sentinţei a unor paragrafe din cuprinsul altei hotărâri judecătoreşti.

Astfel cum s-a arătat, instanţa de apel a statuat în cuprinsul hotărârii recurate asupra neanalizării de către prima instanţă a unora dintre temeiurile de drept invocate de partea reclamantă şi, deopotrivă, că acest fapt nu are drept consecinţă nulitatea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, argumentat de faptul că, în considerarea efectului devolutiv al căii de atac, acestea urmează să fie analizate de instanţa de apel.

Tot în considerentele hotărârii recurate, instanţa de apel a reţinut că motivarea unei hotărâri, cerinţă prevăzută de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu presupune originalitatea răspunsului dat de instanţa de judecată fiecăruia dintre argumentele invocate de părţi în apărare.

În acest context, instanţa de apel a statuat că în ceea ce priveşte motivele de drept ale unei hotărâri judecătoreşti este admis ca instanţele de judecată să expună raţionamente juridice ce se regăsesc în cuprinsul altor hotărâri judecătoreşti, consacrate, astfel, în practica judiciară.

Ca atare, reproducerea în cuprinsul hotărârii primei instanţe a interpretării date dispoziţiilor art. 27-32 din Legea nr. 50/1991, astfel cum această interpretare a fost expusă în considerentele sentinţei civile nr. 7947/28.09.2020 a Judecătoriei Constanţa, astfel cum corect a statuat instanţa de apel, nu este de natură să pună în discuţie viciul nemotivării în drept a hotărârii primei instanţe sub motiv de plagiat şi nici nu semnifică lipsa unei analize proprii a instanţei asupra normelor de drept aplicabile raportului juridic.

Concluzia s-a impus în considerarea faptului că reproducerea a vizat exclusiv considerentele de drept ale hotărârii apreciate de prima instanţă a fi incidente raportului juridic dedus judecăţii, în timp ce considerentele de fapt reţinute expun situaţia astfel cum aceasta a rezultat în baza probelor şi apărărilor formulate de părţile litigante, evidenţiind circumstanţele particulare ale litigiului pendinte, circumstanţe care, în opinia instanţei, au impus aplicarea normelor de drept menţionate, în respectiva interpretare.

Cu titlu prealabil analizării criticilor întemeiate de partea reclamantă pe aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 36-37 C. proc. civ., se impune constatarea că instanţele de fond, în raport de temeiurile de fapt şi de drept invocate în cuprinsul actului de sesizare al instanţei, au reţinut că partea reclamantă a dedus judecăţii, pe calea dreptului comun, o acţiune civilă în materia disciplinei în construcţii (parte a domeniului urbanismului), prin care a cerut obligarea părţii pârâte la desfiinţarea construcţiilor edificate, sub motiv că acestea ar fi fost începute după expirarea perioadei de valabilitate a autorizaţiei de construire, nu o acţiune în materia protecţiei mediului.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că invocarea de către partea reclamantă a dispoziţiilor O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, act normativ în care s-a recunoscut organizaţiilor neguvernamentale dreptul la acţiune în justiţie în litigiile având ca obiect protecţia mediului prin dispoziţiile art. 20 alin. (6), apare ca nejustificată, în condiţiile în care acţiunea dedusă judecăţii nu se subsumează acestei materii, a protecţiei mediului.

Instanţa de apel a statuat că împrejurarea invocării în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi a faptului că lucrările de construire afectează spaţii verzi nu este suficientă pentru a califica acţiunea ca fiind formulată în materia protecţiei mediului, în sensul de pretenţie bazată pe un prejudiciu, în înţelesul dat acestei noţiunii prin dispoziţiile art. 2 pct. 52 din ordonanţă, anume ca reprezentând efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre.

În atare condiţii, criticile formulate prin recurs de partea reclamantă relative la incidenţa asupra raportului civil dedus judecăţii a dispoziţiilor O.U.G. nr. 195/2005 nu pot fi primite şi analizate de instanţa de recurs, întrucât excedează limitelor în care s-a desfăşurat judecata în fond a cauzei.

Pentru acelaşi motiv nu poate fi primită, în susţinerea calităţii procesuale active, nici apărarea privind efectele deciziei nr. 1207/2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, întrucât în litigiul respectiv aprecierea asupra calităţii procesuale active a părţii s-a realizat în considerarea specificului raportului juridic dedus judecăţii, de drept administrativ, şi a caracterul special al normelor de drept aplicabile, prevăzute de art. 14 şi art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/200 a contenciosului administrativ, relative la organismele sociale interesate, derogatorii de la dreptul comun.

Aşa fiind, criticile întemeiate de partea reclamantă pe aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 36-37 C. proc. civ. urmează a fi analizate în considerarea calificării date acţiunii deduse judecăţii în litigiul pendinte la judecata în fond a cauzei, aceea de acţiune civilă în materia disciplinei în construcţii.

- este nefondată critica prin care partea pretinde aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 36 teza I C. proc. civ., sub motiv că nu este subiect în raportul juridic de drept material dedus judecăţii, respectiv, a dispoziţiilor art. 36 teza a II-a C. proc. civ., sub motiv că aplicarea acestora impunea, în opinia părţii, în considerarea faptului că dispoziţiile art. 27-32 din Legea nr. 50/1991 au fost invocate doar în susţinerea petitului doi al cererii, privitor la desfiinţarea construcţiilor, calificarea argumentelor invocate în susţinerea calităţii sale procesuale active drept apărări de fond şi, în consecinţă, administrarea de probatorii pentru verificarea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Dispoziţiile art. 36 C. proc. civ. prevăd următoarele: Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Rezultă că prealabil verificării existenţei sau inexistenţei drepturilor şi a obligaţiilor afirmate (chestiuni de fond), instanţa are a verifica şi partea reclamantă are a dovedi identitatea sa cu subiectul activ din raportul juridic dedus în concret judecăţii.

Or, în speţă, rezultă că partea reclamantă a dedus judecăţii o acţiune prin care a pretins instanţei civile verificarea unui raport juridic născut între alte două subiecte de drept, anume între partea pârâtă, în calitate de beneficiară a autorizaţiei de construire, pe de o parte, şi autoritatea publică emitentă a autorizaţiei, pe de altă parte, în scopul constatării expirării perioadei de valabilitate a autorizaţiei, cu consecinţa desfiinţării construcţiilor edificate după această dată.

Drepturile şi obligaţiile subiectelor din raportul juridic menţionat sunt reglementate printr-un act normativ special, Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, act normativ care prevede condiţiile în care poate fi angajată răspunderea beneficiarului unei autorizaţii de construire pentru executarea de construcţii cu nerespectarea prevederilor autorizaţiei, precum şi sancţiunile aplicabile, printre care şi desfiinţarea construcţiilor nelegal executate.

În atare condiţii, în mod corect instanţa de apel, constatând că partea reclamantă nu este subiect în raportul juridic de drept material dedus judecăţii, a statuat că nu se poate prevala de dispoziţiile art. 36 teza I C. proc. civ. pentru a pretinde că are calitate procesuală activă în formularea acţiunii deduse judecăţii.

Faptul că partea reclamantă a afirmat că a dedus judecăţii o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală şi nu o acţiune în contencios administrativ pentru anularea unui act administrativ şi că a invocat incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 50/1991 doar în susţinerea cererii de desfiinţare a construcţiilor nelegal executate nu este de natură să conducă la o altă calificare a acţiunii deduse judecăţii şi să-i confere acesteia calitate procesuală activă din perspectiva dispoziţiilor art. 36 teza I C. proc. civ.

Totodată, susţinerea părţii potrivit căreia se impunea calificarea argumentelor menţionate ca fiind apărări de fond, cu consecinţa respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active, nu este fondată, întrucât dispoziţiile art. 36 teza a II -a C. proc. civ. sunt clare sub acest aspect, prevăzând că doar existenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate ca aparţinând raportului juridic dedus judecăţii, nu şi identitatea părţilor, constituie chestiuni de fond ale litigiului.

- este nefondată critica potrivit căreia instanţa de apel a interpretat restrictiv şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 37 C. proc. civ., ignorând faptul că acestea instituie o legitimare procesuală extraordinară, conferind calitate procesuală activă şi altor persoane care nu sunt subiecte în raportul juridic litigios, fără ca aceste persoane să fie necesar să justifice un interes personal în promovarea acţiunii civile.

Dispoziţiile art. 37 C. proc. civ. prevăd următoarele: În cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula apărări şi de persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi, care, fără a justifica un interes personal, acţionează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.

Norma de procedură menţionată, astfel cum corect afirmă partea reclamantă, garantează accesul la justiţie a altor persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi care, deşi nu sunt subiectele raportului juridic dedus judecăţii, pot acţiona în justiţie în locul acestora, în considerarea scopurilor enunţate.

Ceea ce omite partea reclamantă este însă ipoteza în care poate fi invocată această normă de drept de terţi atunci când pretind că acţionează în locul subiectelor unui anumit raport juridic, anume ca dreptul la acţiune şi condiţiile în care acesta poate fi exercitat să fie reglementate expres prin lege.

Împrejurarea că în doctrina juridică s-au exprimat opinii în sensul că ar fi utilă recunoaşterea necondiţionată a dreptului la acţiune în favoarea unor terţi faţă de raportul juridic dedus judecăţii, adică oricând şi în orice condiţii, nu este de natură, astfel cum eronat se afirmă prin recurs, să susţină critica de nelegalitate, atâta timp cât norma de drept conţinută de art. 37 nu a fost modificată, iar judecătorul are obligaţia de a o aplica, astfel cum aceasta este edictată de legiuitor.

Ca atare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că invocarea de către partea reclamantă a faptului că este o organizaţie constituită în scopul protecţiei calităţii mediului înconjurător şi a stopării abuzurilor în materia urbanismului şi amenajării teritoriului şi că prin acţiunea dedusă judecăţii apără un interes general (reprezentat de respectarea normelor legale în materie de urbanism) şi, deopotrivă, drepturile şi interesele legitime ale membrilor săi şi ai locuitorilor localităţii în care se află construcţiile a căror desfiinţare o solicită, nu se constituie într-un argument care să-i confere, în lipsa unei reglementări legale exprese, calitate procesuală activă în ceea ce priveşte acţiunea dedusă judecăţii.

- este nefondată critica potrivit căreia sunt situaţii expres prevăzute de lege, în înţelesul dispoziţiilor art. 37 C. proc. civ., situaţiile statuate prin dispoziţiile art. 1, art. 2 şi art. 4 din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, norme de drept în baza cărora organismele colective pot acţiona în justiţie în lipsa invocării unui interes personal sau a unui drept personal.

Dispoziţiile art. 1, 2 şi 4 din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, contrar susţinerilor părţii reclamante, nu reglementează exerciţiul dreptului la acţiune în justiţie, motiv pentru care nu pot fundamenta critica de nelegalitate.

Art. 1 din ordonanţă enunţă faptul că asociaţiile pot desfăşura activităţi de interes general sau în interesul unor colectivităţi, art. 2 enumeră scopurile în care pot fi constituite asociaţiile, printre care, la lit. c), şi) pe cel privind urmărirea realizării unui interes general, local sau de grup, iar art. 4 conţine definiţia subiectul de drept denumit asociaţie.

În atare condiţii, invocarea normelor de drept menţionate ca fiind în categoria acelora care prevăd cerinţa enunţată de dispoziţiile art. 37 C. proc. civ. şi care pot constitui temei de drept în baza căruia asociaţiile pot formula orice acţiune în justiţie se dovedeşte a fi nefondată.

În acest sens, instanţa de apel a statuat, în mod corect, că doar actul de înfiinţare al unei asociaţii, emis în cadrul procedurii prevăzute de dispoziţiile O.G. nr. 26/2000, nu semnifică recunoaşterea dreptului la acţiune în justiţie al unei asociaţii în alte condiţii decât cele prevăzute de dispoziţiile C. proc. civ.

Anume, instanţa de apel a arătat că deşi asociaţia reclamantă are ca scop protejarea şi promovarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor săi şi, în general, ale locuitorilor municipiului şi judeţului Constanţa, inclusiv prin sesizarea instanţelor competente, acest fapt nu semnifică recunoaşterea în favoarea sa a dreptului de a formula orice acţiune în justiţie, ci doar posibilitatea formulării acelor acţiuni pentru care legea îi conferă calitate procesuală, fie în temeiul dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., când acţionează pentru apărarea drepturilor şi a intereselor proprii, fie în temeiul art. 37 C. proc. civ., când acţionează în interesul membrilor săi ori în interesul general definit prin statutul adoptat de aceştia, în baza căruia s-a înfiinţat, în condiţiile prevăzute de această normă de procedură.

În considerarea apărărilor invocate de partea reclamantă din perspectiva ambelor norme de drept, instanţa de apel a reţinut că atunci când o entitate acţionează în calitate de subiect al unui raport juridic, dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. impun justificarea unui interes în formularea acţiunii, interes care, potrivit dispoziţiilor art. 33 din acelaşi act normativ, trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual şi care presupune demonstrarea unei vătămări a unui drept recunoscut de lege.

Cum partea reclamantă a pretins existenţa unei vătămări, instanţa de apel a extins verificările cu privire şi la celelalte condiţii prevăzute de dispoziţiile art. 32 alin. (1) C. proc. civ. pentru exerciţiul acţiunii civile pe calea dreptului comun.

În contextul acestor verificări, instanţa de apel a statuat că partea reclamantă, pe lângă faptul că nu se identifică cu subiectele din raportul de drept material dedus judecăţii, nu a probat nici faptul că ar fi titulara unui drept recunoscut şi protejat de lege, care să fi fost vătămat prin conduita părţii pârâte şi nici nu justifică un interes legitim în promovarea acţiunii deduse judecăţii, în materia disciplinei în construcţii, nici în nume propriu, nici în numele membrilor asociaţi.

Concluzia s-a impus justificat şi de faptul că, de principiu, statutul de victimă nu poate fi recunoscut unei asociaţii atâta timp cât interesele sale, raportate la scopul pentru care a fost constituită, nu sunt afectate prin conduita a cărei sancţionare se cere prin acţiunea dedusă judecăţii.

Simpla analiză a condiţiei vătămării nu impune concluzia, astfel cum eronat se pretinde prin recurs, a recunoaşterii de către instanţă a existenţei unui drept prevăzut de lege în persoana părţii reclamante şi, cu atât mai puţin, nu obliga instanţa la analizarea pe fond a pretenţiei deduse judecăţii.

Nici invocarea dispoziţiilor art. 1, 2 şi 13 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul nu este de natură să justifice calitatea procesuală activă a reclamantei, întrucât, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, dreptul de a acţiona în temeiul acestui act normativ este supus condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 37 C. proc. civ., neputându-se prezuma vătămarea oricărei persoane prin nerespectarea reglementărilor prevăzute în materie de urbanism.

Concluzia se impune şi în ceea ce priveşte exerciţiul acţiunii deduse judecăţii din perspectiva dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ., acesta fiind subsumat, de asemenea, condiţiilor prevăzute de art. 37 C. proc. civ., cum, de altminteri, a statuat instanţa de apel în partea finală a considerentelor hotărârii.

- este nefondată şi critica potrivit căreia dispoziţiile art. 37 C. proc. civ., prin condiţiile impuse, restricţionează liberul acces la justiţie şi încalcă, astfel, prevederile art. 6 (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 121 din Constituţie şi ale art. 6 C. proc. civ.

Accesul liber la justiţie constă în facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acţiune în justiţie, fie ea chiar nefondată în fapt sau în drept, implicând obligaţia corelativă a statului ca, prin instanţa competentă, să se pronunţe asupra acestei acţiuni.

Principiul menţionat nu presupune însă şi un anumit rezultat al procedurii judiciare şi, cu atât mai puţin, nu impune instanţei de judecată analizarea, în abstract, a pretenţiilor deduse judecăţii, în lipsa existenţei unui drept ori interes legitim recunoscut părţii sau a unei vătămări care să fi fost suferită de aceasta.

De altminteri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că aplicabilitatea art. 6 (1) în materie civilă depinde de existenţa unei contestaţii care trebuie să se întemeieze pe un drept care să poată fi pretins, cel puţin în mod credibil, drept care să fie recunoscut în dreptul intern, indiferent dacă acest drept este sau nu protejat de Convenţie.

Or, necontestat, partea reclamantă a avut deschis accesul la justiţie în ceea ce priveşte acţiunea dedusă judecăţii, care a fost analizată de instanţele judecătoreşti.

Împrejurarea că instanţele de judecată au constatat că partea a acţionat în justiţie în condiţiile în care nu este titulara unui drept recunoscut de legea română şi cu nerespectarea condiţiilor impuse de legea procesual civilă relative la justificarea unui interes legitim în promovarea acţiunii, nu semnifică încălcarea principiului analizat.

Aceasta, întrucât reglementarea dreptului la acţiune în justiţie a unor terţe persoane, fără a justifica un interes personal, fie în numele subiectelor unui anumit raport juridic (care însă nu au înţeles să acţioneze în baza drepturilor proprii), fie în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general este în marja de reglementare recunoscută statelor.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea altor argumente, Înalta Curte va constata că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi pct. 8 C. proc. civ. şi, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. Altfel împotriva deciziei nr. 83/C din 11 mai 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.